Robert Zolopcsuk s-a născut la 17 iunie 1966 la Sighetu Marmației. A fost elev al profesorului și pictorului Andras Csaba la Casa Pionerilor, după care a urmat cursurile de pictură de la Școala Populară de Artă, unde a fost îndrumat de alți doi profesori de excepție, Elisabeta Peter Üto și Petru Bârsescu.  A absolvit Universitatea de Vest „Vasile Goldiș” Arad, avându-i profesori pe artiștii plastici băimăreni Iudith și Gheorghe Crăciun.

În prezent, este profesor de arte plastice la Școala de Arte „Gheorghe Chivu” din Sighet. A participat – cu lucrări de grafică și pictură în ulei – la numeroase expoziții de grup în Sighet și tabere de creație. A avut două expoziții personale la sala de expoziții de la Școala de Artă „Gheorghe Chivu”.

A publicat în anul 2006 cartea „Maramarossziget”, prima carte despre istoria arhitecturii din Sighetu Marmației, tradusă bilingv în română – engleză și publicată cu titlul „Sighetul Marmației” (Editura „Valea Verde”, 2012). Volumul „Sighetul Marmației” cuprinde lucrările proprii de grafică însoțite de un succint material documentar istoric.

„Frumusețea va salva lumea”, spune Dostoievski. Această propoziție mi-am amintit-o gândindu-mă la PALIKA, un creator de frumos. Arta lui, atât prin compoziție cât și prin cromatică, reflectă acea bucurie de a crea. Tablourile lui sunt pline de viață, fiindcă el trăiește actul creator. Orice artă care se naște din Lumina Divină, reflectă acea stare de FERICIRE care ar trebui să fie permanentă în sufletele noastre. Această fericire o simt totdeauna când privesc picturile lui PALI și, de fiecare dată îmi creează o stare de BINE.

Cu ocazia zilei de naștere îi doresc să meargă pe același drum al unei creații luminoase, fără să fie afectat de eventualele cuvinte mai puțin binevoitoare ale unor semeni de-ai noștri.

Ar trebui să fim conștienți că: „Precum îți sunt gândurile, așa îți este viața”, iar dacă ne dorim o viață mai FERICITĂ, să nu uităm cuvintele lui C.G. Jung: „Schimbarea vine din interior”.

Îi mulțumesc lui PALIKA că ne-am întâlnit în această dimensiune și pentru bucuria din lucrările lui, pentru multele lucruri frumoase pe care le-am învățat de la el.

La mulți ani, cu bucurie-n suflet!
(Petru BÂRSESCU, profesor)

Pe Domnul Robi îl cunosc de la Comunitatea Evreilor Sighet unde, de când eram copil, mi-l amintesc că desena cu cretă colorată pe tabla comunității, scene din Torah și reprezentări grafice cu semnificația sărbătorilor. Aproape la fiecare sărbătoare tabla ne afișa scena respectivă. Uneori artistul era prezent, alteori nu, dar mereu desenul era realizat. Desenele aveau mereu ceva frapant, nu puteai să treci prin acea cameră fără să le remarci.

Este profesor de desen la Centrul Cultural Sighet, artist grafician și pictor – unul dintre cei mai cunoscuți din Maramureșul Istoric, fiind pasionat de clădirile vechi (școli, biserici, sinagogi, case al unor personalități ale orașului), statui. Cântă la pian, colecționează obiecte vechi și scrie cărți cu caracter documentar a căror grafică desigur îi aparține (ian. 2006 – „Maramaros Sziget”; 2012 – „Sighetu-Marmației”).

În 2016 a fost numit membru de onoare al comunității evreilor din Sighetu-Marmației.

La mulți ani, Robi Zolopcsuk!  
(Sorin MARKUS, medic)

Dacă Robert Zolopcsuk a trecut cu bine cifra 50 a vârstei din buletin, el rămâne pentru mine acel tânăr care trece peste secole de cultură imperială în Maramureş, dezinvolt şi fără prejudecăţi, ca un adevărat cercetător, dar fără a fi angajat în niciun fel. Pasiunea şi priceperea sa în decriptarea şi interpretarea documentelor scrise sau fotografiate în ultimii 150 de ani, a depăşit deja sfera de interes a cercetătorilor din România. Colecţia sa de cărţi poştale ilustrate, focalizată pe Sighetu Marmaţiei şi zona Maramureşului Istoric este deja renumită în ţară şi peste hotare. Dacă profesia lui actuală, în cadrul Şcolii Populare de Artă din Sighetu Marmaţiei, este cea de profesor de desen, acest lucru nu pune deloc în umbră activitatea sa de polihistor local. În acest sens, Robert Zolopcsuk participă întotdeauna la solicitările de expertiză pe segmentul de istorie locală, ce vizează partea de arhitectură, diversele imobile declarate monumente istorice și/sau culturale.

La Zi de Aniversare, eu, prietenul lui mai vârstnic şi trecut prin mai multe încercări, îi urez tot BINELE ce-l poate primi un OM !

La Mulţi Ani !
(Valentin ROZSNYAI – pictor)

N.R.: Pe site-ul “Salut, Sighet!”, de câteva luni, în fiecare week-end, au fost reproduse imagini însoțite de texte din volumul “Sighetul Marmației”, apărut la Editura „Valea Verde”.

Există o tanti virală pe net (ştiţi expresia) cu zeci de mii de vizualizări, cum ea însăşi se laudă că are, care, pe cei interesaţi, îi învaţă totul despre părinţie. Se prezintă regulamentar cu un site bine construit, curat, simplu, armonizând perfect galbenul cu mov exact după studiile de cromatică de la şcoala de arte. Culori calde care inspiră încredere şi două animăluţe ce-şi unesc năsucurile în faţa unui apus de soare minimalist. Se adresează cu Tu şi un impersonal Dragă, trimite mailuri regulate cu bancuri pentru mobilizarea umoristică, răspunde politicos la comentarii şi îşi expune graţios ţinuta impecabilă în timp ce îşi articulează rar discursul construit atent, presărat cu zâmbete încrezătoare. Susţine povestea cu mişcări ample ale braţelor frumos lucrate la sală şi unghiile îngrijite, străjuite de nişte contemporane cătuşe mărgelate. Ah!… tipica mamă a societăţii noastre, nu?

Minunatul discurs este atât de lung până să ajungă la partea esenţială, care nu e chiar rea, încât reuşeşti să-ţi dai seama ce pe lângă eşti de tot ce zice ea în acest context de estetică a marketingului care este menit să-ţi câştige încrederea în această exegetă a variantelor oferite pentru nişte nevoi apărute în urma cataclismului din România în domeniul creşterii copilului. Ea spune că regulile au apărut când a dispărut bunul simţ. Şi tot ea ne spune că deţine soluţii „să-ţi gândeşti copilul pe termen lung şi să-l construieşti aşa cum ai visat”. În aceeaşi ordine de idei, la Bucureşti se organizează sesiuni pentru hârjoneală între copii şi părinţi şi bătaie cu perne într-o sală luminoasă cu parchet din lemn masiv. WTF!!!?- ca să nu vorbesc bureţos în română.

Până nu demult mă lăudam că m-am născut în cea mai faină lună din an. Sunt destul de realistă să nu mă laud cu cea mai faină copilărie dar am luat ce se putea mai bun din ea. Jocul cu petale de bujori aruncate prin curte, cu beţele-păpuşi îmbrăcate în frunze, devorat de spumă de căpşuni până mi se facea rău de la ea, mâncat de cireşe furate până râgâiam de trei ori zgomotos şi promisiunea că anul acesta voi fi destul de curajoasă să mă urc pe liană în fizeş şi să fac baie în Tisa interzisă scăldatului. Uneori părinţii mei erau atât de absenţi sau de ocupaţi încât îmi imaginam că am fost adoptată şi îmi construiam o lume paralelă şi o altă dimensiune a iubirii şi a vieţii. Se numeşte imaginaţie. Asta nu se întâmpla niciodată în luna iunie. Era momentul meu să fiu şi să-i vad şi pe părinţi mai veseli ca de obicei. Sfârşitul anului şcolar venea doar cald şi era un dulce moment de eliberare, de împlinire, iubire şi recunoştinţă pe care nu puteam atunci să le numesc, ci doar să le simt.

