Moara de sare fusese ridicată în zona numită Cămara Sighet, lângă calea ferată. Hornul morii, înalt şi impunător, putea fi remarcat de la distanţă.

Clădirea din imagine, o construcţie specifică anilor 1900, construită din cărămidă roşie decorativă, găzduia birourile morii.

O particularitate deosebită reprezintă modul în care a fost demolat hornul. În partea de jos, cărămizile au fost înlocuite cu lemn, căruia i s-a dat foc, hornul înclinându-se spre râul Tisa, ceea ce a produs frângerea acestuia în două jumătăţi egale, partea de sus prăbuşindu-se vertical.

Şeful fabricii a fost Fenyvesi Vécsey Artur, fratele baronesei Groedel Melania.

Sarea adusă la moară provenea din minele de la Ocna Şugatag, Coştiui şi Ocna Slatina, pentru transportul ei construindu-se calea ferata îngustă.

(Imaginea grafică și text Pal Robert Zolopcsuk, din volumul „Sighetul Marmației”, Editura Valea Verde, 2012)

Întotdeauna i-am admirat pe scriitori și artiști care doar prin cuvinte sau culori îți pun o lume întreagă la picioare. I-am admirat la fel de mult pe oamenii simpli care, din nimicuri, fac obiecte utile sau decorative. În toate aceste cazuri, dincolo de talent, voința se împletește cu multă muncă și migală până la produsul finit.

Câte lucruri ați putea face din hârtie, scotch și țintă de pescuit? Puteți lua și câteva ace de dimensiuni mari. Dar dacă adăugați un fermoar și un lanț vă iese o poșetă drăguță? E ceea ce face o elevă de cincisprezece ani în timpul ei liber. Nu e un moft, nu e o pasiune trecătoare, de doi ani realizează și vinde poșete handmade de toate culorile și dimensiunile. Deși la început toți o descurajau și îi ofereau alternativa barurilor și a petrecerii timpului liber într-un mod mai plăcut pentru vârsta ei, Ionela Teleptean s-a încăpățânat să înfrunte ore întregi împunsăturile acelor nemiloase. Dacă pentru prima poșetă a lucrat două săptămâni, acum o realizează în câteva ore. A prins gustul de la o vecină care, văzând că se descurcă bine, nu a mai învățat-o finalul: aplicarea fermoarului. Își amintește zâmbind cum a cusut greșit fermoarul, poșeta luând forma unui romb, în locul dreptunghiului dorit.

Cele câteva sute de bucățele de material se întâlnesc ca într-un puzzle, nu oricum, fiecare având locul ei. Dacă una e cusută neatent, nu se obține forma dorită sau, și mai rău, poate să se desprindă. Întrebarea pe care o primește cel mai des e: „Nu te-ai plictisit să tot faci poșete?” Mi-a plăcut mult răspunsul Ionelei: „Eu nu fac poșete din obligație, ci din plăcere. Fiecare rezultat e pentru mine o mare satisfacție, iar dacă o clientă pleacă mulțumită, eu mi-am atins scopul.” Așa e: când faci ce îți place, când investești în acel lucru, nu ai cum să te plictisești. Fiecare poșetă e un exercițiu pentru următoarea care va fi și mai frumoasă. Dacă lași o parte din sufletul tău acolo, nu are cum să nu îți placă ce vezi.

Ionela e unul dintre copiii noștri harnici și talentați care merită aprecierea noastră. E unul care iese din mulțime și face lucrurile într-un mod diferit. Multe tinere se bucură de roadele muncii ei, cumpărând poșete din magazinul Mistique din Sighet sau de pe pagina ei personală de Facebook.

Autor, Luminița Colopelnic

CUNOAŞTERE DE SIGHET
Pomeneşti numele vreunui concetăţean, sau numai te gândești la el, şi-l vezi de-îndată pe stradă. Oraşu-i ticsit de oameni care se cunosc. Trec unul pe lângă altul zâmbind, doldora de ştiinţa despre celălat – se salută tacit. La Sighet se zâmbeşte ştiinţific.

AUREOLĂ
Sighet, seară de vară, strada „Eminescu”. Tineri de mână se strecoară cu umbrele spre Grădina Morii. În memoria lor, mai presus de orice, orăşelul se salvează ca loc al iubirii. Cei fără noroc îl vor ţine minte la fel.

TONETA
O bancă în faţa statuii lui Buteanu. Nişte mâţe şed acolo, lângă troşcoleta cu îngheţată, cu genunchii sub bărbie. Povestesc despre „băieţii care aşteaptă ca fetele să facă primul pas”. Alteori, se hârjonesc cu te-miri-cine. Numa’ râd!…

PROBĂ DE MICROFON
Mai nou, Duminica, la Sighet, nu mai e clar când şi unde harangozik, unde şi când clopoţe’. E-un dangăt uniform – electronizat sau chiar digitalizat. Cuvântul este difuzat prin staţii de amplificare, boxe: „Unu, unu… 2, 3 …2,3… Luca şi Matei… şi Matei… şi Matei…”. La Sighet, clopotul vechi nu mai umple seara…

SEARĂ DE IUNIE
Duminică, seara pe la 7. Un mic ministrant blond, în alb și negru, plânge în fața bisericii. Aparținătorii îl liniștesc. Are gulerul, cota și fusta prea largi, nu-i deloc în largul lui.

CĂLDURĂ MARE
La măcelărie. Când să caute mărunțișul, cumpărătorului îi cad pungile, banii pe jos.
– Ce mai căldură! Toate se lasă, se năruie, cad…
– Puteți să știți!… – aprobă jupânița vânzătoare.

EZOTERICĂ
Seară. Bătrânul şofer revine în autobuz, cu două pâini mari, proaspete, bine coapte. Are faţa cuminte ca pâinea. „De unde le-o fi cumpărat?” – întreabă un călător. „E-he!…, de la Spicu” – răspunde altul, mai vârstnic, mai avizat.

