Filiala română a Asociaţiei I COLORI PER LA PACE face cunoscută opiniei publice participarea desenelor copiilor din Sighetu Marmaţiei la expoziţia ,,Culori pentru pace” din Italia, realizată cu ocazia unui important eveniment mondial, Summit-ul G7 al Miniştrilor de Externe. Întâlnirea are loc în 10, 11 aprilie a.c. în localitatea Lucca, Italia.

Cu acest prilej Asociaţia I COLORI PER LA PACE organizează expoziţia ,,Culori pentru pace” la Palazzo Ducale din Lucca. România este reprezentată în expoziţie prin desenele a 22 de copii din Sighetu Marmaţiei care, alături de sutele de desene ale copiilor din numeroase ţări de pe toate continentele, transmit mesajul de pace al tinerei generaţii din întreaga lume.

Preşedinte,
Prof. Caius Lugojan

Autor desen: Bohotici Patricia, 11 ani, Școala gimnazială Nr.2, Sighetu Marmaţiei

Eu și Sighetu Marmației

Să scriu despre Sighet și despre modul în care acest oraș mi-a schimbat viața este o mare și imensă bucurie. Dar înainte de toate dați-mi voie să mă prezint: mă numesc Dave Myers și sunt co – prezentator în cadrul emisiunii Hairy Bikers (alături de Simon James “Si” King – n.a.), un show TV la BBC cu și despre gătit, care are o tradiție de 12 ani în Marea Britanie.

Am venit în România în anul 2005, filmând pentru emisiunea noastră sub un nou format în care doi prieteni călătoresc prin lume și prezintă telespectatorilor descoperirile lor. Am călătorit din București la Sighet cu scopul de a vizita Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței și de a filma câteva cadre la Cimitirul Vesel din Săpânța.

Am ajuns aici în 7 iulie 2005, o zi frumoasă și însorită, pe care o țin bine minte întrucât în aceeași zi Londra a căzut pradă unui trist atentat terorist. A fost o ușurare când am aflat că în Londra colegii noștri erau teferi.

Încă din momentul în care am sosit pe aceste meleaguri, am simțit că atât Sighetu Marmației cât și Maramureșul au o încărcatură aparte. Ne-am cazat la pensiunea Casa Iurca de Călinești și am fost întâmpinați de o doamnă care câțiva ani mai târziu a devenit soția mea.

Era o zi însorită și am mers la bancomat unde m-am întâlnit cu un domn care pretindea că este Antonio Banderas și m-a întrebat la rândul lui cine sunt, iar eu i-am răspuns: Phill Collins, acesta lovindu-mă în joacă cu o sacoșă plină cu varză… în sinea mea, știam că acest loc trebuie să fie unul special.

În acea seară am stat pe terasa restaurantului și am băut bere Ursus, am mâncat mititei, multă mămăligă și tocană din vânat. Era ceva diferit față de restul României și m-am îndrăgostit de acest colț de țară. În tot acest timp am planificat scenariul pentru filmări și am decis să revenim în câteva luni și cu restul echipei, așa că am rezervat toate camerele disponibile pe care le deținea pensiunea și așteptam cu nerăbdare să ne întoarcem.

Am revenit la Sighet și experiența a fost cu totul și cu totul specială. Am filmat la Memorial și la Cimitirul Vesel iar la sugestia doamnei care mai târziu avea să fie soția mea, am mers în Călinești la mătușa Maria să încercăm niște balmoș și apoi am mers în Ieud. Totul a fost minunat iar filmările s-au derulat cu multă voie bună, la final fiind premiat cu un mândru clop maramureșen, pe care l-am purtat pe-o parte. Momentul despărțirii de prietenii și colegii din Sighet a fost foarte trist.

Anii au trecut și am păstrat legătura cu prietenii de aici; iar când m-am întors, am fost deja de-al casei, deoarece m-am însurat cu doamna de la pensiune, iar rudele din România pe care mi le-am făcut au devenit familia mea, pe care o iubesc și o prețuiesc cu drag. Niciodată nu am întâlnit așa oameni minunați, plini de bunătate și căldură, care m-au primit în inimile lor cu atâta drag, iar cu aceeași deschidere i-am primit și eu în inima mea.

Socrul meu mi-a făcut cunoștință cu pălinca, dar și cu efectul ei puternic de mahmureală, în timp ce ce soacra mi-a făcut cunoștință cu leacul mahmurelii… juma’ de litru de lapte acru. Soacra mea îmi gătește micul meu dejun preferat: pâine cu ou și boia alături de cafea tare, ouăle sunt cele mai delicioase fiindcă sunt de casă, de la gâinile pe care le ține în curte. Ultima dată când am fost în vizită la ei, am luat o cutie de ouă iar când am ajuns în UK, mi-am făcut o omletă cu totul și cu totul specială.

Odată cu trecerea anilor și legătura mea cu acest oraș și locuitorii lui a devenit mai puternică, mai adâncă, întrucât pe zi ce trecea întâlneam tot mai mulți membri ai familiei soției mele, care ne vizitau în Anglia. Cred că este o ocazie deosebită, ca ambele culturi să aibă posibilitatea de a se îmbogăți reciproc prin această întâlnire a ideilor, care oferă prilejul de a crește și de a învăța unii de la alții, iar în acest mod de a ne bucura împreună.

