La pas sau sprijinit de bicicleta lui, scanând zi de zi orașul, Ioan Popescu, Johnny – așa îl știau toți – a părăsit Sighetul definitiv. S-a dus de tot în căutarea strămoșilor lui fabuloși de viță nobilă, cu rădăcini basarabene, românești și maghiare. Era prezent în toate colțurile Sighetului, căuta și “inventa” subiecte, “interoga” cu abilitate, galant când situația o cerea, trăia simplu printre prietenii lui și-și presăra existența cu mici tabieturi. Zeci de ani a fost în mijlocul evenimentelor din Sighet, pregătit în orice moment să ofere gratis sfaturi și mai ales dornic să se implice cu nelipsita-i vervă tinerească în orice proiect inovativ. Iubitor de artă, creator de artă – de migăloase tapiserii – povești, consumator pasionat al cotidianului sighetean alături de foarte mulți prieteni, Johnny știa să se bucure și de lucrurile simple care-i marcau existența. Era un căutător pasionat prin documente, registre, tipărituri uitate de timp, ce păstrau urmele antecesorilor noștri, extrăgea și organiza informațiile cu meticulozitatea arhivarului clasic.

A devenit un cunoscător avizat al istoriei evreilor sigheteni. A fost un jurnalist prolific și și-a trecut numele pe multe volume ce vizează în special destinul evreilor din zona noastră. La Editura “Valea Verde” i-am publicat câteva cărți ce vor fi mereu de referință pentru istoria unei populații cu un destin tragic: “Cartea sinagogilor”, “Gibborim. Evrei sigheteni în Primul Război Mondial”, “Evreii din Sighet, scurtă istorie – 1600 – 1940”. A tradus din engleză piesa Janka pe care, împreună cu Maia Morgenstern am oferit-o sighetenilor.

Avea pregătite pentru tipar volumele “Tipografiile din Sighet – 1806 – 2017” şi “Istoria farmaciilor din Sighet” și, în plus, noi, prietenii apropiați știam că Johnny lucra la un interesant roman.

Multe dintre proiectele lui, gândite pentru următorii ani, nu se vor mai finaliza: Johnny s-a dus de tot, a părăsit – din păcate! – definitiv Sighetul de care nu s-a despărțit niciodată. Din ziua de 14 septembrie 2017, Ioan J. Popescu (născut la Baia Mare la data de 05 februarie 1953) nu va mai scrie, nu va mai fi o voce la Radio Sighet (unde colabora chiar de la înființarea postului), iar numele lui va intra într-o istorie a presei sighetene, care-l va păstra printre amintiri, în arhive.

Articole semnate de Johnny Popescu au fost publicate și pe site-ul „Salut, Sighet!” al cărui colaborator era.

Romanul vieții lui s-a încheiat mult prea devreme, vor povesti despre el, de aici încolo, prietenii rămași.

Drum bun, Johnny!
Să-ți continui călătoria veșnică în pace!

Ion MARIȘ

Video: Brîndușa OANȚĂ

Sursă foto: Nicolae ANTON NISTOR

Multe necazuri mai pot cădea pe capul omului! Auzi, doamne, tocmai din cauza unui amărât de „i”. A râs iarăși o țară întreagă de „talentul” gramatical al d-voastră. Știți cum se zice în comuna natală a soției mele? „O tacă plătește o vacă” sau pe „domnește”, „Dacă tăceai, filozof rămâneai”.

Să știți că am postat pe feisbuciuc niște materiale despre cunoștințele gramaticale ale DOMNIEI-VOASTRE, dar văd că nu v-ați uitat peste ele. Chiar la rubrica „PI(Ș)CĂTURA DE… LIMBĂ” am compus niște exerciții legate de scrierea cu doi sau trei „i”a substantivelor și adjectivelor.

Nu știu cine v-a împins (dacă nu necuratul), să vorbiți iar pe la televiziuni, acuzându-l pe unul dintre consilierii d-voastră că ar fi vinovat de ștergerea unui „i” din cuvântul „copiii”. Totuși, când reportera v-a întrebat ce reprezintă cel de-al treilea „i”, ați cam dat-o din colț în colț, făcându-vă de rușine pentru nu mai știu a câta oară.

