Clubul Rotary Sighet vă invită, vineri, 24 martie 2017, de la ora 19.00, la Sala „George Enescu” a Școlii de Muzică, la Recitalul Internațional de Pian susținut de sigheteanca Aurelia Vișovan și Can Çakmur din Turcia.

Pianista Aurelia Vișovan s-a născut la Sighet și va împlini anul acesta 27 de ani. A fost eleva profesorului Monica Chifor, clasele I – VI (în perioada 1995 – 2002), apoi a urmat Liceul de Muzică „Sigismund Toduța” din Cluj Napoca.

Este absolventă a Conservatorului “Gheorghe Dima” din Cluj și din anul 2016 doctorand la aceeași instituție, specializarea pian. În luna ianuarie 2017 și -a finalizat studiile și la Conservatorul de Stat din Viena (Austria). A câștigat numeroase premii la diverse concursuri naționale și internaționale.

Zilele acestea se află la Ankara, unde susține o serie de concerte alături de pianistul turco – german Can Çakmur. Săptămâna viitoare (21 martie 2017) Aurelia Vișovan va susține un concert la Ateneul Român. Interpretează în special lucrări de Mozart și Chopin, dar și compoziții de autori ai secolului XX.

Prin familie, profesori, prieteni este legată sufletește de Sighet. Concertul de acasă, din Sighet, este un mesaj de respect și recunoștință pentru valorile comunității în care și-a descoperit pasiunea pentru muzică, pentru pian.

(Preț bilet: 10 lei; elevii și studenții au reducere – 5 lei. Biletele se găsesc la Școala de Muzică)

Echipa Salut, Sighet!

Haman, nepotul lui Hagag din tribul Amalek – nume de cod pentru Îndoieli – a vrut sa distrugă poporul israelit (simbol al spiritualității), însă Megillat Esther (în traducere-revelația ascunsului) dezvăluie secretele prin care poporul israelit este salvat, iar Haman este ucis în locul iudeilor. Purim nu este nicidecum celebrarea uciderii unui om – (chiar dacă acesta este Haman), ci victoria asupra îndoielilor și negativităților, culminând cu terminarea perioadei de exil prin reconstrucția Templului din Ierusalim.

Text și video, dr. Sorin Markus

„Europa celor 27 nu mai poate fi Europa uniformă a celor 27” a clarificat definitiv François Hollande, președintele Franței, într-un recent interviu, starea Uniunii Europene la începutul anului fatidic 2017 (ce minunată coincidență, se împlinesc 60 de ani de la fixarea bazelor viitoarei Uniuni Europene, în anul 1957, prin semnarea Tratatului de la Roma – de fapt a fost numit Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene – de către Franța, Republica Federală Germană, Italia, Belgia, Olanda și Luxemburg!).

Mult – adulatul model european comunitar, cel care a produs decenii la rând fiori reci marelui vecin de la răsărit, Rusia, prezintă azi simptome de… agonie. Motorul european, germano – francez – după trădarea… englezească de anul trecut – dă semne de oboseală, a intrat în trepidații post – garanție și-a adus din partea părinților democrației un “subtil” verdict: dansăm în cercuri concentrice (noi privind peste gard la nucleul fericit) sau… falimentul – dezintegrare. Este bine că nu ne mai dorește lumea bună și ghiftuită la masa uniformă (nu ne-au dorit niciodată, de fapt!) împodobită cu directive și hotărâri înțelepte pentru flămânzii Europei. În felul acesta poate că vom produce noi făina pentru mămăligă, vom cultiva roșii eco și nu le vom mânca trufele, cu bani din împrumuturi favorabile ereditar altora. Gata, jucăm concentric în Europa – așa ne-a prezis Mister Juncker – și, poate – poate dă norocul peste noi și primim de la vreun second – hand vestic o diplomă de excelență pentru abstinență pro-activă. Dar, vă propun, ca în onoarea celor care ne-au tras clapa să organizăm câteva demonstrații – model și să cerem dereglementarea vieților noastre de europeni cu viteză nerecomandată.

Acum, că ni s-a luat infringement-ul de pe suflet, vom reveni cu siguranță la… oile noastre (eco – mioritice), ne vom spăla cu apă pură, rece, de izvor și nu vom face alergie de la prea multele energizante pe care ar fi trebuit să le ingerăm pentru a ne dezvolta musculatura exact pe configurația obez-democratică. Avea dreptate maramureșeanul academician Ion Mihalyi de Apșa care a notat într-unul din caietele sale: „Cine caută stăpâni, slugă va muri”.
Noi, cei mici, firavi și… fricoși, ne căutăm stăpâni puternici, forțoși, acidulați hormonal, dacă se poate și de neam nobil, doar – doar s-a-ndura Cel de Sus (nu de la Bruxelles sau Moscova!) să ne țină-n liniște și pace zona de confort. Că, de!… cine are curajul să se pună cu ursul sau cu… leul (pardon, cu euro-ul)?

