6 4

6 3

Offf

6 1

6 6

Printre amintiri, aude și azi cele două zaruri și glasul care citea de fiecare dată cifrele de pe ele. Cum se joacă table? Nu știe nici acum și nici nu crede că va învăța. S-a lămurit: nu e el cu jocurile. Lui să îi dați numere, litere, tabele și liste că altfel se face de râs. Și totuși, iar îl frământă ceva. Chiar face un 6 diferența?

În tumultul de gânduri nu-ți vine să stai, ci să fugi. Și totuși, el stă… Puternic, cu spatele drept, ca întotdeauna. Cum a fost învățat de viață mereu. Și de anul ăsta, deopotrivă. Puternic în aparență, dar atât de ușor de doborât în esență. N-ar zice nimeni asta. Pare de neînvins, insensibil, fără emoție. Doar formă, precizie, claritate, exactitate. Și uite acum la el: un mușuroi de gânduri. Anul ce a trecut nu i-a venit cu fluturi, ci cu omizi. Dar știa că, la momentul potrivit, omizile se vor transforma în ceea ce sunt menite să devină. Și când nu părea a fi așa, continua să spere. Și dacă chiar nu era așa, tot nu era momentul să tragă oblonul. Se mai imagina el vreun actor, cu viața în vizorul lumiiși asta îl făcea să nu abandoneze tot. Dacă v-a plăcut bufonul, mai veniți și altădată fredona uneori cu o mare ceașcă de cafea în mână și ochii ațintiți în același ecran al unui laptop ce demult trebuia schimbat. Nu renunța el așa ușor la lucrurile lui. Nici la oameni, nici la obiceiuri, nici la activități, nici la alergarea de colo-colo. Da, deci nu renunța la nimic.

Cei din jur? Vedeau doar forța. El vedea lupta. Uneori atât de grea încât de l-ar fi zărit vreun soldat, i-ar fi dat titlul de mareșal. Dar cine să îl vadă? Că nu se plânge, nici nu plânge. Îi e frică să verse o lacrimă de teama de a nu forma un nou ocean… Pacificul, Indianul, Atlanticul…de ajuns. Nimeni nu vrea Oceanul Antoine… Și așa ne confruntăm cu topirea ghețarilor, de topim și ghețarii inimilor, unde ne mai ducem veacul?

Inventarul anului? Probleme mici, apoi mai mari. Decizii amânate care deveniseră urgențe. Greșeli repetate suficient de des încât să nu mai poată fi numite întâmplări. Știa regula: o dată e greșeală. De două ori e alegere. De trei ori… de trei ori începe să doară altfel, pentru că știi că puteai opri asta. Și totuși, undeva în el, rămăsese convingerea că omizile nu sunt capăt de drum. Că, dacă ai răbdare și nu le strivești, se vor transforma.Gândul e gând. Fapta e fapta și asta ținea de el. Viața nu se schimbă când gândești frumos, ci când faci.

Și acum face ceva: lucrează la noua lui pasiune- torturile. N-ar fi crezut vreodată că va spune că asta e cea mai ușoară parte a vieții. Și uite că așa e. Lecția învățată? Un lucru bun se încearcă, nu se judecă înainte. Și apropierea de un om la fel, fie rău, fie bun. A învățat că oamenii răi nu se evită întotdeauna și pot fi dezarmați prin bine. Că nu e despre a demonstra, ci despre a transforma. Că dacă te ții de nimicuri prea mult timp, riști să ajungi de nimic nu pentru că n-ai valoare, ci pentru că n-ai avut curajul să renunți la ce te micșora.

 Ce mai an… A descoperit, a învățat, a recapitulat. Apoi a reînvățat, a mai recapitulat și tot se întreabă cât de repede va uita… Căci așa e… Adesea ne îngreunăm zilele uitând trăiri, experiențe, gânduri, oameni…Punem praful pe relații având impresia că ele iau când, în schimb, ele doar dau. Și totuși, fugim de ele. Oricine poate fugi. Ce a învățat el? Că maturitatea vine din a sta și a transforma ce doare în valoare. Nu să forțeze schimbarea altora, ci să fie prezent pentru ei. Alegerile repetate i-au modelat caracterul mai mult decât deciziile spectaculoase.Diferența a făcut-o ce a ales să fie, nu să primească. Și așa, pas cu pas, uite că totuși a trecut un an și, chiar dacă nu totul s-a schimbat, lecțiile au fost învățate, examenele luate și e pregătit pentru măriri.

Pune ultima coacăză roșie pe tort. Se uită înapoi și îi dau lacrimile… Iar acum nu se mai întâmplă cataclisme dacă plânge… Căci, după atâți ani de bătătorit lumea, anul ăsta l-a făcut să conștientizeze ceva când a apărut ea… Ca o cucoană. A pus stăpânire pe casă, pe oglindă, pe tot. Și-a făcut culcuș până și în gânduri și bucătărește în inimă. Și când apare ea, iubirea, lacrima își găsește locul acasă. Nu mai e pericol; nu mai e catastrofă. E ca un fiu rătăcitor pentru care se pregătește un ospăț mare. Nu pentru că durerea a dispărut, ci pentru că nu mai e singură. Bucuria nu mai stă în gazdă, ci se mută permanent. De ce? Pentru că frumusețea, fericirea și dragostea nu stau în bomba de la început, ci în tot parcursul. Inima e la locul ei, dar i se adaugă un ajutor: parte din inima celuilalt. Și cine e celălalt? Orice om pe care îl întâlnește: și vecina ce verifică prin vizor fiecare mișcare, și copilul de la etaj ce parcă îi face gălăgie în cap, și colegul căruia trebuie să îi explice de zece ori, și doamna de la casă care, prea încărcată de griji, l-a repezit azi. Și, și, și….