Dacă vrei să te distrezi, trebuie musai să mergi la o nuntă în Maramureș. No, aia-i distracție! Am avut noroc cu caru’ să fiu naș la nunta lui Radu (nepotul din partea soției). Am pornit de la casa mirelui din Șugău și de acolo am colindat întreg satul pentru a ne întâlni cu familia miresei, era o vreme minunată, soarele strălucea și toată lumea zâmbea. Cununia religioasă a avut loc în Vadul Izei și a fost de o frumusețe impreionantă, iar apoi a urmat petrecerea. Am dansat toată noaptea, am „furat” mireasa și a doua zi am luat-o de la capăt. Să nu mai vorbesc de sarmale, deliciul serii la care, mărturiesc, am ajutat în calitate de bucătar. Până la urmă nu lucrurile în sine, ci oamenii din acest oraș sfințesc locul, adică Sighetul. Nici măcar o dată nu m-am simțit ca fiind un străin, eram mai mult decât un oaspete, eram parte din familie.

Am reușit să ne întoarcem de două ori cu filmările în Maramureș, un moment de bucurie nu doar pentru noi, ci și pentru acest oraș, o oportunitate de a arăta întregii lumi, cum arată România și oamenii pe care îi cunosc și îi iubesc. Emisiunea noastră apare în peste 40 de țări din lume. Câteodată sunt furios, așa cum, sunt sigur, că și alți români sunt, de modul în care țara lor este prezentată în afară. România pe care o vedem la știri și în presa din străinătate, nu este România pe care o știu. Chiar dacă nu am avut o contribuție majoră în a schimba percepția asupra acestei țări, sunt mândru că împreună cu familia mea, am devenit o voce în favoarea frumuseții și a adevărului care există în acest ținut.

Am avut câteva filmări, cunoscute sub titlul „Bakeation”, care au însemnat mai mult decât mâncare și gătit. Suntem în televiziunea britanică de aproape un deceniu și am venit la Sighet împreună cu familia să filmăm și, Doamne, ce experiență grozavă a fost! Familia soacrei mele a încins o petrecere de zile mari celebrând astfel revenirea mea la Sighet. Au pregătit cârnați de casă, pâine coaptă și prăjituri în cuptor. Copiii dansau și muzicanții cântau. Trebuie văzută adevărata forță și dragostea unei familii de români simpli! Nu este vorba de avere sau de bani, ci despre o bogăție a valorilor care gravitează în jurul familiei, a culturii, este ceea ce britanicii denumesc a avea clasă. Cunosc mulți englezi care au ales să-și petreacă vacanțele în România și de asemenea mulți români care trăiesc și lucrează în UK, oameni care au reușit să ofere o altă vizune asupra a ceea ce este România cu adevărat.

Sunt norocos fiindcă în numeroasele mele vizite în Maramureș, am prins numeroase sărbători specifice zonei, am stat până noaptea târziu cu coșul la sfințit în fața bisericii și cu lumânarea aprinsă așteptând preotul să binecuvânteze bucatele pregătite pentru Paște. Am fost la colindat de Crăciun și am ajutat și la “stropit”. Am fost impresionat de tinerii sigheneni care, cu toate că sunt forțați de împrejuări să plece să studieze sau să lucreze departe de casa pe care o iubesc, totuși, nu și-au uitat tradițiile și nici rădăcinile. Aici am găsit multă căldură și respect pentru obiceiurile și tradițiile din Maramureș și am încredere că acestea vor dăinui peste generații.

În ultimul deceniu, am văzut Maramureșul în schimbare, drumurile spre Cluj și spre sud au devenit mai bune, Sighetul pare mai prosper deoarece mulți români trimit bani acasă din străinătate. Este trist că oamenii sunt nevoiți să lucreze în străinătate, uneori familii întregi sunt dezrădăcinate sau separate, mamele și tații lucrând în țări diferite să poată oferi copiilor lor un trai decent, de vreme ce aceștia fie locuiesc cu bunicii, fie studiază în alte orașe din România sau din afară.

Iubesc acest loc, vă iubesc cultura și fiți siguri că sunteți o țară membră de valoare a Uniunii Europene. Cei doi copii vitregi ai mei, acum în vârstă de 21 respectiv 27 de ani, au puternice legături cu Sighetu Marmației, orașul în care s-au născut, chiar dacă unul studiază la Universitatea Manchester iar celălalt va absolvi Universitatea Oxford în acest an. Sunt deosebit de mândru de realizările lor și sunt sigur că amândoi vor avea mult succes, știind că orice cale vor alege, ei niciodată nu-și vor uita rădăcinile, care sunt aici, în Sighetu Marmației, Maramureș.

Dave Myers

Traducere din engleză, Antonia Luiza Dubovici – Zavalic

Prima instituție de învăţământ care oferea educaţie tinerelor fete din Sighet îşi deschide porţile în 1792 când călugăriţe romano-catolice organizează o şcoală elementară. Iniţial, limba de predare era cea germană, ca apoi să fie înlocuită cu limba maghiară.

La 11 noiembrie 1863 soseşte în Sighet episcopul de Sătmar, Haász Mihály, împreună cu călugăriţele ordinului Sfântul Vicentiu de Páli, pentru a îmbunătăţi situaţia şcolii: sunt închiriate încăperile de la etajul casei Ember Miksa din centrul oraşului.

Piatra de temelie a noii şcoli este pusă la 6 aprilie 1885, de către protopopul Schönherr Ágoston, în cadrul unei festivităţi grandioase. Clădirea, ridicată pe baza proiectului inginerului Nagy György, este terminată în anul 1886. În anul 1912, şcoala este extinsă printr-o nouă aripă, plasată în stânga intrării principale, dublându-se astfel capacitatea instituţiei de învăţământ.

