Aici, la frontieră, pe Tisa, viaţa arată altfel. Dar nu toată lumea o vede în forma ei iluminată. Trebuie cineva să-i decupeze tîlcul. Aşa a fost inventat de realitate jurnalistul Florentin Năsui. Aici, la frontieră, omul este nevoit să se oprească, dar gîndul lui poate trece pînă dincolo de orizont. Pentru cei care preţuiesc vuietul vremii ştiu că legea marginii de ţară are un registru de vamă. În care cronicarul scrie despre cum merge lumea. De aproape patru decenii în rolul omului cu scrisul la graniţă a fost distribuit de soartă şi de patima lui pentru realitate jurnalistul Florentin Năsui. Căruia i s-a dat în grijă vreo trei văi, două maluri de apă şi un Maramureş muşcat. Rar mi-a fost dat să întîlnesc în viaţă un confrate care poartă cuvîntul tot timpul în dreptul inimii. 

La mulți ani!
(Gheorghe Pârja – Florentin Năsui, jurnalistul de la frontieră)

***

Chiar dacă știe să redacteze o știre, inclusiv partea de investigație, aia cu ”de ce?”-ul de rigoare, chiar dacă stăpânește stilul direct adecvat comunicării prin presa scrisă, jurnalistul și epigramistul Florentin Năsui nu se lasă până nu o transformă într-un fapt cvasiliterar, abundând în aluzii, subînțelesuri, poante, jocuri de cuvinte – un adevărat festin al comunicării indirecte. El își oferă un cititor complice, vesel non-stop, care știe ”să se prindă”. Eu, datorită acestei practici de ”timp liber la serviciu” îl citesc.

La Mulți Ani cu seninătate, Florentin!
(Marin Slujeru)

***

The tremendous and fabulous journalist Fl. Năsui writes as the round table knights: circular. He brings to the reader’s judgment facts and happenings… savory. Happy Birthday, dear friend, Ilie Dorian Florentin!
(Sir. Donald W. Teacher’s)

***

E mare jurnalist Năsui,
Că s-a chivernisit cu graiul
De parc-ar fi averea lui,
Ș-apoi se plânge că-i greu traiul!

Zic guri mai rele că-i acid
Că-i cârcotaș și alte cele,
Că nu mai crede în… Partid
Că peste tot vede belele.

Eu l-am văzut trăgând ușor,
Nu din pahar ci de o lesă,
Se pare că mai are spor
Și o mai dă cu pixu-n… presă.

Da’ asta-i soarta lui, formală,
Să se agite-n tot orașul,
Să-i bage pe cei mari în boală
Pân’ și-o afla și el… nănașul.
(Ion Mariș)

Echipa „Salut, Sighet!” îi urează jurnalistului Florentin Năsui… La multe petreceri printre ani!

Data de 4 mai 1872 marchează izbucnirea unui nou incendiu devastator, care distruge oraşul, biserica reformată fiind şi ea grav afectată. Lipsa fondurilor necesare pentru refacerea ei a determinat pe pastorul bisericii, Szikszay Zoltán, să plece prin ţară pentru a cere sprijin confraţilor.

Turnul cu clopotniţă a fost refăcut la doi ani dupa incendiu de către Asociaţia Pompierilor Voluntari din oraş, care a primit dreptul de a-l folosi ca punct de observaţie pentru prevenirea incendiilor. Restul bisericii a fost reconstruit între 1891-1892, sub supravegherea arhitecţilor Kassay Endre şi Krupás Károly, care au adus unele modificări aspectului clădirii.

Turnuleţele octogonale aflate în capul scărilor în spirală sunt modificate în turnuleţe cu patru laturi, fiind în acelaşi timp consolidate şi contraforturile.

Cele mai frumoase ornamente sunt reprezentate de garguie: cele aparţinând turnuleţelor fiind în formă de câini, iar cele aferente turnului cu clopotniţă având forma unor balauri cu aripi de liliac. Interiorul este refăcut în stil eclectic.
Biserica a fost sfinţită în data de 11 septembrie 1892 de către episcopul Kiss Áron.

În anul 1887, în partea de est a bisericii este ridicat un obelisc dedicat memoriei a doi eroi paşoptişti, Asztalos Sándor şi Móricz Samu. Banii necesari ridicării monumentului au provenit din donaţii publice şi din partea Asociaţiei Honvezilor, iniţiatorii proiectului. Materialul utilizat este granitul suedez, asigurat de firma „Gerenday és Fia” din Budapesta. În colţul din nord-est a bisericii a fost înălţat un alt obelisc, de această dată din marmură albă, în memoria revoluţionarei Leövey Klára, ridicat iniţial în grădina Liceului Reformat şi mutat în locul ei actual în anul 1899.

În anul 1910, parcul din jurul bisericii este împrejmuit cu un gard din fier forjat, în stil neogotic, demontat în 1942. Astăzi, acest gard înconjoară piaţa de alimente din localitate şi diferite şcoli din judeţ, ca de exemplu cea din Rozavlea.

(Imaginea grafică și text Pal Robert Zolopcsuk, din volumul „Sighetul Marmației”, Editura Valea Verde, 2012)

Dacă cineva m-ar fi întrebat în urmă cu douăzeci de ani ce a însemnat pentru mine anul 1942, aş fi spus fără să stau pe gânduri că a fost anul în care se născuse Anca, pentru că nimic nu avusese puterea să eclipseze venirea pe lume a dragii mele surori. Mic fiind, tot ce îmi aduceam aminte din acei ani, care parcă trecuseră în ceață, o ceață prin care puteai vedea doar foamete, sărăcie şi moarte, au fost anii pe care acum i-aş da înapoi sau pur şi simplu i-aş şterge din memoria mea şi, în special, a părinților mei, care înclină balanța suferinței spre partea lor, pierderea unui copil, a unei părți din tine, cântărind mai mult decât pierderea unei surori, a micului meu partener de joacă, moartea ei fiind prea greu de înțeles pentru un băiat de paisprezece ani.