Asta este! Daca Uniunea ne lasă doar o viteză (și-aia mică!) și de capul nostru, musai să ne gândim la diverse escapade… artistice. Dacă tot suntem asimilați cu “boemii” Europei, păi haideți să le-arătăm ce-nseamnă libertatea! O libertate naturală, fără legume si fructe modificate genetic, fără E-uri și conservanți ucigași, fără medicamente placebo pe bandă rulantă, fără încurajarea feroce a consumului, fără silicoane de fițe, fără brand-uri sclipitoare pline de iluzii. Dar, mai ales, minunați prieteni din marginea verde a Europei, să-ncercăm să nu mai fim nici piața de vechituri a lumii „civilizate”! Avem ce să mâncăm, putem să trăim suficient de bine/ mult și să trăim așa cum știm: simplu, dar frumos! Mulți ne-ar invidia pentru asta! Dar, nu cred că vom fi lăsați de tot în pace: fraților, chiar dacă suntem pe cercul de la exterior al sistemului de referință UE, câteva exerciții spiritual – capitaliste nu ne strică nici nouă (mai avem destul lemn, uraniu, aer de „vândut”). Doar așa vom intui unde se ascunde „adevărul” din buricul Europei.

Eu, unul, m-am resemnat, dacă Franța și Germania ne garantează salamul (cu soia, că-i vegan!) minim pe economie și câte o excursie de vară în Grecia la all inclusive (pe stil ortodox), eu zic că-i suficient și putem să rămânem cu maxim viteza a doua încă 20 – 30 de ani, până când va obosi centrul dur franco – german și ne vor chema să le reînprospătăm gazonul și blazonul cu forța noastră… relativo – creativă.

Dragi concetățeni, reduceți viteza! Stop investițiilor în autostrăzi, aeroporturi, spitale regionale, etc. și, la alegere, concentric, cu Dumnezeu sau cu Darwin (pentru nostalgicii evoluționismului)… ÎNAINTE!
(Nota bene: tot înainte!… era mai bine?!…)

Ion Mariș

REPEDE OCHIRE…
Augustă Duminică, spre amiază. Prin biserici, enoriaşii se-ntrec în cuminţenie. În cimitir, toate mormintele la locul lor. Prin parcuri, bodegi, cafenele. Drojdia societăţii numai şede. Pe centru, fete bronzate scrum.

SALA DE AȘTEPTARE
Pânzături negre cu albastru, galbene cu cafeniu, de Iapa. „ …N-am mers la petrecare, am fost la fân… Pe când am venit o fost pre’ târziu… * …11 ani o bolit… N-am putut-o salva nicicum, …N-o fost rând… * …Nu s-arată moartea… Cosea pe lângă picioci și numa’ ce-o căzut ca fulgerat… gata o fost… Nu s-arată… Omu’ putred’e acolo în pământ… Cum să vreie Dumnezău așa ceva?! * …40 de ani de lucru în oraș… Lucram și Sâmbăta și Duminica … Plecam pe ploaie, la 5.20… Iarna noi rupeam zăpada… Nu era autobuz numa’ până-n Cearda… Odată, n-am ajuns cu banii mărunți pentru colindat la cuconi, până o trecut Crăciunu’… * …Be’ câte-o finge de cavei și-un pahar de horincă în tătă dimineața… și n-are nici pe dracu’… ”Ce pirule tăt bei acolo? Cum nu-i si beteagă?” – mă-ntreabă… * …Da’ cu ce le bei?… cu apă minerală,… nu-i bună,… nice sucu…. * …Amu umblă calculatoru’,… va da rețete la tăți!… Doamne mulți s-o strâns!… * ”… Stresu’…, atâtea și-atâtea…, n-o fost mod să nu mă-nbolnăvesc…” * ”Le-am spus: mn’ie să nu-mi puie din ce’le betoane… că io nu vre’u rămâne’ acolo, io vre’u să ies…” * ”O venit și la noi cu ajutoare din Europa, pentru bătrâni sângurați… , zahăr, oloi… Mi-am luat și eu, de ce să nu ieu? Că am fete și nurori și niciuna nu mă co’tă… Am zis asta, îi drept, de ce să nu zâc? Și m-o filmat de la TV Sighet și m-o dat și-o auzit nora din Italia, nu știu cine i-o spus – ș-apoi!… Da’ io nu de ea am zîs, ciî de celelalte, de-aici….Dint’o penzie de 5 milioane, ce să le dau la toți? Din ce?! ”

ÎNĂUNTRU
Casa de bătrâni. Mic Tricolor, lipit, dinăuntru, pe geam. Afară, Derâderea dansează din buric.

EFECT
Parcul central, vuietul estival. Dintr-odată, deasupra, clopotele amiezii. Ce linişte, după! Zumzetul reţinut, cuviincios al oraşului.

ÎN PARC
Zi de zi, la ceasul amiezii, pe banca din faţa mea, o bătrânică scoate din poşeta tot mai mare, tot mai păzită, bucăţi din covrigul tot mai îndelungat. Mestecă, priveşte prin ochelarii tot mai mari, prin mine, spre nimeni. Porumbeilor nu le dă nimic.

PRE-INFARCT
Zi toridă. Trece, în roşu şi negru, ea. Vânzătorul, un fost sportiv local, deschide violent ziarul. Nevastă-sa – gata să facă infarct.

ROCHIA ÎNFLORATĂ
Duminică toamna pereche la mare şpiţ se deplasează spre urbe la braţ sprijinindu-se unul de altul în argint. „ Ştii, m-am gândit dimineaţă la ideea de a-mi pune pantalonii albaştri…” – zice ea, căutându-i privirea.

Autor, Marin Slujeru

sursă foto: internet

Nu îți scrii viața prin cuvinte, ci prin faptele tale de zi cu zi. Nu este important ceea ce-ți trece în minte, important este ceea ce faci cu gândurile tale, câtă viață le dai. (Patrick Ness, „Copacul cu povești”)

Filmul „Copacul cu povești” realizat după cartea cu același nume (scrisă de Patrick Ness) prezintă o temă sensibilă și tulburătoare: boala incurabilă.