Capela, cu hramul Imaculata Concepţie, se afla în locul intrării principale de azi, ulterior ea fiind mutată la etaj.

La intrare au fost amplasate două statui policrome: Sfântul Anton de Padova şi Sfânta Elisabeta a Ungariei.

Cantina era amenajată într-o clădire mică, lipită de şcoală, ea fiind şi locuinţa măicuţelor venite la Sighet.

Instituţia purta numele de “Şcoala Maria Valeria”, iar după 1940 a devenit “Institutul Sfânta Margareta”, cu toate că sighetenii o numeau simplu “zárda”.

(Imaginea grafică și text Pal Robert Zolopcsuk, „Sighetul Marmației”, Editura Valea Verde, 2012)

N.R.: Azi imobilul găzduiește Școala generală „Dr. Ion Mihalyi de Apșa”.

Jurnalistul Liviu Șiman și avocatul Vasile Moldovan pregătesc pentru tipar un volum inspirat din procesele instrumentate în Sala de Judecată. Întâmplările povestite de cei doi readuc în prim plan „eroi” ce s-au remarcat prin fapte… condamnabile. Suntem – peste ani – părtași la partea mai puțin cunoscută a vieții unei comunități altfel pașnice. Pentru început, oferim cititorilor o scurtă povestire.

Iubire pierdută

Pentru adolescenți, emoțiile sunt pure și au cu totul alt nivel și înțeles față de cele pe care le trăiesc adulții. Acesta poate fi răspunsul la întrebarea: „de ce adolescența ți s-a părut cea mai fericită perioadă din viața ta?”.

Iubirea cunoscută în adolescență a dat naștere și unor proverbe, motiv pentru care „prima dragoste nu se uită niciodată”, fiind o iubire autenică, pură. Dar adolescența nu înseamnă doar un amalgam de emoții pozitive, ea este în același timp o perioadă încărcată de temeri, frustrări, conflicte interioare și alte emoții negative.

Adolescent fiind, s-a îndrăgostit pentru prima oară și simțea că toată lumea este a lui. Ieșirile prin parc, plimbările de seară și dansurile din club păreau rețeta perfecta pentru o viață fericită.

Într-o seară, o seară de martie, luna cadourilor, împreună cu gașca de prieteni, gașca de cartier, tânărul a ieșit în oraș. După ce au trecut pe la câteva baruri, puțin amețiți, au decis să-și continue distracția într-un club. Trecut de miezul nopții, avea să fie surprins când în club a zărit-o la o masă pe prietena, iubita sa. Și nu era singură. Era însoțită de o prietenă și doi barbați. Nu a avut curaj să se apropie, să o salute și să afle cine sunt bărbații misterioși cu care părea că se distrează.

Ceea ce a urmat rezumăm din actul de trimitere în judecată: „persoana vătămată s-a deplasat împreună cu un prieten la un club din Sighetu Marmației, pentru a se întâlni cu fiica sa; la ora 02.30-03.00, persoana vătămată, împreună cu prietenul, fiica sa și prietena acesteia au ieșit din club cu intenția de a pleca spre casă; inculpatul se afla într-un grup de persoane, care se deplasa în spatele celor mai de sus; în stradă inculpatul a strigat către partea vătămată, aceasta s-a întors și a fost lovită de către inculpat cu pumnul în zona feței, lovitură în urma căreia s-a dezechilibrat și a căzut, lovindu-se cu capul de carosabil, rămânând inconștientă; inculpatul a fugit, a luat un taxi și s-a deplasat spre casă”.

De la Spitalul din Sighet, datorită leziunilor suferite, bărbatul a fost transportat de urgență la Spitalul Județean de Urgență de la Baia Mare, unde a stat internat în jur de o lună de zile. Verdictul medicilor a fost crunt, din raportul de constatare medico-legală rezultând că partea vătămată a suferit leziuni vindecabile în 75-80 zile de îngrijiri medicale iar acestea i-au pus în pericol viața. Șocul a fost puternic resimțit de către agresor care , pe lângă fapta reprobabilă, a aflat că bărbatul pe care l-a lovit nu era altul decât… tatăl fetei de care s-a îndrăgostit.

În urma judecării cazului, tânărul a fost condamnat cu închisoare de doi ani, a cărei executare a fost suspendată condiționat, potrivit condițiilor impuse de Codul Penal, a fost obligat să plătească despăgubiri civile și daune morale victimei, dar condamnarea cea mai grea a constat în pierderea iubirii, în care și-a pus atâtea speranțe.

A fost un eveniment nefericit, în care emoțiile negative l-au impulsionat spre săvârșirea unei fapte condamnabile, a cărei povară o va purta toată viața.

Liviu Șiman
Vasile Moldovan

VIAŢA CONTINUĂ
Înmormântare. Din corul minimal se desprinde o coristă. Aleargă la intrarea în cimitir (acolo locuieşte) şi îşi adună rufele de pe sârmă. Tot în pas alergător, se-ntoarce în formaţie. Ajunge fix când se reia cânticelul. Se-anunţă ploaie.

CARTIER
În spatele blocului, doi burlaci masivi pornesc agale, legănat, într-o nouă zi cu spirt. Câinii, copiii, toţi îi petrec. Până să golească sticlele, oamenii ăştia umplu locul, de dimineaţă.

ÎMBRĂCAŢII
O poză din anii ’70. Serată dansantă la liceu. Băieţii, cu mâna stânga în faţă, păstrează o distanţă speriată. Ele se lasă conduse cu greu, drepte ca scândura. Cu toţii, încheiaţi la ultimul nasture. Doamne, ce-mbrăcaţi eram!…

ANOTIMPURILE
Ticsit oraşul de-atâta mamiţe şi cuconiţe, încât, doar un miros puternic de muşeţel mă face atent la bătrâna de-mi trecu razant pe sub nas.

