În plin curent de globalizare când tradiţiile riscă să se piardă înghiţite de această tendinţă acaparatoare, un obicei vechi de peste 150 de ani se păstrează în urbea de pe malul Izei.

În fiecare an, în noaptea de 30 aprilie spre ziua de 1 mai, străzile din Sighet răsună în ritmurile unor melodii celebre din repertoriul naţional şi international. Despre această tradiţie ne-a povestit Ştefan Covacinschi.

“Într-adevăr este o tradiţie veche de peste 150 de ani. Este specifică nu doar Maramureşului ci o regăsim şi în întreg Ardealul, dar şi în anumite zone din Moldova. Îmi aduc aminte de perioda când mama mea primea serenade. Domnii ne caută pentru a le da serenade persoanelor dragi. Fac acest lucru de la vârsta de 14 ani. Pe atunci îi aveam alături pe bunul prieten Ernest Rackz, prof. Anton Maruşciac. Anii au trecut şi în prezent fac echipă cu fiul meu Ştefan, prof. Szekely Ioan, Zoltan Cuceric. Începând de la miezul nopţii şi până în zori dăm serenade. La fiecare casă ni se aprinde o lumină în semn de recunoştinţă. Sper să am sănătate şi putere pentru a putea continua această tradiţie. Şi în acest an vom da serenade. În cadrul acestora predomină melodii specifice de dragoste, dar şi melodii care marcheză primăvara”, a spus Ştefan Covacinschi.

„Am rămas profund impresionată de gestul prin care soţul meu, în urmă cu 40 de ani, pe atunci fiindu-mi curtezan, a reuşit să mă cucerească definitiv dându-mi o serenadă. Este o tradiţie foarte frumoasă pe care femeile o aşteptă cu nerăbdare în fiecare an”, a mărturisit Maria Pop.

Liviu Şiman

Apariţia calvinismului în oraş a dus la dispariţia, aproape completă, a romano-catolicismului. Revenirea lui are loc în anul 1717 odată cu sosirea din Baia Mare a călugărilor aparţinând Ordinului Minorit. Aceştia s-au stabillit temporar în oraş pentru a pune bazele unei noi comunităţi catolice şi pentru a organiza viaţa religioasă.

Ordinul din Sighet a fost înfiinţat de către regele Carol al III-lea, sprijinindu-l financiar prin intermediul trezoreriei imperiale.

Piatra de temelie a bisericii romano-catolice a fost pusă la 28 mai 1736, biserica primind hramul Sfântului Carol de Borrromeo.

La origini, biserica era amplasată în centrul pieţei centrale a oraşului dar, odată construit Palatul Finanţelor (partea dinspre parcul central al clădirii Curtea Veche), biserica a ajuns în colţul pieţei.

Stilul bisericii aparţine barocului târziu. Iniţial, turnul, în stil baroc transilvănean, a fost acoperit cu tablă de cupru, iar nava cu şindrilă. Din mobilierul original au rămas doar amvonul, bancile şi cele patru picturi ale altarelor laterale. Peretele opus amvonului păstrează epitaful comitelui Kvassay Josef, care marchează anul 1774. Altarul principal a fost realizat în anul 1862, fiind pictat de artistul Mezey József în stil neobaroc.

Un detaliu deosebit de interesant este reprezentat de aşa-numitul „altar armean”, realizat în stilul rococoului austriac, care prezintă scene din viaţa episcopului martir, Sfântul Gregorie. Pictura altarului a fost adusă la Sighet de către armenii stabiliţi în oraş. Originea altarului a rămas până astăzi necunoscută.

La sfârşitul secolului al XIX-lea, candelabrul, inițial pentru lumânări, a fost adaptat utilizării curentului electric.

(Imaginea grafică și text Pal Robert Zolopcsuk, din volumul „Sighetul Marmației”, Editura Valea Verde, 2012)

Absolvent al Facultății de Matematică și Informatică (U.B.B. Cluj Napoca), Vraja Lokos Ioan Dănuț este profesor de matematică la Liceul Tehnologic Marmația. Pasionat printre altele de cinematografie, coordonează, de 10 ani, clubul de actorie de la acest liceu unde, împreună cu elevii săi a realizat mai multe filme artistice și documentare.

Elevii sunt actori amatori, dar cu aspirații mari, iar eu sunt regizorul acestor filme. Am realizat filme de lung metraj, dar și filmulețe scurte mai pe placul tinerilor, care nu mai au răbdare să urmărească cu atenție un film lung. Spun cu plăcere despre mine că „sunt un regizor care în timpul liber face matematică”. Am încărcate pe youtube peste 100 de filmulețe printre care se disting: „Nibiru” –  film SF , „Criza de… râs” 1, 2, 3, 4 și 5, „Căpșunarii”, etc. Toate filmele mele sunt create cu scop pur educativ. Cu câteva dintre aceste filme am participat la diverse concursuri naționale de profil, unde am obținut rezultate bune și foarte bune: locul 1 la Târgu Mureș, la Campania Antiviolență, în 2010, cu filmul „Alcoolul nu te face mare”, locul 2 și 3 la Bacău, la Concursul național al filmelor de comedie „Martzobossul de Aur”, cu filmele „Criza de… râs 3” și „Criza de… râs 4”, mențiune la faza națională a Concursului „Exprimă-te liber!” de la Zalău , 2016, cu filmul „Prima zi de școală”. Anul acesta particip cu două filme: „Zidul” și „Ora de Psihologie”, la două concursuri naționale unde aștept jurizarea din luna mai. Am abordat, cred eu, toate genurile posibile de filme, de la dramă, dragoste, până la horror, SF și acțiune. (Vraja Lokos Ioan Dănuț)