„Copacul cu povești” este povestea unui băiețel de 13 ani pe nume Connor a cărui mamă este diagnosticată cu o boală terminală. Această carte nu este o poveste despre boala în sine, ci despre cum ne manifestăm față de încercările vieții, cât suntem dispuși să ne sacrificăm și până unde. În viața noastră singura constantă este adevărul: ceea ce credem, ceea ce iubim, ceea ce ne face umani.

Afectat peste puteri de suferința mamei, mintea băiatului creează un monstru sub figura unui arbore uriaș și bătrân care îi va spune trei provești, aparent fără nicio conexiune între ele, dar care îl va ajuta pe băiat să își spună propria lui poveste, propriul lui adevăr, iar în acest fel să se elibereze de extenuarea și greutatea care îi apasă umerii zi de zi.

Este o poveste despre vindecarea sufletului, despre vindecarea rănilor sufletești, despre regăsirea sinelui, despre acceptarea și asumarea destinului indiferent de circumstanțele vieții.

Monstrul-arbore reflectă conștiința băiatului, temerile cele mai mari, cele mai adânci, cele mai dificil de abordat iar confruntarea este singura strategie rezolutivă care poate dizolva problema. Cu alte cuvinte, mesajul pe care autorul dorește să ni-l transmită ar fi următorul: priviți în sufletul vostru, acolo unde este boala voastră, acolo este și vindecarea.

Antonia Luiza Dubovici

sursă foto: internet

Casa Szöllősy se afla pe strada Kossuth Lajos, în vecinătatea spitalului. Ea a fost construită la sfârşitul secolului al XIX-lea, în stil eclectic specific vremii. Pentru cei care vizitau oraşul, venind dinspre Satu Mare, primul contact cu Sighetul era această clădire care, prin impunătorul aspect arhitectural domina zona de departe.

În imagine se văd coşurile de fum, care dau un aspect aparte atât clădirii, ca ansamblu unitar, cât şi individual, şi anume părţii de est a casei, unde ajungeau trăsurile, până la portalul principal, în dreptul unei construcţii special amenajate.

Casa deţinea primul teren de tenis din oraş (proprietarii de odinioară erau mari amatori de tenis, sport nou la acea vreme, fiind vorba de anii 1900) amenajat într-un parc îngrijit de grădinari pricepuţi. Partea terenului îndreptată spre stradă era delimitată de un frumos gard de fier forjat.

(Imaginea grafică și text Pal Robert Zolopcsuk, din volumul „Sighetul Marmației”, Editura Valea Verde, 2012)

n.r.: Casa Szöllősy este amplasată pe actuala stradă Avram Iancu.

Azi am făcut o călătorie și am ajuns în Desești, la Parasca Pop, o bătrânică în vârstă de 87 de ani care, de aproximativ 15 ani, locuiește într-o colibă acoperită cu pungi de plastic, lacrimi și nevoi. Ei, sărmanii, bătrânii noștri, trăiesc sub teama morții, bucurându-se de orice cuvânt, însă noi suntem prea ocupați să-i mai observăm. Demult ne-am pierdut răbdarea și nici nu ne mai obosim să-i ridicăm de jos, ignorând astfel efortul lor de străbunici, bunici și părinți. Oare chiar nu am mai avea niciun minut pentru EI ?! În ticăitul alert ce- l simt, apăsați de teama următorului minut, de ce nu am putea fi frumoși, încurcând acel ticăit al senectuții? scria, pe pagina sa de facebook, pe la sfârșitul lunii februarie, Nelica Hotea.

”Tic-tac contra Tac” – este primul volum (de poezie) al Nelicăi Hotea, avocat de profesie, apărut la Editura „Ecou Transilvan” din Cluj Napoca, cu aportul financiar al familiei Adriana şi Mihai Curmei, cu o copertă realizată de artistul plastic Ştefania Adela Pop din Sighetu Marmaţiei, prefaţa, semnată de actorul de film şi teatru Claudiu Bleonţ din Bucureşti.

Autoarea a hotărât ca banii obținuți din vânzarea acestui volum să-i fie donați Parascăi Pop din Desești (imagine), bătrâna care împlineşte în această lună 87 de ani, şi care a trăit timp de 15 ani într-o colibă de nailon şi cârpe, mizerie şi singurătate, frig şi întuneric.

Lansarea volumului va avea loc sâmbătă, 11 martie 2017, de la ora 16:00, la Restaurantul „Nova” din Sighetu Marmaţiei.

”Timpul ar trebui să ne preocupe pe fiecare dintre noi. Timpul este partenerul principal al vieţii noastre”. (Nelica Hotea)

sursă: Ștefania Adela Pop

Când spui Maramureş, te gândeşti în primul rând la bisericile de lemn, cel mai cunoscut brand şi atracţie turistică a regiunii, biserici care au răspândit faima şi frumuseţea locului, dar şi a întregii Românii, până la marginile Pământului. Aceste biserici sunt adevărate muzee de arhitectură şi artă, adăpostind fresce, icoane, cărţi, mobilier şi piese textile din secolele 15-19, fiind atât de preţioase (dar insuficient valorificate), încât unele au devenit Patrimoniu Mondial UNESCO.