ORAŞUL CHIOR
Seara, în staţia de autobuz de lângă Troiţe, tineri de la „liceauă” blochează trotuarul. Gunoi, întuneric, înjurături. Pentru o clipă le văd chipul duios, după chipul şi asemănarea…. Sunt însemnaţi cu frumuseţe.

TĂPŞANUL
Un nene cam la 40 ani trece cu maică-sa de braţ, prin spate, la blocuri. Se tot întoarce să vadă cum evoluează idila canină de pe tăpşan. Bătrâna îl tot trage după ea.

TENDRESS
În micul oraș, taximetriștii aşteaptă ore pentru câte o cursă. Unul își şterge și își șterge maşina. „O mulţumeşti?…” – intră în vorbă un bătrân de pe bancă.

NEVASTĂ
Vinerea Mare. Pot face, în sfârşit, câţiva paşi cu prietenul casnic. Până îi sună mobilul. Apoi:
– Hrean? Ghimbir? – îl întreb.
– Nu, mărar – râde şi-o ia la picior, spre piață.

ÎNTRECEREA SOCIALISTĂ
Zilele trecute, foştii şefi ai unei „citadele industriale” defuncte din oraşul nostru au aniversat o jumătate de veac de la înfiinţare. Au chemat şi nişte maiştri, dar de petrecut au petrecut separat de ei, la un hotel de lux. Un fost muncitor al combinatului cu pricina îmi povesteşte că, în secţia lui, echipele vesele, bine-dispuse, îşi făceau mereu norma. În schimb, cele formate din „băieţi şi fete comuniste” – serioşi, cu obrajii supţi, „cu mers de scândură” – râmâneau sistematic în urmă și le arătau obrazul celor din echipa veselă. (& F. S.)

LA PIAŢĂ
– Oo, săru-mâna! Nu v-am văzut de mult. Ce mai faceţi?
– Hát, fost ocupat, el vágtunk a diszno… – răspunde bătrâna.
– Şi? Nagy diszno vagy? – întreabă curioasă tânăra nevastă.

AJUNUL
Întoarsă acasa de la grădiniţă, fetiţa anunţă plină de bucurie: „Mami, mami, mîine preede Jézuska!”

COLEGI
Undeva, pe drum mergând, un el şi o ea, cam la 50 de ani. El:
– …És? Mit csinál a barátod?
Ea:
– Noa! Szé descurcă!

PADLIZSÁN
Câmpulungeni la Sighet: „Kel vegyek Janinak vinetát!”

UN SIGHETEAN
– Tiszteletel urak! – salută un domn înalt, cărunt, intrând în frizerie.
– Jó napot, Dezsö bácsi, luaţi loc! – îi răspund frizerii.

MAGAZEN
Vânzătoarea îmi împachetează marfa:
– Atăt?
– Atăt – îi răspund. ( N-am ce lucra!… )

Marin Slujeru (din culegerea în manuscris „CAPTURI DE MARAMUREŞ”)

Sâmbătă, 4 aprilie 1953, AIUD

Distinsului meu PROFESOR,
Gheorghe Brătianu

Rândurile care-mi vin acum în minte și pe care le voi așterne pe hârtie, sunt mai mult o revelare a adevărurilor, nu atât pentru domnia ta, cât pentru mine… sunt, dacă vrei, o spovedanie… Mâine sunt Sfintele Paști, ar fi trebuit să ne bucurăm de lumina Învierii… aici, în locul în care mă aflu, în ultimele zile mi-au revenit obsesiv în minte versurile lui Iorga „a fost tăiat un brad bătrân/fiindcă făcea prea multă umbră /și-acuma din pădurea sumbră/ se auzea un glas plângând”.

Basarabia, Bucovina de Nord, Ardealul de Nord, Cadrilaterul – știam din prelegerile domniei tale că ne-au fost răpite „fără luptă”, prin dreptul forței, printr-un dictat, într-o vară a suferinței.

Pentru Bucovina ai luptat, voluntar, în primul război mondial și acum, eu, profesorul dorit de noile vremi, trebuie să neg tot acest trecut românesc al meleagurilor pe care le iubeai atât, trebuie să învăț copiii acestei țări un neadevăr, doar pentru a face dovada reeducării mele, a atașamentului meu față de o cauză în care nu cred, în care nu mă regăsesc și pe care nu o văd ca pe o soluție pentru țara mea… Să renunț la calitatea actului educațional, la principiile desăvârșite în anii studenției, la gândurile libere… E prețul pe care ar trebui să-l plătesc pentru o libertate a trupului, pentru ca acesta să se miște, să doarmă, să se trezească, să privească peste umăr dacă nu cumva e urmărit… E o libertate ce se conturează, dar pe care sufletul și mintea mea nu o acceptă.

Să-ți spun ceva Profesore, nu pentru mine îmi pare rău… Eu am apucat să trăiesc niște clipe minunate, niște vremi care, deși tragice, își au farmecul lor… Îmi pare rău pentru copiii care au crezut în mine și care mi-au împărtășit ideile, dar de care ei nu au avut milă… Închipuie-ți că, alături de mine, au ridicat din clasă vreo 20 de elevi, niciunul mai mare de 16 ani… Sunt copii, dar se războiesc până și cu ei, îi enervează maturitatea vârstei lor, faptul că văd dincolo de ceea ce le este permis să vadă, de ceea ce li se impune… Trebuie reeducați, când ei sunt foarte bine educați…

Știi la fel de bine ca mine cât a trudit și suferit țăranul român pentru a avea un petic de pământ al lui, pe care să-l lucreze și apoi să-l lase moștenire copiilor lui… Uite, acum, acel țăran, care a clădit o țară cu palma lui, este numit chiabur și pământul i se ia… Acel țăran ce se află la temelia neamului nostru nu mai corespunde noilor vremi, trebuie schimbat, trebuie colectivizat, pământul trebuie să dea rod conform planurilor…

Nu știu de ce, tocmai acum, în aceste momente de cumpănă pentru mine, îmi revin în minte prezentările legate de „Chestiunea Mării Negre”, de spațiul de securitate, spațiul etnic și spațiul vital… Sunt convinsă că ultimul, spațiul vital este negat de aceste forțe asa zis noi; pe care le simt cum se întind tenebroase, încercând să pătrundă în întreaga noastră ființă.