Centrul Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale cu sprijinul Consiliului Județean Satu Mare și în parteneriat cu Instituția Prefectului, Primăria și Consiliul Local Certeze, Primăria și Consiliul Local Negrești Oaș și Casa de Cultură Negrești Oaș, organizează duminică, 7 mai, de la ora 12:00, cea de-a LXI- a ediție a Festivalului „Sâmbra Oilor” pe dealul de la Huta Certeze și Moișeni.

„Sâmbra Oilor” reprezintă cea mai mare serbare câmpenească, legată de ocupaţia tradiţională a păstoritului, serbare ce se desfăşoară anual în luna mai şi simbolizează venirea primăverii şi ieşirea oilor la păscut.

Este un bun prilej pentru o frumoasă petrecere câmpenească, unde, după ce s-au pus la punct problemele legate de oierit, se mănâncă şi se bea. Înainte de a urca pe munte, atât oile cât şi stăpânii lor sunt stropiţi cu apă sfinţită pentru purificare, iar scăldatul în apa curată a pâraielor de munte, spălatul cu roua plantelor, prepararea unor alimente rituale sau pronunţarea de formule magice fac parte din obiceiurile locale ale sărbătorii. După toate acestea, se măsoară şi se crestează pe un răboj laptele dat de oile fiecărui sâmbraş. Pe baza acestui semn se calculează apoi cantitatea de brânză cuvenită fiecăruia în toamnă, la spargerea stânii.

În program:

• Deschiderea oficială- ora 12:00
• Momentul de sâmbră (Oașul, Sânzienele, Măgura, Bixadul)
• Irina Man și Grupul din Bixad
• Maria Tripon, Maria Fușle, Oașul și Sânzâienele
• Maria Petca Poptean și Măgura din Târșolț
• Petrică Mureșan
• Ansamblul ,,Meseșul” din Zalău
• Vasile Coca
• Ana Georgiana și Ansamblul Comoara Oașului
• Mihai Zele și Ansamblul Țara Oașului
• Petre și Petrică Zele cu Ansamblul Cununa Oașului
• Țâpuritoarele din Batarci si Maria Hosu
• Ansamblul Florile Turțului
• Ansamblul Județului Satu Mare ,,Doruri Sătmărene’’
• Ansamblul Florile Tărnii
• Grupul de țâpuritoare din Racșa
• Ansamblul Cununița Năzdravană- Maria Carmen Sas și Leontina Dorca
• Nicu Pop și Ansamblul Vama Ardeleană

Călineștenii Țării Maramureșului premiați cu locul I la Festivalul Primăverii din Dragomirești

Ediția din acest an a Festivalului Primăverii din Dragomirești, ce a avut loc la sfârșitul săptămânii trecute, a reunit șase sate, fiecare prezentând obiceiuri și tradiții specifice Maramureșului.

Participarea grupului Călineștenii Țării Maramureșului la acest eveniment, a fost un bun plilej de a prezenta atât juriului cât și publicului, jocurile și obiceiurile care sunt pe cale de dispariție: cele tradiționale de nuntă, de la băulașuri (petreceri), Jocu la șură, la lăsare etc. Noi am ales Jocul la șură deoarece acesta este unul dintre obiceiurile pe care încercăm să-l ducem mai departe, în fiecare duminică. O frumusețe a acestor jocuri constă în faptul că fiecare poate fi recunoscut după strigăturile din timpul lui; de exemplu Sârba – Hai la sârbă măi băieți, care vreți care puteți, care nu mai rămâneți, un alt joc Ardeleanca – Pe la noi, pe la Șomcuta, Ardeleanca și bătuta, Coasa – M-o trimăs mama la coasă, meserie urâcioasă, etc.

De mai bine de trei ani ceterașul Vasile Rus vine săptămână de săptămână la gospodăria lui Victoru Știrbuțului, în cadrul Școlii rădăcinilor străbune din Călinești, pentru a învăța jocurile, strigăturile, și ne bucurăm că munca noastră nu este în zadar. În prezent, sunt tineri din 5 sate care învață aceste jocuri, iar Festivalul Primăverii din Dragomirești i-a ajutat și pe ei să constate că munca lor neîntreruptă de duminica de la ora 14.00 nu este în zadar.
Asfel noi, Călineștenii Țării Maramureșului, credem că Jocul la șură merită să fie dus mai departe de generațiile care vin.

Mulțumim juriului care a apreciat munca noastră, mulțumim părinților care încurajează copiii, tinerii să vină la activitățile noastre! Mulțumim tuturor care ne sunt alături!

Măriuca Verdeș,
președintele Asociației Călineștenii Țării Maramureșului

sursă foto: Voichița Costin

De numele oraşului meu se leagă multe şoapte dulci, dar şi strigăte ascuţite. Dacă ar sta cineva să asculte apăsările timpului s-ar gârbovi neputincios şi ar râmâne suspendat în vibraţii joase încercând din greu să înţeleagă, poate să justifice sau doar să aline.