Acum însă, privind înapoi din postura unui om matur, îmi dau seama că pentru mica mea Anca a fost mai uşor, nu fusese nevoită să vadă sau să fie pusă în situația de a înțelege ceea ce se înâmpla în jurul ei, nu apucase să vadă adevărata față a oamenilor dispuşi să facă orice pentru un trai decent, nu apucase să vadă cruzimea şi nedreptățile aduse oamenilor de rând. Pentru asta sunt recunoscător – doar pentru inocența cu care văzuse ea lumina zilei timp de doar trei ani – cât despre restul evenimentelor ce au urmat, nu pot decât să simt dezgust. Față de conducătorii patriei noastre cât şi față de sine, un laş care pusese binele său mai presus de lupta care ar fi trebuit dusă pentru ca fiecare om să se poată simți liber, să trăiască liniştit cu gândul că mâine are ce mânca şi ca fiecare în parte să poată visa, trebuia să lupt şi să mor cu speranța că viața mea a reuşit să mute şi măcar cu un milimetru zidul ignoranței spre prăpastia distrugerii.

Deşi împlinisem deja nouăsprezece ani când se anunțase abdicarea regelui şi instalarea noii forme de guvernare în țară, alesesem să-mi urmez părinții în încercarea lor de a scăpa de inevitabila moarte a dreptății în România. Aşa că am plecat. Cu ajutorul puținilor bani primiți de la bunici, trecusem granița simțind în acele momente eliberare şi, pentru un scurt moment, crezusem ca viața mea de atunci înainte avea să fie una uşoară, nu mă gândisem în acele momente că decizia de a fugi o voi regreta cel mai mult. Fiecare zi care trecea era doar o altă reamintire a laşității mele, respectul meu pentru bunicii care s-au sacrificat pentru viitorul nostru, vorbele care circulau printre românii plecați despre cei rămaşi şi ceea ce continua să facă Republica Populară, toate îmi apăsau sufletul şi semănau în inima mea un regret amarnic care mă ajunge din urmă de fiecare dată când gândul meu zboară spre acei ani şi la faptul că aş fi putut găsi o cale prin care să-mi ajut țara rămânând şi luptând.

Ani de-a rândul trăisem ştiind ce se întâmplă în țară şi, văzându-mi neputința, gândul de a mă întoarce înflorea în mintea mea, aparând în fiecare zi şi împlinindu-se în cele din urmă, când lupta se terminase, când îmi făcusem curaj să revin la viața lăsată în urmă cu decenii, într-o țară reparată de poporul său, o Românie schimbată radical de ceea ce îmi aminteam eu din anii tinereții, dar schimbată în bine, unde după numeroşii ani trăiți în întuneric, oamenii de rând uniți au adus înapoi lumina în ochii mulțimii.

Asta îmi amintesc acum, ani mai târziu când cineva mă întreabă de anii trecuți, începând cu 1942 şi până în prezent, despre felul în care am ales să nu lupt şi, totodată, mândria şi respectul ce o să-l port până la moarte celor care au ales să fie schimbarea, celor care au rămas şi au reuşit într-un final să readucă libertatea în țara noastră. Mulți văd acei ani ca fiind ani plini de teamă, de îngrădire intelectuală şi fizică, şi acesta este adevărul, au fost anii regresului, deceniile în care România fusese aruncată înapoi cu câteva sute de ani din punct de vedere al gândirii dar, totodată, în aceşti ani am rezistat şi poporul a reuşit să-şi arate puterea în fața regimului bolnav şi să înflorească din cenuşa lăsată în urmă de regimul comunist.

Autor, Cristina PANCO
clasa a X-a B, C.N. „Dragoș Vodă”
(prof. coordonator, Marius Voinaghi)

Lucrare înscrisă la concursul de creaţie pentru liceeni „Comunizarea României. Tu ce ai face ?”, concurs organizat de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc în parteneriat cu Ministerul Educaţiei Naţionale şi Cercetării Ştiinţifice şi cu Fundaţia Konrad Adenauer.

Școala de Artă „Gheorghe Chivu” din Sighetul Marmației este una dintre cele mai vechi din țară. Începuturile activității ei sunt marcate în ziarul „Maramarosi”, la data de 8 mai 1867, ca școală de muzică, cu 11 elevi. În anii care au urmat, ea și-a dezvoltat activitatea astfel încât, la începutul anului școlar 1907, ocupa patru încăperi ale unei importante clădiri din centrul orașului. Directorul școlii era Irșa Bela, profesor de muzică la preparandia maghiară și dirijorul orchestrei orașului și preda pian, flaut și canto clasic. A publicat, prin 1913, și o broșură de popularizare a școlii: „A Maramaroszigeti Zeneiskola hivatasa” (Menirea Școlii de Muzică din Sighet).

La sfârșitul anului școlar 1907-1908, elevii școlii au prezentat un concert foarte apreciat de public, în cadrul căruia s-au remarcat, printre alții, și elevele Mihalyi Iuliana (fiica cea mai mare a lui Ioan Mihalyi de Apșa) și Lazăr Valeria (fiica lui Alexandru Lazăr, președintele tribunalului), ambele de la clasa de canto. La începutul anului școlar 1908, școala s-a mutat într-o clădire mai mare, cea în care a avut sediul Șantierul de construcții. Număra peste 120 de elevi care învățau cântul, pianul, vioara, violoncelul, flautul, țambalul, istoria și teoria muzicii.

La 1 decembrie 1913 a fost inaugurat, cu mare fast, Palatul Culturii și Școala de muzică avea acum o sală pentru concerte de cea mai bună calitate, din păcate însă, după nici un an de zile-în oct. 1914 – orașul a fost ocupat de trupe rusești. Ocupația a fost de scurtă durată, dar distrugerile cauzate Palatului au fost considerabile. Fiind cea mai reprezentativă clădire din oraș și, având acoperișul prevăzut cu ferestruici și un fronton cu metereze de apărare, a fost întotdeauna prima clădire rechiziționată de armată. Din 1920, la conducerea instituției s-a aflat o altă personalitate a lumii artistice și muzicale locale, Ida Puschmann*(1), profesoară de pian, canto clasic și teorie muzicală. În Calendarul Asociațiunii pentru cultura poporului român din Maramureș, pe anul 1921, o găsim Școala de muzică menționată alături de celelalte școli din oraș, cu Ida Puschmann directoare și Dr. Florent Mihalyi curator. În 1922, pe structura Școlii de muzică, a luat ființa Societatea artistică-muzicală „Harmonia”, care a organizat în perioada următoare o serie de concerte și spectacole, frecventate și apreciate de public și comentate pozitiv în presa vremii.