Cineva titra ieri că ar trebui să fiți demis pentru greșeala impardonabilă cu ,,pricăjitul” ăsta de al treilea ,,i”. Altcineva vă cerea să vă dați d-voastră demisia. Cum să vă dați demisia sau cum să fiți demis, când noi abia așteptăm să auzim sau să vedem cum „mângâiați” d-voastră „limba noastră cea română”!

Râdem și glumim pe seama d-voastră, domnule ministru, dar situația este, din păcate, dacă nu tragică, atunci, dramatică.

Am acum o propunere pentru d-voastră. În cel mai scurt timp, să-i convocați la minister pe cei mai buni specialiști pentru elaborarea unui manual de gramatică destinat claselor liceale. Cred că o oră de gramatică pe săptămână ar fi suficientă pentru a remedia situația dramatică în care se află scrierea și exprimarea liceenilor și, nu numai.

La umila mea rubrică „PI(Ș)CĂTURA DE… LIMBĂ”, am introdus exerciții cât mai variate, nu pentru a-mi arăta ,,deștăptăciunea”, ci pentru a-i ajuta pe aceia care întâmpină greutăți în scrierea limbii române. Nu mi-aș dori ca unul dintre voi, dragi prieteni, ajungând ministru, să se exprime ca actualul Farfuridi.

Am compus, de exemplu, un exercițiu ortografic, care conține nu mai puțin de 70 de situații cu scrierea corectă a unor substantive și adjective.

În data de 8 septembrie am postat un exercițiu legat de foloosirea corectă a conjuncției compuse ,,CA SĂ”. Am fost sigur că nu voi avea prea mulți „admiratori” din cauză că exercițiul mi s-a părut și mie prea „tehnic”. Din păcate, o banală conjuncție subordonatoare, „CA SĂ”, poate provoca vorbitorilor mari dureri de cap. Amărâta de ea, nu introduce decât două tipuri de subordonate: de scop și consecutive, iar noi, vorbitorii, am extins folosirea ei la aproape toate tipurile de subordonate. Priviți, vă rog:
1.) Trebuie ca să învăț., în loc de „Trebuie să învăț.”
2.) Datoria ta este ca să înveți ., în loc de „Datoria ta este să înveți.”
3.) Nu mai vrem ca să plecăm., în loc de „Nu mai vrem să plecăm.”
4,) Se temea ca să intre în pădure., în loc de „Se temea să intre în pădure.”
5.) Vin la voi cu condiția ca să mă ajutați., în loc de „Vin la voi cu condiția să mă ajutați.”

OBS. Când elementele conjuncției sunt disociate, putem construi subordonate SB, PR, CD, CI, AT (de exemplu):
Trebuie ca zilnic să învăț.

PS.1.) Vom continua peste câteva zile.
PS.2.) Salutări „călduroase” domnului ministru, consătean cu nevastă-mea.

Autor, prof. Vasile POP

“I love traveling. It’s often frustrating with delays, small bathrooms, and strange occupancies. But I love seeing people from different walks of life, connecting in small and strange ways and learning we really aren’t all that different after all. Here’s to a great week! Katie “

“Ador să călătoresc. E de multe ori frustrant datorită întarzierilor, a băilor mici şi a straniilor ocupanţi ai locului vecin. Dar îmi place să văd oameni din alte feluri de viaţă, care se conectează în intime şi ciudate feluri şi realizez că nu suntem chiar aşa de diferiţi până la urmă. Pentru o săptămână minunată! Katie”

Aşa vorbeşte un american despre călătoriile sale şi împărtăşeşte lumii acest lucru tranşând harta facebuchistă. N-aş îndrăzni să generalizez vacanţele românilor şi impresiile lor de călătorie, deşi sunt convinsă că există o statistică destul de exactă. Aş putea, însă, să construiesc o poveste despre cei care nu scriu despre asta. Sau nu o împărtăşesc în acest fel.