Cuvânt frumos alinul ăsta. A fost un nume la modă în anii ’80. Azi unii dintre noi îl ducem fără să ne întrebăm de ce ne numim astfel. Alţii încercăm să îl ignorăm ca şi cum ne defineşte mai bine statura sau poate marca telefonului. Alţii purtăm cu el poveri nedrepte, spunem noi. Personal, am încetat să-l mai evaluez. Am început doar să-l urmez.

Ca mulţi alţii am vrut să scap de Sighet. Am incercat, dar Eu se pare că nu am putut fi Eu în afara lui sau în absenţa lui. Apoi locul meu aici l-am primit aşa, simplu, ca în comunism, cu repartiţie. Divină aş îndrăzni să spun. Şi de atunci mă las purtată de numele meu şi călătoresc în micul Sighet atât de departe şi atât de sus cum alţii nici nu visează. Şi nu sunt locuri pământeşti. Sunt fundături de lună şi piscuri de foc. Uneori lumile mele se întânesc şi atunci am nevoie de toată înţelepciunea apelor şi pamântului să trec când de o parte când de alta a Şanţului. Ca în povestea cu trolul Tempt care nu ştie dacă de partea cealaltă a şanţului, spre sud, iepurii vorbesc aceeaşi limbă, ciupercile au gust de ciuperci şi florile miros a flori, la fel şi eu mă pendulez ritmat, întrebător şi aliniat între colibe de iasomie şi naşteri lungi de alinare în Sighetul încărcat de poveşti.

Acum de exemplu, plec spre un fel de apus. La Auschwitz. Puterea acestui nume a trecut dincolo de cuvinte. Deşi au fost scrise mii şi mii de pagini şi milioane de gânduri se conectează instant la auzului lui. Mă întorc acolo cu prieteni. Doar cu prieteni. Elevi premianţi la concursuri de eseuri care vor să se definească şi altfel, să se cunoască pe ei mai bine, profesori care vor să simtă povestea poveştilor, oameni care îşi doresc această călătorie – experienţă. Pentru că ştim cu toţii că nu vom lua doar prânzul la Zakopanye sau cina la comunitatea evreilor din Cracovia sau vom cocheta cu soarele din Piaţa Mare. Noi toţi mergem acolo pentru că numele nostru nu este întâmplător. Camelia este o Floare, Ioana o Luptatoare, Ana o Sfântă, Andrei un Misionar şi cam aşa continuă lista. Sunt trei zile pline când va trebui să trecem dincolo de noi, să săpăm în şanţurile umede şi reci ale conştiinţei, ale suferinţei, ale umanităţii. Ne vom tulbura şi va trebui să ne stoarcem sufletul şi să ne limpezim ochii uitându-ne în gol la hăul cruzimii. Dar binele se cunoşte numai în prezenţa răului. Vom redescoperi valenţe noi ale vieţii noastre, o altfel de căldură şi ne vom raporta cu alte date la familiile noastre, la prieteni, la vecini, la oameni.

Cu toată apăsarea ne vom întoarce mai lucizi şi mai atenţi la cei ca noi care, da, vorbesc aceeaşi limbă ca de cealaltă parte a Şanţului, unde ciupercile au gust tot de ciuperci şi florile miros tot a flori. Sunt doar de cealaltă parte a Şanţului.

Fundaţia Tarbut Sighet – Educaţie şi cultură iudaică a făcut parţial posibilă această călătorie alături de un grup de profesori din S.U.A. precum şi de câteva organizaţii sighetene, pentru a ne permite nouă să purtăm mesajul numelui nostru, pentru a rosti un Kadish pentru cei care azi nu mai au nici nume.

Iar eu sunt ceea ce sunt azi pentru că mă numesc Alina.

Alina Marincean 

sursă foto: Mediafax

Cu ocazia expoziției la G7 (Summit-ul Miniștrilor de Externe) din Italia (10 aprilie 2017), președintele Asociației I Colori Per La Pace, dl. Antonio Giannelli, a fost invitat de către Comisarul pentru Afaceri Externe al Uniunii Europene, doamna Federica Mogherini, să participe cu expoziția „Culori pentru pace” la Ziua Europei (EU open day), la Bruxelles.

România participă la expoziția de la Bruxelles prin desenele copiilor din Sighetu Marmației, începând cu ziua de 6 mai, ora 10.00 (ora locală).

Pentru salutsighet.ro, prof.Caius Lugojan, președinte I COLORI PER LA PACE România

sursă foto: facebook

Doamne, iar m-ai adus în America. Oare ce planuri ai cu mine? Cînd sunt singură cu mine, în căsuța din deal, nu-mi dă pace o neliniște, iar numai doar ce gîndesc și iar mă văd ajunsă în cealaltă parte a pămîntului. Cînd urc în avion, trebuie să recunosc că mă bate gîndul că poate-i pentru ultima oară. La fiecare aterizare mi se pare un adevărat miracol că am ajuns pe pămînt și văd mîna Domnului cum lucrează…, pentru că între cer și pămînt, doar mîna Lui te ține. Mă încred de fiecare dată în El și-l iau ca partener de zbor nevăzut, dar prezent.

Încep încet, încet deja să mă orientez în lumea aceasta „altfel” și asemeni unui boxeor buimac, aruncat din corzi în corzi, mă repliez și (vorba lui Alina) încep să caut nod în papură. În meditația de astăzi vreau să mă leg de religie, sau, cum văd eu relația cu Dumnezeu.