În acest context, în urmă cu câteva luni a fost recepţionat proiectul „Circuitul Bisericilor de Lemn din Transilvania de Nord”, finanţat prin POR 2007-2013, Măsura 5.1, implementat între anii 2012-2016, cu o valoare totală de 19.851.274,44 lei (cca 4,5 milioane euro) – cea mai mare investiţie în turism din istoria Maramureşului.

Proiectul a avut ca scop chiar „punerea în valoare” a 16 biserici vechi de lemn din cele 90 aflate pe cuprinsul judeţului Maramureş, şapte dintre ele Patrimoniu Mondial UNESCO: Bârsana-Jbâr, Budeşti-Josani, Deseşti, Ieud-Deal, Plopiş, Poienile Izei şi Şurdeşti, respectiv nouă monumente istorice de interes naţional: Bogdan Vodă, Botiza, Călineşti-Căeni, Cărpiniş, Ieud-Vale, Remetea Chioarului, Rozavlea, Sat Şugatag şi Săcălăşeni. Aşadar, au fost selectate doar şapte biserici UNESCO din cele opt, fabuloasa biserică de la Rogoz fiind lăsată pe din afară, pentru că, vezi Doamne, ar fi atât de bine pusă în valoare încât nu mai are nevoie de nimic[1]!

Printre obiectivele specifice ale proiectului s-au aflat: reabilitarea drumurilor de acces (binevenită), realizarea de împrejmuiri (aşa a fost distrus cel mai frumos gard cu pietre de mormânt încastrate, cel de la Ieud-Deal), parcări şi alei de acces (cu pietre mişcătoare puse direct peste nisip sau cu exces de beton)‚ construirea unor puncte de informare turistică (cu aer tradiţional, dar supradimensionate şi uneori amplasate prost – la bisericile Sat Şugatag sau Ieud-Vale) sau „realizarea iluminatului stradal, arhitectural şi de punere în valoare a obiectivelor”.

Numai că, această realizare a lăsat tot fără curent electric bisericile de la Bârsana-Jbâr şi Ieud-Deal (ambele monumente UNESCO), Călineşti-Căeni şi Bogdan Vodă, deci un sfert dintre bisericile prinse în proiect, respectiv tot un sfert din cele opt biserici de lemn patrimoniu UNESCO! Totodată, numitele biserici maramureşene au rămas singurele monumente UNESCO din România aflate în picioare (excludem aici ruinele dacice), neelectrificate, dar şi singurele biserici de Patrimoniu Mondial din lume fără curent electric!!!

Mai concret, la bisericile respective s-au realizat drumuri de acces, parcări, puncte de informare turistică, instalaţii de apă-canal şi iluminatul exterior – cu diferite modele de reflectoare chinezeşti, dar nimeni nu s-a gândit că ar trebui lumină electrică şi în interior! Aceasta, în condiţiile în care cablurile electrice au fost îngropate de jur-împrejurul bisericilor, la distanţe de nici 2-3 m! Toate acele biserici vechi au uşile şi ferestrele foarte mici, lumina naturală fiind insuficientă mai ales în perioada iernii ori în zilele noroase.

Apoi, nu au fost prevăzute paratrăznete la nici una din cele 16 biserici, cele montate pe turnuri în anii 1960-1970 fiind, aproape toate, defecte sau ineficiente.

Cele două biserici UNESCO rămase fără curent au fost restaurate ultima dată în anii 1990. În 1997, atunci când s-a depus dosarul de nominalizare către cel mai înalt for cultural al lumii[2], a fost întocmit proiectul de electrificare a interiorului bisericii Bârsana-Jbâr, preconizat a fi pus în practică în anul următor, lucru prevăzut şi pentru biserica Ieud-Deal (electrificată iniţial într-un mod improvizat şi lăsată fără curent la ultima restaurare în vederea refacerii instalaţiei, ceea ce nu s-a mai realizat).

Numai că, în 1999, bisericile respective au fost introduse de către UNESCO pe lista Patrimoniului Mondial, fără ca românii să le mai racordeze la reţeaua de electricitate… Iar celelalte două biserici-monument, Călineşti-Căeni şi Bogdan Vodă, deşi au cunoscut la rândul lor mai multe restaurări, nu au fost electrificate în interior niciodată…

Această situaţie absurdă îi pune pe turişti în imposibilitatea de a se bucura de comorile din interioarele semiobscure, după ce fac atâta drum şi plătesc biletul de intrare. Ei pot folosi lanterna telefoanelor (!) pentru că alte modalităţi de iluminat în bisericile întunecate nu există (doar ghidul de la Ieud-Deal pune la dispoziţia tuturor o lanternă electrică portabilă…)!

Apoi, fără electricitate, nu pot fi instalate sisteme antiefracţie şi nici detectoare pentru fum, deşi, proiectul a prevăzut 16 sisteme antifurt, câte unul pentru fiecare biserică[3]! Aş vrea să văd şi eu „sistemele antiefracţie” de la cele patru biserici neelectrificate…

Cum s-a ajuns la această aberaţie strigătoare la cer (incompetenţă? indiferenţă?)?! Din cauza proiectantului (Aedilis Proiect SRL) şi a beneficiarului (Consiliul Judeţean Maramureş), care ar fi putut facil include în proiect, dar nu au făcut-o, dotarea completă a tuturor bisericilor.