Pentru cei care nu se dau în vânt după turci, bulgari şi greci, vacanţele sau timpul verii se leagă altfel. Ei pornesc la drum cu bagaje mici şi haine puţine şi se lasă obosiţi de paşi, mii de paşi pe maluri de ape şi ruine romantice. Unii aleg pustiul, alţii ajung în oraşe. Mari oraşe, bogate oraşe în care văd stafii îmblânzite pe străzi îngustate şi sugrumate de istorii. Apoi întâlnesc, şi niciodată întâmplător, oameni care se hotărăsc să fie liberi. Chiar aşa! Să devină liberi începând de acum! Să aibă propria constituţie care reglementează libertatea spontană şi dreptul la fericire sau nefericire.

Apoi ajung în alte oraşe şi mai mari şi mai bogate în care se împedică de amăraciunea oamenilor fără zâmbet care par să nu mai aparţină locului, miraţi şi ei că pot să-şi ducă încă traiul absent. Astfel descoperă că încă mai există pieţe cu flori din plastic, clanuri de dame asortate, străzi aurite pline de cerşetori filosofi, sufocaţi de japonezi politicoşi cerşind şi ei la rândul lor selfiuri regulamentare, americani zâmbăreţi tulburând paşnica tristeţe cu nesfârşite amazinguri. Unii dintre călători iubesc ploile şi aleg doar să hoinărească gânditori prin umezeala verii. Pentru aceşti oameni, în aceste locuri, timpul încetează să mai fie timp şi reuşesc să-l odihnească pentru o vreme. Până la îmbarcare….

Se întorc, însă, inevitabil, la cuiburile lor izbindu-se de realitatea facturilor, a articolelor răutăciose şi a întrebărilor formale despre concediu. Îşi schimbă drumurile spre serviciu, evită transpiraţiile cumpărătorilor, tresar somnambuli la sirenele accidentate şi la pofta cheltuielii banilor munciţi atât de greu în oraşele mari cu oameni trişti şi grăbiţi, bani risipiţi frenetic în cuibul confuz, în amăgitoarea scurtă libertate… vacanţa.

Alina MARINCEAN

Divergenţele existente în comunitatea evreiască între rabinii Káhán şi Teitelbaum au dus la divizarea comunităţii în două, adepţii rabinilor Káhán formând o comunitate separată numită “sefardă”, faţă de cea ultraortodoxă condusă de rabinii Teitelbaum.

Sinagoga “sefardă” a fost construită în stil eclectic cu influenţe baroce, pe strada Nagyköz (azi Basarabiei) între anii 1885-1886, din donaţiile înstăritei familii Káhán.

Ea a funcţionat ca lăcaş de cult până în anul 1902, an în care s-a terminat construcţia noii sinagogi. După 1902, clădirea a fost folosită ca ieşiva (şcoală superioară religioasă pentru băieţi). După schimbarea funcţiei, clădirea a păstrat sala de rugăciune, pereţii purtând mult timp după aceea draperiile pictate în violet, cu margini aurii.
Sinagoga era unită cu locuinţa rabinului printr-un culoar de piatră, la etaj se afla biblioteca, accesul făcându-se pe trepte de piatră, iar beciul a funcţionat mult timp ca abator pentru păsări, în vanele de piatră fiind smulse penele zburătoarelor.

După terminarea războiului, în fosta sinagogă au fost depozitate cărţile adunate din lăcaşurile de cult evreieşti săteşti, bibliotecă pierdută în anii ‘70, când clădirea a fost demolată.

(Imaginea grafică și text Pal Robert Zolopcsuk, din volumul „Sighetul Marmației”, Editura Valea Verde, 2012)

Azi nu o să-mi aleg, ca să mă îmbrac, cele mai frumoase haine din dulap
Și nici nu o să mă chinui să-mi potrivesc culorile sau gândurile
Nu o să-mi schimb pielea, precum un șarpe, cu fiecare anotimp care se naște-n mine
Si nici n-o să-mi pun în ochi ploi de vară sau curcubee
Sau zâmbetul din dimineața aia albă cu flori de cireș

Azi nu o să transform tot ce ating în aur
Și nu o să-mi ling rănile ca și cum
Sângele meu ar fi zahăr
Azi o să-mi scot pumnii din buzunare
Și unghiile din carne
Și o să răspund la fiecare întrebare cu „nu”

Azi o să-mi imprim lăcomia pe piele ca un tatuaj
Și-o să-mi port defectele ca pe o coroană
Azi nu o să-mi șterg oboseala de sub ochi
Și nici furia nu o s-o mai țin în piept