E iar acea lună din an. Am participat şi eu la câteva serbări-momente de sfârşit de an. Părinţi care dau pe dinafară de părinţie, transpiraţi, emoţionaţi, îngrijoraţi de-a dreptul că temele pe vacanţă nu-s destule, mămici asortate şi tapate sau cu părul întins (depinde de stil, deşi azi sunt posibile ambele), bunicuţe cu baticuri simţindu-se anacronic şi stingher între samsunguri, aifonuri şi olviuuri, ridicate sub forma unor proslăviri către cer. Buchete de flori sub diverse forme, aranjamente plastifiate din diverse specii de înflorituri nenumite, sub forme de săgeţi, sori, stele, avioane, bărci, deschizătoare de bere, trandafiri sciplicioşi, margarete transformate genetic, crini chinuiţi şi doamne fereşte, fără garoafe!!!

Apoi, copiii… Ştiţi, în minunata lume capitalistă, competiţia e una dintre cheile succesului şi nu există probleme, există doar provocări. După acerba competiţie de peste an şi presiunea managerului suprem-părintele, vine momentul bilanţului. E de bine, de foarte bine, de suficient, am fost destul de cursiv, destul de serios, destul de politicos, destul de ambiţios, destul de corect, destul de tupeist, destul de muncitor, de ordonat, de atent, de rapid, de proaspăt, de original de, de, de… nicidecum de copil. O fetiţă mică, mică îi cere tatălui să-i dea jos coroniţa la fel de impecabilă ca ţinuta doamnei exeget, pentru că o deranjează la dans, singurul moment în care toţi copiii se deshid la nasturii cămăşii apretate, râd portocaliu şi îndrăznesc să păşească dincolo de ritm. Nu! Nu dai jos coroniţa, nu dai jos jerseul, nu bei apă, nu faci pişu, nu ţi-e cald, nu-ţi mişti buzele, nu greşeşti, nu, până nu primesc confirmarea la superlativ a abilităţilor mele exclusiv părinteşti! Unii părinţii încetează să mai fie şi altceva după ce se fac părinţi şi asta îi costă în primul rând pe copii.

Într-un iunie actual am văzut copii programaţi sub forma unui produs, gândiţi şi introduşi în strategii personale, modelaţi sub forme de proprietate personală care e musai să corespundă perfect şi să se integreze în constructe sociale din ce în ce mai puţin armonizate.

Ce ne facem, aşadar, dragi părinţi dezorientaţi, în vacanţa fără teme, fără zecile de concursuri în care să ne etichetăm copilul în termeni calificativi, fără sala luminoasă cu parchet din lemn masiv şi fără monitorizarea specializată a bătăilor cu perne. Ce fac părinţii în vacanţa mare? Pentru cei care caută răspunsuri există cursuri de… parenting of course .

Autor, Alina Marincean

Ultima zi de școală, prima zi de vacanță. Pentru unii, bucuria că dimineața nu mai sună nemilos ceasul și, cu pași târșâiți trebuie să se îndrepte spre baie, apoi cu ochii încă nehotărâți de a se deschide, să-și caute hainele, geanta, repede celularul, pachețelul cu mâncare,”ceao mami” și repede la liceu ca să nu intre după profesor. Apoi totul devine rutină: întrebări și răspunsuri, extemporale, mica „fugă” de la ora de economie sau mai știu eu care, întâlniri scurte și încărcate de sentimente pe care numai adolescenții le trăiesc cu atâta intensitate. Uneori e așa de bine să poți fura un pic de soare pe terenul din spatele bibliotecii! Sau să fumezi crezând că nu te vede nimeni! Și uite așa, zi după zi, uiți că mai ieri a fost prima ta zi de școală la liceu, că a fost prima zi de școală de toamnă trecută cu parfum de mere coapte și cu frunze ruginii în vie.

Alții încearcă să învețe că nu mai sunt elevi, că adolescența pleacă de la ei pentru a lăsa loc maturității și, primul și cel mai important examen – bacalaureatul, le va da posibilitatea să își urmeze visurile. Viața îi așteaptă așa cum bătrânul liceu îi așteaptă cuminte să se întoarcă peste zece, douăzeci, treizeci, n-zeci de ani cu aceeași dragoste și cu aceeași înțelegere.

Dacă ar fi să fac o comparație cu ceea ce înseamnă de sute de ani COLEGIUL NAȚIONAL „DRAGOȘ VODĂ” din Sighetu-Marmatiei, aș putea să spun că este un mare INSTITUT DE FORMARE DE OAMENI. Aici, nu numai că se învață, că se muncește serios și cu simț de răspundere, dar aici de formează oameni adevărați. Cu foarte multe piedici, cu foarte multe sacrificii și din partea elevilor dar și a profesorilor, cu mult mai puține recompense dar cu mult mai multe nemulțumiri. Într-un loc unde există copii nu ar trebui să existe ură, ambiții politice, răutate. În școală nu are ce căuta politicul, ci numai competitivitatea. Corpul de cadre didactice din această școală încearcă să mențină standardele înalte impuse de predecesori, abnegația și dăruirea cu care își sacrifică de multe ori viața personală în favoarea școlii, fac să nu existe complexe între absolvenții acestei școli și absolvenții unor alte școli din țară și din străinătate.

Profesorii

Suntem o categorie socială pe cât de blamată, pe atât de invidiată de restul categoriilor sociale. Sărăcia îi face pe oameni invidioși și răi. Nu de puține ori am auzit spunându-se : „Și ăstora (profesorilor) nu le trebuie decât salarii mari și nu muncesc decât cinci zile pe săptămână, au vacanțe, zile libere și le trebuie bani, mulți bani!”

Privită dinafară, situația așa pare. Dar, dacă am lua în considerare faptul că munca unui profesor nu se termină odată cu ieșirea din școală? El mai are de conceput teste, de corectat lucrări și teze, mai trebuie să citească pentru a se pregăti pentru a doua zi. Familia trebuie să aștepte la rând ca profesorul-tată, profesorul-mamă să-și termine treaba. Și atunci profesorul este prea obosit și prea sătul de cărți ca să mai aibă timp și chef sa urmărească temele și lecțiile propriilor săi copii. Un profesor are datoria sfântă de a învăța, dar și de a educa . Nu întotdeauna reușește, dar nu renunță niciodată să își facă datoria pentru că își iubește meseria, își iubește elevii și își iubește școala. El are un fel de muncă ale cărei rezultate nu se văd imediat dar, în mod cert, se vor vedea.

Într-o lume în care banul este la fel de puternic ca și politica, școala are de multe ori de suferit. Dar nu totul se măsoară în bani. Iubirea unui profesor pentru materia pe care o predă și elevii pe care îi formează este asemenea iubirii pe care o simțim pentru mamă. E unică și supremă. Și, oricât de mulți ar avea pretenția că ar ști să fie profesori mai buni decât cel care se află la catedră, trebuie să știe că a fi profesor este o artă, o calitate pe care nu oricine ar putea să o aibă.

Am vrut să scriu aceste rânduri la încheierea acestui an școlar și pentru a-mi exprima infinita iubire pentru școala pe care am servit-o mai bine de treizeci de ani, iubirea pentru liceul în care am fost elevă și sunt încă profesoară, iubirea pentru elevii mei și respectul pentru minunații mei colegi. Toamna ne va aduna din nou, mai odihniți și mai încrezători în ceea ce ar putea să ne ofere viitorul, dar mereu în suflet cu acea iubire pentru oameni care ne-a făcut PROFESORI.