Caut în acest loc spațiul de securitate și nu îl găsesc. Acum, mai mult decât oricând înțeleg de ce te-ai opus cu atâta vehemență alăturării României – Rusiei. Îți înțeleg acum, în întunecimea temniței de la Aiud, marea admirație pe care ai purtat-o „Uriașului” tău mentor, a cărui moarte nu ai iertat-o și nu ai acceptat-o, la fel cum înțeleg, de ce ai primit în 1942 titlul de Membru al Academiei Române.

Nu înțeleg de ce noi, cei care am scăpat de la Stalingrad suntem obligați acum, să construim drumuri fără pulbere pentru alții, să ne mințim propria conștiință, să spunem negrului alb… și roșului bine… Să negăm orice altă credință… să ne ascundem pentru a ne ruga… să evadăm din propriul timp…

Nu știu dacă sentința care îmi va fi aplicată e cea corectă. Nici nu vreau să știu acum… Atât cât mai pot să-mi păstrez conștiința curată, nealterată, știu că am făcut ceea ce trebuie.

Nu văd un viitor în crearea omului nou, nu cred în delațiune, nu e o soluție reeducarea… Acum, dragostea de țară se cheamă trădare și uneltire împotriva intereselor poporului.

Într-adevăr, sunt tânără, dar îmi accept sentința nu pentru a deveni martir, ci pentru că pur și simplu, asta am învățat, asta simt… Sentința aceasta este oricum mai ușoară decât cea a istoriei înseși.

Nu-mi voi cunoaște niciodată copilul, dar sper ca el să nu fie unul din acei oameni noi, dorit a fi creat, sper să înțeleagă… să nu uite… să poată ieși la lumina adevărului…

Interesant că-ți scriu aceste rânduri când, de fapt, eu nu mai știu nimic de soarta domniei tale, la fel cum ai mei nu vor afla nimic despre a mea… mă voi volatiliza, dar o voi face fără a nega ceea ce am învățat din prelegerile domniei tale.

Într-un fel sau altul, se pare că soarta ne va face să ne întâlnim, simt că, pentru mine, sentința a fost dată… curând va fi îndeplinită… nu am voit a mă lepăda de învățăturile domniei tale… E întuneric, dar uite, în sufletul meu e, parcă, mai multă lumină… Hristos a înviat din morți!… Bătăile nu mă mai sperie… Puteam fi moartă ori reeducată de mult, era decizia mea…

În celula neagră mă întăresc cuvintele pe care le-ai spus dușmanului atunci când încerca să te convingă să te dezici de convingerile tale, promițându-ți un tratament și un comportament mai uman: „Și d-voastră o să pieriți într-o zi, dar nu-i tot una să pieri cu demnitate sau cu lașitate.”… Decât să trăiești în genunchi, mai bine mori în picioare!

Mă voi supune sorții, decât noii ideologii, decât să accept plânsul tăcut al Basarabiei și-al Bucovinei, decât să accept că acolo, neamul românesc este ucis, decât să închid seară de seară ochii având în față imaginea familiilor obligate să plece spre nicăieri, în pribegie, doar pentru a li se pierde urma, doar pentru ca ideea de român să dispară.

Scriu această scrisoare fiind convinsă că, înaintea domniei tale, ea va fi citită de alții, că niciodată nu voi ști dacă ți-a parvenit, dacă ai reușit să o citești, nu voi avea confirmarea acestui fapt… nu voi primi niciodată răspuns… pot să mai sper doar, că cei care vor desface primii plicul, nu vor uita că bradul cel bătrân „folos aduse cât fu viu/și mort acuma, când se duce/ce alta poate a vă aduce/ decât doar încă un sicriu”, căci, nu- i așa, maestre, „adevărul ramâne, indiferent de soarta celor care l-au servit .”

Cu adâncă prețuire,
fosta dumitale studentă, Sebastiana Joicaliuc

N.R. Articol publicat în numărul din septembrie 2016 al Revistei „Gemina” (Revista Cercului de Istorie al C.N. „Dragoș Vodă”, Sighet)

A fost odată ca-n povești,
A fost ca niciodată:
Oraș cu rude-mpărătești,
Cu un trecut în artă.

Și-avea mândrețe de Palat,
Academii și teatru.
Ce-a fost, a fost, și e păcat
Azi seamănă cu satul!

Tot azi avem promisiuni,
Biet omul… socotește,
Și-așteaptă – până când? – minuni
Dar… cineva-l prostește!

Pentru spectacole nu-i loc,
Muri… „Muncitorescul”,
Iar „Studio” îi sub obroc:
Cultura-i cu… protestul.

Să protestăm că-i fără bani,
Deși lumea-i sătulă
Să ascultăm mereu “umani”,
Povești din… gură-n gură!

S-aștepți un an sau poate doi
Nu cred că enervează
Dar după, iese tărăboi,
Conștiința mai… lucrează.

Așa gândim că nu-i pierdut
Frumosul dintre ape,
Renașterea-i pe la-nceput,
Să fie cin’ s-o sape!

Ars Publica

Cum e corect: „Fata CARE o iubesc este studentă.” sau „Fata PE CARE o iubesc este studentă.”?