ADEVĂRATE CUMPĂRĂTURI
Vine admirată de trecători, dinspre „Piaţa ruşilor”, agăţată de mămica ei. E toată o încântare. Are o rochiţă nou-nouţă, cu broşă şi se tot împiedică, de bucurie, în ea.

PROLEGOMENE…
Apar pe aleile noului hipermarket, afundate în cizmuliţele lor. Îmi plutesc prin faţă, cu zâmbetul desenat, prora uşor ridicată. – Aşa se vor preumbla şi prin Rai…

SĂRBĂTOARE
Trei fire semimoarte de iasomie, o băbucă cu ele în mâini – se duc la slujba de Înălţare, tremură plăpând. La geamurile farmaciei au înflorit toate „pirulele”.

STRANIERII
Iată-i şi vara asta! Se plimbă pierduţi prin oraş, cu şi mai puţină bucurie pe faţă. Revin an de an în oraşul natal. „Cum s-ar face inventarul”, remarcă prietenul meu, fost magazioner.

ANGRENAJUL
Ea râde, el îi mai toarnă o cupă de şampanie argintie. La urmă, el citeşte şi reciteşte nota de plată (ochelari întristaţi), ea priveşte Solovanul, îmbufnată (s-a reîntors, în sfârşit, de la grupul sanitar muzical). La masa de-alături, doi nemţi dau calificative angrenajului hotelier: „ţais!, Zeiss!”.

ATENTAT…
În zona pieţei ambulante de la „Big” se încalcă inviolabilitatea persoanei. Mă hărţuiesc, sar pe mine ceapa verde, ridichile, busuiocul, pătrunjelul, îmi puşcă-n nări și-n ochi mărarul. Ca să nu mai vorbesc de florile aduse din grădinile dinspre râu – cum îmi caută faţa, cât se mai unduie în aerul prin care trec!

Marin Slujeru

Auzim adesea că „tinerii sunt viitorul”, iar aceștia se formează prin educație. Clubul Interact Sighetu Marmației caută să își asume o parte infimă a acestei educații, depășind granițele sălilor de clasă și invitând tinerii sigheteni la o adevarată provocare, o experiență unică la nivel local.

Clubul Interact organizează în data de 7 aprilie 2017, de la ora 16.00, în sala de conferințe a Primăriei, etapa locală a Concursului Național de Oratorie ,,Demostene”, aflat la a 10-a ediție . Prin intermediul acestei competiții, elevii cu vârste cuprinse între 14 și 19 ani sunt stimulați să-și descopere talentul oratoric și aptitudinile de a vorbi în fața publicului.

Etapa locală se bazează pe o singură probă, și anume, prezentarea discursului centralizat în jurul unuia dintre cele două citate propuse: „Fantezia, abandonată de raţiune, produce monştri imposibili; fantezia unită cu raţiunea este mama artelor şi originea minunilor.” (Francisco de Goya) sau, „Raţiunea este metoda lentă şi întortocheată prin care cei care nu ştiu adevărul, îl descoperă.” (Blaise Pascal). Durata prezentării trebuie să fie cuprinsă între 4 și 5 minute, iar orice discurs care depășește acest timp, va fi oprit la intervenția juriului. Un participant poate primi întrebări de la toate persoanele prezente în sală, cu excepția celorlalți concurenți.

Tinerii urmează să fie analizați de un juriu profesionist, deciziile acestuia fiind incontestabile. Se va ține cont de următoarele aspecte: armonizarea temei (aspect esențial) cu mesajul, construcția discursului conform regulilor oratorice, originalitate și claritate, dicție, mimică, gesturi și ținută, relevanța mesajului/caracterul persuasiv.

Câștigătorul desemnat va participa la faza națională a Concursului Național de Oratorie ,,Demostene”, ce se va desfășura la Pitești, în perioada 21-23 aprilie (unde va exista o probă în plus: Elevator Pitch – discursul spontan, cu un timp alocat de 3 minute).

Clubul Interact Sighetu Marmației invită atât potențialii participanți care doresc să se alăture acestui proiect cu tradiție și caută să se redescopere pe ei înșiși, cât și simpli curioși, care doresc să privească tineretul sighetean dintr – o perspectivă cu totul aparte și să-și lărgească orizonturile de cunoaștere în cadrul unei după-amiezi plăcute.

Antonia Hosu (președinte Interact Sighet, 2016-2017)

Auzind ieri o replică răutăcioasă la adresa unei colege sau poate chiar a mea, cine știe, m-am trezit într-o pauză nocturnă, bombardată de replici scenografiate pline de mustrare și moralitate. Și atunci când vrei să te adormi cu somn și nici tehnica de ,,letting go” a lui Hawkins nu funcționează, te ridici la 4: 37 dimineaţa și scrii despre tine, despre noi, o chestie aparent complet ieșită din context.

Aşadar prima dată când am fos în București aveam vreo 17 ani. M-am dus să-l văd pe Papa. Nu l-am văzut, evident. Am ajuns în schimb la faimoasa pe atunci Europă. Paradisul textilelor şi nu numai. Nu vă puteți imagina entuziasmul unei fetișcane de liceu când prinde haine ieftine și ,,trendi”. Cui îi pasă de materialul sintetic atâta vreme cât e elastic? Pe atunci mă luptam doar cu poftele culinare deci era vitală elasticitatea. Am fost atât de veselă că i-am luat și lui frate-meu o pereche de pantaloni. Scurți. I-a purtat vreo patru ani, erau de la București, băh!