Autor, Mariana Ona

Au mai rămas exact şase minute. Trei pentru a-mi pregăti ceaiul de roiniţă, două pentru a-mi mângâia observatorul tăcut, un pui Chartreux găsit acum două zile în ghiveciul cu Howea (nu am o explicaţie pentru vizita aparent permanentă a micuţului) şi unul pentru a-mi deplasa trupul amorţit până la fereastra ce dă spre răsărit.

5:50 a.m. Începe. Primele particule de lumină se strecoară printre siluetele clădirilor de care atârnă ultimii fluturaşi de la campania de vot din noiembrie anul trecut. Îmi place să privesc răsăritul, îmi aminteşte că un dezastru naţional este atât de infim pe lângă procesul de eternă derulare a Universului.

Mă numesc Victor M. şi sunt un intelectual, de aceea nu mă implic în viaţa politică. Prefer să stau deoparte, să observ şi să analizez. Asta şi pentru că, dacă mă manifest, îmi semnez sentinţa la moarte, stadiu la care oricum voi ajunge, însă doresc să-mi las câteva gânduri înainte ca acest lucru să se întâmple. Tind să cred că această ţară nu este în realitate atât de deplorabilă din punct de vedere politic pe cât este în capul meu, deşi, aproape de fiecare dată când încep a mă informa cu privire la situaţia actuală, mă opresc după maxim două minute şi înghit în sec.

Bănuiesc că mi-aţi observat deja opoziţia faţă de mult lăudatul regim reformator, în principal rezultată din faptul că am o repulsie pentru orice sau oricine îmi impune un mod de gândire sau un stil de viaţă altul decât cel pe care îl consider eu corect, mai ales venind din partea unor oameni care promovează frauda şi crima. Pe lângă acest lucru, gândul că în curând singurul venit al tatălui meu, clasicul ţăran cinstit şi prea sufletist pentru lumea în care trăieşte, îi va fi confiscat, iar eu nu voi putea împiedica cu nimic această nedreptate, îmi provoacă o senzaţie profundă de dezgust şi încleştări incontrolabile ale pumnilor.

Ultima şansă la libertate am risipit-o conştient în momentele în care amânam plecarea din ţară. Cine ar fi prevăzut că în timp ce dincolo de graniţe apare primul calculator digital, în plan naţional vom avea parte de izolare? Cu siguranţă aceleaşi persoane care consideră că falsificarea voturilor este varianta cea mai justă pentru a câştiga o campanie electorală. Hm, dar acesta este un aspect demult apus. Însă unii nu şi-au închis ochii în faţa acestor nedreptăţi şi au avut proasta inspiraţie de a riposta. Printre aceştia se numără şi prietenul meu din copilărie, Adam L., fost membru al Partidului Naţional Liberal. Zic „fost” pentru că acum el nu mai este. Şi nici Partidul Naţional Liberal.

Obişnuiam să găsesc o bizară plăcere în a critica pe cei care pleacă ochii în faţa acestei calamităţi politice, însă nu acelaşi lucru fac şi eu cu natura? Oare nu mă conformez cu fiecare aspect al ei fără a pune nimic la îndoială? Oare nu refuz a crede că poate există o altă versiune a ei, mai bună? Oare… Există o portiţă de scăpare din acest lagăr? Prefer să nu ştiu. Statutul de „duşman al poporului” nu mi-e compatibil. Totuşi, ce impozant este apusul unei seri de vară… de ce-ai vrea să-l schimbi?

23 aprilie 1949

Vreau să schimb apusul. Pasivitatea mea în ceea ce priveşte regimul a fost tulburat de un telefon prin care am fost anunţat că tatăl meu fusese arestat pentru refuzul său de a se înscrie în Gospodăria Agricolă Colectivă. S-a terminat cu indiferenţa.

Nu pot să stau deoparte nepăsător în timp ce omul care a dat tot ce avea mai bun din el ca eu să fiu ce sunt azi este tratat în cel mai josnic mod posibil. Indignarea din interiorul meu este net superioară preferinţei de neimplicare de acum câteva luni, tocmai din cauză că este vorba de tatăl meu şi nu de propria-mi siguranţă. Ultimele două zile le-am dedicat redactării unui articol pe care l-am trimis revistei „Adevărul” cu dedicaţie specială secretarului general al Partidului Muncitoresc Român, Gheorghe Gheorgiu Dej. Nu sunt nebun, sunt conştient de ce va urma, dar nu regret nicio secundă. În momentul de faţă stau în fotoliul meu Vivere, mai destins ca niciodată. De data aceasta ignor formele bizare ce ies din pipă, focalizându-mi toată atenţia asupra uşii de unde nu întârzie a se auzi nişte ciocănituri nervoase. Nu o să mă prefac că sunt surprins. Deschid uşa, îi salut politicos pe cei doi domni rotofei şi plictisiţi. Îi scutesc de banala introducere, aşa că îi rog să aştepte două secunde până îmi iau paltonul.

Rămân neclintit lângă intrare, cu spatele către domni, pentru a-mi imprima în minte sufrageria. Mă întorc şi ies, fără să realizez că în urma mea căzuse biletul pentru vecina de peste drum: „Vă rog insistent să aveţi grijă de Chartreux-ul meu. Am plecat în vacanţă”.

Autor, Ciobanu Georgiana,
clasa a XII-a E, C.N. Dragoș Vodă
(prof. coordonator, Marius Voinaghi)

Lucrare înscrisă și premiată în cadrul concursului de creaţie pentru liceeni „Comunizarea României. Tu ce ai face ?”, concurs organizat de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc în parteneriat cu Ministerul Educaţiei Naţionale şi Cercetării Ştiinţifice şi cu Fundaţia Konrad Adenauer.

De 3 săptămâni lucrurile merg din rău în mai rău. Nu mai mănânc, nu mai dorm, trăiesc cu spaima că în curând voi fi luat pe sus și aruncat în cine știe ce colț umed al unei închisori comuniste. Circulă zvonul că foști liberali alături de mari politicieni sunt racolați săptămânal din locuințele lor și nimeni nu mai știe nimic de ei.

Exact acum 3 ani a avut loc cea mai sumbră zi a existenței mele. Eram la cursuri, tânăr student al Facultății de Drept, cu vise mari înainte și o ambiție nebună să creez o societate fără cusur. Am fost crescut într-un sat săracăcios al județului Sibiu, cu un tată sas și o mama născută în zona nordică a Maramureșului. Am copilărit în ambele părți ale țării, însă, de departe, Bucureștiul rămâne locul meu preferat. Mă fascinează fiecare colțișor al capitalei, fiecare chip firav pe care îl văd în drum spre facultate. Când am venit la studii, eram plin de ambiții. Trăiam cu impresia că lumea e a mea, iar eu mă aflu printre puținii care își asumă responsabilitatea de a o schimba. Eram un mare admirator al familiei Brătianu, iar implicarea de care aceștia au dat dovadă, alături de Partidul Liberal, în ceea ce privește dezvoltarea economică și politică a țării în perioada interbelică mi-a schimbat cu totul concepția despre starea societății și despre viitorul pe care l-ar merita aceasta. Ce mai, visam să devin următorul Gheorghe I. Brătianu!

Însă toate aspirațiile mele mărețe s-au dus pe apa sâmbetei în ziua în care prietenul meu, Dinu, a intrat în mica noastră cameră închiriată și a urlat din toți rărunchii: „Au câștigat comuniștii! Au venit la putere, asta e!”. Am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare. Păi cum, așa ușor s-a dus totul? Parcă mai ieri a fost 23 august și se zvonea prin țară că am întors armele. Suntem ai rușilor acum, și, pe deasupra trebuie să le mai plătim și paguba de război. Nu-i de-ajuns că vor să ne îngroape de vii în regimul lor mizer și să ne facă una cu sovieticii? Ne iau sufletul și, pe lângă asta, mai vor și munca noastră!