  Se topesc ghețari, se sfărâmă munți, doar inimile rămân la fel chiar și peste ani dacă se îngrijește cineva de ele. Căci ea, iubirea, mai poate salva lumea. Cu o condiție. Să nu lăsăm rănile vechi să stea în calea noilor începuturi.

  Și poate că da: uneori un 6 chiar face  diferența. Începând de azi, pentru 365 de ori.

Gabriela MICH

Sursă foto: reproduceri lucrări de S. Dali & V. Kandinsky

Profesorul de desen (artist vizual) Arpad Kovacs (n. 1948 – d. 2023) în stânga fotografiei  și artistul fotograf  Petru Sângeorzan (dreapta), în centrul Sighetului, în anul 1980.

Arpad Kovacs  a fost profesor de desen – caligrafie la Liceul Pedagogic din Sighet din anul 1973 până la părăsirea României în anul 1985, când a emigrat în Israel. A părăsit Israelul în anul 1995, din motive personale, stabilindu-se definitiv în  Germania (Frankfurt am Main), unde s-a dedicat studiilor teoretice și experimentelor practice în artă.
A avut numeroase expoziții atât în România – Sighet (1974), Baia Mare, Brașov, Cluj, cât și în Polonia, Ungaria, Israel, Germania, SUA etc.
În Germania reușește să-și facă un nume în artă dar a expus sporadic; a lăsat în urmă o impresionantă moștenire (în curs de inventariere).
A decedat în Germania la 06 iulie 2023.

Fotografia (foto – Róbert Pásztor) și informațiile ne-au fost transmise de dl. Petru Sângeorzan. Mulțumim!

Salut, Sighet!

Luna decembrie a.c. a debutat în forţă la Sighet sub aspect cultural! Oraşul şi-a primenit straiele de sărbătoare, febra pregătirilor se simţea în aer, colindătorii îşi începuseră cântările, din vitrine îţi zâmbeau ademenitor bunătăţi şi cadouri inedite, Moş Crăciun îşi verifica temeinic lista!
Asociaţia Cultura Gratia Urbis, fidelă unei promisiuni făcute publicului sighetean în luna mai, cu ocazia spectacolului Trei Tenori Italieni, a fost gazda concertului-fenomen Regal Vienez, eveniment ce oferă două ore de magie pură, graţie orchestrei, corului şi baletului Opera Vox, unor solişti excepţionali, precum Giulia Maggio, Paolo Spagnuolo, sau Alfio Grasso, totul sub bagheta bine-cunoscutului solist violonist şi dirijor Bogdan Costache.
Fiind pentru al treilea an consecutiv când reuşim să punem Sighetul pe harta turneului naţional al Operei Vox, unii dintre oaspeţii noştri permanenţi ne-au întrebat dacă va fi ceva nou.
Ei bine, nu doar că repertoriul din acest an a fost pur şi simplu fabulos, nu doar că vocile şi interpretarea instrumentală au fost de vis! Am avut parte şi de o surpiză inedită: prezenţa tânărului artist Gabriel Popescu!
Şi pentru că, după fiecare spectacol Opera Vox la Sighet, prin bunăvoinţa partenerului media „Salut, Sighet!”, încercăm să punctăm şi un interviu cu unul dintre oaspeţi, am considerat că, de această dată, cel mai potrivit să vorbească sighetenilor este chiar el!

Andreea Biro (A.B.): Mărturisesc că nu mi-am imaginat vreodată că voi avea ocazia să aplaud în picioare, alături de 350 de concetăţeni, un tânăr de doar 12 ani, care după ce ne-a fermecat pur şi simplu cu talentul său, a zâmbit modest, natural, fără aere de vedetă! Cum se vede lumea de acolo, de pe scenă?
Gabriel Popescu (G.P.):  Păi nu prea o văd. De fapt, ceea ce simt e mult mai puternic decât ceea ce văd. Îți dai seama că fiecare palmă care se unește în aplauze e un fel de îmbrățișare colectivă, că fiecare zâmbet ascuns în întuneric îți spune „continuă, ne-ai cucerit!”. Și atunci, scena devine un pod invizibil între tine și ceilalți, un loc unde nu mai contează vârsta.

A.B: La ce vârstă ai început să studiezi muzica şi cum ţi-ai ales instrumentul pe care îl stăpâneşti azi cu atâta măiestrie?
G.P: Eu m-am apucat de acest instrument pe care îl stăpânesc la vârsta de 8 ani, dar totul a început de la o chitară de jucărie ce am primit-o la vârsta de 4 ani.

A.B: Câte ore exersezi pe zi? Şi cât este de greu – dacă este! – să acomodezi asta în programul unui elev care, cu siguranţă, trebuie să-şi facă şi temele pentru şcoală!
G.P: Exersez cam o oră pe zi. La început mi-a fost mai greu cu chitara pentru că era ceva nou și a trebuit să exersez mult mai mult. Faptul că sunt un elev de nota 10 la școală, mă ajută să-mi fac cu ușurință temele. Acum pot spune că este destul de ușor pentru mine.