Ei ne-au învățat că o fată
Trebuie
Să aibă –
Potențialul de a fi o capodoperă – pictată în cuvinte frumoase și îmbrăcată în metafore
O operă de artă, fără greșeli de tipar sau de compoziție
Capabilă să supraviețuiască doar prin ochii celorlalți
Și dependentă de unghiul din care cade lumina
O fată
Trebuie
Să fie
Artă – dar arta nu e artă
Decât dacă are potențialul de a disturba
Arta nu e artă
Decât dacă se naște din haos

Ceea ce vreau să spun e că
Stelele se nasc din spațiu vid și praf și explozii
Stelele mor
În același fel

Realitatea e că
Am rămas fără prea multe metafore pentru noi
Realitatea e că
Suntem doar oameni
Curajoși și tragici
Nevinovați și monstruoși
Dar, totuși, oameni.

Ceea ce vreau să spun e că
Azi am obosit să mai fiu frumoasă
Dar dacă vrei, mă poți face tu să fiu.

Autor, Sebastiana JOICALIUC

O seară minunată la Sighetu-Marmației în a doua zi a Galei Folk „Floare de Colț”, ediția a V-a!

(20.08.2017)

Autor (foto & video), Sorin MARKUS

Construită la intersecţia străzilor Timár şi Hajnal, sinagoga Mahazike Totra a fost una dintre cele mai impozante şi artistic realizate sinagogi din oraş. Înălţarea ei se datorează muncii asidue a rabinului Lejb Joszovitz.

Fiind singura sinagogă din zona numită “Felszeg” şi datorită măreţiei arhitectonice, nu trecea neobservată de cei care veneau dinspre Vadul Izei.

Războiul nu a dus la distrugerea ei, cu toate că, asemeni celorlalte lăcaşuri de cult evreieşti, a fost folosită de armată ca depozit de porţelanuri şi obiecte din sticlă confiscate din casele evreilor, iar în balconul femeilor au fost depozitate băuturi alcoolice.

Armata sovietică sosită în oraş a jefuit sinagoga: având în vedere că interesul era axat doar asupra alcoolului, obiectele fragile au fost distruse în întregime.

În anii ‘60, sinagoga a fost demolată: pereţii dintre ferestre au fost legaţi cu sârmă şi cu ajutorul unui tractor au fost dărâmaţi, ceea ce a dus şi la prăbuşirea tavanului. După demolare, localnicii şi-au însuşit materialele de construcţie pentru a le folosi în interes propriu.

Singura încăpere care a rezistat mult timp demolării a fost baia rituală, folosită după dărâmarea sinagogii ca centru de colectare a sticlelor şi borcanelor.

Astăzi, în locul sinagogii Mahazike Tora se află staţia de autobuz de la „Big”, precum şi succesiunea de blocuri de după staţie.

(Imaginea grafică și text Pal Robert Zolopcsuk, din volumul „Sighetul Marmației”, Editura Valea Verde, 2012)

Ce faini sunt oamenii! Uneori ca nişte extratereştri care ar vrea să se îmbrace în roşu deşi se ştie că trebuie să fie verzi. Vor să aibă copii atunci când decid ei – nici mai devreme nici mai târziu – să mănânce în funcţie de oră nu de foame, să moară când vor ei adică niciodată, să fie fericiţi tot când decid ei adică tot timpul. Iar dacă ceva din toate astea nu iese, au întipărită în toate ridurile nedreptatea care li s-a făcut deşi ei merită mult mai mult şi resemnarea faptului că viaţa e o curvă.