Pînă Duminică, 22 septembrie 2013, nu am avut ocazia să intru într-o biserică americană. Primul impact a fost amplasarea și dimensiunile faraonice a acestor lăcașuri de cult, iar pentu o „neinițiată” ca mine, priveliștea a fost copleșitoare. Mii de oameni adunați sub o cupolă imensă, susținută de niște coloși de stîlpi și țevi monumentale, cu difuzoare ce-ți puneau la grea încercare timpanele, cu reflectoare imense, cu ecrane uriașe pe pereți, exact ca la o discotecă, cu cîntăreți ce intonau cîntece religioase (ziceau ei). Eu am crezut că-i ușoară. În fundal, era corul format din cel puțin 250 – 300 de persoane îmbrăcațe toate în robe de culoare mov cu gulere galbene, a căror voci amplificate de sonorizarea simandicoasă te făceau să-ți iasă „piele de găină” și unde nu aveai piele. Aer condiționat, ordine și disciplină, fiecare avea cîte o Biblie în spătarul din față, pixuri, pliante, dar mai ales plicuri pentru bani (ca la nuntă). Îmi spunea Dani că aici, dacă ți-ai declarat apartenența la unul din culte și ești evidențiat în registrele lor, lunar îți vine prin poștă plicul pentru biserică conținînd nume, prenume, adresa, cîștigul lunar, urmînd ca tu să depui zeciuiala.

Pentru mine religia e foarte simplă. Îl ai sau nu pe Dumnezeu în tine. Biblia a fost lăsată ca un ghid de comportare a omului în lume. De aici fiecare pe propria răspundere urmînd să-l aplice, fiecare după mintea și cugetul cu care a fost înzestrat la naștere. Depinde numai de el cum îl înțelege și cum îl aplică. În caz de eșec el e singurul care va da seama. Dumnezeu din prea mare iubire față de om i-a dat posibilitatea să aleagă între bine și rău și nu intervine pentru a nu-i îngrădi libertatea. Fiecare om a fost creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu adică perfect și lăsat în lume să se descurce. Așa cum un marinar se folosește de busolă pentru a se orienta pe mare și întreprinde orice acțiune pentru a aduce vasul la mal, la fel și omul.

Nimeni nu-i stăpînul nimănui în afară de Domnul. Și n-am văzut „stăpîni ” săraci peste slugi. Singurul care a venit să slujească gratis a fost Isus Cristos! Cu cît bisericile sînt mai faraonice cu atît mie mi-e mai dor de Putna, de Voroneț, de Agapia… unde murmurul rugăciunilor șoptite sau sugrumate de dangătul clopotelor se mai aude și astăzi. Cu cît cîntările și rugăciunile sînt mai urlate şi amplificate, cu atît mi-e mai dor de rugăciunea mamei, care căzută în genunchi, cu tălpile crăpate, se închina Domnului, căzută în adorație, rugîndu-se pentru toți, necerînd nimic pentru ea, singura ei plată fiind speranța că rugăciunea ei va fi primită în cer.

Degeaba îl căutam pe Dumnezeu prin labirinturile megalomane și tixite de aparatură de ultimă generație audio-video, că nu l-am văzut. Cu cît mă străduiam să-l localizez în acea construcție impersonală, cu atît nu-l găseam. Ca într-un final, să descopăr cu uimire și bucurie în același timp, că EL a fost tot timpul în mine.

Dallas, 26 septembrie 2013

Ileana Pisuc

Dragii noștri prieteni feisbuciști,

Suntem tot noi, poporul domnului Pătraru, căruia îi mulțumim c-o făcut mai lungă rubrica Vax Populi. Vă scriem pentru că iaca că nici în Postul Mare n-am avut liniște. Că iacă ce s-o mai întâmplat, din cauză că Cartianu, un ziarist negru la suflet, s-o legat mai zilele trecute de cel mai tânăr și de cel mai frumos prim-ministru. Cică că nu cunoaște problema căcăfoniei, ba mai mult, nici limba lui n-ar ști-o ca lumea. Că din cauza a două cuvinte, scurte și alea, o ieșit mare scandal, de o ajuns ca acest scârța-scârța-pe-hârtie să ni-l facă ,,impostor”, ,,loază”, ,,batjocoritor” de limbă, și câte și mai câte. Pe deasupra, îl mai trimite să învețe ca lumea limba strămoșească, auziți, oameni buni, din cauza acestor două cuvinte: ,,CA” ,,ȘI”. Să fie lăsat în pace, că cum să se ocupe un ditamai prim-ministru de treburile căcăfoniei, că ce, n-are el destulă bătaie de cap cu treburile țării? Nu vedeți că cât se zbate el pentru noi, poporul de la Vax Populi? Că cum ar vrea el să mărească cuantumul pentru ajutoarele sociale, da nu poate, că capul acela, care parcă că-i un harbuz prins de ger, al unuia ca Cartianu, îi bagă bețe-n roate. Poate că o greșit și el puțin, poate s-o gândit să nu căcăfonească pe cineva, că vedeți ce om de treabă îi dumnealui, că cu un asemenea prim-ministru nu ne-am mai fălit de când l-am avut pe Petrică, cavalerul trecerii de la epoca socialistă la epoca capitalistă. Că câte probleme are pe cap! Uitați-vă bine la el, că când gândește profund își dă ochii peste cap, iar noi ne speriem, că ne gândim să nu-i clocotească creierului ăl deștept. Și iaca că vine ca căpcăunul Cartianu ăsta, care are un nas de parcă că-i cornul unui capricorn și ni-l face troacă de porci. Noi am propune ca Cartianu ăsta să-și vadă de treburile lui și să nu-l trimită pe scumpul nostru prim-ministru să pună mâna pe carte, că chiar că are el pe ce și pe cine pune mâna. Acuma numai pentru c-o băgat și el un ,,ȘI” în plus, credem că n-ar trebui trimis iar la școală, că el s-o gândit că fără acel ,,ȘI”ar fi putut ieși o căcăfonie. Dorim deci, ca Cartianu ăsta să nu ni-l mai căcăfonească pe scumpul nostru prim-ministru, că și asta-i treabă omenească, că așa l-o lăsat Dumnezeu pe om pe pământ, ca câteodată să se și cacafonească. Că cum ar mai putea el mânca câte ceva, dacă Cartianu ăsta ar reuși să convingă pe popor să nu se cacafonească, ba prin parlament, ba pe la televiziuni, ba și prin locuri unde ar trebui să fie intimitate.