A.B: Majoritatea tinerilor de vârsta ta se plâng că nu le rămâne mai deloc timp liber, după îndeplinirea obligaţiilor şcolare. Tu… ai aşa ceva? Timp pentru tine.
G.P: Uneori am, uneori nu. Eu sunt și sportiv de performanță, practic triatlonul, zilnic merg la antrenamente, 2 ore. Pot spune că acest sport este relaxant pentru mine, și aici am câștigat multe medalii.

A.B: Vorbeşte-ne puţin despre concursurile pe care ţi le-ai trecut în palmares!
G.P: Am fost la multe concursuri, dar cel mai important pentru mine este câștigarea premiului special la „Olimpiada Națională de Interpretare Instrumentală 2025”, secțiunea corzi grave deoarece am fost singurul elev de clasa a 5-a care s-a calificat la naționale.

A.B: Felicitări maxime! Nu e puţin lucru! Profesorul şi mentorul tău ţi-a stat cu mândrie alături pe scenă. De cât timp lucraţi împreună?
G.P: Lucrăm împreună de 4 ani, dar simt că-l cunosc de când era mic. Iubirea mea față de acest instrument a venit și datorită domnului Mădălin Antonesei, care a știut cum să mă îndrume să-mi doresc să fiu din ce în ce mai bun, iar pentru asta îi mulțumesc.

A.B: Îţi doreşti o carieră exclusiv în muzică sau există un plan B?
G.P: Dacă mă întreba cineva anul trecut, spuneam că voi merge la mate-info la liceu, dar acum îmi doresc să merg la liceul de muzică „George Enescu” pentru a studia mai departe muzica.

A.B: Te-am surprins în mai multe rânduri, după spectacole, exersând cu o kendama. E un ritual de educare a concentrării, a răbdării, a îndemânării? Sau pur şi simplu nevoia de a fi doar copil uneori?
G.P: Pot spune că este o distracție pentru mine. Eu am foarte multă energie și trebuie să o consum cumva.

A.B: Ai vreun sfat pentru tinerii care doresc să studieze muzica la nivel de performanţă?
G.P: Da, deși pare greu la început, nu renunța la visurile tale!

A.B: Am aflat cu bucurie că ne vom reîntâlni în luna martie! În numele publicului sighetean, al cititorilor Salut, Sighet, al meu personal, îţi doresc sărbători binecuvântate alături de familie, inspiraţie şi putere de muncă şi te rog să adresezi un mesaj celor care ţi-au admirat talentul şi pasiunea pentru muzică!
G.P: Vă mulțumesc că ați venit la spectacol, vă doresc un Crăciun fericit plin de lucruri minunate alături de cei dragi, un Moș Crăciun plin cu daruri și multă sănătate. În încheiere, aș vrea să-i mulțumesc domnului Ioan Vrășmaș pentru că mi-a dat ocazia să cânt în acest minunat spectacol de Crăciun alături de orchestra DI TEATRO D’OPERA ITALIANA și OPERA VOX, dirijor Bogdan COSTACHE.

A.B: Mulţumim, Gabriel Popescu! Te aşteptăm cu drag să revii la Sighet!

Pe 6 martie 2026, cu doar două luni înainte ca oraşul nostru să împlinească 700 de ani, tânărul Gabriel Popescu se întoarce la Sighet alături de Opera Vox şi Bogdan Costache, în spectacolul Simfonia Iubirii. Biletele s-au pus deja în vânzare!

Andreea BIRO

Rănile acestui Crăciun

cu Hristos colindând în toate
casele cu oameni
pe vreme de război și de
dragoste

doar inima mea caldă,
neîntreruptă ca
într-o fotografie veche ce
sângerează o mie de flăcări

în această noapte sfântă de
iarnă visul meu frumos de
Crăciun mi-a adus o casă nouă
în turla unei biserici.
                                            Antonia Luiza DUBOVICI

* * *

■ Antonia Luiza DUBOVICI (n. ZAVALIC) s-a născut la 24 iulie 1989 în Sighetul Marmaţiei.
■ Este licenţiată în Asistenţă Socială şi absolventă a Programului Masteral Asistenţă Socială în Spaţiul Justiţiei. Probaţiune şi Mediere în cadrul Facultăţii de Sociologie şi Asistenţă Socială, Universitatea „Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca.
■ Stabilită în SUA din anul 2018.
■ A publicat în revistele: Mantaua lui Gogol, Actualitatea Literară, Singur, Oglinda Literară, Cronica, Negru pe Alb, Marmația Literară, Mișcarea Literară, Tu-carte deschisă, în ziarul județean Graiul Maramureșului etc.
■ Debut editorial cu volumul: ■ Despre fluturi și praf (Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2013).
■ După debutul editorial a publicat volumele: ■ Despre înfrângerea definitivă a întunericului (Editura Valea Verde, Sighetul Marmației, 2015) ■ Templul de Adamant/ Храм Адаманта/The Adamanth Temple (Editura Valea Verde, Sighetul Marmației, 2019).
■ Este inclusă în antologiile de poezie: ■ Cinci Poete (Antologia Concursului de poezie „Armonii de Primăvară”, Vișeul de Sus, Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2015) ■ Pe aleea cuvintelor (Editura Inspirescu, Satu Mare, 2015) ■ Pași împreună (Editura Gutinul, Baia Mare, 2015).
■ Premii: Premiul „Ileana Mihai”, acordat de Centrul de Studii Maramureșene Sighetul Marmației cu ocazia Zilelor Scriitorului Sighetean, iulie 2015; Trofeul „Primăvara 2015-agonia.ro” în cadrul Concursului de Poezie „Primăvara 2015-agonia.ro”; Premiul Revistei „Mișcarea Literară’’ la Festivalul Naţional de Poezie „Armonii de Primăvară”, mai 2014;  Premiul pentru debut al Serilor de Poezie „Nichita Stănescu” Desești (septembrie 2013); Premiul pentru debut la Festivalul Naţional de Poezie „Armonii de Primăvară”, Vișeul de Sus (2013).
■ Traduceri: Când aveam 19 ani de Ian Macilwain, Broombank Publishing, 2016 (publicată ca ediție specială în limba engleză de Broombank Publishing, SUA).