În 1944, Partidul Comunist nu cred că avea mai mult de o mie de adepți. Azi, sunt în jur de 700 de mii și sunt de-a dreptul șocat. Corespondam cu părinții mei cât de des puteam, însă, până și mesajele dintre noi au ajuns să fie codate. Trăiam cu spaima că aceea urma să fie ultima noastră scrisoare. Din ce îmi povestea tatăl meu, preot apreciat al micului nostru cătun, am remarcat că țăranii de acolo nu aveau cunoștință politică nici cât un copil de clasa a 7-a, școlit la București. În timp ce elita intelectuală din inima capitalei ne îndemna pe noi, tinerii studenți, să înclinăm capul spre dreapta, parcă ne luptam cu morile de vânt.

Pe urmă a venit la putere regimul lui Petre Groza, să se asigure că plătim rușilor ceea ce nu le datoram. Ne-a luat totul. Tata a rămas sărac lipit pământului, iar eu am fost nevoit să mă întorc în satul meu natal, să renunț la visele mele bucureștene și să urmez gloata muncitorească a poporului român. Eram înconjurați din toate părțile, iar grupurile de partizani erau tot mai numeroase.

La un moment dat, am crezut că vom reuși să dăm jos regimul. Agenții erau infiltrați în țară, voiau să introducă ideea vestului, să nu ajungem supuși în fața acestei puteri mârșave dar, atât de tragic! Partizanii erau uciși pe capete. Securitatea avea dreptul să ucidă oamenii care îndrăzneau doar să-i privească lung. Era o imagine de-a dreptul înfricoșătoare.

Acum încerc să fug din țară. Dinu plănuiește să ne mutăm în Berlinul de Est și să ne continuăm de acolo pribegia până vom gusta într-o zi, dulceața Europei vestice. Mi-am făcut bagajele și am așteptat. Întins în pat, mă gândeam la săracii mei părinți. Mi-am părăsit satul natal în noapte și m-am întors la București. Nu le-am lăsat nimic alor mei, nici măcar un bilet. Sigur îi va căuta Securitatea, dar măcar nu vor fi nevoiți să mintă, când vor spune că habar nu au unde m-am dus.

Aud niște bătăi nebune în ușă. Atât mi-a fost, sunt aici, au venit să ne ia! Dinu nu are de gând să le deschidă, dar ei sparg ușa și îl iau pe sus. Îl văd prin ușa întredeschisă a dormitorului cum îi pun un sac pe față apoi intră în camera mea. Unul mă lovește puternic în ureche și mă prăbușesc la podea.

E atât de întuneric! Nu știu dacă e de la sacul de pe capul meu, sau noaptea pur și simplu e mai neagră când știi că te așteaptă ceva mai rău ca iadul. Ei știu că ne curg prin vine idei liberaliste, că profesorii noștri universitari ne-au îndemnat să-i sfidăm. I-au luat pe toți, iar acum este rândul nostru.

Mașina se oprește cu zgomot și simt mai multe trupuri căzând peste mine. Cred că suntem în jur de 12 oameni în mașină. Toți respiră greu, dar niciunul nu are curajul să scoată un cuvânt. Cu mișcări bruște și lovituri nemiloase, securiștii ne scot din mașină și ne aruncă în rând pe jos. Ne numără, iar apoi șușotesc ceva între ei. Cât de nebunesc ar fi să mă ridic și să o iau la goană? Habar nu am unde mă aflu, iar rinichii mă dor îngrozitor. Până și echilibrarea respirațiilor mi se pare un calvar.

Aud un clopot, sună o dată. Noaptea e atât de neagră. Mai sună o dată, l-am mai auzit cândva. A treia oară, sunt convins. E clopotul bisericii din Sighetu-Marmației. L-aș recunoaște dintr-o mie. Întrezăresc pentru o clipă chipul bunicii când mă îmbrăca dimineața pentru biserică, simt mirosul casei aceleia în ruine. O duceam atât de greu pe atunci!

Aș da toate clipele vieții mele mizerabile ca să mă pot întoarce acolo. Erau vremuri grele, dar vremurile pe care le trăiesc acum sunt apogeul suferinței sufletului omenesc. O să mor aici în câteva luni. O să mor fizic. Dar sufletul mi-a explodat când m-au legat întâia oară. O să fiu o legumă între 4 pereți de piatră.

Aud o împușcătură. Și încă una. Două trupuri cad cu greutate pe pavajul rece pe care eram noi întinși.
O voce groasă îmi țiuie în urechi: – Ridicați-vă și fugiți unde vedeți cu ochii. Nu aveți mai mult de 5 minute. Occidentul nu ne mai trimite nimic, ne-au părăsit! Dar prindeți-vă voi de el! a strigat.

Apoi și-a zburat creierii. Eram convins că adepții democrației și ai vieții duse în perioada interbelică nu s-au risipit cu totul. Poate că nu era liberal, probabil nici măcar țărănist, însă, ce suflet nobil trebuie să fi avut!

Toți se ridică în jurul meu și fug încotro văd cu ochii, călcându-mă pe mâini și pe picioare. Nu pot să-mi ridic trupul, ceva mă ține la pământ. Apoi simt mâna lui Dinu luând-o pe a mea. Mă ridică cu greutate și șchiopătăm amândoi în noapte. Îl implor să mă lase în urmă. I-am spus unde era casa bunicii, asta în cazul în care mai era în picioare. Îl mușc de mână și îl lovesc cu picioarele. Aveam să îngreunez drumul și să murim amândoi. Sudoarea îmi curge pe fruntea înfierbântată în timp ce o boare răcoroasă îmi inundă sufletul. Nu vrea să-mi dea drumul. Dar nu-l condamn. Dacă eram în locul lui, l-aș fi cărat și în dinți. Să fie acesta sentimentul eliberării?

Ne continuăm drumul în neant câteva ore, când, în sfârșit, găsim casa cu fundație șubredă și lumini palide. Urcăm cu greutate scările din piatră și bat șovăielnic în ușă de două ori. Trag adânc aer în piept și îl privesc pe Dinu. El mă bate pe spate, îmbărbătându-mă, și începem amândoi să plângem în prag. Înăuntru sau e o capcană, sau e libertatea. Acum ori niciodată!

Autor, Simona Tivadar,
clasa a IX-a A, C.N. „Dragoș Vodă”
(prof. coordonator, Marius Voinaghi)

Lucrare înscrisă și premiată în cadrul concursului de creaţie pentru liceeni „Comunizarea României. Tu ce ai face ?”, concurs organizat de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc în parteneriat cu Ministerul Educaţiei Naţionale şi Cercetării Ştiinţifice şi cu Fundaţia Konrad Adenauer.

sursă foto: internet

Joi, 8 iunie 2017, la Colegiul Național „Dragoș Vodă” din Sighet, a avut loc ediția I a Proiectului Educațional „Dincolo de științe” din cadrul Centrului Județean al Tinerilor Capabili de Performanță, un proiect inițiat de Inspectoratul Școlar Județean Maramureș. Au fost prezentate 82 de proiecte de cercetare ale elevilor din clasele V – XII. Au participat elevi și cadre didactice de la aproape toate Centrele de excelență din județul Maramureș. Încercăm să „clarificăm” detaliile proiectului apelând la unul dintre coordonatorii acestuia, domnul inspector general adjunct, prof. dr. Gheorghe Andrașciuc.