PS1.Tocmai când era să încheiem, iată că un prieten din trupa noastră primește un e-mail de la un domn de specialitate care ne ajută să rezolvăm pentru domnul prim-ministru, problema căcăfoniei.

În atenția domnului prim-ministru!

1. 1. Când vrem să exprimăm comparația, și poate fi alăturat lui ca: Ion a încasat aceeași sumă ca și mine.
   2. Când vrem să arătăm calitatea sau relația, și nu mai poate fi alăturat lui ca: Ca conducător al unui stat totalitar, Ceaușescu…, Ionescu a fost desemnat ca candidat la funcția…, Ion a fost apreciat ca cel mai talentat…, Ion a fost propus ca cavaler de onoare la nunta…

OBS. 1) Pentru evitarea cacofoniei, apelăm la diferite mijloace în funcție de context: în calitate de, drept, fiind, etc: Ionescu a fost desemnat drept candidat…, În calitate de conducător al unui stat totalitar…

PS2. Greșelile de exprimare, punctuație, ortografie, etc. aparțin poporului de la rubrica Vax Populi.

OBS.2) Pentru aceia care spun, de exemplu, Ion mănâncă virgulă carne, le recomand să și-o înghită.

Autor, Vasile Pop

sursă foto: internet

PROFESIONISM
Supermarketul cel mai cel. Ajuns la casă, un bătrânel se face roşu-bujor precum cămaşa casieriţei şi-i răspunde: „…Bine, mulţumesc! Dumneavoastră?” Apoi, păleşte brusc: „ Vă pune să zâmbiţi, aşa-i?!”

REALIA
De Sărbători, în mijlocul noului sens giratoriu din oraş a coborât un cal alb, întraripat. Copiii fug la el, traversând aiurea, trăgându-şi părinţii de mână. O ocazie pentru aceştia să se convingă şi ei, că, într-adevăr, există, este aievea.

ANUL NOU
Tătic la blocuri: “Hai, măi copii, lăsaţi, n-o mai împodobiţi atâta, că nu se pun globuri pe Sorcovă! Duceţi-vă odată, că se-ntunecă!”

RECLAMĂ
Doi bătrânei trec agale pe lângă un mic magazin de mobilă, la sfârşit de plimbare. Unul din ei exclamă: „ Fotoliul final”! Îmbrăcat în roşu, obiectul indicat era cu adevărat impozant. Râdeau ca doi copii la vitrina cu jucării.

RITUALURI NOI
Un tip şters, cu ochelari groşi stă concentrat în faţa bancomatului. Apasă tastele rar, apăsat, din tot corpul – îşi cere pensia. Bancomatul i-o dă. După care, se dă doi paşi în spate, îşi întinde mâinile pe lângă corp şi face plecăciune.

S.O.S.
Martie, liceu. La toate sălile de clasă – pânze umflate de vânt. Iele cu mânecuţe scurte – pe chei, pe punţi, la catarg. Şcoală în derivă.

INTEMPERII
Plouă. O bătrânică trece abia, de la biserică. Are o umbrelă închisă în braţe – că-i plouă.

ÎNAINTE DE UNU
Martie, lumină, zăpadă. Pe strada „Eminescu”, îmi răsar în faţă un băiat şi o fată. Conversează ţinând distanţă, se-ndreaptă agale spre râu. Au tot timpul să ajungă, să facă digul, să se întoarcă în oraş, să se despartă, să se pregătească pentru următoarea întâlnire. Un vraf de bucurii neatinse îi aşteaptă.

EFERVESCENŢĂ
Sunt câţiva bătrâni în oraş – în parc, pe corso, în piaţă. Povestesc, se însufleţesc, adunați în jurul cuvintelor. Țin pasul cu vuietul verii, al vremii.

AŞTEPTARE
Intersecţie – o fată la volanul unui jip – verde – dirty – şatenă – trage din ţigară – cu sete.

MATERIAL…
Apropiindu – se de biserică, domnişoara dă să-şi lungească niţel rochiţa – un mini-mini, de tiul – e cu maică-sa – materialul nu se lasă.