Salut, Sighet!

Foto: colaj (imagine stânga – Andy Warhol)

Anul 2025 se încheie cu binecunoscutul Festival de Datini și Obiceiuri de Iarnă „MARMAȚIA”, ajuns la ediția 57. Și la parada din acest an (27 decembrie) a fost „înghesuiala” specifică, grupuri și formații folclorice din Maramureș dar și din alte județe (Bihor, Bistrița Năsăud, Botoșani, Mureș, Neamț, Suceava) și din Republica Moldova (Dondușeni) plus mulțimea privitorilor (localnici dar și vizitatori).
N-a fost zăpadă (ne-am obișnuit așa în ultimii ani) dar a fost voie bună și relaxare.

Vă invităm să urmăriți un scurt montaj VIDEO de la parada formațiilor artistice participante:

Foto & Video: dr. Sorin Markus

Unul dintre ultimii supraviețuitori ai „lotului Vișovan”, domnul Ioan Dunca din Vișeu de Sus (actualmente în vârstă de 93 de ani) este autorul unei impresionante și deosebit de documentate lucrări memorialistice, intitulate „Aur și noroi”, care cuprinde experiența autorului în cei 11 ani de pușcărie comunistă. Un episod foarte emoționant s-a petrecut în ziua de Crăciun a anului 1952.

Eram în ziua de Crăciun a anului 1952 în colonia de muncă forțată Coasta Galeș de pe Canalul Dunăre – Marea Neagră, alături de alți maramureșeni condamnați de regimul comunist și de mulți oameni din toate colțurile țării, de toate vârstele și profesiile… În ziua aceea, nu știu nici cine, nici de unde, a făcut rost de o vioară. Cineva, o dosise cumva. Când am văzut-o, ochii noștri s-au supradimensionat. Posibil că, atunci când „brigada orchestră” din Poarta Albă a fost desființată, instrumentele au fost depuse la magazie în bagajele posesorilor, iar la plecarea în altă colonie au fost restituite, dar vioara cu pricina nu a mai fost depusă la magazia noului domiciliu. Cum prin Coasta Galeș nu s-au făcut percheziții din cauza programului supraîncărcat, a rămas așa.

Aveam printre noi un violonist profesionist, un bucureștean pe nume Ion Niculescu. Când a văzut vioara, Ion s-a albit la față (cât mai încăpea din nuanța aceea pe fața oricăruia dintre noi!) și a luat-o în mână, uitându-se la ea ca la o comoară pierdută și subit regăsită. Se uita la scripcă de parcă în viața lui nu văzuse așa ceva. Fața frumoasă a lui Ion era crispată. De emoție. Eram lângă el.
–Nelule, o să mai pot cânta? Și mi-a arătat mâinile.
Erau ca ale noastre, ale fiecăruia dintre noi, opincă. Talpă groasă, bătătorită și adesea însângerată pe la articulațiile degetelor. Când desfăceai degetele înțepenite, dimineața, când se dădea deșteptarea, la încheieturi apărea adesea sânge. Faptul nu mai mira pe nimeni, era parte din firescul cotidian. Din acel firesc. Dar pentru Ion, care „afară” renunțase la tot, dedicându-se exclusiv viorii, acel firesc de care vorbeam, constituia un risc grav, de aceea întrebarea.
–Ai să poți Ioane și încă cum!!! Habar nu am de unde mi-a venit optimismul acela…
Unde nu a început Ion să-și scoată țoalele, una câte una și să le arunce pe prici, fără nici o grijă pentru o eventuală ordine, până ce a rămas în pulover, sau în ceea ce a mai rămas dintr-un fost pulover.
–Ce faci băiete? Pe frigul acesta?…
–Nici o grijă! Mă încălzesc eu! Pentru început lăsați-mă să cânt ce-mi doresc eu. Apoi o voi face pe gustul tuturor. Bine?
–Bine! Și-a acordat instrumentul după ureche – de unde diapazon? – l-a așezat la locul lui, a închis ochii și a început.