Brîndușa Oanță: Domnule inspector, spuneți-ne vă rog, ce aduce nou acest proiect în învățământul maramureșean?
Gheorghe Andrașciuc: Proiectul „Dincolo de științe” vine în completarea activității desfășurate în cadrul Centrelor de excelență din județul Maramureș. La baza inițierii acestui proiect educațional, se află nevoia de a dezvolta competențele de cercetare a unei teme de actualitate din sfera disciplinelor ce se aprofundează la nivelul Centrului Județean al Tinerilor Capabili de Performanță, mai exact limba și literatura română, limba și literatura rusă, matematică, fizică, chimie, biologie, istorie, geografie, informatică, astronomie, electromecanică și servicii. Sub coordonarea profesorilor care predau în cadrul Centrelor de excelență, au fost formate echipe de elevi care și-au fixat o temă de actualitate. Mai departe, sub îndrumarea cadrelor didactice, echipa de lucru trebuia să cerceteze tema aleasă, într-o formă științifică. Ideea era ca aceste teme să fie cercetate într-o formă inter/transdisciplinară.

Brîndușa Oanță: Din cine este compusă echipa de proiect și cum sunt repartizate „rolurile” în echipă?
Gheorghe Andrașciuc: Proiectul a fost inițiat de un grup de inspectori școlari de la Inspectoratul Școlar al Județului Maramureș. Echipa este compusă din trei coordonatori: Ana Moldovan – inspector școlar general, Gheorghe Maiorescu – inspector școlar pentru matematică și coordonator al Centrului Județean al Tinerilor Capabili de Performanță și Gheorghe Andrașciuc. Membrii proiectului sun inspectorii școlari de la disciplinele pentru care se organizează cursurile în Cadrul Centrului Județean al Tinerilor Capabili de Performanță, precum: prof. Iuliana Mărieș – inspector școlar pentru informatică, prof.dr. Valentina Todoran – inspector școlar pentru limba și literatura română, prof. Simona Malearciuc – inspector școlar pentru limba ucraineană maternă și limba rusă modernă, prof. Carmen Ulici – inspector școlar pentru chimie-fizică, prof. Camelia Duță – inspector școlar pentru biologie, prof. Livia Pop – inspector școlar pentru discipline tehnice, prof. Pavel Filip – inspector școlar pentru istorie și pentru științe socio-umane și prof. Adrian Gavra – inspector școlar pentru geografie. Dintre membrii amintiți în proiect face parte și Daniela Andrașciuc – profesor drd. la Colegiul Național Dragoș Vodă. Evident, inspectorii școlari, responsabili de disciplinele menționate, coordonează întreaga activitate de cercetare științifică la nivelul disciplinei pe care o au în subordine. Ei au rolul de a monitoriza activitatea de elaborare a proiectelor de cercetare și de a oferi suportul metodologic și științific în realizarea acestora, la nivelul Centrului Județean al Tinerilor Capabili de Performanță.

Brîndușa Oanță: Ce obiective specifice are proiectul?
Gheorghe Andrașciuc: Precizez că obiectivul general al proiectului „Dincolo de științe” este de a forma și de a stimula promovarea competențelor de cercetare a unei teme ce prezintă interes pentru un anumit domeniu de cunoaștere. Acest obiectiv general este susținut de obiective specifice precum: stimularea curiozității intelectuale prin aprofundarea unor teme de actualitate dintr-o anumită arie a disciplinei, conștientizarea necesității promovării rigurozității în susținerea unor idei, dezvoltarea spiritului de interrelaționare în susținerea unei activități de echipă, familiarizarea cu nevoia de a distinge ideile personale de sursele citate, formarea capacității de a sintetiza informațiile obținute în urma cercetării unei teme dintr-un anumit domeniu de cunoaștere, înțelegerea nevoii de a promova interdisciplinaritatea și transdisciplinaritatea în procesul de cunoaștere/ cercetare a unei teme de actualitate, în vederea înțelegerii globale a unei teme, formarea spiritului interogativ, autonom și critic etc.

Brîndușa Oanță: Care sunt așteptările, pe ce rezultate se mizează?
Gheorghe Andrașciuc: Așteptările sunt mari. Am pornit de la ideea că avem elevi extrem de valoroși, cadre didactice competente, preocupate de creșterea calității întregului demers didactic. Toate proiectele prezentate pe secțiuni vor fi analizate cu atenție, urmând, ca cele mai valoroase să fie publicate într-un volum colectiv editat de Centrul Județean al Tinerilor Capabili de Performanță din cadrul Inspectoratului Județean Maramureș. Cu certitudine, aceste exemple de buna practică, prin diseminare, vor contribui la stârnirea curiozității intelectuale atât în rândul elevilor, cât și în cel al cadrelor didactice.

Brîndușa Oanță: Cum puteți descrie activitatea de prezentare a proiectelor de cercetare?
Gheorghe Andrașciuc: După cum ați precizat și dumneavoastră în preambulul acestui interviu, azi au fost prezentate 82 de proiecte de cercetare științifică la toate disciplinele pentru care se organizează cursurile de excelență în cadrul Centrului Județean al Tinerilor Capabili de Excelență. Am avut opt secțiuni organizate pe discipline, precum: literatură română – moderator prof.dr. Valentina Todoran, infomatică – moderator prof. Iuliana Mărieș, limba rusă – moderator prof. Simona Malearciuc, matematică – moderator general prof. Gheorghe Maiorescu, ajutat de prof. Giurgi Vasile, prof. Amalia Mihu, prof., prof. Gheorghe Gherasin, prof. Ioan Tomoiagă, prof. Maria Mărioara Chiș, istorie și geografie – moderatori lect.univ.dr. Ilie Ghergheș și prof.dr. Flaviu Vida, fizică, astronomie și electrotehnică – moderator prof. Ioan Tivadar, chimie – moderator prof. Mărcuța Tomoiagă, biologie – moderator prof. Ana Grigor și servicii – moderatori prof. Claudia Mintău și prof. Anuța Bologa. La activitățile de prezentare au fost implicați 196 de elevi și 146 de cadre didactice. Lucrările prezentate pe secțiuni au avut un nivel calitativ foarte bun și, ce este foarte important, după susținerea acestora în plenul secțiunilor, au urmat discuții pe marginea temelor prezentate. Ce am remarcat este faptul că elevii prezenți la această activitate de ținută intelectuală de excepție sunt animați de o curiozitate intelectuală remarcabilă. Cu siguranță, această preocupare a elevilor, sprijinită de o susținere metodologică și științifică din partea cadrelor didactice, conjugate, vor crește calitatea întregului demers didactic în învățământul maramureșean.

Brîndușa Oanță: Acest proiect va continua?
Gheorghe Andrașciuc: Prezentarea lucrărilor de cercetare a fost la prima ediție. Anul școlar viitor, tot în luna iunie, va fi organizată ediția a doua. Sperăm ca la ediția următoare să se înscrie mult mai multe proiecte, întrucât exemplele de bună practică vor fi diseminate la nivelul tuturor Centrelor de excelență din județul Maramureș. Ne dorim ca la ediția viitoare să ne focusăm mai mult pe abordări interdisciplinare și transdisciplinare în cercetarea temelor. De asemenea, vom realiza un parteneriat cu mediul academic în vederea creșterii nivelului științific al demersurilor de cercetare din zona de interes atât pentru elevi, cât și pentru societate, în ansamblul ei.

Brîndușa Oanță: Mulțumim și mult succes în diseminarea și promovarea proiectului!