*

Cât de supuşi sunt copiii toanelor părinţilor, problemelor imaginare sau reale ale acestora, cât de mult le influenţează viaţa şi cum nu trec uşor peste ele cu toate că îşi spun în fiecare zi eu când voi fi mare voi face asta şi asta, dar nu e aşa de simplu, cine te vindecă de cealaltă, cine îţi redă şansa pe care o aveai la naştere, mintea neatinsă de vreo urmă de gând aiuritor, de vreo senzaţie neplăcută în afară de cea de foame, sete, somn şi plictis. Şi dacă ar şti părinţii cât de greu le e copiilor fără s-o ştie, s-ar ascunde undeva într-o fântână şi s-ar certa acolo, să nu-i audă nimeni. După care, cu siguranţă ar declara că fiecare e cea mai mare iubire a celuilalt. Şi cât de liniştiţi sunt cu bunicii care şi-au rezolvat problemele metafizice şi nu se mai simt nedreptăţiţi de viaţă, asta bineînţeles dacă au reuşit să-şi păstreze minţile intacte, măcar un dram de luciditate şi două picioare sănătoase pe care să se poată baza. Copiii care au petrecut mult timp cu bunicii sunt cei mai fericiţi şi mai trişti copii: fericiţi pentru că au avut parte de toată atenţia şi răbdarea, de toată nebunia jocului cu barba bunicului şi trişti pentru că în cele din urmă ajung la părinţi şi îşi dau seama că diferenţa dintre cele două universuri e de-a dreptul prăpăstioasă şi teribil de crudă. Poate bunicii sunt doar nişte copii mai mari care îşi aduc mult mai bine aminte de copilărie. Şi poate că pot iubi din tot sufletul.

*

Oamenii se strică şi ei. Ca mecanismul unui ceas de exemplu. Poţi să-l repari, normal, dar nu va fi niciodată ca înainte. Şi uneori, foarte rar sau destul de des se strică atât de rău încât funcţionează o bună bucată de vreme pe sistem de avarie ducând o viaţă de autişti care maschează destul de bine boala de care suferă.

*

Am impresia că unii oameni rămân la fel şi îmi dau seama că nu e posibil. Adică din punct de vedere fizic. La fel de bătrâni, de parcă au fost bătrâni toată viaţa lor, la fel de tineri, de parcă nu ar îmbătrâni niciodată, ca şi cum timpul s-ar hotărî să stea pentru toată lumea în loc, mai puţin pentru mine.

*

Există oameni care îţi rămân în minte toată viaţa. Învăluie, mângâie sau înţeapă. Există şi un dor de toţi acei oameni dar asta nu înseamnă neapărat că ai vrea să-i reîntâlneşti, că ai face orice ca să-i reîntâlneşti. Nu mai eşti acelaşi, nici ei nu mai sunt aceiaşi. Viaţa unui om e mai mult decât cea a unui peştişor auriu, nu începe în fiecare zi de la zero. Din păcate, am putea spune uneori. Din fericire, de cele mai multe ori. Pentru că astfel, ieri nu e bun trecut, inutil şi vechi, ieri suntem noi. Iar oamenii pe care nu o să-i mai vedem vreodată stau cuminţi cu noi şi apar uneori desenaţi pe pleoape atunci când închidem ochii.

Autor, Crina VOINAGHI

sursă foto: facebook (Mark Varga)

În secolul al XVIII-lea, pentru a-i feri de epidemia de ciumă, sighetenii au apelat la ajutorul Fecioarei Maria. Astfel, cu suportul financiar al directorului Rudnyánszki Farkas şi al enoriaşilor romano – catolici, în anul 1776, în piaţa centrală este înălţată statuia Preacuratei Fecioare Maria.

În imagine se poate observa obeliscul octogonal deasupra căruia, plutind pe nori, se afla figura Fecioarei Maria cu coroană. De remarcat de asemenea şi micul gard de fier forjat care împrejmuieşte statuia. În cele patru colţuri, pe piedestaluri de piatră erau montate lampadare din fontă. Cu ocazia sărbătorilor, lumânările adăpostite de aceste lampadare degajau lumină şi căldură. Pentru sigheteni, monumentul era “Státua” sau “Statuia”.

După tragica moarte a reginei Elisabeta, la 1898, în cinstea mult iubitei şi îndrăgite regine, sighetenii au hotărât ca piaţa din centrul oraşului să-i poarte numele, dorind ca amintirea ei să rămână şi în conştiinţa generaţiilor viitoare.