Liniștea s-a instalat instantaneu, perfectă, totală. Ce a scos Ion din instrumentul acela de calitate medie – după opinia celor ce se pricepeau la așa ceva – nu se poate descrie. Eram cutremurați, zguduiți, înfiorați până în temeliile sufletelor noastre, în exces sensibilizate. Credeam că ne-am asprit în anii duri care trecuseră peste noi și prin care trecuserăm – eram în al treilea an pe Canal, al cincilea de închisoare și peste mai puțin de două luni urma să împlinesc 21 de ani – , eram aspriți fără îndoială, dar sufletele erau sensibilizate în compensație. Spre stupoarea noastră de zgribuliți, am observat cum fruntea lui Ion s-a acoperit cu boabe limpezi de sudoare, fața a recuperat – de unde? – o culoare aproape normală. Prietenul nostru era transfigurat. Iar noi… noi eram prin alte spații, duși undeva… departe… departe…

Cât a durat?… Timpul era suspendat. A venit și momentul în care Ion a început să intre în gusturile noastre. Am avut favorul să înceapă cu mine, fără să mă întrebe ce-mi poftește inima, căci știa, doream „Ave Maria” de Schubert. Apoi alții și alții și toți împreună, am beneficiat din plin de harul lui Ion, care se pare că uitase cu totul de palmele sale bătucite, de degetele sale desțepenite la „deșteptare”, fiecare cu ajutorul celeilalte mâini. Nu mai era nimic din toate acestea. Mai târziu, când vraja s-a destrămat, mi-a spus, minunându-se foarte, că are impresia că niciodată nu a cântat atât de frumos! Tot ce se poate!

Au auzit cei de la poartă sau un suflet „milostiv” a dat informația cui nu trebuie? Nu știu. Știu că au venit niște gardieni, au confiscat instrumentul buclucaș devenit corp delict și duși au fost. Ciudat mi se pare faptul că nu s-a luat nici o măsură disciplinară, ba chiar s-a obținut ca instrumentul incriminat să fie depus în bagajul proprietarului de drept. Aproape un miracol.

Dar, fiind Crăciunul, de ce nu?

Din volumul „Aur și noroi”, autor Ioan Dunca, Editura Metafora, Constanța 2004

Este vremea colindelor…  este vremea bucuriilor!

Salut, Sighet!

Foto: Felician Săteanu

„Salut, Sighet!” dorește colaboratorilor, cititorilor și tuturor celor care sunt conectați la magia acestor zile:
CRĂCIUN FERICIT!… și… Sărbători minunate!!

Boldog Karácsonyt!
Frohe Weihnachten!
Joyeux Noël!
Merry Christmas!
Buon Natale!
Feliz Navidad!
Καλά Χριστούγεννα!
Vrolijk Kerstfeest!
З Різдвом Христовим!
Veselé Vánoce! God Jul!
Սուրբ Ծնունդ!
Счастливого Рождества! 

Salut, Sighet!

Foto: lucrări de Edvard Munch și Banksy

„Gala Celebrităților” este un eveniment de premiere și recunoaștere publică care adună personalități importante din diverse sectoare ale vieții sociale și profesionale din România – cultură, educație, media, administrație publică, sport, sănătate, diplomație și altele.
Această gală are loc cu regularitate – anul acesta a fost ediția a XVIII-a care s-a desfășurat în 15 decembrie 2025 – și acordă premii de excelență sau alte distincții în funcție de rezultatele și contribuțiile deosebite ale instituțiilor, organizațiilor sau persoanelor din anul precedent.
Premiile sunt acordate pe baza evaluării unor juriuri formate din reprezentanți ai mass-media, jurnaliști și personalități profesionale, care analizează activitatea și importanța realizărilor nominalizate.
Am descris pe scurt un eveniment care are un impact mediatic semnificativ dar, partea mai spectaculoasă este că avem o sigheteancă printre premiați.
Da, este sigheteancă, jurnalista Julia-Sandra Vîrsta iubește Sighetul și se mândrește cu asta, deși locuiește la Roma (Italia) de aproape 30 de ani. Am avut o discuție „fulger” cu Julia-Sandra despre acest premiu dar și despre câteva aspecte din biografia ei locală, națională și… internațională.

Ion Mariș (I.M.): Cine a instituit și ce înseamnă pentru tine premiul pentru carieră primit la „Gala Celebrităților”?
Julia-Sandra Virsta (J.S.V): Premiul pentru Cariera jurnalistică la „Gala Celebrităților” 2025 cred că este un premiu al publicului, adică cititorii mei de-o viață au făcut propuneri și juriul a ales dintre multe personalități din diverse domenii. Organizatoarea și prezentatoarea Galei a fost jurnalista  Mihaela Șerban.
Ce reprezintă pentru mine acest premiu? O imensă onoare și responsabilitate și pentru  viitor! Este prima recunoștință primită în România și astfel pot dezminți proverbul latin: “Nemo Est Propheta in Patria Sua!” Voi continua să promovez România și Maramureșul așa cum am făcut din prima clipă când am părăsit orașul meu natal, pe care nu l-am uitat niciodată! Marți, 16 decembrie 2025, am fost invitată pentru un interviu la emisiunea „Culturalia” și am fost plăcut surprinsă de o remarcă a Andrei Fornea: „Iulia, cu icoanele pe care le-ai dăruit Papei Francesco și Monicăi Bellucci și alte daruri (cadouri maramureșene și românești) oferite unor personalități importante italiene și străine pe care le-ai intervievat, ai reprezentat România! Tu ești și ai fost dintotdeauna un „ambasador” în Italia și nu numai!”
Da, e adevărat, de fiecare dacă când vin acasă cumpăr obiecte de artizanat, icoane, trăistuțe, horincă, să le am pentru că nu se știe când se vor ivi ocaziile să le dăruiesc aici, prietenilor italieni, pentru a cunoaște orașul meu natal și Maramureșul! În cei 30 de ani de când locuiesc în Italia am reușit să îi fac să se îndrăgostească de Țara Dacilor Liberi (iar mie îmi place să mă numesc o „Dacă Liberă” care i-a cucerit pe Romani acasă la ei și nu viceversa!) și să își petreacă vacanțele de iarnă și vară în Maramureș!