O NOUĂ CULOARE
„ Végül! – îşi smuceşte femeia copilul şi traversează zebra în zbor. În centru s-au pus semafoare pietonale. Aştepţi “o oră” să traversezi în câteva secunde. O nouă culoare la Sighet: verde finalmente.

INGLIŞI
Automobil lat la pas prin ninsoare pe centru – negru, gol. La urmă, un ins chircit la volan, pe dreapta.

TABLETA
Blondina trece aranjându-şi chipu-n oglinjoară /– e-mail-urile?/.

MARTIE
Lume plin pe corso, freamăt, soare. Toți vorbesc. Martie a băgat oraşul în teleconferinţă. Cade rețeaua!

APRILIE
– Uite cum străluceşte salcia aia de lângă supermarket! Parcă-i lângă râu.
– Plângă – mă corectează prietenul.

Marin Slujeru

Situat lângă Grădina Morii, pe parcursul multor ani a fost locul unde se sacrificau animalele pentru consum, ceea ce nu putea fi utilizat fiind aruncat în râul Iza. Într-o perioadă, abatorul a funcţionat ca şi carmangerie în care se preparau şi specialităţi tradiţionale locale.

Locuinţa de serviciu era amenajată în partea dinspre râu.

La începutul anilor 1900, aici a funcţionat şi o fabrică de gheaţă.

(Imaginea grafică și text Pal Robert Zolopcsuk, din volumul „Sighetul Marmației”, Editura Valea Verde, 2012)

Templul

Rătăcesc cu gândul obosit.
Am atins moartea
și nimic nu mi-a tremurat înlăuntrul inimii. Nici măcar o suflare.
Un înger locuiește în lumină.
Mi-a văzut sufletul, șters ca o ceară ce i-a picurat pe mânecă
toată viața.

Afară lumina pălește și păsările se prăbușesc
peste sufletul meu
ca o mână caldă
dezvelind stele.

Antonia Luiza Dubovici

După ce oraşul a cedat Palatul Culturii fără nicio împotrivire, după ce s-au plătit Episcopiei miliarde chirie vreme de ani de zile, acum Centrul Cultural municipal a fost scos de acolo de pe o zi pe alta, ca dintr-o familie destrămată, urmând să fie reprimit la loc după terminarea restaurărilor, pentru că oricum este imposibil să fie găsiţi alţi fraieri dispuşi să plătească chiria. De fapt, a cam venit timpul ca oraşul să renunţe definitiv la păgubosul contract cu Episcopia şi implicit la Palatul care oricum nu mai este de mult al său.

Istoria

Palatul Culturii a fost construit în 1913 de Societatea Culturală din Maramureşul austro-ungar, cu contribuţia multor cetăţeni din Sighet, pentru a servi „veşnic drept lăcaş pentru cultura tuturor maramureşenilor”. Acolo au funcţionat iniţial o bibliotecă, un cazino, săli de expoziţii, un restaurant, camere de oaspeţi şi Muzeul comitatului. După primul război mondial (când a devenit spital militar şi a fost devalizat), palatul a intrat în posesia românilor, în clădire funcţionând, printre altele, muzeul judeţului, un cinematograf, o tipografie etc.

În 1938, guvernul român, condus de Armand Călinescu, a decis să doneze „pe veci” imobilul nou-înfiinţatei Episcopii Ortodoxe a Maramureşului, care l-a folosit doar doi ani, pentru că în 1940, după Dictatul de la Viena, Episcopia a fost evacuată, clădirea ajungând la statul horthist.

După distrugerile din perioada războiului şi de după acesta (când a ajuns din nou spital militar, dar şi spaţiu de locuit pentru funcţionari), Palatul, abandonat de Episcopie (care s-a reînfiinţat abia după 1990 la Baia Mare) a fost confiscat de comunişti şi apoi reparat integral, devenind, cu începere din 1952, sediul unor noi instituţii publice de cultură.

Cedarea

Pe 20 mai 2009, ANRP (Autoritatea Naţională pentru Retrocedarea Proprietăţilor) a dat Palatul Episcopiei Ortodoxe a Maramureşului şi Sătmarului, apreciind că “imobilul a fost preluat abuziv de statul român prin Decretul-Lege nr. 275 din 24 iunie 1949, cu titlul de drept revocarea donaţiei”. Numai că, la data „revocării donaţiei”, Episcopia renunţase de mult la respectiva danie, după război nemaifiind instalat nici un episcop la Sighet!

Primăria şi Consiliul local de la acel moment (conduse de primarul Eugenia Godja şi viceprimarul Ovidiu Nemeş, ale căror partide: PSD şi PNL dominau Consiliul) au refuzat să conteste în vreun fel decizia ANRP, ceea ce ar fi putut duce fie la schimbarea deciziei de retrocedare, fie la găsirea unei alte soluţii.

Trebuie spus că Primăria avea atunci un proiect de reabilitare a clădirii, în valoare de 3 milioane euro, pentru care se plătise un studiu de 30 mii euro şi din care s-a ales astfel praful…

La acel moment, reprezentanţii Episcopiei declarau într-un ziar local: „Nu scoatem afară pe nimeni! Noi dorim să folosim o parte din Palat, în care să aşezăm Protopopiatul şi să reactivăm capela pictată, care a fost a Episcopiei, pe care o vom restaura şi transforma într-o sală de şedinte. Unde e biblioteca, noi vrem să avem un parteneriat cu Primăria, să ne înţelegem, că doar suntem instituţii româneşti”.