(Imaginea grafică și text Pal Robert Zolopcsuk, din volumul „Sighetul Marmației”, Editura Valea Verde, 2012)

Pe-aici am căzut prima oară-n nas şi mi-am julit un genunchi. Parcă mă durea mai tare celălalt. Stăteam la etajul unu’ şi-am fugit dezechilibrată pe scări ca s-ajung în baie şi să-mi torn toată sticla de spirt.În palme mai aveam cateva zgârieturi şi mă-ntrebam de ce mă pişcă. Eram un copil grăsun, mergeam la frizer şi-mi plăceau animalele. Mi-am amintit că odată am închis o buburuză într-o cutie de chibrituri şi-am zis că ăla-i patu’ ei.

Alergam greoi prin grădina din faţa blocului şi mă dădeam bară-n bară pe huţuţ. Asta până când am descoperit unde bătea mama covoare, mă căţăram şi mă lăsam cu toată forţa-n jos. Aşa am început eu să cresc, mare ghinion.

Mi-am luat lumea-n cap,ce-i drept. Am ajuns în minunata ţară a parcurilor,aveam unu’ mare în oraş şi era la cale lungă de blocul nostru. Mergeam cu maşina, o Dacia 1300, galbenă. Tata era mereu în spatele meu şi-mi cumpăra vată de zahăr. Când eram la grădiniţă nu mergea la serviciu pentru că eu nu voiam să rămân acolo nicidecum,ca să vedeţi ce tătic bun am. Cu pietre-n apă dădeam non stop dar încă nu ştiu care-i schema cu broasca.

Mama mă ducea la cofetărie când venea Moş Crăciun.Mă ducea să văd şi bradu’ din centru şi mă miram de fiecare dată cum de atinge cerul, cum poate ceva să crească atât de mare? La cofetărie, mâncam ce prăjitură voiam eu, poate chiar şi două, nu mergeam prea des. Apoi mă duceam acasă și mâncam portocalele din plasă, pe care mi le desfăcea tot ea, în timp ce eu mă uitam la Piratul Jack cel Teribil. Şi-apoi mă culcam.

Să vedeţi că m-am agăţat de atât de multe ori de bara aia de bătut covoare c-am crescut aproape cât brăduţul din centru. Acum de cele mai multe ori merg singură în parc, îmi cumpăr singură vată de zahăr şi n-are cine să-mi desfacă portocalele. La desene mă uit din când în când şi-atunci îmi aduc aminte că nu merită să te-agăţi de-atâtea ori de nenorocitele alea de bare de prin parcuri sau din faţa blocului.

M-am urcat pentru ultima oară, mi-am luat avânt şi-acum zbor departe, nu veniţi după mine!

Mă-ntorc.

Autor, Daiana OPRIȘ

În camera de veghe din turnul cu clopotniţă izbucneşte un incendiu, datorat unei sobe de tuci nesupravegheate, incendiu în care este prins şi paznicul Riskovits Károly. Focul a fost observat târziu de un ofiţer ce se plimba pe strada Lónyay Iános (azi Iuliu Maniu), care a alertat paznicul. Acesta a intervenit şi a aruncat din turn mobilierul care, prin cădere, a distrus una dintre garguie.

Proiectul de reconstrucţie a fost întocmit de arhitectul orădean Kótay Pál. Acesta înlocuieşte garguiele în formă de balaur cu altele în formă de ţeavă de tun şi desfiinţează camera de veghe. Cea mai semnificativă schimbare este adusă acoperişului bisericii, care a fost înălţat cu mulţi metri.

Ceasul din turnul clopotniţei, fabricat în anul 1893 de către ceasornicarul orădean Dadai József, a fost distrus complet, nemaiputând fi reconstituit. În schimb orga, construită de firma „Rieger Otto” din Budapesta, a fost singurul obiect ce nu a suferit avariii.

După refacere, biserica a fost sfinţită la 30 octombrie 1932, zi care va rămâne de referinţă pentru istoria bisericii reformate din Sighet.

(Imaginea grafică și text Pal Robert Zolopcsuk, din volumul „Sighetul Marmației”, Editura Valea Verde, 2012)

După o primă săptămână de explorare în Țara Lăpușului, în perioada 23 – 30 iulie 2017, partea doua a festivalului reia drumul prin Țara Maramureșului, în perioada 13 – 20 august 2017.