Atunci am auzit prima dată de mol (mall). Aha… MOL! Era în posibilul itinerariu făcut de cunoștințele gazde bucureştene. Printre alte opțiuni era mormântul lui Ceaușescu, McDonald’s și the Almighty Molul. Am rămas cu Mecdonaldsu’. Era deja prea mult, întâi Europa , apoi mirosul acela încă necunoscut şi virgin de…. mecdonalds şi chestiile alea de mâncat cu care nu puteai să asociezi decât noutatea, viitorul, occidentul, banane coapte de la nemţi, balsam de rufe, lego original, limbi străine, haine colorate, libertate frateee, ca-n Vamă! O lume nouă, mare pe care îţi doreşti să o încerci, să o consumi, să o supui, să o domini, să te intorci apoi acasă la Sighet şi să fii deasupra tuturor, să vorbeşti corrrrect cu „a fost şi s-a dus” şi să te piţigăi ca sudiştiii simandicos şi elevat ca-n capitală. Bineee, proiectat, mai iei un pachet mare de la mecdoladsu’ din gară şi te pui pe tren la clasa a doua şi pleci spre casă cu pântecul mare de ambiţii.

În timpul facultăţii am revenit în Bucureşti, de la Cluj cu naşul, spre mare, o experienţă de studenţie – un must cum am zice azi. Ei, atunci Bucureştiul e cel mai cool, totul e posibil şi frumos aşa urât cum e, sau e urât aşa frumos cum e. Mănânci pe stradă, sărăcăcios, dar râzi şi bei bere, mergi la concerte pe care le uiţi şi te întorci epuizat la datoria distracţiei din cămine, în Clujul tihnit.

Apoi a fost vizita angajatei corporatiste. Vii la Bucureşti cu avionul plătit de firmă, cu acte pentru consulate, ambasade, te vezi cu oameni care te tratează cu respect şi importanţă. Suni cunoştinţele din Bucureşti, te scuzi, n-ai timp să le vezi, eşti cu jobu, bei un pahar de vin elegant la hotelul la fel de elegant şi pleci. Tristă. N-ai timp să vezi Bucureştiul. Ei, e un oraş doar. Te consolezi neîncrezătoare.

Apoi vine vremea să depăşeşti complexul provincialului la Bucureşti şi te duci să consumi tot. Da’ tot! Hotel Intercontinetal, ba nu, Casa Capşa ca e brand cu dimensiune romantică. Te lăfăi în aşternuturile de puf organic și ceri scăriţa de la recepţie să urci în patul cu saltea de sute de centimentri grosime; şi te dau pe spate draperiile de brocard şi verdele mochetei şi chelnerii interbelici doamneee, şi teatru şi film şi balet şi operă şi dans experimental şi discuţii şi dezbateri şi drepturi civile şi principii şi revoluţie şi veganism şi spiritualitate şi cartier armenesc şi expoziţie de balegă cu imprimeu uman, consumi… TOT. Ăsta e Bucureştiul! Complex vindecat .

În sfârşit Bucureştiul după naşteri, lupte existenţiale cu tine, cu lumea, cu slujba, cu viaţa. Te duci la Bucureşti, cuminte, la cuşetă. Dormi toată noaptea frântă de la oboseala traiului cu tine şi ajungi. Ajungi… Mai încet, dar cu atenţie, bine pregătită. Te vezi în nervii taximetristului, în blazarea vânzatoarei, în entuziasmul lectorului, în lupta protestatarilor, în eleganţa Căii Victoriei. Te laşi însă purtată de radarul simţurilor cristalizate şi priveşti cu îndrăzneală şi conştientizare în prezent. Primeşti veselă mirarea oamenilor, răspunzi politicos, chiar dacă te ceartă anticarul că ai atins mânuşa de piele. Te desfeţi în efectul unui no şi ioi scăpat în conversaţii şi te bucuri că poţi să fii tu: aparent neproductivă, idealistă, mai iubînd o carte mai ratând o bursă. Fără reproşuri, doar cu dorinţe, încredere şi integritate.

Nu e aşa greu. La Bucureşti, la Sighet şi la noi în viaţă, e azi ca-n parcul Cişmigiu: o oază de potenţial, nici mic, dar nici mare, nici îngrijit, dar nici murdar, cu replici ieftine de amfore şi ceas art nouveau, cu plante aranjate simetric şi lac secat în reparaţii, cu băbuţe şi moşulici, cu piţi şi cu pocăite pline de pace, cu derbedei şi cu îndrăgostiţi. E cu de toate. Ce să fac cu ele? În funcţie de bancă îi văd pe unii şi uit de alţii. Schimb banca, intru în vorbă amintindu-mi mereu de mine şi sunt mai blândă. Pot să mă văd trecând prin viaţă după ce poze fac. Cu cât mai multe selfiuri, cu atât mai bine, aş zice eu azi. Să ne uităm la noi mai des cu înţelegere.

Aşadar domnilor, mai daţi-mi insomnii. Măcar mai scriu şi Salut… Sighet :)!