Pronumele interogativ-relativ „CARE” cu funcția sintactică de complement direct apare, obligatoriu, precedat de prepoziția ,,PE”: „Parlamentarii PE CARE îi alegem, uită adesea de noi.”; „Tu ai doi frați. PE CARE îl iubești mai mult?”.

OBS. 1) Apariția lui „PE” este interzisă când substantivul cu funcția sintactică de complement direct, regent al unui adjectiv pronominal, denumește inanimate: „Nu mi-a spus CARE roman îl va citi în vacanță”; „CARE pix mi-l împrumuți?”

OBS. 2) Apariția lui „PE” este obligatorie când substantivul cu funcția sintactică de complement direct, regent al unui adjectiv pronominal, este nume de persoană: „N-am văzut PE CARE coleg l-a lovit.” ; „PE CARE colegă o apreciezi mai mult?”.

Autor, Vasile Pop

Ne-au plăcut întotdeauna renovările și reconversiile. Caracterul pe care clădirile vechi îl dau proiectelor este greu de obținut de o clădire integral nouă. Dar reconversiile sunt și ele o formă de artă, și exemple negative se găsesc destule printre cele reușite. Uneori încercările sunt forțate, pretențioase sau pur și simplu urâte.

Cele foarte bune reușesc întotdeauna să respecte caracterul căldirii existente și în același timp să introducă o perspectivă nouă. Efectiv, să transforme vechiul în nou.

În cazul de față, un grajd abandonat a fost reconvertit într-o casă unifamilială. Situat în Guijo de Santa Barbara, în Caceres, Estramadura, Spania, clădirea se găsește într-o zonă cu istoric, într-un mediu pur, natural. E de asemenea o zonă cu contraste puternice, veri fierbinți și ierni necruțătoare, reci.

În timp ce au încercat reconversia unui grajd grav afectat de trecerea timpului, arhitecții din Madrid, Abaton Architects, au încercat și să integreze noua construcție în mediul înconjurător.

Situată departe de orice sursă de electricitate sau apă, clădirea beneficiază de instalații ecologice de captare a energiei solare și a apei pe timpul iernii. Oricum, designerii clădirii au echipat-o în așa fel încât să consume minim de energie posibil.

Orientată spre sud, casa de 322 mp e ideal poziționată pentru a capta soarele pe timp de iarnă, în timp ce consola de la etaj o protejează de căldura toridă a verii. Ferestrele sunt acoperite cu obloane de lemn, pentru o izolare mai bună.
Două izvoare situate în apropiere aprovizionează cu apă pură băile și piscina, și folosesc de asemenea și la irigarea grădinii.

Poate cele mai plăcute însușiri ale acestei reconversii sunt liniile orizontale, folosirea și evidențierea pietrei și a lemnului învechit. Ferestrele mari oferă vederi spectaculoase către natura înconjurătoare și adaugă câte ceva armoniei și liniștii întregii case.

Paul Seling

Octavian Butuza – Picături de timp. Fărâme de veșnicie

Cartea cuprinde o selecție din emisiunile realizate de Octavian Butuza în perioada 2013-2015. Sunt redactate dialogurile avute cu diverse personalități, pe teme culturale, sociale, învățământ, artă, etc.

În timpul vieții i-au apărut volumele: În inima cetăţii (1996), Fericirea ca o rană (1997), Durerea ca o vindecare (1998), În căutarea luminii (1999),  Credinţă şi dragoste (2007), Credinţă şi dragoste (2011, ediția a II – a, Ed.  Magia, New York, Comuniune și mărturisire (2012), Justinian – Patriarhul Maramureșului (2012).

Scriitorul şi jurnalistul Octavian Butuza s-a născut la 2 iunie 1957 în Baia Mare.

A urmat cursurile primare şi gimnaziale, Școala de Calificare Metalurgie Neferoasă și Colegiul Național „Gheorghe Șincai” din Baia Mare. A absolvit Școala Superioară de Jurnalism a Fundației pentru Pluralism București și cursurile Facultății de Teologie Ortodoxă Pastorală din cadrul Centrului Universitar Nord Baia Mare, cu lucrarea de licență intitulată Efectele dezastruoase ale televiziunii asupra caracterului moral al copiilor, după care a făcut și masteratul tot în teologie.

A lucrat în diverse sectoare: mină, Combinatul Chimic Baia Mare, teatru, Centrul de librării. Din anul 1991 a desfăşurat activitatea de jurnalist. După absolvirea teologiei, a devenit profesor de religie la mai multe unități de învățământ băimărean. A fost redactor-şef la TV „Cinemar” Baia Mare şi realizator al emisiunilor: „Radiografii în cotidian”, „Istoria, cultura, arta”, „Atitudini politice”, „Chestiunea zilei”, „Talk-show”, „Pe-un picior de plai”, „Bună dimineața, Baia Mare”, „Tribuna alegătorului”, „Comunitatea mea”, „La frontierele disperării”, „Tomografii ale cotidianului”, iar la Radio Galaxia a realizat emisiunea „În slujba Cetăţii”. De asemenea, și-a desfășurat activitatea la Club TV, Radio Galaxia, CBN, BBC Londra, Radio France Internațional, Radio România, Maramureș TV. La AXA TV Baia Mare a coordonat emisiunile „Radiografii în cotidian” şi „Disperaţi în tranziţie”. La Clipa a semnat rubricile „Instantanee în alb-negru”, „Bloc-notes”, „La dispoziţia dumneavoastră”, la Glasul Maramureşului rubricile „Of-ul cetăţeanului” şi „Pipeta cu venin”, la Opinia „În căutarea luminii”, iar la (H)ora Locală „D’ale vieţii în… trei bumbuţi” şi „Făcăleţul de tocană”. A prezentat zeci de spectacole folclorice ale Ansamblului Național „Transilvania”, pe care-l numea „uzina de folclor”.