În 1933, a venit la Sighet tânărul profesor Dimitrie D. Stan*(2) din Lugoj, fost elev al lui Ion Vidu*(3). Ca profesor de muzică la Liceul „Dragoș Vodă”, a format aici un cor deosebit de valoros, cu care a ajuns, în 1934, la București și a făcut câteva înregistrări la radio. Printre cântecele înregistrate atunci s-a aflat și piesa „Câtu-i Maramureșu”, armonizată în premieră, pentru cor și cunoscută apoi ca imn al Maramureșului și cântată frecvent și în zilele noastre. Activitatea sa cu totul deosebită l-a impus numaidecât ca director al Școlii de muzică, în locul Idei Puschmann, care se pensionase. Intrată sub patronajul Astrei și beneficiind din plin de sprijinul administrației locale – primarul dr. Petre Mihalyi și vice-primarul Alexandru Filipașcu fiind susținători declarați ai culturii – noul director a transformat Școala de muzică din Sighet în Conservator de muzică și dicțiune, ridicându-l la nivelul celor mai bune conservatoare din Ardeal. Cu corul Astrei dirijat de el și cu orchestra acesteia, formată, în principal, din profesorii și elevii Conservatorului, Dimitrie Stan a pus în scenă spectacole de operetă precum „Crai Nou”, de Ciprian Porumbescu și „La șezătoare”, de Tiberiu Brediceanu, prezentate pe scena sălii de spectacole din Palatul Culturii, dar și la Vișeul de Sus, Baia Mare, Satu-Mare, Cernăuți și câteva localități din Cehoslovacia vecină.

Anii în care la conducerea școlii a fost Dimitrie Stan, la conducerea Astrei Vasile Ilea și la cea a administrației locale Petre Mihalyi și Alexandru Filipașcu au fost anii de glorie ai mișcării și vieții culturale și artistice a Maramureșului. În 1938, Guvernul Octavian Goga a propus Comisiei interimare a județului Maramureș (Consiliul județean) – și aceasta a aprobat – cedarea Palatului culturii pentru sediul nou înființatei Episcopii Ortodoxe a Maramureșului, iar Astra – care îl închiriase în 1927 – cu Conservatorul de muzică și cu toate activitățile ei a fost nevoită să-l evacueze. Conservatorul s-a mutat în Redută și a funcționat acolo până în 1940. Despre perioada 1940-1945, negăsind documente, știm doar că s-a revenit la „Zeneiskola” (Școala de muzică) și că a funcționat, într-o formă mult redusă, și în timpul războiului. În 1946, profesoara de pian, Irma Weltner, rămasă din corpul profesoral al Conservatorului, a fost găsită continuând activitatea în câteva săli din Redută.

În 1948, Petre Dreab, absolvent al Conservatorului de muzică din Cernăuți, a fost trimis ca director al nou înființatului Liceu ucrainean din Sighet și i s-a atribuit și sarcina de a prelua Școala de muzică. Sub conducerea lui școala s-a reașezat în Palatul culturii, a devenit „Școala populară de artă”, a fost inclusă în rețeaua școlară locală și subvenționată din bugetul de stat. În 1956, P. Dreab a fost mutat la Școala populară de artă din Arad, iar în locul său a fost numit Ludovic Brukstein, absolvent al Școlii de literatură, scriitor și dramaturg aflat la început de carieră și tânăr activist al P.C.R. dar cu o mare deschidere pentru cultură și artă.

Din 1972 școala a fost condusă de profesorul Ioan Ardelean, din 1989 de subsemnatul, iar din 2010 de Ioan Tivadar. Dar, o școală este importantă mai ales prin rezultatele sale, prin elevii pe care îi formează și, din acest punct de vedere, bilanțul Școlii de artă din Sighet este unul grăitor și miile (multe) de elevi formați aici certifică acest lucru. Copiii familiilor din înalta societate sigheteană, unguri, români, evrei sau ucrainieni au fost, în marea lor majoritate, elevi ai școlii de muzică. Pictorul Simon Hollosy cânta foarte bine la violoncel, dar stăpânea destul de bine și pianul și vioara, învățate în copilărie, la Sighet. În timpul studenției, în Germania, a cântat într-o trupă instrumentală, iar când mergea în vizită la familia Mihalyi, cânta împreună cu fetele, la pian*(4). Episcopul Victor Mihalyi avea o voce foarte frumoasă și cânta foarte bine la flaut, fetele lui Ioan Mihalyi – opt la număr – cântau la pian, iar fratele lor, Longin, cânta la vioară. Izidor, fiul lui Iosif Man, a urmat studii strălucite la Academia de muzică din Budapesta, iar Valeria Pop-Herbaly *(5), după terminarea aceleiași academii s-a dedicat vieții muzicale clujene. Dintre surorile Mihalyi, cea mai mică, Adriana, a făcut carieră ca pianistă și a fost apoi, mulți ani, profesoară de pian la școala noastră. Sigheteanca Dora Cserveny, după terminarea studiilor la Conservatorul din Cluj, s-a întors acasă, s-a căsătorit cu profesorul Dimitrie Stan și a devenit profesoară de canto la Conservatorul din Sighet.

Peste ani, devenind școală populară de artă, și-a adaptat structura noilor cerințe sociale, au apărut noi discipline: teatru, arte plasice, dansuri și o necesară și firească orientare spre bogățiile folclorului local. Astfel, devenind neîncăpătoare, în 1960 s-a hotărît ca partea de muzică instrumentală cultă, cu profesorii și elevii respectivi, să se desprindă și să devină secție separată și cu un alt sediu. Atunci a luat ființă actuala Școală de Muzică (la care s-au adăugat mai târziu și artele plastice). A fost, de fapt, revenirea la forma inițială a vechii școli de muzică.

La Școala populară de artă, pe lângă catedra de canto clasic a luat ființă cea de muzică ușoară și cea de canto popular, iar catedra de vioară s-a tranformat treptat în catedră de instrumente specifice (ceteră, zongură, dobă) zonei Maramureșului. Celelalte discipline școlare: teatru, dansuri, arte plasice etc. rămânând pe loc, au sporit mereu în activitate. Tot în această perioadă s-au inițiat în diversele dișcipline artistice ale școlii o serie de elevi care au devenit apoi personalități marcante ale vieții culturale românești. Amintim doar câțiva dintre aceștia: Gheorghe Turda și Viorel Costin, Szeibert Ștefan și Molnar Ioan (de la Opera maghiară din Cluj), Ducu Bertzi și Ștefan Hrușcă, Năstăcuța Iuga, Măriuca Verdeș, Vlad Roman și mulți alții. Dacă până prin anii 1975 ceterașii Maramureșului erau fierarii și potcovarii satelor noastre – cântăreți după ureche – acum nu există sat în care să nu fie câțiva tineri (feciori și fete), foști elevi ai claselor de canto și instrumente populare, care cântă la petreceri, unii dintre ei asigurându-și în felul acesta chiar existența. Au fost cazuri în care elevii școlii veneau și din satele românești de peste Tisa,  (precum Hrin din Slatina, la vioară, sau Gheorghe Țiplea, din Biserica Albă, la canto, și care, continuând studiile, este acum un cunoscut cântăreț de operă la Moscova*(6), ori din Huta sau Huta Certeze (Oaș), și aceasta fiind, fără îndoială, una dintre realizările școlii.