În realitate, deşi au trecut aproape 10 ani de atunci, Episcopia n-a întins nici un deget pentru restaurarea fostei capele, în schimb a lăsat acoperişul Palatului nereparat o vreme, iar precipitaţiile au străpuns plafoanele ultimului etaj, distrugând fresca unică semnată de Liviu Bordeaux…

Pierdut şi în instanţă

La auzul veştii retrocedării, sighetenii s-au abţinut să protesteze public, cu excepţia depunerii unei petiţii online, care a fost semnată de doar 380 de persoane.

Din cauza faptului că Primăria şi CL au refuzat să se situeze de partea intereselor oraşului, aceştia fiind, din motive electorale, mai degrabă pro-Episcopie, decizia ANRP a fost atacată în instanţă doar de un grup ad-hoc de cetăţeni: Ştefan Bereş, Vasile Mic, Viorel Miculescu, Ion Mariş, Tiberiu Vălean, Vasile Oceanu şi Hari Marcus. Sentinţa finală a fost comunicată de Înalta Curte în 2012 petenţilor care au rezistat până la capăt (primii patru din listă), respingându-se ca “nefondată” acţiunea formulată de ei contra Comisiei Speciale de Retrocedare. Şi aşa a rămas Episcopia proprietară pe Palat…

La momentul retrocedării, în clădire funcţionau Casa de Cultură, Şcoala Populară de Artă, Biblioteca Municipală, Centrul la distanţă al Universităţii „Spiru Haret” din Bucureşti şi o cafenea, ultimele două părăsind locul nu mult timp după predarea cheilor.

Deşi iniţial se stabilise verbal că instituţiile de cultură vor putea rămâne gratuit în Palat vreme de cinci ani, în contractul scris şi semnat s-a precizat că Episcopia va primi de la municipalitate o chirie bunişoară (aproape 800 mil. lei vechi pe an).

Apoi, în 2013, cele trei instituţii de cultură municipale au fost comasate sub denumirea de Centrul Cultural.
Şi aşa s-a ajuns în ziua de azi…

Evacuarea

Chiar înainte de Paştile anului 2017, Episcopia a anunţat că a câştigat un proiect de finanţare a reabilitării Palatului Culturii în valoare de 5 milioane euro (în clădire se vor înfiinţa şi un muzeu bisericesc şi spaţii de cazare VIP pentru anumite înalte feţe) „în parteneriat cu Primăria Sighet” (ce fel de parteneriat şi cu aprobarea cui, pentru că acesta nu a fost aprobat de Consiliul Local?!) şi că instituţiile care compun Centrul Cultural au termen de două săptămâni să părăsească locul! Aşa, dintr-odată, deoarece contractul iniţial cu primăria expirase, iar cel prelungit ad-hoc permitea acest gen de abordare!

Responsabilii pentru situaţia la care s-a ajuns azi sunt cei care au condus Sighetul după 2009, anul retrocedării Palatului: primarii Eugenia Godja (vreme de trei ani), Ovidiu Nemeş (patru ani) şi Horia Scubli (din iunie 2016 încoace), împreună cu consilierii locali din legislaturile respective, care nu au acţionat în vreun fel, deşi au avut timp şi mijloace suficiente, în vederea mutării celor trei instituţii culturale în alte locaţii. În oraş există clădiri disponibile care, reabilitate corespunzător, ar putea servi în acest scop: sala „Viorel Costin” (fostă „Studio”), fosta Policlinică Veche, fosta Policlinică Stomatologică din Piaţa Libertăţii, fosta Şcoală nr. 4 cu curtea aferentă unde se poate construi orice, Şcoala cu 16 săli de clasă aflată veşnic în şantier etc.

Tot ce au găsit însă edilii de cuviinţă a fost înfiinţarea Centrului Cultural condus de un manager interimar, sub pretextul reducerii cheltuielilor (care însă nu s-au diminuat!), în rest nefăcându-se nimic pentru a se scăpa de statutul de chiriaş al Episcopiei..

În condiţiile evacuării iminente anunţate, zilele trecute Primăria a decis mutarea instituţiilor în mai multe locaţii (vă aduceţi aminte de împrăştierea CSS Sighet prin tot oraşul?): Casa de Cultură va ocupa spatele sălii „Viorel Costin”, iar Școala de Artă se va împărţi între fosta discotecă din complexul „Zimbru” (ştiaţi că acel spaţiu este al municipalităţii?) şi mai multe săli de clasă de la Liceul ”Taras Sevcenko”, Liceul Forestier şi Școala ”Dr. Ioan Mihalyi de Apșa”.

Iar Biblioteca Municipală ”Laurențiu Ulici”, care deţine 120 de mii de volume, fără a socoti serialele periodice, urmează să-şi mute definitiv zecile de tone de cărţi (inclusiv valorosul Fond de carte veche, sigilat acum de către DNA) în fosta Şcoală generală nr. 4.

După lucrările de reabilitare ale Palatului, care vor dura nişte ani, s-a anunţat că Școala de Artă și Casa de Cultură se vor muta înapoi în clădire (tot fără aprobarea Consiliului Local?), pentru că este imposibil de găsit alţi fraieri dispuşi să plătească chiria către Episcopie, iar proiectul de 5 mil. euro presupune că în Palat îşi desfăşoară activitatea şi instituţii publice…

Ce s-ar fi putut face ca să nu se ajungă aici?