I.M.: Știu că ai avut un parcurs profesional foarte interesant. Cum te raportezi la începuturile tale… nu doar sighetene?
J.S.V.: Prima mea „operă literară” am publicat-o la opt ani în revista școlii, era o compunere „Primăvara”, apoi au urmat poezii publicate în reviste județene. În primul an de liceu am fost responsabilă cu „Gazeta de perete” de la Liceul „Dragoș-Vodă”.
Dar, doar în anul 1989, 28 decembrie, am putut să public un articol în primul ziar liber al Sighetului, sub coordonarea foștilor mei profesori, Ion Ardeleanu-Pruncu și Nicolae Iuga. Apoi au urmat alte articole în câteva ziare din Baia-Mare iar în 1992 am început să colaborez la București cu „Dimineața” și „AZI”, unde am publicat și primul interviu din istoria jurnalismului (fără lipsă de modestie spun asta, sunt deschizătoare de drumuri) cu paranormalii din România (mai 1992). Nimeni nu credea că ar putea interesa cititorii și mi-au publicat doar prima parte, iar a doua zi m-a sunat urgent redactorul șef, Dinu, să îi trimit și partea a doua.
În 1997 am plecat la Roma ca și corespondent de presă pentru mai multe reviste și ziare românești, dar în special pentru „Național”, „Grand’Or”, „Independentul” și din 2001 colaborez și cu „Graiul Maramureșului”, ca să fiu aproape de locul meu de baștină. Fac parte din 1997 din Asociația Presei Străine din Italia (Associazione della Stampa Estera in Italia) iar din 1998 fac parte din Ordine dei Giornalisti Italiani (ODG Lazio) și din UZPR (Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România). Între timp m-am specializat și în oenogastronomia și turismul italian și din 2005 sint „Ambasador al vinului italian în lume”! Colaborez cu multe ziare și reviste italiene și cuprind toate domeniile.
În pandemie am pledat pentru România pe care am „apărat-o” atunci cînd toată presa italiană susținea că „badantele” românce au readus covidul în Italia întorcîndu-se din vacanța de vară! Atunci am fost intervievată de televiziuni italiene și mi-am apărat cu demnitate și forță România și pe români, am publicat două interviuri cu personalități românești despre situația din România, dezmințind idioțeniile susținute de italieni. Au fost publicate în cotidianul IL FATTO QUOTIDIANO.

I.M.: Privind retrospectiv, care au fost cele mai dificile momente din cariera ta și ce „lecții” te-au definit ca jurnalist?
J.S.V.: Cele mai dificile momente au fost în primii ani de ședere la Roma, când trebuia să scriu și despre fotbal, rugby, „sporturi masculine” având foarte puține colege jurnaliste. A trebuit să le demonstrez că deși arătam bine totuși eram și un bun profesionist și „aveam habar de aceste sporturi”!
Alt moment dificil a fost în perioada când ne categoriseau pe toți românii drept hoți, prostituate și handicapati puși la ușile bisericilor la cerșit! Dar încet, încet și-au „înghițit”cuvintele și gândurile urâte în privința românilor și cred, cu sinceritate și modestie spun, că și eu am contribuit puțin!

I.M.: Ce loc mai ocupă astăzi Sighetul în viața și munca ta, chiar dacă activitatea ți-o desfășori în afara țării?
J.S.V.: Sighetul a reprezentat mereu pentru mine „acasa”! Terra binecuvântată de Dumnezeu și de oameni, acel acasă unde vin să îmi încarc bateriile cel puțin o dată pe an și unde timpul s-a oprit în loc! Îmi dă senzația că nu am plecat niciodată și doar când ajung în oraș… continuă existența mea. Este foarte trist de Crăciun departe de casă, deși nu îmi lipsesc sarmalele dar nu au nici mirosul și nici gustul ca pe la noi! Ascult casetele cu colindele lui Ștefan Hrușcă (am fost colegi – în generații diferite – la Liceul Pedagogic din Sighet) și lacrimile se împletesc cu emoția. „Mănânc și plâng. Mănânc!”…

I.M.: Într-o epocă a informației rapide și a rețelelor sociale, care crezi că este responsabilitatea actuală a jurnalistului?
J.S.V.: Odată cu apariția rețelelor sociale s-au înmulțit așa zișii jurnaliști ocazionali, influencer-ii, etc, care numai jurnaliști nu se pot numi! Trebuie să fim foarte atenți și la apariția multor „fake news”- uri care pot manipula opinia publică mai ales în aceste momente pe care le trăim!