De asemenea, în ultimii 5o de ani, au luat ființă o serie de secții externe, în satele în care existau meșteri populari cunoscuți precum: ceramica de la Săcel – cu meșterul Tănase Cocean, sculptura în lemn, de la Vad – cu Gheorghe Borodi, de la Săpânța – cu Ion Stan-Pătraș și cea de la Valea Stejarului – cu Pătru Gogea-Pupăză, cusături, țesături, clopuri și multe altele, reprezentând meșteșugurile tradiționale ale Maramureșului. Din acest punct de vedere, Școala de artă din Sighet a fost un model pentru celelalte școli din țară și singura care a avut, timp de aproape 20 de ani, un magazin propriu, prin care și-a valorificat produsele de artă populară. În loc să fie sprijinită și să crească în continuare, în urmă cu câțiva ani, i-a fost luat spațiul magazinului de artă populară și a fost transformată în „secție” a unui Centru cultural, probabil ca efect al politicii de… descentralizare. Anul acesta, când secția (Școala de artă „Gheorghe Chivu”) se pregătea, totuși, să sărbătorească 150 de ani de existență, (iarăși!) Episcopia ortodoxă a Maramureșului a dat-o afară din Palatul culturii, unde a „trăit” un secol. 

Scriu aceste rânduri în primul rând pentru a face cunoscută istoria acestei școli pe care Maramureșul a avut norocul să o aibă, dar, recunosc, și dintr-un sentiment de adâncă amărăciune. Am fost în anii 1955-65 elevul acestei școli, apoi colaborator și profesor, iar între 1989-2010 conducătorul ei. În 1992 am obținut aprobarea pentru a-i atribui numele unuia dintre cei mai iubiți și devotați profesori ai ei din ultima vreme: profesorul, pictorul și poetul Gheorghe Chivu. În 1996 am obținut de la Consiliul local spațiul și am deschis magazinul „Artis”.

În 2006, după peste 10 ani de documentare, am publicat lucrarea: „Școala de artă „Gheorghe Chivu” Sighetul Marmației – 140 de ani de învățământ artistic”, (format A4, cu peste 400 de pagini) în care a fost scoasă în evidență, cu documente, importanța de netăgăduit a acestei instituții de cultură.

Acum, când Maramureșul – și unii maramureșeni – caută să-și sporească valențele turistice reale și să le transforme în factori de dezvoltare, rolul acestei școli ar trebui să fie unul tot mai important și mai bine folosit, pentru că ea răspunde unora dintre cele mai importante cerințe culturale ale celor de aici.

NOTE: 1.* IDA PUSCHMANN – profesoară de muzică, pianistă și compozitoare. A fost printre primii muzicieni care a prelucrat teme din folclorul muzical local. A fost pasionată și de arta fotografiei. Vezi „Școala de artă „Gheorghe Chivu” Sighetul Marmației…..pg. 30.

2.*DIMITRIE D. STAN, născut în 1906, la Lugoj, a fost remarcat de Ion Vidu și luat sub protecția sa. A urmat teologia și cursurile Academiei de muzică din București. A fost printre studenții preferați de Kiriac și Brăiloiu, a cântat în corul „Carmen” (patronat de Casa Regală) și s-a bucurat de aprecierea lui Enescu. Ajuns profesor la Sighet, s-a căsătorit cu Dora Cserveni (nepoata lui Ilie Lazăr), absolventă a Conservatorului din Cluj. Refugiat la Lugoj, după 1940 el a făcut carieră ca dirijor al Corului „Ion Vidu”, a ajuns unul din marii dirijori de coruri, premiat, medaliat și declarat „Artist Emerit”. A fost și director al Casei de creație a județului Timiș și, împreună cu soția, au predat și la Facultatea de muzică din Timișoara. A murit în puterea vârstei, în 1968, pe scenă, dirijând Corul „Ion Vidu”, unul dintre cele mai cunoscute din țară. Despre rolul său în mișcarea culturală maramureșană, vezi „Școala de artă „Gheorghe Civu” Sighetul Marmației – 140 de ani de învățământ artistic”, pg.45-50.

3.* ION VIDU (1863 – 1931), compozitor și dirijor, un maestru al muzicii corale românești. A fost profesor de muzică la Arad și Lugoj și inspector general de muzică pentru școlile normale din țară, calitate în care a fost și la Sighet, în 1930. Colegiul național de artă din Timișoara îi poartă numele.

4.*Dintr-o relatare a Luciei Mihalyi.

5.* Valeria Pop, fiica profesorului Ioan Pop de la Preparandie, a studiat la Academia de Muzică din Budapesta și la Viena, cu celebra cântăreață Roza Papir. I se prevedea o strălucită carieră de cântăreață de operă.Vezi și „Școala de artă „Gheorghe Chivu”…..pg. 166.*Vezi „Școala de artă „Gheorghe Chivu”…. pg. 249

Autor, Ioan Ardeleanu – Pruncu

Cu ocazia aniversării a 30 de ani de activitate, Corul „Nostalgia” din Haifa – Israel a susținut un spectacol de excepție marți, 25 iulie 2017, de la ora 17.00, la Sinagoga Evreiască din Sighet.

Corul „Nostalgia”, înființat în anul 1987, a prezentat spectacole în Spania, Germania și în alte țări de pe Continentul European.
Dirijor: Uzi Essner.

Corul „Vocile Hebronului” este alcătuit din membri din localitățile Zichron Yakov (Amintirea lui Yakov -localitate înființată din donația baronului Yakov de Rothchild în anii 1882-1888) și Ghivat Ada (Dealul lui Ada). Prezintă spectacole în localitățile din Israel.
Dirijor: Haim Essner.

Autor (foto & video), Sorin Markus

De mii de ani, luna se plimbă pe orizontul apus, purtându-şi mândră stelele în păr. Sub umbra ei, lumea îşi duce pasul agale, acelaşi pas vechi, de la începuturile Creaţiei, pas definitoriu în omenire.