Prin unele trăsături care se pot remarca la prima vedere – culori grave, spații monocrome tăiate ferm și delimitate net unele de altele, împărțirea uneori a cadrului prin diagonale energetice, o simbolistică ubicuă insinuată sau explicitată – lucrările lui Valentin Rozsnyai îmbie la conceptualizare. În spatele tablourilor se poate ghici și se poate reconstitui o narațiune mitologică intrinsecă ce abia așteaptă să fie decriptată hermeneutic, confirmând o dată în plus ideea că mai întâi nu a fost nici oul și nici pasărea, ci mai degrabă ideea de zbor, că mai întâi a fost mitul și mai apoi metafora, iar metafora – fie ea și palstică – nu este altceva decât un mit comprimat aposteriori, un mit povestit eliptic.

Câteva teme se decelează cu claritate. Mai întâi Timpul. Timpul curge continuu, uniform și într-un singur sens, ca râul lui Heraclit, numai pentru simțul comun. Timpul fizic, cel dat de mișcarea astrelor, de mișcarea de rotație și de revoluție a planetelor, pe care noi oamenii îl măsurăm cu două mijloace convenționale, ceasornicul și calendarul, este în esență și el un timp care curge uniform încetinit, dar cu o încetinire imperceptibilă la scara infimă a vieții omenești și chiar la scara scurtei durate a civilizației umane pe pământ. În timpul fizic avem „infinitul rău” cum îl numea Hegel, adică linia timpului unidimensional care curge de la trecut prin prezent spre viitor la infinit, reprezentat punctiform printr-un șir de numere: 1 + 1 + 1 și așa mai departe la infinit. Și tot așa și spațiul, care continuă din punctul în care ne aflăm noi în toate direcțiile spre depărtări indefinite, prin reprezentarea 1 + 1 + 1 + 1 și așa mai departe la infinit. De ce „infinit rău”? Pentru că acest fel de „infinit”, ca un șoc infinit de-a lungul lucrurilor finite, nu poate fi atins niciodată și nu satisface nevoia de raționalitate intrinsecă a spiritului omenesc. Și atunci? Ei bine, acest fel de infinit trebuie „recurbat în sine”, reflectat în sine, adică adus în oglinda Spiritului, a conștiinței cunoscătoare și atunci obținem „infinitul bun”, infinitul fără rest, pentru că oglinda Spiritului rămâne aceeași, chiar dacă reflectă o infinitate potențială sau actuală de lucruri. Sau, pe fiecare existență noi ne-o putem reprezenta integral ca pe un cerc, prin circularitatea fazelor sale: naștere – viață – moarte, și atunci infinitul bun devine ceva ca un „cerc de cercuri” (după același Hegel).

În lucrările lui Valentin Rozsnyai timpul infinitului rău este reprezentat ca o spirală care crește de la stânga la dreapta, după mișcarea aparentă a soarelui (sensul mișcării acelor de ceasornic), este timpul creat în desfășurarea lui cosmică, timpul Universului în expansiune după actul Creației (sau marea explozie, Bing Bengul), timpul făcut, în care Creatorul a pus și creaturile sale, dar este totodată și Cronosul care ne macină ființa lent dar sigur, transformând-o în heideggeriana ființare neabătută către moarte. Reprezentarea plastică poate să fie asemănată și cu o cochilie de melc, care crește de fapt urmând cumva o lege matematică (șirul lui Fibonacci).

Dar Creatorul nu ne-a dat numai „Timpul făcut”, Cronosul, ci ne-a dăruit și „Timpul re-făcut”, Timpul restaurat, sau mai bine-zis „Timpul răscumpărat” (așa cum păcatul nostru a fost răscumpărat cu însuși sângele Fiului Său) și, mai mult decât atât, ne-a dat nouă înșine posibilitatea de a ne răscumpăra viața-în-timp, prin viața-prin-valori. Ne-a dat nu numai timpul rău al Cronosului, ci și timpul bun al Kairosului, timpul bunei alegeri, în care ne putem schimba destinul nostru în bine, caierul vremii pe care noi trebuie să îl privim abstrăgând de la tors. Timpul bun poate fi reprezentat plastic ca o spirală inversă, care crește în sens opus acelor de ceasornic în planul Spiritului, care înseamnă o reîntoarcere în sine, o ieșire din infinitul rău prin întoarcerea acestuia la reflecția în sine a conștiinței cunoscătoare. Un exemplu ar putea fi edificator. În anul 1929, un Constantin Brâncuși deja celebru la Paris, a fost rugat de către un James Joyce nu mai puțin celebru să-i deseneze portretul. Atunci, spre stupefacția tuturor, marele Brâncuși a făcut dintr-o singură mișcare de mână o spirală întoarsă în sine. Asta era tot? Da. A fost deajuns.

Cele două spirale orientate diferit, cea crescătoare a lumii fizice, a Universului în expansiune, și cea întoarsă în sine a lumii Spiritului, pot fi aflate îngemănate genial în arhetipul numit „coarne de berbec”, în cele două volute simetrice ale capitelului care încheie coloana ionică. Sau, în cazul lucrării lui Valentin Rozsnyai care dă și titlul expoziției, în afară de sugestia cornelor de berbec pe care o putem observa aici, se află și într-un ou cosmic plutind imponderabil, în care așteaptă facerea lumii cele două spirale în stare latentă. Tabloul lui Valentin Rozsnyai, cel care dă și titlul expoziției: „Facerea și refacerea timpului”, mai este pigmentat și cu elemente onirice, pești stilizați care zboră impetuos pe verticală, criptograma paleocreștină a lui Iisus Christos înălțându-se la ceruri, sau evoluția Cosmosului în îndreptarea lui către punctul suprem Omega, ca în Fenomenul uman al lui Teilhard de Chardin.

O a doua temă a discursului plastic al lui Valentin Rozsnyai este aceea a Păsării Phoenix, care este mai degrabă o legendă decât un mit, pentru că nu explică cu mijloace sacre ceva din ordinea profanului, ci de fapt Pasărea Phoenix se mitizează pe sine. Pasărea Phoenix în varianta lui Valentin Rozsnyai este tratată în triptic, potrivit cu secvențele de bază ale legendei, auto-îngroparea în sarcofagul de tămâie, arderea și apoi renașterea din foc. Prin efectele sale cromatice, pânza pictorului nostru ne provoacă certe sinestezii, ne face să auzim efectiv Pasărea cântând cu putere sau țipând exaltat, la fel cum putem auzi și păsările pictate de către Joan Miró. Echivalentul muzical ar putea fi Pasărea de foc a lui Igor Stravinski.

În esență, cred că în persoana lui Valentin Rozsnyai avem un pictor al maturității depline, cu un discurs plastic cerebral, cu o tehnică bine elaborată și diversificată, parcurgând facil distanțele dintre cubism, futurism și suprarealism, reiterând cu succes nu numai mituri fundamentale ale culturii noastre europene, ci și paradigme mitologice dintr-o hyponoia a filosofiei.

Prof. univ. dr. Nicolae IUGA
(eseu scris pentru Catalogul Expoziției Personale – Valentin Roznyai, Baia Mare, iunie 2017)

Valentin Rozsnyai, pictor sighetean, născut la Carei la data de 22.02.1952, membru al Uniunii Artiștilor Plastici din România – Filiala Maramureș, este unul dintre cei mai apreciați și cunoscuți artiști din țară, fiind la nivelul la care a depășit granițele proprii, fizice și artistice și, cucerește dezinvolt piața internațională de artă. Pe lângă numeroasele expoziții personale (prima personală vernisată în anul 1972) a participat la alte câteva zeci de expoziții colective și de grup (în România, Croația și Republica Moldova), fiind laureat al Expoziției Internaționale “Homage to Picasso”, Zagreb, Croația (a obținut Marele Premiu pentru pictură) și al Bienalei Internaționale de Pictură, Chișinău (a fost distins cu Diploma de Execelență a Ministerului Culturii din Moldova). Are lucrări în colecții particulare din România, Elveția, Ungaria, S.U.A., Canada, Olanda, Germania, Austria, Suedia și Spania.