I.M: Ce mesaj(e) le-ai transmite românilor, tinerilor, din Maramureș și/ sau din diaspora dar și celor care își doresc o carieră în jurnalism?
J.S.V.: Am dedicat premiul meu pentru cariera de jurnalist, acordat de către juriul „Galei Celebrităților 2025”, aflat la cea de-a XVIII-a ediție, tuturor românilor din Diaspora indiferent de meseria pe care o  desfășoară. Este trist și dificil să îți sărbătorești Crăciunul sau Paștele departe de țară și de cei dragi și să nu te poți întoarce când îți plânge sufletul!
Ce sfat să le dau colegilor mai tineri? Să nu fie sub nicio formă „de vânzare”! Să nu facă compromisuri și să aibă coloană vertebrală pentru că doar așa vor reuși să-și asigure o carieră lungă și demnă!
De asemenea, sfatul meu pentru românii, maramureșenii și sighetenii care au ales să locuiască pentru o perioadă în altă țară este de-a nu își uita rădăcinile, să nu le fie rușine să își învețe copiii limba română!
Sărbători în pace și înțelepciune tuturor și… să nu ne uitam originile! AM FO’ Ș’OM SI!

I.M.: Mulțumesc Julia-Sandra, îți doresc cât mai multe succese în activitatea ta! Crăciun minunat și sărbători liniștite!

Ion Mariș

Steaua omului

Noaptea cu tine
N-a fost mister.
Sus, în cer,
Mai apăruse o stea,
Un suflet de om
Se născuse,
Coborând pe pământ,
Din casa ta.
Steaua va fi cu omul,
În gând,
La rău și la bine,
Oricând.
Steaua, la apus de soare,
A lui
Parcă-i o rază de lumânare.
Steaua odată cu omul moare.

* * *

Ion MIHALCA-URSANU s-a născut la 16 decembrie 1947 în comuna Apșa de Jos din Transcarpatia, Ucraina. A absolvit școala medie  în comuna natală, apoi a urmat Facultatea de ziaristică a Universității de Stat din Chișinău, absolvită în anul 1974.
A colaborat la mai multe ziare din Ucraina, Republica Moldova și România.
A fost premiat la Concursul de poezie de la Baia Mare (România), octombrie 1997, pentru Antologia  poeților maramureșeni din dreapta Tisei, intitulată „Leagăn de cuvânt”, apărută la Editura Cybela (Baia Mare)
A publicat câteva volume de poezie la Editura Ruxandra din Chișinău, în anul 2000.
A  plecat spre veșnicie mult prea devreme, la 21 septembrie 2010, înainte de-a împlini 63 de ani.
Volumul „Dor de neam” a apărut postum, la Editura Bibliotecii Județene „Petre Dulfu”, Baia Mare (2022).

Salut, Sighet!

Mulți dintre deținuții politici care au supraviețuit temnițelor comuniste și au apucat să scrie (sau să relateze) frânturi din experiența teribilă, îngrozitoare pe care au avut-o (dar cu un mesaj de speranță în Domnul, nevăzut dar prezent și acolo cu cei care își pun încrederea în El) au prezentat și atmosfera de la Crăciun, așa cum l-au trăit în teroarea, frigul și foamea închisorilor și lagărelor unde nimic (dar absolut nimic) din decorul exterior nu te îndemna la bucurie, din contră… și totuși sufletul reușea uneori să evadeze într-o oază de lumină spirituală, acolo unde puterile întunericului nu puteau ajunge. Este și cazul unor nume  sonore de pe cuprinsul țării: Atanasie Berzescu, Dumitru Bordeianu, preot Liviu Brânzaș, Valeriu Gafencu, Aristide Lefa, Dumitru Oniga, preot Nicolae Bordașiu, Traian Neamțu, Petru Baciu, Niculina Moica, Mirel Stănescu, dar și al maramureșenilor Ioan Dunca, Gheorghe Andreica, Aurel Vlad și Aurel Vișovan.

De ce Crăciunul? Poate pentru că atunci contrastul era cel mai mare între idealul de fericire umană din libertate (căldura familiei, fascinația tradițiilor, decorul vizual și auditiv reconfortant, etc) și atmosfera sinistră, amară și dureroasă din detenție (atunci când nu era de-a dreptul infernală, cum a fost la Pitești) unde lipsea totul – familie, biserică, brad, colinzi… chiar și minimul de hrană sau temperatură ambiantă….

Acest contrast este reflectat în poezia „Crăciun” de Aurel Vișovan, compusă la Aiud după 15 ani de incredibile traume… Obosit, epuizat, bolnav, fără speranțe de libertate fizică sau fericire pământească dar cu o anumită pace în suflet, Aurel Vișovan dă glas acestor gânduri, în unire cu Isus.

CRĂCIUN

Crăciun, sărbătoare, colinde
Surghiun, închisoare și ger
Pe undeva-n cer, leru-i ler
Pe-aici doar înghețul se-ntinde
Pe suflet, pe oase, pe fier.

Nu-s florile zorile dalbe
Să ningă colinzile albe

Cânt sfânt, bucurie și pace
Mormânt, moarte vie-n război
Pe aici pe la noi, doar strigoi
Colindă la geamuri opace.
Cum seamănă, Doamne, cu noi!

Doar umbrele sumbre s-adună
Să cânte cu noi împreună
Doar sumbrele umbre – au adus
Un cântec cu pruncul Isus.
                                                      (Aiud, decembrie 1963)

Preot prof. Marius VIȘOVAN

Foto (colaj): I. Mariș

În perioada 14 decembrie 2025 – 22 decembrie 2025, Comunitatea Evreilor din Sighet dar și evreii din întreaga lume celebrează Hanuka – Chanukah/ Hanukkah 5786 (2025), Sărbătoarea Luminilor.