Fiat Lux! Şi s-a făcut lumină! Totul a fost desăvârşit prin aceste două cuvinte. Întotdeauna cuvintele vor deţine cea mai puternică armă şi vor putea înnegri orice tipar al societăţii. Întorcându-ne în timp, putem reflecta la un spaţiu existenţial simplist, lipsit de amalgamul modernităţii. Doar în acest spaţiu vom putea vedea faptul că omul era în perfectă simbioză cu natura. Armonia universală era stabilită de câmpiile pline de mac, de femeile blânde în rochii de in topit şi de viaţa dedicată cadrului bucolic patriarhal. Lumea autohtonă, mansuetudinea şi visele calde au pierit din cauza norilor negri îmbâcsiţi în sufletele atinse de evoluţia socială.

Astăzi, oamenii întorc spatele până şi cimitirelor. Din noi rămâne doar urma umbrelor plăpânde, iar buzele ne sunt pecetluite de ceara păcatului. Probabil vindecarea nu se află nici în pleoapele din cărbune stins, nici în rasism, nici în diferenţierea condiţiilor sociale, ci în aceleaşi câmpii pline de mac de la începuturile omenirii, în întoarcerea timpului trecut.

Câţi dintre noi nu ar cădea îngenuncheaţi în faţa soarelui mistuitor şi câţi nu ar culege florile lunii, lăsând în loc doar lacrimi? Uneori am impresia că acest lucru s-a întâmplat cândva, demult. Aşa am putea explica durerea omenirii în timpul ploilor fulgerătoare de primăvară. Câţi dintre noi nu şi-ar da sufletul pentru un gram de fericire? Toţi am face-o, exceptând, cel mai probabil, oamenii obişnuiţi să trăiască în câmpiile… cu mac.

Nu-mi doresc schimbarea spirituală, nu-mi doresc în jur oameni mândri, superficiali sau mai puțin morali. Vreau să mă uit cu blândețe la evoluția noastră, a ființelor umane și să constat plină de emoție că avem în ochi aceeași strălucire lăsată moștenire cu mii de ani în urmă.

Autor, Dana BERCIU,
absolventă a C.N. „Dragoș Vodă”

ELICOPTERUL LEIT
„CIL”-ul, Combinatul de Mobilă din Sighet, avea mii de angajaţi. Acolo lucra şi F. S. „Eram fericit. Cunoşteam pe toată lumea, aveam vreo sută de prieteni” – îmi povesteşte el. „Chiar dacă, pentru a ajunge la diverşi şefi şi şefuţi, trebuia să urci vreo …200 de etaje. Nu conta.”

Pe la mijlocul anilor ’80, veni în „vizită de lucru” la Combinat însuşi Ceuşescu. Ateriză chiar în piaţeta din faţă Sediului. A doua zi, S desenă întocmai elicopterul prezidenţial, pe o foaie de placaj. Creionul de lemn era foarte potrivit pentru asta, scriind uşor „în toate părţile”. Folosi şi culori. „Bravo! – îl felicită maistrul – , te propun la Proiectare!”

În aceeaşi zi, însă, S fu chemat în laboratorul secţiei. Îl luară în primire doi străini, în civil: ”To’arăşu’, dumneata nu-ţi dai seama ce-ai făcut! Dacă cineva copiază elicopterul to’arăşului Preşedinte? Să dispară!”. „Să nu te mai prind cu aşa ceva, că te dau afară!” – încheie muştruluirea maistrul, de faţă cu cei doi străini.

Aşa că, omul nostru îşi aruncă opera la tocător. Atunci se sfârşi şi cu „fresca”, o foaie de placaj pe care prietenul meu desenase mutrişoarele colegelor din secţie. Fetele stăteau la coadă, emoţionate, pentru a poza. Până acolo încât, în ziua în care îi venea rândul, Anuţă, săpânţanca, apăru cu un „permanent” impozant, în locul coadelor lungi: „Şonilă, astăzi io îs la rând!” (după Fábri Sándor)

IONU’ NOST’
Dând oraşul pentru a 4-a sau a 5-a oară, lui Ion, cântăreţ popular local, i se cere să intre pe sens interzis. După o vreme, omul nostru întreabă:
– Da’ bine mărg, tovarăşu’ locotenent?
– Bine, Ioane, bine…
Mai rulează o vreme şi iar întreabă:
– Da’ tăt bine mă duc?
– Bine, Ioane, bine…
Dintr-odată, Ion se burzuluieşte:
– Da’ cum, doamne, mă duc bine, că toată lumea zine, numa’ io mă duc?!
*
Altădată, ajuns responsabil de club, Ionu’ nost’ îşi dădu spargere la instrumentele muzicale şi staţie. Înscenarea eşuă, dovedindu-se că fereastra de la balcon, pe care, chipurile, intrase hoţul, fusese deschisă pe dinăuntru. Îl anchetau însuşi comandantul Miliţiei şi un tânăr locotenent – de fapt, îl loveau şi consemnau, cu schimbul. La un moment dat, comandantul este chemat la telefon. Ion:
– Da’ bine bateţi, tovarăşu’ locotenent!
– Cum, Ioane, la maşină?
– Şî-şe, şî-şe! Mai bine şi ca tovarăşu’ comandant!

Marin Slujeru (din culegerea în manuscris „CAPTURI DE MARAMUREŞ”)

sursă foto: Ion Mariș

Anul 1945 –  România nu mai dorește să fie agrară, puterea dorește industrializarea, noi, țăranii, ce ne câștigăm mâncarea prin muncă și trudă grea, trebuie sa fim colectivizați. Ne-au luat pământul, definiția noastră, au zis că-i al lor, ne-au pus să-l muncim și ne-au confiscat produsele, ne-am împotrivit și am fost închiși.

În momentele acelea copiii noștri s-au pierdut, valorile noastre au murit și cu ele s-au dus și șansele noastre la o țară dreaptă. Da, asta era situația României sub puterea sovietică. Ne-au cerut cote, eram obligați să predăm statului o mare parte din produsele noastre pentru că nu erau alimente la oraș și pentru că trebuia să despăgubim plata de război, ne lăsau doar cu grâul de sămânță pentru anul următor, câteodată nici cu atât. Ca țăran simplu și patriot de pe pământul Maramureșului, îmi prețuiesc țara, îmi cresc copiii și îmi iubesc familia, dar mă gândesc adeseori că toate lucrurile la care țin atât de mult vor fi pierdute.