– merita încercat un schimb de proprietăţi între municipalitate şi Episcopie, care ar fi putut, poate, fi interesată în schimbul Palatului de fosta Policlinică Veche, de pădurea din Ţiganu sau de alte „averi”.
-dacă Consiliul Local ar fi atacat în 2009 în instanţă decizia ANRP, poate procesul s-ar fi putut prelungi până la apariţia legii 165/2013, prin care statul ar fi despăgubit financiar Episcopia, Palatul – bun de utilitate publică, rămânând astfel al comunităţii…
-frumos, normal şi creştineşte ar fi fost ca Episcopia să fi dat înapoi sighetenilor bunul în litigiu, pentru că se poate vedea de pe Lună că nu are ce face cu ditamai Palatul, deoarece episcopul rezidează la Baia Mare şi la Rohia, iar Protopopiatul Sighet are nevoie de 2-3 încăperi, nu de peste 30! Ştiaţi că PS Iustin este, începând din 2005, cetăţean de onoare al Sighetului, datorită unor merite despre care nu ştim nimic?!

Ce se intenţionează acum să se facă?

-după ce au plătit vreme de nouă ani câte 7-800 milioane chirie, acum sighetenii vor cheltui alte miliarde pentru relocarea temporară a instituţiilor evacuate pe durata lucrărilor, ca apoi să reintre înapoi în chirie la Episcopie! Nu vi se pare scandalos?!

Ce s-ar putea, de fapt, face pentru binele oraşului?

Deoarece, până şi chiriaşii particulari primesc un preaviz de 60 de zile (nu doar două săptămâni), ca termen de părăsire a imobilului închiriat:
1. Ar trebui să se renunţe definitiv la parteneriatul cu Episcopia, urmând ca toate eforturile să fie îndreptate spre rezolvarea definitivă a problemei noilor locaţii pentru Bibliotecă – necesară elevilor şi nu numai lor, respectiv pentru Şcoala de Artă – care oferă o serie de cursuri pentru elevi şi adulţi.
2. Dacă tot s-a ajuns în acest impas, Şcoala de Artă ar trebui unită (propunere datând nu de ieri, de azi) cu Casa de Cultură, care oricum nu-şi mai justifică de mulţi ani existenţa, neavând un obiect clar de activitate: cursurile predate de aceasta le dublează pe cele ale Şcolii de Artă, iar majoritatea spectacolelor oraşului sunt organizate de Rotary şi de alte ONG-uri şi firme, ori de către actorii voluntari conduşi de Dorel Todea, de la angajaţii Casei aşteptându-se, practic, doar să organizeze, în felul lor propriu, Festivalurile de Poezie şi de Datini de Iarnă – ambele cu o notorietate şi reprezentativitate în scădere. Ansamblul „Mara” este patronat de aceeaşi Casă de Cultură, deşi instrumentiştii şi dansatorii care îl compun sunt de la Şcoala de Artă…
Producerea şi montarea celor două festivaluri amintite, precum şi conducerea Ansamblului „Mara”, ar putea fi asigurate bine şi cu costuri mai mici de către Şcoala de Artă.
3. Poziţia de manager al Centrului Cultural, care nu are nici o justificare practică, trebuie desfiinţată, banii economisiţi urmând a fi folosiţi în achiziţia de instrumente muzicale, materiale pentru pictură, decoruri şi costume de dans şi teatru pentru Şcoala de Artă etc.

Nu ne-am dori cu toţii o Şcoală de Artă care să aibă secţie de teatru, fanfară, cursuri de dans modern şi popular, calculatoare, muzică şi arte plastice performante, precum şi un Ansamblu „Mara” renumit în toată lumea ca odinioară, toate amplasate în nişte spaţii adecvate (o Sală „Studio” restaurată etc.) şi conduse de nişte persoane implicate şi deschise la nou?

Un Festival de Datini de Iarnă care să fie celebru în lumea întreagă, precum Carnavalul de la Veneţia, care să atragă mii şi zeci de mii de turişti şi care să aducă venituri de zeci sau sute de mii de euro?

O bibliotecă ca la Baia Mare – unde zilnic intră sute de oameni în sala de lectură, la calculatoare ori la cursurile de japoneză, origami sau orice altceva vă puteţi imagina, instituţie plină cu cele mai noi cărţi, jocuri şi DVD-uri apărute pe piaţă?

E mai bine ca totul să rămână încremenit cu oamenii şi în spiritul anilor 1980-1990, între zidurile fostului Palat al Culturii, ajuns Palat Episcopal fără episcop rezident?

Noi, cetăţenii putem să ne spunem public părerea şi să cerem autorităţilor locale să facă ceea ce este bine pentru oraş!

P.S. Dragi aleşi locali: dacă aţi privi cu atenţie ce s-a întâmplat din 2014 încoace, aţi observa că reprezentanţii bisericii, trăgând fiecare în direcţia sa, şi-au pierdut, cel puţin la Sighet, puterea de a decide câştigătorii alegerilor electorale. Aşadar, nu mai aveţi de ce vă teme…

Teofil Ivanciuc, aprilie 2017