Hanukkah (în ebraică înseamnă „dedicare”), este de fapt un Festival al Luminilor și comemorează victoria macabeilor asupra armatei greco-siriene, miracolul ulterior de rededicare a Templului Sfânt din Ierusalim și de a-i restaura „menora” sau lampa. Prin miracolul de la Hanukkah ni se relatează că, în acea luptă din sec. II î. Hr., a fost găsit un singur recipient cu ulei, suficient pentru a menține flacăra lămpii Templului doar pentru o zi și, totuși, lumina a ținut opt zile.
Hanukkah se sărbătorește în familiile evreiești și acasă, luminând „menora” – lampa (în fiecare noapte se aprinde o lumânare în plus față de numărul din noaptea precedentă, se aprind până la final 8 lumânări).

Foto & Video: dr. Sorin Markus

Cu un cuprins bogat ca de fiecare dată, numărul dublu pe lunile noiembrie-decembrie 2025 al revistei de cultură „Nord Literar” a ajuns pe tarabe și în librăriile „Cărturești” din întreaga țară.

„Niciodată n-a fost lumea mai hăituită de propriul trecut și mai obsedată, la modul depresiv și haotic, de viitor” concluzionează Irina Petraș în eseul „Scriitorul și lumea”.

„Mai mult decât un sculptor” spune Ion Papuc în cronica de artă dedicată expoziției „Păzitoarea seminței” a lui Ion Marchiș.

Doi mari autori semnează poemele lunilor noiembrie și decembrie: Adam Puslojić și Nichita Stănescu.

Pagina dedicată vieții culturale evocă două personalități de marcă, de curând plecate dintre noi: Cornel Ungureanu și Alexandru Ruja.

S-a demarat, începând cu această lună, o rubrică dedicată opiniilor cititorilor referitoare la revista de cultură „Nord Literar”. În acest număr, prezentăm opinia poetei timișorene Anca Iulia Beidac.

Gheorghe Glodeanu propune două texte de mare forță: un portret al criticului literar Cornel Ungureanu și partea a doua a eseului „Realismul magic și realismul miraculos”.

În volumul „Arheologie ermeneutică recuperatoare. Vremuri ș creație, vină și uitare”, semnat de Ion Dur, autorul se apleacă, așa cum afirmă Delia Muntean în cronica sa, asupra personalităților din elita intelectualității autohtone, „acelea care au cunoscut un parcurs atipic și al căror destin interior a stârnit disconfort în rândul instituțiilor Puterii comuniste și al reprezentanților ei”.

Volumul lui Vasile-Petru Tomai, „Cetățuia Judelui”, este o „frescă neliniștitoare într-o lume fracturată de ideologie, de vinovăție ereditară și volum mutilat”. Mai multe informații despre acest volum se pot afla din cronica Danielei Sitar-Tăut.

Monica Pillat semnează grupajul de poezii de la rubrica „Orfeu” și, alături de creațiile sale, vine parodia lui Lucian Perța.

Gheorghe Pârja aduce pe tapet istoria plecării lui Augustin Buzura de la Fundația Culturală Română. Tot el evocă în paginile revistei doi mari prieteni de-ai săi: Laurențiu Ulici și Gheorghe Pituț.

„Mihai Olos întruchipează sufletul maramureșeanului care refuză să fie contaminat de civilizație” susține Mircea Popa în cronica realizată la volumul de poezii „Ape moarte”.

În „Exorcismele imaginarului poetic”, Florian Copcea analizează critic volumul de poezii al lui Varujan Vosganian, „Neîndemânatic de viu”.

Dana Buzura-Gagniuc trece în revistă atmosfera unei toamne bogate în evenimente culturale.

S-au împlinit zece ani de la plecarea dintre noi a criticului și jurnalistului Augustin Cozmuța, prilej de caldă evocare într-o pagină emoționantă semnată de fiica și de nepoatele sale.

Horia Muntenuș propune o cronică la volumul „Matematica iubirii” al lui Cristinel C. Popa.

Versurile din volumul „Dragoste cu parfum de migdale amare”, semnat de Mihai Firică, mărturisesc, așa cum afirmă Raluca Hășmășan în cronica sa, „despre iluzia nemuririi prin iubire ori despre deșertăciunea lumii”

Dan Anghelescu semnează eseul „Vintilă Horia – poezia ca o esență a unei alte cunoașteri…”, iar Nicolae Weis propune cititorilor un fragment din prelegerea sa „Paseistul bine temperat prin minunata lume veche”, susținută cu prilejul Conferințelor „Dilema” la Baia Mare, din toamna acestui an.

„Acum știu cum arată paradisul” – declară Flaviu Claudiu Mihali în reportajul de atmosferă de la concertul susținut de Andreé Rieu la Cluj-Napoca.

Sunt publicate în acest număr două fragmente de proză aparținând unor tinere autoare, Andra Mânzat și Ancuța Mărieș, note de jurnal semnate de artista plastică Suzana Fântânariu, precum și versuri semnate de Vasile Gogea, Tudor Goția și Dan Gîrjoabă.

Ultima pagină propune versuri traduse de Nicolae Mușa din poezia scriitorului flamand Émile Verhaeren.

Revista este ilustrată cu lucrări din expoziția „Maestrul și Discipolul” semnată de Vasile Kazar și de Mircea Bochiș.

Comunicat de presă