Din ’49 au început să colectivizeze, noi ne-am opus și am fost arestați și deportați, a fost în zadar, nu valoram nimic în fața puterii comuniste. Ne-au confiscat pământul, animalele, casele și ne-am trezit peste noapte, mutați forțat și ilegal, în alte localități. Din pricina faptului că la noi au apărut mișcări de rezistență anticomunistă, Maramureșul a fost colectivizat în primă fază, doar pentru a face represiune, desigur.

Au venit direct la noi în Ieud prin luna martie a anului 1950, ne ziceau că localitatea avea un trecut reacționar și au vrut să dea un exemplu celorlalte comune ce par a fi autonome, au vrut să bage frica în noi, să ne arate că nu este nicio cale de scăpare dacă nu ne supunem. Au făcut G.A.C.-urile, ne-am conformat, iar soția mea a mers la G.A.C.-Văleni. S-a dus, ce era să facă, a mers de frică după ce a aflat că la noi în sat o mamă văduvă cu patru copii a refuzat sa meargă în colectiv și a fost bătută până și-a dat duhul, așa că nevasta mea nu s-a mai gândit, s-a dus să muncească.

Au mai fost și revolte, am participat la vreo două, la noi în sat și în Rozavlea, ne-am opus, n-am vrut să ne confiște pământul, n-am vrut să renunțăm la agoniseala noastră de-o viață. Și apoi ce am făcut? Ne-am răsculat… Am hotărât să mă alătur unui grup de rezistență alături de câțiva consăteni și am luat calea munților. Eram un grup de partizani formați din studenți, preoți, țărani, femei și bărbați. Eram înarmați și speram că vor veni să ne salveze americanii. Sătenii ne ajutau, ne ofereau adăpost și hrană.

Eram numiți ,,bandiți” și ,,haiduci” și am fost vânați unul câte unul, împușcați și spânzurați, iar cei rămași în viață am fost arestați, judecați și condamnați de către Tribunalul Militar din Oradea. Simțeam curajul și hotărârea cum ne curgea prin vene atunci când ne opuneam regimului, însă citeam și frica pe fețele noastre când am ajuns să fim închiși la Sighet. Mi-am privit copiii în lacrimi și am aflat cum e să suferi pentru patrie, ne-am ridicat și am luptat pentru drepturile noastre crezând că împreună nu vom putea fi doborâți, ne-am promis nouă că ne vom face auziți și, cu timpul, oamenii vor ști că am fost acolo și am apărat țara.

Poate ar fi trebuit să mă consolez cu faptul că nu e nicio scăpare din fața comunismului, însă nu am acceptat acest regim ce ne-a suprimat drepturile și ne-a făcut mașinării de lucru. Consemnarea și umilința erau primii pași spre decăderea țării, dar, răzvrătinde-ne  și alegând calea mai grea și mai chinuitoare, am renunțat la viețile noastre și am ajuns să fim torturați.

După ce ne-au colectivizat și ne-au distrus familiile nu găseam nicio urmă de resemnare și de supunere. Noi am luptat contra regimului, am fost închiși, dar știam că am murit cu demnitate și cu gândul că prin jertfa noastră am salvat țara. Am trăit istoria pe viu, am schimbat-o și am lăsat-o ca moștenire celor care doresc sa învețe din ea. Am dat viața noastră pentru libertate și dacă nu ar fi fost dragostea de patrie nu aveam pentru ce lupta.

Autor, Denisa Dunca,
clasa a X-a B, C.N. Dragoș Vodă
(prof. coordonator, Marius Voinaghi)

Lucrare înscrisă la concursul de creaţie pentru liceeni „Comunizarea României. Tu ce ai face ?”, concurs organizat de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc în parteneriat cu Ministerul Educaţiei Naţionale şi Cercetării Ştiinţifice şi cu Fundaţia Konrad Adenauer.

În data de 11 august 1859, un puternic incendiu pornit din strada Bastionului (azi Dr. Ioan Mihalyi de Apşa), care a mistuit o mare parte dintre clădirile din oraş, a provocat bisericii reformate distrugeri aşa de grave încât presbiteriul ia decizia demolării.

Proiectul noii biserici este realizat de Mozer József, un inginer din Sighet, iar reconstrucţia s-a bazat doar pe voluntariatul enoriaşilor sub coordonarea inginerului proiectant. Zidurile sunt demolate în totalitate, rămânând doar jumătatea turnului cu clopotniţă, care a fost întărit cu două contraforturi: a rămas neatinsă biserica de la subsol şi cripta, locul de veci al oamenilor de vază ai oraşului.

Punerea pietrei de temelie a avut loc în cadru festiv la 15 iunie 1862.

Anul 1867 marchează terminarea acoperişului, iar anul următor se finalizează tavanul în boltă al navelor. Prima slujbă a fost celebrată la 21 august 1870, an în care au fost terminate lucrările interioare.

Imaginea prezintă partea de sud-est a bisericii, construită în stil gotic anglo-saxon, specific gustului epocii. Scările în spirală, ce se termină în turnuleţe octogonale, duc spre balcoanele interioare. Pentru construcţie a fost folosită piatra sedimentară, adusă de pe dealul Solovan din cariera de piatră a familiei Várady.

(Imaginea grafică și text Pal Robert Zolopcsuk, din volumul „Sighetul Marmației”, Editura Valea Verde, 2012)

Căutam, pentru un proiect, școli abandonate. Prin județul Satu Mare. Ajungem și în satul Hotoan, ceva așa, antonimul lui „idilic”, pustiu în stânga, pustiu în dreapta, în spate o aspră și foarte distrusă șosea, din peisaj nu lipsea nici fântâna cu ciutura grea. În față, satul. Aparent, uitat de Dumnezeu (însă avea să ni se demonstreze, în curând, contrariul).