Galeria de Artă a Uniunii Artiștilor Plastici din România – Filiala Baia Mare, îi va găzdui în perioada 13 – 26 iunie 2017, expoziția personală “Facerea si refacerea timpului”.

Clădirea Tribunalului a fost ridicată între anii 1896 -1897, cu bani provenind din visteria Regatului Ungar, administraţia locală contribuind doar cu achiziţionarea terenului. Clădirea a fost proiectată cu faţa către strada Rákóczi, pe partea laterală fiind deschisă o stradă care a purtat mult timp numele de „strada Tribunalului”, deschisă circulaţiei odată cu terminarea construcţiei.

Pentru ridicarea clădirii au fost folosite aproximativ 3 milioane de cărămizi. Tribunalul regal avea 14 curţi interioare şi încăperile decomandate, toate fiind accesibile direct din culoare.

La parter şi etajul întâi au funcţionat Tribunalul, Judecătoria şi Cartea Funciară, iar la etajul doi se afla locuinţa preşedintelui Tribunalului.

Faţadele sunt bogat ornamentate, cea principală fiind dominată de o cupola falsă, cu rol exclusiv decorativ acoperită cu eternit colorat şi ornamente din fier forjat. Pe fronton se zăreşte stema ţării, încadrată de doi îngeri din marmură alba, acroterii şi două lampadare romane din fontă ce accentuează aspectul artistic al clădirii.

La intrare, o placă de marmură neagră aminteşte că această clădire a fost ridicată “În timpul domniei lui Franz Josef I, asistat de ministrul Erdély Sándor, sub supravegherea preşedintelui de tribunal Lászlófalvi Eördögh Virgil, după proiectul arhitectului Wagner Gyula, construit de antreprenorii Gerster Béla şi Kreiszel Géza la 1896 – 1897.”

Până în secolul XX, Tribunalul Regal Maghiar a fost singura clădire cu două etaje de pe teritoriul comitatului Maramureş.

(Imaginea grafică și text Pal Robert Zolopcsuk, din volumul „Sighetul Marmației”, Editura Valea Verde, 2012)

N.R. În această clădire funcționează azi Primăria Municipiului Sighet

Un mare număr de elevi din toată ţara şi-a încercat norocul participând la concursul de creaţie pentru liceeni „Comunizarea României. Tu ce ai face ?”, concurs organizat de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc în parteneriat cu Ministerul Educaţiei Naţionale şi Cercetării Ştiinţifice şi cu Fundaţia Konrad Adenauer.

Tinerii au fost provocaţi să facă un exerciţiu de imaginaţie şi să îşi închipuie că trăiesc în România postbelică în anii acaparării puterii de către Partidul Comunist, iar gândurile lor să fie transpuse într-un eseu în care să urmărească un destin personal din această perioadă, insistând pe influenţa pe care regimul şi noua societate au avut-o asupra oamenilor de rând. Ei şi-au determinat personajul să aleagă: opoziţie faţă de regim, adaptare în noua societate sau plecare clandestină din ţară.

Printre cei 20 de câştigători se numără şi 3 elevi de la Colegiul Naţional „Dragoş Vodă” din Sighetu-Marmaţiei: Apan Letiţia Teodora, clasa a X-a B, Ciobanu Georgiana-Evelina, clasa a XII-a E şi Tivadar Simona, clasa a IX-a A, coordonaţi de prof. Voinaghi Marius.

Câştigătorii vor participa la Şcoala de Vară pentru liceeni; cei din clasele IX-XI vor merge în perioada 2-7 iulie la Braşov, iar cei din clasele a XII-a vor merge la Râmnicu Sărat în perioada 20-26 august. Costurile de cazare, masă şi transport vor fi acoperite de către organizatori.

Ei sunt încă o dovadă că adolescenţii sunt frumoşi, sensibili şi empatici, pasionaţi de lectură, istorie şi cultură generală, creativi şi deschişi provocărilor.

Crina Voinaghi

Miercuri, 7 iunie 2017, Corul „Armonia” al C.N. „Dragoș Vodă” din Sighetu Marmației, condus de doamna profesoară Ileana Petrovan, a obținut PREMIUL I la Concursul Județean de Formații Corale (organizat de I.S.J. Maramureș) care a avut loc la Liceul de Arte din Baia Mare. Acesta s-a desfășurat pe două secțiuni: grup vocal și formații camerale. Corul Armonia a interpretat piese din repertoriul românesc și universal, din epoci și stiluri diferite. O cerință specială a fost aceea de a interpreta A CAPELLA o lucrare din repertoriul ales.

Pentru „cenedeviști”, participarea la acest concurs a însemnat o „aventură” plăcută. Am stat de vorbă „armonios” cu câțiva membri ai corului, care au dorit să-și facă auzite impresiile „la cald”.

„Ora 10:34. Eram în timpul repetiției cu numărul… da, nu am reușit să țin socoteala, însă a fost prima în timpul căreia am simțit emoțiile acelea ce te determină să uiți de așa zisa „usturime în gât”. Am intrat încrezători în sală, vegheați de privirea doamnei profesoare care știa ce copilași gălăgioși are „acasă” și am urmărit spectacolul, bucurându-ne de prestația concurenților. Momentul în care am intrat pe scenă mi-a transmis acel sentiment pe care îl experimentezi în timpul vacanței cu familia. Ne-am zâmbit larg unul celuilalt, transpunând emoțiile în priviri sclipitoare. Mai bine zis, ne îmbrățișam sufletește unul pe celălalt prin zâmbete. În timpul evoluției noastre, am simțit acel liant puternic dintre noi și public, întrucât privirile acestora erau încărcate de duioșie și admirație. Aplauzele furtunoase ne-au deconectat din transa în care ne aflam, dat fiind faptul că deja nu mai simțeam că eram într-o competiție, ci în mijlocul unor oameni dragi pe care doream să-i încântăm.”  (Manuela Hotea, clasa a X-a E)

„Tot ce aş putea spune este că a fost o experiență unică, mi-a plăcut foarte mult şi îi mulțumesc doamnei profesoare de muzică, Lenuța Petrovan, pentru că ne-a îndrumat spre această victorie.” (Delia Grigor, clasa a X-a E)

„Corul este bucuria noastră perpetuă, facem totul cu pasiune, dăruire și în mod voluntar atât noi, cât și doamna profesor care ne coordonează. Întâlnirile frecvente ne-au unit atât pe noi ca oameni, cât și glasurile noastre care au învățat să lucreze în echipă, ele știu să lase tonul jos când o voce suavă trebuie să se facă auzită, și când să se ridice pentru a acoperi un glas rătăcit. Rezultatele de azi ne bucură și ne motivează. Asta am simțit de când am urcat pe scenă, când oamenii au rezonat la fiecare cântec. Iar la final, un val de aplauze ne-a umplut inimile de bucurie. Cântecul este pentru noi bucuria de a fi între oameni și pentru oameni.” (Adriana Botizan, clasa a X-a E)

„A fost o experiență emoționantă, dar frumoasă atât pentru elevi, cât și pentru mine. Nu ne așteptam la Premiul I, pentru că întotdeauna este loc de mai mult și mai bine. Sunt fericită că am reușit această performanță, pe măsura  eforturilor depuse!”, mărturisește profesoara Ileana Petrovan.

Colecția de locuri I crește continuu în portofoliul C.N. „Dragoș Vodă”!

Felicitări Corului „Armonia”!

Autor, Brîndușa Oanță & Armonia „cenedevistă” (coordonată de prof. Ileana Petrovan)

Miercuri, 7 iunie 2017, am avut plăcerea să-i avem ca invitaţi la Colegiul Naţional „Dragoş Vodă” pe Nathalie Roques (marionetistă) şi René Delcourt (decorator), amândoi făcând parte din trupa Jabron Rouge din Drôme, Franţa. Spectacolul la care am asistat cu uimire şi încântare se numeşte „Le Rouge et le Vert”, o extraordinară reprezentaţie cu marionete confecţionate de însăşi marionetista Nathalie Roques, tot ea fiind şi cea care a scris scenariul, într-un decor de basm realizat de către René Delcourt.