Alina Marincean

(De fiecare dată când mâinile mele primesc ca nou obiect al „explorării” o carte, dintr-o curiozitate de copil, las să se deschidă volumul… unde dorește el. Uneori, cartea poartă un mesaj care mă privește chiar prin coperți închise și, atunci când eu nu îl văd, el tot mă privește… așteptând…)

Privind atent, titlul „Vesperare” nu stă singur pe albul coperții volumului de poezii scrise de dl. Ion Mariș. Este, însă, nevoie de o privire răsturnată spre a-l găsi… Cu susul în jos, altă dimensiune, o dimensiune mai aproape de semnificații cunoscute doar de autor și intuite de liniile mele. O aripă, nu două, un profil și o umbră, două cutii craniene „ghicite”, culori… dar un număr aparte stă de veghe în imagine răsturnată…

Multe aspecte ale poeziilor din carte urmează acest joc – vulnerabilitatea, răsturnată, devine sinceritate, cuvinte ale căror mamă se credea a fi Matematica dezvăluie în arborele lor genealogic melodioasa Artă, spațiul dintre rânduri odihnește moment de respiro după întâlnirea cu slovele cerneluite până în măduva conceptelor cu nuanțe de un puternic caracter personal.

Cu cât este cititorul mai aproape de oglinda sa lăuntrică, fie că reflectă limpede, fie că prezintă deformări (caz în care trebuie să ne aflăm într-o stare de deplină… conștientizare a acestora!), cu atât îi va fi mai aproape mesajul fiecărei poezii… nu… fiecărui vers… nu!… fiecărui cuvânt! căci fiecare cuvânt îl simt cu grai ales atent și pus să cânte unde trebuie. Împreună, cuvintele cântă armonios de sfâșietor sau sfâșietor de armonios, doar să ascultăm cu mintea și inima curată și deschisă care le este cântul sufletului, dincolo de elegant costum de vers alb sau clasic costum cusut în rime.

„Vesperare” îmi clădește în gânduri un univers bogat în imagine și nebănuită sensibilitate lirică, pe care o cunoșteam parțial din poeziile lui… Sir A. I. Camino!… însă, acum, cu cartea înainte, pot răsfoi anvengura din pană în pană și din filă în filă a volumului care împletește suflet de om expus la lumina Artei cu foi în alb și negru întâmpinând Timpul cu rezistență.

(… Între zgomote vii în rapidă succesiune, pregătind botezul cărții căreia i-am dăruit creionate forme în acompaniamentul formelor în versuri, și între priviri – multe și noi – de oameni, eu doream ca privirea mea și privirea mesajului cărții să se întâlnească.

Și s-au întâlnit… la pagina 113. „Ecoul doare…”, ultimul vers: „De ce urăști, de ce nu te-ai plăcut?”

Mesajul era, de această dată, chiar… pentru mine, trecând prin irișii mei și îmbibându-se de intimă subiectivitate care doar mie, personal, îmi este clară… în timp ce vesperarea rămâne taină a poetului… însă cartea întreagă este acum a tuturor celor care văd… cu adevărat.)

Lavinia Grijac

În premieră absolută, Secția de Teatru a Centrului Cultural Sighetu Marmației prezintă, în interpretarea unui grup de tineri actori, o adaptare după celebra piesă „Hamlet, prinţ al Danemarcei” de William Shakespeare. Spectacolul va avea titlul „OFELIA” și va urmări destinul acesteia, relațiile cu celelalte personaje, cauzele care duc la sinuciderea tinerei iubite a lui Hamlet. Adaptarea textului, scenografia și regia artistică aparțin lui Ioan Dorel Todea. Este pentru prima dată când o trupă de amatori din Sighetu Marmației pune în scenă un text de William Shakespeare. Costumele sunt asigurate de creatorul de modă Ileana Vassiliev.

Poate mulți dintre noi nici nu au auzit măcar de „Hamlet”, sau au auzit, dar nu știu ce se ascunde cu adevărat în spatele acestui titlu. „A fi sau a nu fi: iată-ntrebarea”este celebra replică pe care o regăsim în această tragedie semnată de William Shakespeare. Cu ajutorul acestor cuvinte înțelegem pe deplin tulburarea sufletească ce ia naștere în interiorul tânărului Hamlet.

Hamlet este una dintre capodoperele lui William Shakespeare. Lui Hamlet, tânărul prinț al Danemarcei, reîntors de la studii, i se arată într-o noapte, pe zidurile castelului Elsinor, fantoma tatălui său, care îi dezvăluie că a fost asasinat mișeleste de către propriul său frate, actualul rege Claudius, care a împins crima până la a se căsători cu soția celui ucis, mama lui Hamlet. Tânărul prinț, fire înclinată spre studii şi reflecție, se vede brutal obligat de evenimente să acționeze și să-și răzbune tatăl. El simulează nebunia, acumulează dovezile şi caută momentul prielnic răzbunarii, ezitând mereu să acționeze. Pentru a-și îndeplini datoria sa răzbunătoare, Hamlet sacrifică dragostea pentru Ofelia, care moare înecată și pe al cărei tată, curteanul Polonius, îl omorâse luându-l drept rege. Hamlet avea un sentiment aparte față de Ofelia, iubire care oarecum era interzisă.

Am ales să prezentăm în prim-plan acest personaj, Ofelia, întrucât gama sentimentelor și trăirilor pe care le exprimă oferă o paletă largă de abordare actoricească și regizorală. În piesa „Hamlet” de W.Shakespeare, drama “Ofeliei“ culminează cu pierderea sufletului. Imposibilitatea regăsirii de sine marchează traiectoria personajului, iar încremenirea sa în universul nebuniei devenit atotstăpânitor, reprezintă motivul central al construcției textului propus în acest spectacol.