Ne îndreptăm țintit spre turla bisericii, căci școala pe-acolo ar trebui să fie și ea. Am deja ochiul format pentru clădirile de școli părăsite, e imposibil să nu le remarc, fără bâjbâieli. Însă uite că cea din Hotoan întârzie să se arate, așa că oprim în dreptul unor oameni adunați într-o mică reuniune lângă biserică și îi întreb:
„Îmi spuneți, vă rog, unde e școala veche?”
„Nu știm, nu suntem de aici”, îmi răspunde unul dintre ei.
Câțiva metri mai încolo, alt pâlc de oameni așteptând ceva, nu știu ce, oricum ulița era suspect de populată, trecusem înainte prin sate fără suflare și fără țipenie de om.
„Caut școala veche, mai există clădirea?”
„Noi nu știm, nu suntem de aici”, primesc iar răspuns.
Încep să răsuflu greu, de la căldură și de la nedumerire, să tot fi fost vreo 30 de grade și vreo 7-8 oameni care nu erau de acolo.
„Uite, crâșma”, spune Dani, „la crâșmă sigur sunt localnici.” Oprim, așadar, în dreptul crâșmei, cu vreo două mese ocupate pe o terasă improvizată.
„Pe unde o luăm ca să ajungem la școala veche?”
„Nu suntem de aici!”
Nu se poaaaateeee! Ăștia s-au înțeles, își bat joc, asta e distracția satului.
Peste câțiva metri, gata satul. Gata. Tufe.
„Mă duc la femeia aia în curte. Uite, acum a ieșit din casă în papuci, nu se poate să nu fie de aici.”, îi zic lui Dani…
„Doamnă, știți să fie o școală abandonată pe aici?” Femeia îmi spune că da, am trecut pe lângă ea. De la „monument”, o iau în dreapta.
„Dar cu oamenii ăștia care nu-s de aici, ce-i cu ei? De unde sunt, dacă nu de aici?”
„Așteaptă să intre la părintele la dezlegare. Știe să dezlege blesteme.”, îmi răspunde unica localnică a Hotoanului.
Tăcere.
„Dani, dacă tot am venit până aici, ne băgăm la o dezlegare?”
„Nu, că trebuie să ajung la 5 în Satu Mare”.

În fine, ce să vă mai zic. Am găsit școala, vai de ea. Una dintre încăperi avea un perete prăbușit, cealaltă avea ușa închisă cu lacăt. Nu am dezlegat lacătul, nici blestemele, dar măcar fusese dezlegat misterul satului cu cei mai mulți oameni care nu sunt din el.

Autor, Rada PAVEL

Mi-a trebuit o viață ca să am parte de o așa experiență, cum poate mulți nici n-ar visa-o vreodată. Cum ați reacționa când ați intra în curte și v-ar întâmpina la poartă un pui de căprioară în carne și oase?

Deloc speriată, dimpotrivă, bucuroasă că în sfârșit ai venit acasă, adulmecându-te cu botișorul umed și fin, și zburdând în jurul tău, de parcă te-ar ști de când lumea.

Pe moment, mi-am înăbușit un strigăt de uimire, zicând-mi că așa ceva e de domeniul irealului. E adevărat că în urmă cu o seară, până noaptea târziu s-au auzit în dealul din vecinătate niște urlete ciudate, ce răsunau până în apropierea casei mele. Le-am asociat unui animal rănit sau încolțit și, la gândul că proprietatea mea este protejată de un gard destul de înalt, m-am liniștit și, în cele din urmă am adormit.

N-am bănuit niciodată ce semnificau acele urlete. Numai după ce m-am trezit cu puiul de căprioară în față am realizat și am refăcut filmul întâmplării.

Pe undeva, m-am simțit și vinovată, deoarece am contribuit fără voia mea la „escapada” acestei mici sălbăticiuni în curtea mea. Curte pe care am amenajat-o ca pe o oază de verdeață, cu pitici, ciupercuțe, cu flori de toate culorile, cu straturi cu toate soiurile de legume și zarzavaturi. Degeaba mama capră a încercat s-o tempereze pe zvăpăiata cornută prin toate mijlocele (chiar și sonore), curiozitatea a fost mai mare și cred că dintr-o săritură mai înaltă de pe deal, a săltat gardul și s-a trezit în „grădina mea minunată”.

Pentru ea, fiecare floare, fiecare ciupercuță era ceva inedit, cu atâta curiozitate o atingea pe fiecare în parte, iar dacă îi plăcea și cum miroase, ele sfârșeau în botișorul delicat. Cel mai mult i-au plăcut crinii, îi mirosea, iar apoi, petală cu petală, dispăreau în gura fremătândă după alte delicii.

Tot ce era roșu o atrăgea, begoniile de pe straturi în mod deosebit erau atracția principală. Asta până când a descoperit straturile cu zarzavat. Lujerii de castraveți cu florile lor galbene erau un adevărat festin. Ba o crenguță de mărar, ba un fir de ceapă, de pătrunjel… n-a rămas nimic neexperimentat. Nu avea nici o reținere. I-am pus apă să bea, după atâta osteneală. Pe toate le primea fără nici o frică.

Din când în când, avea însă așa, ca o tresărire, își îndrepta urechiușele în direcția dealului pândind parcă un semnal. Dădea înconjur gardului viu din fundul curții, apoi se apropia de mine, mă lăsa s-o cuprind pe după gât și să-mi lipesc capul de al ei.

Îmi treceau prin gând o mulțime de gânduri, ce să fac cu ea, cum s-o protejez, pe cine să anunț, până ce nepoata care studiază Zootehnia, mi-a explicat că acele urlete (behăituri) ciudate din noapte, erau plânsetele mamei capre care o aștepta, și că ar trebui s-o eliberez dincolo de gard. Pericolul era că s-ar putea ca mama să-și piardă răbdarea s-o mai aștepte și să plece fără ea. Am desfăcut o bucată din gard –  frică mi-a fost ca nu cumva odată eliberată s-o apuce către case unde putea fi rănită de vreun câine.

Am condus-o încet, încet spre deal, se uita parcă cu părere de rău după mine, iar se întorcea, asta până când un foșnet venit din hățișurile din spatele ei i-a atras atenția și, din câteva sărituri, s-a făcut nevăzută. Cred că mama o aștepta și bucuria revederii celor două, mi-a compensat umbra de tristețe ce m-a cuprins că visul frumos se terminase.

A fost ca în viață. Câteodată, prețul curiozității îți poate pune viața în pericol, dar frumusețea experienței merită câteodată riscul. Cred că pe viitor va învăța și acest pui de căprioară că nu tot ce e roșu e și bun de mâncat, și că nu tot ce-ți ia ochii îți e și de folos. Tot secretul e să se găsească omul care să te ghideze, să-ți arate calea, să te ajute să scapi din capcane.

Îmi doresc o lume din care să dispară sintagma „vânător-vânat”, iar glonțul să nu fie soluția finală nici măcar pentru dobitoace!

Ileana Pisuc,
29 iunie 2017

Destinația: Cracovia. De ce? Cracovia este o bijuterie arhitecturală, culturală, istorică şi artistică. Obiectivele turistice sunt vizitate de milioane de oameni anual. După deportările evreilor din Cracovia, polonezii au păstrat toate activităţile pe care evreii le conduceau înainte de a fi deportaţi, ca simbol al memoriei lor.