A debutat în anul 1982, în revista Tribuna (Cluj-Napoca), cu poezie.

A fost membru al cenaclurilor literare „Echinox” din Cluj, „Arta” din Baia Mare, „Vasile Lucaciu” din Cicârlău, membru al Asociaţiei Ziariştilor din România şi al Clubului Român de Presă, membru al Asociației Ziariștilor și Editorilor Creștini. Din februarie 1999 a fost membru activ al Academy of Sciences din New York, care l-a declarat Omul Anului 2001. A fost președinte fondator al Filialei Maramureș a Societății Române de Cancer.

A colaborat la revistele: Tribuna, Flacăra, Tomis, Familia, Convorbiri literare, Ramuri, precum şi la ziarele: Cotidianul, Evenimentul zilei, Pentru socialism, Graiul Maramureşului, Clipa, Glasul Maramureşului, Opinia, Pro Unione, Informaţia zilei de Maramureş, (H)Ora locală a Maramureşului.

A realizat filmele documentare TV „Maramureş, dragostea mea” (1994), „Maramureş, pecete de etern” (1995) şi comentariul la eseul TV „Conflictul arabo-israelian-Suez înseamnă” (1996).

I-au fost acordate, de-a lungul anilor, diverse premii: Premiul pentru poezie la Festivalul Naţional al Cenaclurilor Literare „Vasile Lucaciu” – Cicârlău (1986), Premiul pentru cel mai bun reportaj de televiziune la concursul „Cel mai bun ziarist” (1995), Premiul juriului celei de-a IV-a ediţii a Festivalului-concurs „Alină-te dor, alină” – Seini (1996), Premiul la secţiunea carte de reportaj şi memorialistică la manifestarea „Cărţile anului 1997” (1998), Premiul special al juriului la manifestarea „Cărțile Anului” pentru volumul Credință și dragoste (2007) și pentru lucrarea Justinian – Patriarhul Maramureșului (2012). A mai fost distins cu Placheta aniversară la împlinirea a 20 de ani de la reactivarea Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureșului și Sătmarului „pentru contribuția adusă în folosul bisericii noastre strămoșești” (2010), Diploma de Onoare cu ocazia susținerii concertului de colinde „Deschide ușa creștine” (2008), Diplomă de excelență din partea primăriilor: Baia Mare, Sighetu Marmației, Târgu-Lăpuș, Ieud, Groșii Țibleșului, Asuajul de Sus, Ardusat, Rozavlea, Copalnic-Mănăștur, Cicârlău, Satulung, Năsăud (județul Bistrița-Năsăud), Ciocănești (județul Suceava), Săcele (județul Brașov) și Săliște (județul Sibiu).

A primit titlul de “Cetățean de Onoare” al comunei Fărcașa (15 dec. 2012) și al comunei Groși (29 iul. 2015).

A „părăsit” viața la 28 iulie 2016 și a fost înmormântat pe data de 31 iulie 2016.

Noi ăştia, oamenii mari ce trăim în metropole ca Sighetul abia aşteptăm puţină linişte. Luna mai a fost cea mai liniştită lună din an!!! Am ajuns să scriu doar la sfârşitul ei… de plictiseală ;).

Consumatorii de experienţe închiriate sau împrumutate cum ar fi filmul, teatrul sau reprezentaţiile de varii feluri, îşi construiesc bareme de evaluare şi le clasează ca pe oricare altă legumă care face bine la sănătate. Azi, unii dintre noi nu mai suntem interesaţi de reprezentaţiile clasice sau, dimpotrivă, ne dăm cu fundul de pământ că doar cele clasice sunt verrro. Hmmm… toate bune până acum. E loc destul sub soare pentru toţi deocamdată. Ce ne facem însă, când sub acelaşi soare musai, musai să iasă fuziunea dintre un cartof, clasicul nostru cartof, mai trecut prin iarnă dar gustos, banal, dar hrănitor şi…… o licie: un fruct, o bacă cu un diametru de aproximativ 5 cm, având o coajă roșiatică cu aspect rugos, necomestibilă, dar ușor detașabilă, aceasta ascunzând un miez dulce alb-translucid. Şi mai ai şi 15 minute metaforice ca la reţetele pe viteză a lui Jamie Oliver. Ce comedye! ar zice moaşa mea Călină de la Şieu.

Nu ştiu câţi dintre voi aţi fost parte vreodată la producerea unei piese de teatru. Eu m-am lovit de asta şi nu a fost o piesă oarecare. Tematică grea: evrei, deportare, holocaust care e şi umoristică şi „plantată” în „grădina” unui rabin, exact în luna deportărilor, exact în luna în care s-a născut autorul, exact de o regizoare canadiană cu origini române.

Ştiţi….. actorii, artiştii nu sunt oameni. Sunt nişte specii de încrengături vibrante cu note discordante şi în acelaşi timp armonios potrivite care mănâncă emoţii şi nasc pui de zâmbete şi lacrimi. Au ore bizare la care cinează şi privesc lacom la sunetele vieţii obişnuite, surâd satisfăcut când le iese un oftat potrivit şi scot flăcări prin tălpi. Uneori li se desface corpul în două parţi perfect simetrice, una pentru lucru şi alta pentru analiză şi doar regizorul este cel care vede când un organ sau altul are vreo nevoie. Se analizează mood-ul cum se zice şi doar atunci poţi lucra momentul dramatic sau poate e ziua când doar respiri sau înveţi să îţi modifici diametrul pupilelor. Şi eu care credeam că e doar mult de memorat şi de vorbit tare cu faţa la public.

Vă invit aşadar să gustaţi din reţeta inedită, să-l cunoaşteţi pe George Tabori, cei care nu-l ştiţi deja, un tip fain, controversat ca orice evreu care se respectă, care încearcă să ne arate că dincolo de viaţă şi de moarte mai e şi umorul şi zâmbetul şi speranţa, aşadar şi şansa.