Ofelia va trăi deziluzia iubirii față de Hamlet, moartea tatălui său și învinuirea lui Hamlet de moartea acestuia, toate conduc personajul spre sinucidere. Devenită prizoniera propriului eu, Ofelia poartă povara trecutului său unde trăirile de maximă nebunie alternează cu cele de fericire.Trecerea spre fericire (cănd trăia tatăl ei și avea iubirea lui Hamlet) se realizează cu ajutorul amintirii cauzate de revederea cu ochii sufletului a „florilor de rosmarin, ca să-ți aduci aminte” sau a „panseluțelor, florile gândului, ca să te gândești”. Exteriorizarea lăuntrică se datorează dorinței evadării de propriul eu, deoarece, ajunsă în extazul propriilor trăiri, se creează agonia reîntoarcerii în trecut, respectiv a regăsirii de sine.

Ideea acestei monodrame a venit direct proporțional cu dorința de-a crea un spectacol incitant pentru public prin modul în care personajul prezenat conduce audiența în propriul univers. Din distribuție fac parte: Denisa Vraja (Ofelia), Adela Neag (Regina), Mihai Petrețchi (Hamlet), Alexandru Iura (Horațiu), Darius Colopelnic (Laertes), Dorel Todea (Polonius), o distribuție care respectă vârsta personajelor și care va avea ocazia unei experiențe artistice inedite.

Shakespeare are un stil aparte de a da viață personajelor și de a contura fiecare operă a sa în așa fel încât, dacă pentru o secundă ai închide ochii, te-ai trezi în mijlocul acțiunii într-un decor al marelui dramaturg. Opera lui Shakespeare poate contribui la regăsirea sinelui și la o trecere bruscă într-o lume diferită, dar totodată normală, percepută așa cum crede de cuviință fiecare.

Studiindu-i opera am descoperit ceva aparte si anume, tragicul care se îmbină cu puținele secvențe romantice și care, împreună, dau o notă impunătoare acțiunii.

Prof. dr. Ioan Dorel Todea

N.R. În perioada 5 – 7 aprilie are loc la Sighet cea de-a II-a ediție a FESTIVALULUI DE TEATRU pentru elevii din învățământul liceal (foto).

Premiera absolută a piesei „Ofelia” va avea loc joi, 6 aprilie 2017, de la ora 18.00, în sala de spectacole a Palatului Cultural și în reluare vineri, de la ora 12.30.

O tradiție frumoasă continuă și în acest an în Dieceza Romano – Catolică de Satu – Mare din care fac parte și credincioșii catolici din Maramureș. Sâmbătă, 1 aprilie 2017, un grup numeros de persoane de rit latin din Sighet și împrejurimi a răspuns invitației de a se uni în rugăciunea Calea Sfintei Cruci, în localitatea Coștiui. De ce au ales tocmai acest loc? Deoarece, într-un cadru natural mirific, pe un mic deal, sunt înșirate cele XIV Stațiuni/Opriri care ne reamintesc drumul Mântuitorului spre Golgota.

Câteva sute de credincioși au rememorat astfel drumul de sacrificiu salvific al Mântuitorului nostru conduși de preoții păstori, parohi în Sighet și în împrejurimi. Momentul de rugăciune a fost billingv și a strâns persoane de toate vârstele unite în dorința de a se pregăti pentru Sărbătorile Pascale.

Dacă acum mai bine de 2000 de ani Isus își ducea Crucea la locul unde, prin sacrificiul său, ne-a dat posibilitatea să ne bucurăm de viața veșnică, azi suntem chemați fiecare dintre noi să acceptăm și să purtăm cu bucurie ”Crucea” personală, chiar dacă uneori povara ei este istovitoare, și să o încredințăm în momentele critice Tatălui Nostru iubitor.

Camelia Pesek

L-am privit aproape înțelegător pe amicul meu revoltat, ce nu-și putea ascunde dezamăgirea că voi participa la întâlnirea cu un scriitor recunoscut pe plan internațional, dar în același timp politician… „duplicitar”. Am fost “certat” de bunul cetățean pentru că am înțeles „frica” omului Varujan Vosganian și tentația/tendința fugii de o potențială înfruntare exclusiv juridică.

Pentru că politicianul din umbra scriitorului a greșit, sau poate a fost cuprins de o frică omenească, nu trebuie pusă în discuție valoarea scrierilor sale. Cred că libertatea și înțelegerea libertății reprezintă un bonus doar pentru cei care știu să aleagă din toată zbaterea, esențele. Doar cine dăruie din ce nu are, cunoaște măsura echilibrului. Altfel este o prefăcută anatemă.

„În jurul meu sunt oameni fericiţi/ care nu ştiu că sunt fericiţi,/ în primul rând, lor le vorbesc.”  (Varujan Vosganian – Origami)

Poetul, romancierul, cărturarul propus pentru Premiul Nobel pentru literatură în 2013 și 2014 este un pravoslavnic creștin care-și urmează conștiincios trecutul: „Trecutul merge înaintea mea./ Eu merg în urma trecutului meu.” (Elegie pentru un paltin)

Ascultându-l aici, la Sighet, am simțit în glas dârzenia armeanului adevărat, ce-și iubește genetic țara, numele, fără ostentație. Indiscutabil, Varujan Vosganian, prim – vicepreședintele Uniunii Scriitorilor din România, este un intelectual ce-și caută în oglinzile sufletului toate personajele pe care le-a întâlnit, iubit, urât dintr-o viață trăită din plin. Uneori ne șoptește povestea/ poveștile dar atât de apăsat că doare/ dor tare.