Conform Ghidului Măsurii accesate (5.1), între cheltuielile eligibile sunt acceptate tot ceea ce înseamnă „restaurarea, consolidarea, protecţia şi conservarea monumentelor”, inclusiv: „cheltuieli pentru alimentare cu apă, canalizare, alimentare cu gaze naturale, agent termic, energie electrică, ventilare, climatizare, PSI, siguranţă la foc, antiefracţie, telecomunicaţii şi alte tipuri de instalaţii impuse de destinaţia obiectivului de patrimoniu”, cu precizarea că „lista activităţilor eligibile este orientativă, alte activităţi decât cele de mai sus putând fi considerate eligibile dacă solicitantul justifică necesitatea derulării lor”[4]!

Şi atunci, cum de i-a lăsat inima să rateze asemenea ocazie, refuzând să electrifice bisericile şi să le lase la mâna hazardului, fără sisteme de securitate şi paratrăznete?!

Direcţia de Cultură (DJCCPCN Maramureş) a criticat lipsa paratrăznetelor eficiente[5], mai ales că, din lista de mai sus, bisericile UNESCO din Şurdeşti, Deseşti şi Ieud-Deal au avut deja turnurile afectate de descărcări electrice în anii 1919, 1920 şi 1973, alte biserici fiind distruse complet de fulgere (ultima în 1996, în satul Valea Stejarului). O parte a presei a subliniat excesul de beton, calitatea pavajelor sau montarea unui gard peste morminte (!), o singură publicaţie remarcând lipsa electrificării interioare[6].

Rezultatul a fost doar un „drept la replică” halucinant al managerului de proiect de la C.J., Claudia Maria Breban[7]… Conform acesteia, vina este a ziaristului, nu a C.J., a proiectantului şi a executanţilor, „abaterea de la proiect” nici nu poate fi pusă în discuţie (de ce?!), iar „realizarea branşamentelor la reţeaua de energie electrică … reprezintă o altă categorie de lucrări care exced proiectului realizat”… Dar, cine i-a împiedicat să facă un proiect complet?!

Din nefericire, atât pe parcursul derulării proiectului, cât şi la momentul recepţiei acestuia, gravitatea situaţiei a fost estompată de cvasi-majoritatea presei, care a exultat cu laudele la adresa unuia „dintre cele mai reprezentative proiecte implementate de Consiliul Judeţean Maramureş”.

Apoi, „Circuitul Bisericilor de lemn din Transilvania de Nord” a primit „Premiul de Excelență” la Gala Turismului Românesc „pentru realizările remarcabile ce contribuie la dezvoltarea și promovarea turismului”!

Nici nu mai are vreun rost să pomenim că personalul angajat să deservească cele 16 centre de informare a fost selectat deseori pe baza legăturilor cu parohul locului, fiind angajaţi chiar şi clopotari cu şapte clase, care nu cunosc o boabă în vreo limbă străină! E drept, la unele biserici există însă şi ghizi foarte buni.

Mai trebuie ştiut că preoţii bisericilor UNESCO Bârsana-Jbâr, Poienile Izei şi Ieud-Deal continuă să interzică total şi inexplicabil, fotografiatul în interiorul lăcaşurilor, cu sau fără bliţ!

Până la urmă se putea încă şi mai rău, dar proiectul de 4,5 mil. euro a fost încheiat fără ca bisericile să mai fie supuse la „restaurările” de ultimă modă… Ne referim la genul de „restaurări” cu termopane de la Sighişoara, la rezidirile fanteziste şi butaforiile de beton armat de la Deva, Rupea, Suceava, Feldioara etc., la fluviile de beton de la alte biserici de lemn precum cele din Baica, Racâş ori Ciumărna din Sălaj[8] ş.a…

Ce este acum de făcut în cazul singurelor biserici UNESCO din lume rămase fără curent electric, adică cele două din Maramureş – România: Ieud-Deal şi Bârsana-Jbâr, pentru că celelalte 6 biserici româneşti, respectiv 44 de biserici de lemn ale Patrimoniului Mondial din Polonia, Slovacia, Ucraina, Finlanda, Norvegia, Rusia şi Chile (de toate sunt doar 51!) sunt electrificate – unele din lăcaşurile străine având chiar sisteme automate de stingere a incendiilor, de care pe la noi nici măcar nu s-a auzit?!

Gravitatea situaţiei impune intervenţia grabnică a Guvernului, prin Institutul Naţional al Patrimoniului (de ce, oare, n-a intervenit până acum?!), pentru că C.J. Maramureş pare depăşit, neînţelegând practic despre ce este vorba… La alţii n-are rost să se apeleze, Comisia Naţională a României pentru UNESCO fiind condusă, începând din 2011, de către Ani Matei[9].

Soluţia este clară: se impune echiparea urgentă – prin „sărirea” etapelor cronofage, cu instalaţii electrice interioare, sisteme antiefracţie şi alarme pentru fum (sau, de ce nu, direct cu sisteme de stingere automate!), precum şi montarea de paratrăznete funcţionale la toate bisericile monument de lemn!

Teofil Ivanciuc

NOTE ___________________

[1] http://patrimoniu.gov.ro/ro/component/content/article/9-monumente-istorice/37-raport-de-monitorizare-al-bisericilor-din-lemn-din-jud-maramures-inscrise-pe-lista-patrimoniului-mondial-2011.
[2] http://whc.unesco.org/uploads/nominations/904.pdf

[3] Vezi nota 1.