La cele două reprezentaţii, una de la ora 10:00 şi cealaltă de la 13:00, au participat în jur de 200 de elevi, atât din Colegiul Naţional „Dragoş Vodă” cât şi de la Şcoala „Mihaly de Apşa”, Liceul Pedagogic „Regele Ferdinand”, Liceul Tehnologic Forestier şi Liceul Tehnologic Marmaţia. Cu mic cu mare ne-am încântat de decorul de o minuţiozitate impresionantă şi de marionetele micuţe care prindeau atât de bine viaţă în mâinile pricepute ale marionetistei. La sfârşitul spectacolului, Nathalie Roques a avut bunăvoinţa de a răspunde unor întrebări tehnice venite din rândul spectatorilor curioşi care şi-au verificat totodată şi cunoştinţele de comunicare în limba franceză.

Experienţa a fost unică, mai ales că marionetele vorbeau într-o limbă străină. Cu toţii ne-am adus aminte de momentele în care am mers cu clasa la teatru de păpuşi sau când priveam plini de uimire păpuşarii ce mânuiau cu dexteritate micuţele jucării transformate în mâinile lor în personaje de poveste. Ne-am adus aminte de copilărie, de inocenţă şi drăgălăşenie.

Le mulţumim lui Nathalie şi lui René pentru momentele extraordinare pe care le-am trăit astăzi şi îi aşteptăm oricând să reînnoiască aventura la Sighetu Marmaţiei!

Crina Voinaghi

Corectați-mă, dacă zic ceva greșit!…
Au trecut foarte mulți ani de la ororile celui de-al doilea război mondial și, din păcate, oamenii au început să uite ticăloșiile, tragediile, Holocaustul. Azi uitarea favorizează reaprinderea conflictelor vechi, extremismul prinde aripi în Europa și aiurea, orgoliile unor efemeri conducători alimentează agresivitatea din mulți semeni de-ai noștri. Noi mai putem visa, chiar nu-i rău la noi în țară, să stăm liniștiți, e pace și-o pâine (cum o fi ea!), etern o vom mânca!

Corectați-mă, dacă zic ceva greșit!…
Am fost spectatori – plăcut impresionați – la o piesă de teatru construită pe una din multele tragedii pe care le-a devoalat războiul, chipul hidos al deportării a fost altfel „fotografiat” de evreul de origine maghiară George Tabori, care a încercat să nu ne împingă unilateral spre ură. Jocul a fost transferat într-o lume budapestană apatică, dar care-și exersa „neutralitatea”, în speranța că individul – umbră, individul – plantă este intangibil. N-am simțit presiune, n-am simțit încrâncenare, viața a fost disecată în câteva ipostaze… umane, personajele se mișcau firesc, vorbind – trăind lucruri grave.

Corectați-mă, dacă zic ceva greșit!...
Războiul s-a insinuat pe/prin tăcere.

Corectați-mă, dacă zic ceva greșit!…
Poți fi uman, într-o agitație tragică? Poți să te gândești la vecinul tău arian, imaginându-ți-l prieten, fără a discrimina, fără a-l bănui de duplicitate? Poți uita, poți levita spre un trecut mult estompat de trăile pozitive din viața fiecăruia.

Corectați-mă, dacă zic ceva greșit!…
Mama și fiul scormonesc în detalii („Dumnezeu se ascunde în detalii”) și-și reconstruiesc lumea/ lumile paralele pe care le-au parcurs împreună. Curajoasa mamă (cu multă sinceritate și frumusețe interpretată de Ioana Dragoș Gajdó) are forța și simplitatea să creadă în viața curată, dreaptă, rânduită fără… surprize majore.

Corectați-mă, dacă zic ceva greșit!…
Da, marea degradare, marea înjosire este… „fascismul omului mărunt”, fascismul/ extremismul ce zace-n fiecare dintre noi într-o stare latentă. Pericolul vine de la omul ordinar, omul fără principii, omul îmbuibat cu… simțul datoriei.

Corectați-mă, dacă zic ceva greșit!…
Îmbinarea între actorii profesioniști (Ioana Dragoș Gajdo și George Sfetcu) și cei amatori (Luminița Colopelnic, Ioan Dorel Todea, Florin Dragoste și Mihai Petrețchi) a fost foarte interesantă, regizorul piesei montate la Sighet, canadianca Jennifer Herszman Căpraru a conectat emoțional publicul cu personajele prin intermediul muzicii… noastre. Totul era mai viu parcă și tragedia, așa cum a văzut-o autorul, a căpătat accente mai grave. Din sală, aproape de public, fondul muzical (melodii maramureșenești) puncta dramatismul exact atât cât să ne înfioare și să ne facă să nu uităm!

Corectați-mă, dacă zic ceva greșit!…
Și Sighetul a pierdut o comunitate evreiască importantă, decimată de compromisurile marilor puteri din acele vremuri, amplificată poate de lipsa de atitudine a celorlalți, a prietenilor sinceri, a vecinilor nemanipulați, a omului simplu… pasiv.

Corectați-mă, dacă zic ceva greșit!…
„…uneori aud toți crinii cum țipă pe câmp…”
Și EI mor!

Ion Mariș

Azi ar fi împlinit 59 de ani. O vârstă la care Pișta – Ştefan – Alexandru BALÁZS, prietenul meu, sculptorul sighetean mereu pus pe glume, dur într-un mod copilăros, cu multă credință în artă și-n Unicul Creator, ar fi trebuit să lucreze. Avea numeroase proiecte și toate dedicate prietenilor, artiștilor, copiilor săraci. Poate că unii l-au uitat, poate că nici noi, prietenii lui, n-am făcut mai nimic pentru a-i păstra nestinsă “urma”, poate că nici nu contează ce rămâne după noi, contează mult mai mult ce a făcut în timpul vieții, în anii pe care i-a trăit, bucurându-i – fără orgolii stupide – pe ceilalți.

Pișta a fost omul – suflet, omul care nu a încetat să creadă că se pot dărâma munții. Am făcut, în timpul vieții lui câteva pariuri și pe toate le-a câștigat. Un pariu a fost și munca la finalizarea monumentului “Nenăscut, Neauzit, Nedorit”, amplasat în curtea Spitalului Municipal Sighet, pe care, în anul 2000, eu am considerat că nu-l va termina la momentul fixat. Dar Pișta, cu eforturi incredibile, într-o perioadă relativ scurtă, l-a finalizat. Pentru lucrarea respectivă, Pișta mi-a arătat cu mândrie, în momentul primirii, scrisoarea prin care era felicitat de Papa Ioan Paul al II – lea. Pișta era catolic, dar a făcut diverse lucrări și monumente pentru frații lui, așa cum îi considera, ortodocși și greco – catolici.

N-a primit pe pământ răsplata cuvenită, nici nu și-a dorit-o, deși uneori se revolta vocal, fiind răscolit și întristat de nedreptățile și ticăloșiile lumii pe care o… iubea. A avut mulți prieteni și, deși condiția lui materială era modestă, a dăruit la maxim, din puținul pe care-l avea.

S-a despărțit de viața pământeană tot în luna iunie, în 14 iunie 2014 dar, din păcate, uitarea cuprinde numele lui. Sunt convins că lui Pișta nu-i pasă, el ne binecuvîntează – cu umorul lui de artist “dur” – din nesfârșitele înălțimi!

Azi, prieteni, haideți să ne facem un pic de timp și să ne gândim la sculptorul Pișta Balazs!… Se va bucura!…

Autor (text & foto), Ion Mariş