„Țara Lăpușului a fost magică, o săptămână de împreună simțire. Fiecare sat a pregătit propriul său microeveniment, fără scenă, cu amplificare minimă, activând oameni, povești, muzicieni, ritualuri. Toate la un loc au declanșat o promovare masivă, resimțită la nivel național, obținută cu resurse financiare foarte reduse. Cheia în această poveste este ceea ce noi numim “Aurul României”: resursele umane de neprețuit ale comunităților rurale. De ce le numim așa? Pentru că au o capacitate unică și foarte valoroasă: posedă secretul fericirii și vor să îl împărtășească cu toți cei care le vizitează!” declară râzând Loredana Ionescu, co-producătorul evenimentului.

„Deschidem partea a doua a festivalului duminică, 13 august, ora 19.00, în Valea Stejarului, lansând inclusiv Școala de Vară Moș Pupăză”, declară Peter Hurley, inițiatorul evenimentului. „Toți cei care doriți să participați, vă rugăm să fiți prezenți atunci. Am pregătit o săptămână fermecătoare, cu un scop simplu, crearea bucuriei prin cultura tradițională: prin lemn, prin lână, prin muzică, prin dans! Organizăm ateliere meșteșugărești în trei sate: Valea Stejarului, Săpânța și Bârsana: cioplit, țesut, dans și cântece tradiționale, ceteră, cimpoi și fluier, tulnic, drâmbă. Nu necesită experiență. Sunt pentru adulți și pentru copiii lor! În fiecare seară participăm la o petrecere într-un alt sat gazdă.”

„Duminică, 20 august, la finalul festivalului, ne întâlnim cu toții într-o mare horă a bucuriei la Săpânța. Veniți cu noi în explorarea propriilor rădăcini!”

Fiecare zi a săptămânii este împărțită în trei părți:
-dimineața – ateliere de meșteșug
-după amiaza – ateliere de dans și cântece tradiționale
-seara – joc în sat, în fiecare seară în alt sat

– Duminică, 13 august, ora 19:00 – Recital de pricesne: Măriuca Verdeș, Lenuța și Teodora Purja; proiecție film, Valea Stejarului
– Luni, 14 august, ora 19:00 și ora 21:00 – Plecare cu microbuz la Mănăstirea Bixad și Mănăstirea Moisei
– Marți, 15 august, ora 15:00 – Joc în sat, Valea Stejarului
– Miercuri, 16 august, ora 18:00 – Joc în sat, Ieud/Săcel
– Joi, 17 august, ora 17:00 – Joc în sat, Valea Vișeului
– Vineri, 18 august, ora 18:00 – Petrecere cu Grupul Iza, Berbești
– Sâmbătă, 19 august, ora 14:00 – 23:00 – Concertele Sus pe Bradova Bârsana, Peter Moynahan, Ducu Hotima, Corbu, Mircea Florian, Dirty Shirt
– Duminică, 20 august, ora 16:00 – Reuniunea Satelor, Săpânța. Ora 18:00 – Hora în jurul Cimitirului Vesel.

Vă așteptăm cu drag!

Proiect finanțat parțial de Consiliul Județean Maramureș și Administrația Fondului Cultural Național

Comunicat de presă DLCV

Bradova, păcurărel: „ Domnucă, pă mine să mă pui la tablă! Să scriu, să socotesc. Că io, când ies de-aici, mi se şterge tăt din minte!”
*
Şcoală, înainte
– …Placă?
– Ai învăţat pentru astăzi?
– Da’ nu, tovarăşu’!
*
Şcoală, după
– De ce plângi, Măriucă? – întreabă doamna de română.
– Că rămân corigentă…
– Lasă, că te-oi asculta!
– Bine – îşi şterge lacrimile copila. Da’ din toată materia! Da’ de-oi şti ceva!
*
Sfârşitul orelor
O fetiţă bucălată îşi ia cu greu paltonaşul şi ghiozdanul. Apoi, sare,  roşie toată,  în braţele doamnei învăţătoare: „Astăzi mă duc la karate!”.
*
Magie
“Hai mai repede!” – își cheamă părinţii, în seara de septembrie, fetiţa rămasă în urmă. Privind în sus, cu capul pe spate,  aceasta incantează:  “Stelelee! Vin dupa minee!”

Marin SLUJERU

sursă foto: Ion Mariș