[4] http://regio-adrcentru.ro/wp-content/uploads/2016/06/Ghid-5.1.pdf

[5] http://www.graiul.ro/2015/12/28/monumentele-istorice-din-maramures-in-pericol/

[6] https://ziarmm.ro/jenant-doua-biserici-monument-unesco-din-maramures-fara-curent-electric-in-2016/

[7] http://www.cjmaramures.ro/comunicate/drept-la-replica-proiectul-circuitul-bisericilor-de-lemn-din-transilvania-de-nord-nu-presupune-racordarea-la-reteaua-electrica-a-bisericilor-monument-unesco

[8] http://www.salajulpursisimplu.ro/marele-kitsch-biserici-vechi-de-lemn-din-salaj-batjocorite-in-numele-turismului/

[9]http://www.cotidianul.ro/ani-matei-de-la-uascr-la-unesco-132011/

Articol preluat de pe platforma www.contributors.ro

Andreea Coman s-a născut în Sighetu Marmaţiei. Are 33 de ani, a absolvit C. N. Dragoș – Vodă și ulterior Facultatea de „Relaţii Internaţionale” din București. Și-a continuat studiile urmând un program Erasmus în Franța, după aceea, devenind consilier pentru export la Camera de Comerț. Este cea care a dat naștere conceptului Wool Follies, concretizat printr-o companie care creează covoare tradiționale ”adaptate” trendurilor actuale de design interior.

Camelia Pesek: Andreea, în câteva cuvinte, ce reprezintă Wool Follies și cum a luat naștere această frumoasă poveste de succes?
Andreea Coman: Wool Follies este un concept care s-a născut din dorința mea de a avea o activitate creativă în domeniul decorațiunilor interioare și cred că, deși nu a fost totul calculat de la început, îmi dau seama acum că mă reprezintă de fapt, pe mine. În primul rând, pentru că sunt româncă, maramureșeancă, așadar m-am gândit în mod natural la meșteșugurile tradiționale românești și, în mod special la țesut, care m-a atras prin frumusețea culorilor și motivelor, și prin căldura pe care o degajă în amenajarea interiorului unei case. În al doilea rând, trăiesc acum, de ceva ani buni în Franța, care este, așa cum știm, țara modei, a chic-ului, a designului rafinat, cu linii minimaliste însă foarte elegante. Asșdar, creațiile mele au ieșit, cred, cam undeva la mijloc între cele două: un design bazat pe motive folclorice românești, însă reinterpretat într-un stil mai minimalist. Am ținut însă neapărat ca realizarea covoarelor să se facă după metodele tradiționale românești.

Camelia Pesek: Am înțeles că recent compania ta a fost selecționată să participe la cel mai mare târg de decorațiuni home&deco din lume, ai putea să ne relatezi această experiență unică?
Andreea Coman: Da, într-adevăr, Ambiente este unul dintre saloanele de referință la nivel mondial în acest domeniu. 5000 de firme care expun, 11 pavilioane de expoziție și, aș adăuga, la un singur nivel, căci mai erau și etajele, este absolut copleșitor! Ca să vă spun și o anecdotă, în prima zi când am ajuns cu tatăl meu, făcusem cam 10 minute cu trenul și în holul de la recepție a salonului, ne-am zis: „ah, am ajuns repede”… doar că am făcut încă 30 de minute pe jos ca să ajungem la standul meu! În altă ordine de idei, pentru mine a fost extraordinar și pentru că a fost prima mea experiență de a expune la un târg. Cred că în mod normal nu aș fi avut curajul să expun direct la Ambiente, aș fi început cu ceva mai mic, dar pe urmă m-au ales la concurs și mi-am zis că nu pot să refuz o asemenea oportunitate. Așadar târgul este o adevărată vitrină mondială, persoane și contacte de peste tot din lume, întrebări multe, toată lumea vrea să te întrebe ceva, fiecare altceva bineînțeles, așadar trebuie avută și mare grijă să nu dezvăluim prea multe :).

Camelia Pesek: De ce sunt speciale covoarele tale?
Andreea Coman: Obiectivul meu nu a fost să fac covoare speciale, ci să le fac așa cum simțeam eu. Pentru mine, ele sunt speciale în mod sigur pentru că sunt ale mele :). Cred că ele au plăcut celorlalți prin design și mai ales prin povestea lor. Într-adevăr, în societatea de azi suntem obișnuiți să cumpărăm lucruri, să le ținem până ne plictisim și pe urmă le aruncăm, iar producția acestor obiecte urmează și ea această logică a consumului, să producem cât mai mult și cât mai repede. Eu mi-am dorit în această cursă să mă opresc și să mă uit înapoi în trecut: cum se făcea înainte? Covoarele țesute de mână necesită timp, țesătorea stă cu ele, pune fir după fir și covorul prinde formă în ritmul lui. El capătă astfel o altfel de semnificație și valoare. Și cred că povestea asta place, cred că avem nevoie și de așa ceva.

Camelia Pesek: De ce covoare și, mai ales, această pasiune pentru decorațiuni interioare?
Andreea Coman: În cadrul jobului meu în Franța, am avut ocazia să lucrez cu firme din domeniul decorațiunilor interioare. Firme mici care realizează, însă, obiecte extraordinar de frumoase și care respectă și ele tradiția moștenită de generații întregi. Aceste firme sunt recunoscute de către statul francez printr-un label care se numește „Patrimoniu viu”, ceea ce mi se pare foarte frumos prin simnificație și prin faptul în sine, că pune în valoare artizanii. Cred că prin această colaborare cu ele s-a conturat încetul cu încetul și dorința mea de a lucra în acest domeniu. Și astfel, într-o bună zi, m-am apucat, spre marea mirare, cred, a familiei mele, care de la o zi la alta s-a trezit că trebuia să mă ajute (eu fiind în Franța), să fugă de colo – colo să îmi ia pachețele cu ațe, cu lână,cu mostre de culori, să le ducă pe sate la femei… în fine, o aventură!