Dacă șoaptele de altădată au fost înlocuite cu vorbe grele, palme ucigătoare și ură, la fel de adevărat și angoasant este războiul pe care-l duce/ ducem mai departe. Citindu-l iubim doar ceea ce rezonează cu noi, iubim ce înțelegem și înțelgem blocați de constrângerile din inima/mințile noastre. Restul este filozofie, civism utopic.

N-au niciun fel de importanță numele personajelor ce se perindă prin scrierile lui Varujan Vosganian, indiferent dacă se numesc Matei, Eugen, Lucian, Matilda, Haralambie, Prodan, etc. Dialogurile și veridicitatea faptelor, ancorarea lor într-un realism “morbid”, limbajul crud, ne (re)aduc lumile pe care, unii, le-am cunoscut și trăit sau, revelația – pentru alții – amintirilor părinților.

Nici secolul XX nu s-a vindecat în noi, nici noi – urmașii părinților noștri – nu ne-am vindecat, războiul îl ducem, îl perpetuăm ca să nu ne uităm suferința și să ne refuzăm viitorul plat, “banal”.

“Şi astfel viitorul merge în urma mea,/iar eu merg înaintea viitorului meu.” (Elegie pentru un paltin)

Scurta vizită la Sighet a scriitorului Varujan Vosganian m-a făcut să remarc omul focalizat pe destinul încercatului popor din care provine, l-am ascultat vorbind despre mucenicii martiri ai Armeniei, trimițându-ne in/direct și la pictorul Simon Hollosy, locuitor al Imperiului Austro – Ungar, plecat în pribegie pentru a duce mai departe spiritul artei, liant pentru calitatea multiculturalismului transferat peste zeci de ani lumii noastre „moderne”.

Războiul nostru este continuu, îl ducem, uneori, din păcate, între noi, între prieteni, luptându-ne pe false teme, ignorând frumusețea clipei/clipelor. Lupta noastră, războiul nostru al celor ce gândim și credem în rațiune dar suntem – din fericire – atât de diferiți, nu se va sfârși niciodată.

Ion Mariș

Teatrul de Vară a fost ridicat în parcul oraşului, în locul vechii Arene care, la acea dată, se afla într-o stare avansată de degradare.

Din cauza resurselor financiare limitate, proiectantul clădirii, inginerul Nagy György, a adoptat varianta unei structuri de lemn îmbinate cu cărămidă, proiectată la o capacitate de 750 de locuri, întreaga construcţie fiind evaluată la 35.000 florini. După finalizarea construcţiei, strada, care până atunci era cunoscută sub numele de „Stea”, a devenit Strada Teatrului.

Deschiderea a avut loc la 21 mai 1887 cu un prolog scris de Szabó Sándor în interpretarea Emmei Szabó, urmată de comedia în trei acte „Buborékok” („Baloane de săpun”) de Csiki Gergely.

Actriţa Prielle Kornelia a donat teatrului o cortină somptuoasă, adusă de la Budapesta. La etaj, deasupra intrării, a fost amenajat un mic muzeu dedicat istoriei teatrului din Sighet, cu documente şi diferite obiecte de gen. În principal, stagiunea teatrală era susţinută de trupe itinerante în special din Debrecen, dar, pe scenă au urcat şi – pe atunci numeroasele – trupe de amatori locale.

Din cauza materialelor folosite, Teatrul de Vară necesita reparaţii frecvente, iar la sfârşitul anilor ‘30, sub pretextul pericolului unor incendii, a fost demolat.

(Imaginea grafică și text Pal Robert Zolopcsuk, din volumul „Sighetul Marmației”, Editura Valea Verde, 2012)

Vineri, 31 martie 2017, la Biblioteca Județeană din Târgu Mureș a avut loc finala națională a concursului „Bătălia cărților”. Biblioteca „Laurențiu Ulici” din Sighetu Marmației a fost reprezentată de câștigătoarele etapei locale, Daria Nicola Colopelnic (foto) la categoria copii, și Daniela Berciu la categoria adolescenți (eleve la C.N. „Dragoş Vodă”).

Fiecare din cei 18 concurenți a avut la dispoziție 5 minute pentru a vorbi despre cartea preferată din lista propusă pentru anul 2016. Au urmat dezbateri pe subiectul propus de concurent în care juriul și concurenții au pus întrebări capcană, pline de perspicacitate, menite să scoată la iveală misterele, simbolurile, morala acelei povești. Discursurile, de o mare încărcătură emoțională, puse în valoare de un talent artistic sau de personalitatea participantului, dezbaterile pătimașe i-au convins pe cei prezenți de faptul că tinerii nu doar citesc, ci și aleg pentru sufletul lor ceea ce li se potrivește și văd în lectură șansa de a deveni un om mai bun.

Juriul, format din scriitori, un muzeograf, un profesor de limba română și finalistele ediției trecute, au evaluat coerența și argumentarea discursului, originalitatea și implicarea în dezbatere. Pe baza acestora, la categoria copii s-a oferit titlul „Cititorul anului” elevei Daria Nicola Colopelnic și un premiu special lui Rafael Conțiu, reprezentant al Bibliotecii Județene Mureș. La categoria adolescenți titlul „Cititorul anului” a fost obținut de Elena Stanciu de la Biblioteca Orășenească Filiași, iar premiul special a revenit Danielei Berciu.

Daria Nicola Colopelnic va face parte din juriul finalei naționale a „Bătăliei cărților”, 2017.

Participanții au primit invitația de a vizita Palatul Culturii din Târgu Mureș, dar și de a participa la ediția a IV-a, listele cu cărțile propuse fiind deja în posesia bibliotecilor din țară.

Luminița Colopelnic