„Curajul Mamei Mele”, de G. Tabori, în traducerea lui Victor Scoradeţ va fi jucată la Sighet în 28 Mai, 2017, ora 19:00 la sala de spectacole a Centrului Cultural.

Distribuţia: Regizor Jennifer Herszman Căpraru (Teatrul Asylum-Canada), actriţa Ioana Dragoş Gajdó (Teatrul Regina Maria-Oradea), actorul George Sfetcu (Teatrul Aureliu Manea-Turda), asistent regie Dorel Todea (Centrul Cultural-Sighetu Marmaţiei) şi actori ai Centrului Cultural Sighetu Marmaţiei, Dorel Todea, Luminița Colopelnic, Florin Dragoste, Mihai Petrețchi. Intrarea liberă.

În teatru ca la teatru!

Autor, Alina Marincean

Singura sinagogă care a rămas până în prezent, construită între anii 1901-1902 de către comunitatea sefardă, aparţinea de fapt familiei Káhán.

Faţada monumentală realizată în stil eclectic, interiorul bogat ornamentat, balcoanele pentru femei susţinute de coloane din fontă frumos decorate; lumina pătrunde în interior prin geamurile de sticlă colorate, conferind sinagogii un aer mistic.

Ulterior, în partea de nord a sinagogii se alipeşte o mică încăpere, folosită ca heder (şcoală primară religioasă pentru băieţi).

La fel ca şi celelalte sinagogi, în timpul războiului, Wisnitzer Kloiz a fost folosită ca depozit de lenjerie de pat, plăpumi, perne şi saci cu pene şi puf. După 1944, când locuitorii oraşului află de tragica soartă a celor deportaţi, sparg uşile sinagogii şi jefuiesc depozitul; cum penele n-au prezentat interes, după un timp, acestea au fost împrăştiate în întreg oraşul.

Întorşi din lagărele de concentrare, cu puţinele resurse pe care le deţineau, cei câţiva supravieţuitori încep renovarea sinagogii, salvând astfel de la pieire un valoros monument de cult şi arhitectural.

Ultimul rabin al sinagogii a fost dr. Samuel Danzig, un om de mare educaţie, autor al mai multor volume de teologie şi psihologie.

(Imaginea grafică și text Pal Robert Zolopcsuk, din volumul „Sighetul Marmației”, Editura Valea Verde, 2012)

E destul de ușor să fii încrezător într-o zi ca aceasta, care a venit cu un amalgam de emoții, speranțe și vise încă tinere și neatinse. Acum 4 ani, dacă bine îmi aduc aminte, ne simțeam la fel. Acum 4 ani… la ce te gândești când auzi această sintagmă? La prima persoană cu care ai dat ochii când ai intrat în clasă? La zâmbetul dirigintei când s-a prezentat prima dată, parcă ne-ar fi cunoscut de veacuri? La locul din banca din spate pe care, poate printr-o minune, ai reușit să îl prinzi încă din prima zi? La fețele atât de pierdute ale colegilor, în prezența cărora rămâneai atât de neutru, dar acum, uitându-te la fiecare pereche de ochi în parte, ai putea să le strigi numele și dintr-o suflare? Poate pentru fiecare dintre noi, acel moment a însemnat ceva diferit, iar acum, chiar dacă fiecare ne pregătim să o luăm pe drumuri separate, sunt sigură că toți gândim același lucru: că nu e corect! Nu e corect că această clasă, acești oameni, acest liceu, ne-au făcut să credem că 4 ani însemnă o perioadă lungă, ne-au făcut să credem că avem destul timp…

Și iată-ne acum, filologi fiind, ne-am trezit că „timpul nu mai are răbdare cu oamenii”, ca să citez din îndrăgiții noștri „Moromeți”. Timpul nu mai are răbdare, dar hai să avem noi azi, să avem răbdare cu noi înșine, să ne dăm răgaz să ne uităm în jur, și pentru ultima dată să ne uităm înapoi. Să apreciem zâmbete și lacrimi, promisiuni, prietenii, note de 10 și de 4 și chiar și cele de 7 și de 9, vise împlinite și speranțe care încă mai ard în noi. Să apreciem profesorii, care, de multe ori, ne-au fost mai mult prieteni, pe care i-am dezamăgit de atâtea ori, dar care nu au încetat să creadă și să ne „dirijeze” înspre lucruri mărețe. Mulțumim că ați adăugat atâtea pietricele la construcția persoanelor care vom deveni! Să privim în urmă și să mulțumim universului că a aliniat planetele în așa fel încât am fost atât de norocoși să o avem ca dirigintă pe doamna profesoară Crina Voinaghi. Sperăm ca și ea să se bucure de această aranjare a planetelor! Cu toate acestea, cuvântul „dirigintă” e de prisos, căci ea ne-a fost și profesor, și mamă, și cel mai bun prieten, și un umăr pe care să plângi în zilele cu mai mulți nori pe cerul nostru. Ea ne-a iubit din prima zi așa cum nici n-am visat și a continuat să o facă necondiționat pe parcursul acestor ani. Madame, au revoir până data viitoare!

Acum, că am mulțumit tuturor, cred că e timpul să ne mulțumim și nouă înșine. Am reușit, suntem aici. XII E, we did it!

Sunt sigură că ne amintim toți că, atunci când am avut 5 ani, oamenii mari ne întrebau mereu ce vrem să ne facem când vom fi mari. Răspunsurile noastre erau clare și răspundeam fără pic de ezitare: că vrem să devenim ba astronauți, ba președinți, ba zâne…

Când am împlinit 10 ani, oamenii mari continuau să ne întrebe același lucru. Noi, încă mai credeam în visele noastre și le răspundeam pasiv, ca și cum nu era treaba lor că vrem să fim pirați, staruri de cinema, actori, cowboy… știam că nu vor înțelege. Dar acum, că și noi am devenit oameni mari, ei vor răspunsuri serioase, răspunsuri responsabile. Ei bine, ce știu ei? Nu știu nimic, pentru că noi nu vom deveni acei adulți care uită să creadă în visele lor, care uită să creadă că totul este posibil, care uită să creadă în magie, atâta timp cât îți dorești cu adevărat.