Camelia Pesek: Cine este Andreea Coman și cum își reflectă ea personalitatea în muncă?
Andreea Coman: Grea întrebare! Eu cred foarte mult în valoarea muncii, cred sincer că se pot muta munții prin muncă. În orice caz, a fost și este un principiu după care mă ghidez. Eu am „noroc” și pentru că Wool Follies este ceva ce îmi place, așadar, nu simt că muncesc, cu atât mai mult cu cât acum sunt într-o perioadă în care culeg rezultatele muncii mele. Însă, nu a fost așa întotdeauna, cu Wool Follies am cunoscut și multe momente de îndoială, de disperare chiar, când nu știam cum să continui și mi se părea că nu voi ajunge niciodată niciunde cu acest proiect. Și, atunci, în momentele acelea, și ajutată de cei dragi care m-au susținut necondiționat de la început, îmi spun că trebuie să muncesc, să continui și să perseverez.

Camelia Pesek: Ce impact a avut participarea la acest târg asupra popularității covoarelor tale?
Andreea Coman: Sigur că popularitatea este ceva foarte subiectiv, are și ea importanța ei, însă, pentru mine, cel mai important a fost să mă întorc cu comenzi de acolo. În general, aș zice că târgul a avut un impact foarte pozitiv, avem mult de muncă, sunt din nou în anumite momente cuprinsă de îndoieli și îmi pun o grămadă de întrebări, așadar „lupta” continuă. Târgul nu a fost o finalitate, dimpotrivă, el este abia începutul acestei aventuri.

Camelia Pesek: Ce ”nume mari” de producători au expus alături de tine?
Andreea Coman: Nu știu cât sunt de cunoscute aceste firme de către public, Ambiente fiind un salon profesional și mai ales că cele mai prestigioase firme care fac produse foarte scumpe și, deci, rare nu sunt întotdeauna cele mai mari sau cele mai cunoscute. Aș putea pomeni, însă, firma Villeroy&Boch care avea un stand mare cât un oraș, Janice Kirkpatrick care a fost designerul invitat de onoare și, în fine, actrița Elizabeth Hurley care a fost prezentă și a vizitat salonul.

Camelia Pesek: Cum vezi următorul pas în dezvoltarea afacerii tale?
Andreea Coman: Am și eu o superstiție în viață, și anume, că dacă spunem dinainte care ne sunt planurile, nu se vor mai realiza, așadar, sunt întotdeauna foarte discretă în legatură cu ceea ce fac și până nu văd că e totul gata, tac chitic. Dar îmi doresc să continui, cred că asta e cel mai important.

Camelia Pesek: De final, câteva cuvinte despre ce reprezintă Maramureșul, în speță Sighetul pentru tine!
Andreea Coman: Sighetul este pentru mine locul unde mi-e familia, unde ne regăsim cu prietenii dintotdeauna, Sighetul e acasă, pur si simplu! Aici MULȚUMESC!

Autor, Camelia Pesek

”Femeia, al cincilea anotimp” – Expoziţie de artă plastică

Miercuri, 8 Martie, în cadrul evenimentului „Femeia, al cincilea anotimp”, a fost aniversată ”femeia creator”, moment conceput şi realizat de Primăria Sighetu Marmaţiei, Muzeul Maramureşean şi o parte dintre artiste (Ileana Pipaş, Ioana Ileana Vraja, Ştefania Adela Pop, Silvia Boar).

Expoziţia cuprinde o diversitate de lucrări de artă în tehnici diferite (pictură, grafică, fotografie, icoane pe sticlă, colaj) create de 20 de artiste din Sighetu Marmaţiei şi Baia Mare. La vernisaj, alături de autoarele lucrărilor, a fost un public numeros, prieteni şi admiratori de frumos. Cu aceeași ocazie, doamnele au fost ”răsplătite” cu flori şi diplome de excelenţă pentru aportul adus la îmbogăţirea spaţiului cultural al municipiului, de către primarul Horia Scubli şi directorul Muzeului, Gheorghe Todinca.

Zâmabete, aplauze şi bucurie. Ileana Matus, vocea de diamant a multor momente artistice, a dăruit două romanţe tuturor celor prezenţi.

Expoziţia poate fi vizitată în incinta Muzeului Maramureşean, Secţia Etnografie până la sfârşitul lunii martie, de marţi până duminică între orele 9:00 şi 16:00. Au expus din Sighetu Marmaţiei: Ileana Pipaş; Ioana Ileana Vraja; Silvia Boar; Ana Ulici; Bacs Balea Dana Izabela; Rebeca Dan; Dradici Renata; Katinca Dan; Pasenciuc Liliana; Ştefania Adela Pop; Szabo Dănuţa; Ierima Laura; Gabriela Rosuş; Lia Stan; Baia Mare : Mihaela Ganţa; Alina Modârcă; Eleonora Florian; Mirona Pintean; Camelia Mosima; Balazsi Lavinia.