Primul obiectiv: „Fabrica lui Schindler” devenită muzeu în anul 2010. Muzeul este situat pe strada Lipova nr.4. Fabrica unde s-a alcătuit cea mai cunoscută listă din lume, „Lista lui Schindler”, listă ce cuprinde numele a peste 1000 de evrei ce au scăpat de „soluţia finală”.

La începutul turului, într-o sala de cinema este prezentat un filmuleţ cu mărturii ale evreilor care au supravieţuit şi alte câteva informaţii interesante cu privire la funcţionarea uzinei şi a vieţii de atunci. Partea administrativă a clădirii a rămas intactă – aici este amplasată Arca Supravieţuitorilor executată din mii de vase metalice emailate, în interior fiind scrise numele celor peste 1000 de evrei pe care Schindler i-a salvat. Este necesar un tur de cel puţin 3 ore ca să poţi trece prin toate cele 45 de încăperi pentru a urmări cu atenţie oferta muzeului ce constă în prezentări multimedia, ziare, obiecte personale ale localnicilor şi naziştilor, documente personale şi oficiale care au portretizat perioada tragică din perioada războiului. Fiecare camera are o tematică. Poţi umbla pe „străzile pietruite din Cracovia”, poţi intra într-un „apartament evreiesc” şi vizita o parte a ghetoului reconstituit în muzeu.

Trecerea dintr-o încăpere în altă îţi dă anumite stări ce greu le poţi rosti, aerul parcă este şi el aparte. Încărcătura istorică, dovezile păstrate, obiectele ce pot nu doar să fie privite ci şi atinse… o haină aruncată peste o bancă, o pălărie prin care poţi să vezi gaura glonţului ce a curmat viaţa celui ce a purtat-o, jucăriile pe care le aveau copiii în ghetou, frizeria, farmacia… toate au avut rostul lor… temporar pentru unii, salvator pentru alţii.

De asemenea, este prezentată viaţa polonezilor în timpul ocupaţiei naziste din perioada 1939-1945, viaţa oraşului şi soarta evreilor din Cracovia în timpul celui de al doilea război mondial, mărturiile supravieţuitorilor, ilustrarea prin obiecte, înregistrări audio şi video ale perioadei de la începutul războiului până la eliberarea Poloniei în 1945.

Dacă am rămas impresionată? Unii dintre noi asta văd în vizita unui muzeu… nu, nu am fost impresionată, m-am simţit vinovată, vinovată pentru noi, specia umană şi ceea ce suntem capabili să facem, să gândim. Ai impresia că toate traumele omenirii nu ne-au învăţat destul, am simţit ruşine, ruşine faţă de modul nostru de a percepe şi expune anumite lucruri. Indiferenţa şi superficialitatea fac rău oamenilor, acţiunile nostre în scopul unei ideologii ne determină la fapte pe care cu greu le poţi digera în conştiinţă, pentru cei ce avem.

Mă întreb care a fost factorul declanşator al conştiinţei lui Oskar Schindler. Mirosul morţii? Sau există şi alte lucruri ce determină trezirea?

Nu ştiu de ce şi în zilele de azi se întâmplă fapte împotriva omului… Acţionăm tot conştient? Ce este conştiinţa?! Rămân la această întrebare.

Autor, Ştefania Adela POP, artist plastic

Cel mai periculos lucru este să consideri o persoană mai mult decât o persoană. Acum mult timp m-am simțit blocată. Pierdută în propriul corp și propria minte. M-am simțit pierdută în timp. Am fost disperată să scap… să ies.

Am vrut să vină epoca mea lipsă, pe care să nu o parcurg și să nu o trăiesc la fel cum fac restul oamenilor. Am vrut să mor.

Dar ceva s-a întâmplat… am simțit că această condamnare la viață e de fapt o binecuvântare. Viața e un joc care merită jucat. Deși sunt într-un ocean uman plin de nepăsare în care indiferența pare un colac de salvare, eu am ales să fiu eu. Ofer ceea ce aș vrea să primesc. În acel moment m-am înecat în misterul divinității și mi-am creat propriul mit.

Acum mă comport ca atunci când eram doar o copilă, în lumea mea, senină și pură. Simt viața și o trăiesc în toată perfecțiunea ei defectă. Observ totul cu admirație, mă descompun în universul meu și renasc din praful viselor mele și esența de flori. Distrug iluzii și vindec durerea din ochii oamenilor.

Facultate, slujbă, soț… Ispita vieții adevărate. Eu nu-s aşa. Nu am nici un plan pentru viitor… încă. Îmi trăiesc prezentul. Nu sunt un miracol. Nu sunt o aventurieră. Nu sunt un lucru prețios. Sunt doar o fată. Sunt fata care are un mit ce e doar o iluzie pentru oameni. Fata pe care oamenii mereu au privit-o și au văzut ceea ce au vrut ei să vadă.

Tu ai simțit vreodată că ești pe cale să cazi în brațele morții și totul să se ducă într-un loc care aparent nu există? Nu fii un simplu muribund pierdut în neant și plăcerile vieții. Pare așa greu să scapi din mintea ta, să-ți părăsești idealurile și toate gândurile negative pe care le-ai acumulat până în acest moment. Pare așa greu să renunți la oameni, pare așa greu să pleci de lângă ceea ce nu te face fericit, dar la un moment dat o să ai curajul să evadezi.
O să ai curajul de a gândi într-un alt mod. Până la urmă omul devine ceea ce gândește. Credința înseamnă să ai încredere în puterea binelui. Teama echivalează cu credință în puterea răului. Înțelepciunea oamenilor nu există, oamenii sunt doar suma informațiilor pe care le-au primit. Oamenii se feresc să devină ceea ce deja sunt: DIVINI! Se desconsideră și se distrug.

Le mulțumesc tuturor oamenilor doar prin simplul fapt că au existat şi există în viața mea. Ştiu că nu am fost vreodată fiica ideală, cea mai bună elevă, cea mai înțelegătoare prietenă şi o iubită perfectă. Îmi pare rău dacă la un moment dat am fost cuprinsă de orgoliu şi furie, manifestările mele nu sunt exemplare şi nici nu ar trebui să fie comparate având în vedere că toți suntem diferiți. Chiar dacă suntem diferiți aveam fiecare în parte ceva special.

Autor, Mădălina DANCI
clasa a X-a F, C.N. „Dragoș Vodă”