Acesta nu e acel moment din viața noastră când trebuie să luăm decizii „serioase”, grele și rapide, când se așteaptă de la noi să dăm dovadă de o maturitate pentru care încă nu suntem pregătiți, dar măcar încercăm. Acesta este acel moment din viața noastră când avem voie să luăm trenul greșit, să rămânem pierduți prin vreo pădure și să găsim drumul înapoi spre casă. Acesta este acel moment din viața noastră când trebuie să ne îndrăgostim o grămadă de tot ce e în jurul nostru, dar în primul rând de propria persoană. Singurul lucru pe care îl putem face, și cel mai bun, e acela să fim atenți la drumul pe care îl vom parcurge, nu la destinația finală.

Așa că, ceea ce vreau să spun de fapt este: mergeți, ieșiți în lumea asta mare și faceți greșeli, faceți greșeli interesante, faceți greșeli minunate, fantastice și glorioase. În anii ce vor urma, răzgândiți-vă de 100 de ori, pentru că nimic nu e permanent, cu toții știm asta. Și, cu toții știm că o mai mare greșeală este să nu profiți de ceea ce este, până când nu va mai fi. Așa că hai să facem greșeli, pentru că așa vom face lucruri de care am crezut că nu suntem capabili, și nu am să vă mint că vom schimba lumea, dar ne vom schimba pe noi înșine. Așa vom ști că măcar facem ceva ca să nu rămânem înghețați, pietrificați la gândul că, poate nu suntem destul de buni, că poate nu va fi perfect. Nu-i ascultați pe oamenii mari când vă spun să nu vă fie frică. Să nu vă fie frică e ca și cum ai sta impasibil în flăcările arzânde ale unei case care a luat foc, înseamnă să nu fii uman. Mie mi-e frică, și ție îți e frică și tuturor mereu ne va fi frică, pentru că asta e ideea. Nu-i ascultați pe oamenii mari pentru că de acum, noi va trebui să fim propriii noștri profesori, să învățăm să ne apreciem și să ne certăm când e nevoie. Trebuie să fim propriii noștri profesori, altfel, lumea va crede că știe cine suntem, dar se va înșela, iar noi, dacă vom fi destul de naivi, am putea chiar să o credem.

Ideea e să îți fie frică și totuși să faci lucrurile „acelea” oricum. Ideea e să îți fie frică și totuși să ai curajul să trăiești, iar atunci când oamenii mari ne vor întreba din nou ce avem de gând să facem cu viața noastră, să nu le mai spunem, ci să le arătăm.

Sebastiana JOICALIUC
absolventă clasa a XII-a E, C. N. „Dragoș Vodă”

Când scriem și pronunțăm „ORI”/ Când scriem și pronunțăm „OR” ?

Cele două conjuncții se confundă pentru că: . 1) se aseamănă atât formal (fiind paronime); 2) cât și funcțional – semantic, ambele fiind conjuncții coordonatoare.

Totuși, între cele două conjuncții există deosebiri semantic funcționale: 1) „ORI” exprimă un raport disjunctiv: Scrii ORI citești? Cine cântă mai frumos, Ion ORI Mihai?. 2) „ORI” poate fi substituit și este, în același timp sinonimul lui „sau”. 3) ,,OR” realizează un raport adversativ, de tipul „însă”, dar cu un grad redus al ideii de opoziție. Rolul lui „OR” este de a argumenta, menit să justifice sau să corecteze ceva: Doamna învățătoare m-a acuzat că am spart geamul. Or, în pauza respectivă, nici nu eram în clasă.

,,ORI” ȘI ,,OR” se deosebesc prin:

1. „ORI” poate fi distribuit atât în propoziție, cât și în frază: Pleci luni ori marți? Citești ori privești la televizor?
2. „OR” se folosește numai în frază, legând două propoziții: Colegii s-au supărat că nu i-am însoțit în excursie; or, în ziua aceea, am avut o febră foarte mare.

Punctuație și etimologie

1. Înainte de „OR” se pune punct și virgulă, iar după, numai virgulă.

2. „ORI” estu un cuvânt moștenit din latină, iar OR este un neologism de origine franceză.

Autor, Vasile Pop

E ora patru. Telefonul sună. Și eu mă blestem că nu l-am deconectat. N-am ce să fac, răspund. Sosial, tre’ să vii urgent în Tabără. Nu vin măi, ați ‘nebunit? Ba da, tre’ să vii. Măi, v-o atacat jihadu’? O murit careva ? Nu sosial, te rugăm să vii că nu mai știm ce să facem. Ce-i baiu? (adică să vă închipuiți echivalentul pe germană la treaba asta). Păi, zice vocea la telefon, –  în fundal se auzeau șușoteli  – păi, sosial să vezi, o venit nevasta lu’ Hamid. Cât pe ce să-l înjur pe Hamid cu tot cu nevastă, mă abțin, totuși, bănuind ceva mai mare și mai grav.

Mă urc pe bicicletă și plec. Ajunsă în Tabără, văd în curte o adunătură de femei, bărbați și copii strânși grămadă precum la piață, liniște absolută. Ioi, ma gândesc, Hamid o făcut ceva prostie! Doamne și Allahu’ care te-o trăznit! Trântesc bicicleta de pământ și mă umflu în pene pășind apăsat către Hamid, hotărâtă să îi arăt io cum îi treaba cu egalitatea între sexe în Europa.

Mă opresc însă brusc – noroc că Hamid săracu, roșu la față, își frământa mâinile a disperare. Sosiaaaaaal, hai că o venit nevastă-mea cu fetița! De unde, măi? Păi, din Siria, de unde? Păi cum? Păi, pe jos! Azi o ajuns! No bine, măi Hamide, și până mâine nu ai putut aștepta? Ce, doară nu mere înapoi? Păi nu, sosial, că avem o problemă. Mare problemă. Eu cu ea nu ies așa pe stradă. Și trebe să ies chiar azi, să o înscriu la primărie – zice el, că îi miercuri și îi deschis până la șase și io mâine lucrez și nu am vreme. Și io cu ea nu mă duc așa! Cum, așa, așa? Păi, hai să vezi, sosial, îmi zice el si se înroșește si mai tare. Mă face de rușine – șoptește ca pentru el și își rupe mâinile în frământare.

Ne îndreptăm prin tumultul tăcut și compact către una din camere, Hamid scoate cheia din buzunar. Eu înghit în sec, în capul meu: OMG ăsta o închis femeia, îi buiac! El în față, io lângă el, în spate, buluc de oameni. Măi, zic io, ia vă tirați la voi acas’! Sosial nuuuuuu, că poate trebe ajutor! zice una mai cu brihan, cu baticul palpitând și cu pete roșii de exaltare pe față. Duamne feri, așa ceva!

În fine, Hamid bate încet la ușă și deschide ușurel, ușa scârțâie către dreapta, capetele alaiului se înclină ele către stânga, Hamid oftează și mă împinge în cameră, și trântește ușa în spatele meu.

Pereții camerei se dilată brusc, fereastra se întunecă, și, în mijlocul odăii se ridică precum o statuie o umbră subțire și înaltă, neagră. Mov. Verde. O femeie. Acoperită din cap până în picioare. Prin deschizătura de la ochi mă privesc cei mai verzi, cei mai superbi, cei mai blânzi și cei mai înfricoșati ochi pe care i-am văzut vreodată. În brațe ține un copil adormit, strâns la piept precum o comoară.

Fac un pas. Ea face un pas în spate. Mă așez pe o margine de pat. Salaamaleikum, ani sosial – am șoptit. Aleikumsalaam, ani Basma, șoptește umbra. Sosial, aud lângă mine, sunt aici! Lângă ușă, îl văd abia acum pe Kassem, el știe bine germana, răsuflu ușurata și încep să turui cum că vai, ce bine dragă Basma că ai venit, că willkommen, că vai, precis ce se bucură Hamid, și vai, că precis ești obosită, și în capul meu – sper că nu ai ceva dinamită pe sub cearșaf si dă-ți naibii jos pătura din cap – și dă-i înainte cu salamaleicumurile și Kassem mă ia de mâna și zice, ho, sosial, că îi speriată, numa’ încet…

Ahsooooo, îi speriată, păi di ce? Păi, zice Kassem, chestia îi că de trei ani îi daesh (IS) în satul lor și femeile o trebuit să se acopere tot timpul, și nu mai știe altfel… și apoi, venind pe jos pe ruta de Balcani, o întâlnit niște animale, da’ nu erau din pădure.

M-am așezat încet și am netezit pătura, și, fără sa ridic ochii, am întins mâna către ea. M-a atins ușor și s-a lăsat lângă mine pe pat, așezând copilul pe o pernă. Kassem și-a întors fața către perete, poți să vorbești acum sosial, eu nu mă uit. I-am vorbit Basmei în șoaptă despre familia mea de acasă, despre copiii mei, despre vecinii mei, despre străzile din oraș și despre femeile din oraș si bărbații lor. Despre copiii lor. Kassem șoptea simultan vorbele mele în vorbele Basmei. Mâna ei era rece și mică, ca o pasăre speriată stătea în mâna mea.

Uite, Basma, noi ne temem de tine, ne temem de fața ta acoperită, ne temem de tot ce se înțelege în spatele feței tale acoperite, ne temem de cei care te-au acoperit, ne temem de tine și de copilul tău care doarme… Hamid se teme acum și el – și tare s-o străduit să nu se mai teamă.

Și eu mă tem, șoptește Basma, nu mai îmi aduc aminte cum e să nu te temi, era frumos la noi în sat, aveam cele mai frumoase veșminte, verzi și mov și albastre, aveam fuste vesele și mergeam să înotăm în râu vara, ne hlizeam că știam că din tufe ne priveau băieții – se făceau apoi că plouă și fluierau încrezuți pe uliță… și la școală ne cărau ei gențile și găseam acasă în ele flori rupte din grădina mamelor lor… vocea lui Kassem se stingea și auzeam lacrimile Basmei curgând pe obrajii de sub niqab.

Uite, Basma, hai să nu ne mai temem. Eu am să ies acum de aici, însă am să te aștept afară împreună cu Hamid cel care fura florile mamei sale, pășește pragul camerei precum ai pășit atunci ca mireasă pragul casei mamei lui Hamid. Pășește să te vedem la chip și la făptură, să ne bucurăm de tine și de bucuria ta.

Am ieșit, și oamenii s-au dat la stânga și la dreapta de-o parte, de parcă erau moroșeni duminica la biserică atunci când trece popa cu cădelnița. Au tăcut precum la Înviere.

După o veșnicie de cinci minute s-a deschis ușa din nou și noi nu am avut curajul să ne uităm. Salamaleikum salamaleikum salamaleikum salamaleikum inshallah und hamdulillah că uite s-o arătat femeia așa cum e ea, în verde, mov și albastru, cu ochii strălucind spre Hamid care se umfla în suspine.

Și s-au luat de braț și s-au dus la primărie să se înscrie.

Iar eu am încălecat pe bicicletă și m-am dus acasă bucuroasă nevoie mare de izbânda mea glorioasă asupra jihadului.

T. Müller (Germania)