Ștefania Adela Pop

The Magicians este un serial creat în anul 2016, în derulare. Acesta îl are în prim-plan pe Quentin Coldwater, personajul principal, îndrăgostit de magie. Totul începe într-o zi obișnuită, în Brooklyn, unde Quentin, prietena lui din copilărie, Julia și iubitul ei, merg în căutarea casei evaluatorului lui Quentin, care trebuie să-l examineze. Ajungând acolo, descoperă un ceas identic cu cel din cărțile lui Q. favorite, “Fillory and Further”. Aici găsește un plic din partea evaluatorului, care, între timp, a murit. Plicul conține cartea a șasea din „Fillory and Further” . Mai târziu, Q. și Julia ajung la Universitatea Brakebills, unde dau un test. Din acest moment magia inundă serialul. Quentin intră la universitate, dar Julia nu. Dar asta nu îl oprește din a realiza că magia există.

Quentin este o fire introvertită, considerat nebun de cei din jur. Genul de persoană care se consideră inutilă și nu-și exprimă sentimentele, care este doar un ornament pe marele brad… lumea, un suflet pierdut într-o mie de fețe. Este înalt, cu părul brunet până la umeri, și nesigur atunci când vorbește. Singurul lucru care îl face fericit este magia, inclusiv “trucurile de petreceri”.

Parcurgând sezonul, se împrietenește cu Margo și Eliot, doi elevi în anul trei. O descoperă și pe Alice Quinn… Aceasta este o fată la fel de introvertită ca și el, blondă, cu ochelari. După ce se cunosc mai bine el este cuprins de o dragoste enigmatică pentru ea. Cei doi sunt de fapt o conexiune puternică cu micile ei defecte care îi despart, ca o dragoste imposibilă.

Îmi place foarte mult acest serial. Prezintă cele două lumi, una magică, colorată și una reală, rece… Depinde cum privești viața. O poți remarca bună, emanând iubire și fericire, sau poți să îi transformi calitățile în defecte… Unii aleargă după faimă sau alte lucruri mărunte, dar uită de importanța fiecărei clipe și se lasă controlați de alții în loc să trăiască pe cont propriu. Nici nu poți crea limite căci nu poți ști ce se va întâmpla mâine… Este foarte important și să nu uiți de aparențe, care pot să-ți tragă „țeapa” uneori. Suntem, oare, din când în când, nebuni?! Ne trăim viața într-o bulă de aer crezând că suntem în siguranță, dar nu… Nu suntem, căci în acest fel nu ne vom trăi viața, considerând orice un pericol. Cunoaște-te pe parcursul fiecărei clipe, ascultă-ți inima! Îmbrățișează-ți creativitatea și fiecare pasiune ascunsă, pentru că acestea te fac unic! Multă lume spune că nu acestea contează, dar, de fapt…

Acest serial înseamnă mai mult decât niște actori adunați în fața camerei. Este fascinant cum ei încearcă să transforme realitatea în ceva fantastic, făcându-l să pară atât de real. Fiecare emoție, zâmbet, lacrimă înseamnă ceva mult mai mult decât actorie. Quentin Coldwater (interpretat de Jason Ralph) este un caracter foarte greu de jucat, deoarece în cartea scrisă de Lev Grossman, este prezentată mai mult partea gândurilor lui, dar în serial contează foarte mult toate micile porniri și sentimente. La fel și Alice Quinn (interpretată de Olivia Taylor Dudley), care nu are sprijinul familiei, iar fratele ei, cel mai bun prieten, a murit. Ce vreau să spun cu asta? Că a trecut prin multe și fiecare acțiune reflectă acest lucru.

Vă recomand acest serial, sunt convinsă că-l veți îndrăgi. Trăiască magia!!!

Burcuș Carolina

clasa a V-a, Colegiul Național „Dragoș – Vodă”

“Post – Truth, Post – West, Post – Order”, documentul care ne transferă o porţie generoasă de incertitudine, s-a aflat pe agenda Conferinţei de Securitate de la München, desfăşurată în perioada 17 – 19 februarie 2017 şi ne “luminează” în perspectiva potenţialelor schimbări dramatice din evoluţia lumii. Dar, vorbim despre eternele jocuri cu mănuşi din istoria omenirii, despre reguli pe care nu le respectă… cei mari.

Când oare au fost diferitele sisteme socio – politico – militare ce au fost consemnate de istorie adeptele adevărului? Care guvernare – mai mult sau mai puţin democratică – a fost exponenta purei decenţe sau a umanismului nepervertit? Sigur au fost şi unele mişcări elitiste ce au generat progres, au existat unii “despoţi” mai… luminaţi, dar, la nivel de sistem protecţionist de guvernare, dezinformarea/ ne-adevărul, a fost şi este instrumentul “magic” de control al maselor.

Se spune că… trăim într-un secol al super – manipulării şi-al dispariţiei socializării, al dezintegrării umanului şi-al implementării controlului sistemic.
Am aflat de pe surse că… se pregătesc infuzii masive de finanţări din partea miliardarului Soros pentru a sprijini o lovitură de stat condusă de ONG – uri, pentru a răsturna ordinea est-europeană democratică. Va fi adusă la putere societatea civilă – bat-o vina!
Din mesajele pe care le-am primit de la cititorii noştri virtuali vă confirmăm că…. 99,99 % dintre aceştia îşi doresc un alt tip de Preşedinte – Conducător.
Marile institute de sondare a opiniei publice au confirmat prognoza de creştere a economiei mondiale cu… XX,001%. Stop aberaţiilor! Dimpotrivă, specialiştii planetei au identificat semnale subversive de criză!
Pe cine să bănuim de… bună – credinţă?
Păi oameni buni, bogaţii planetei au sărăcit şi, filantropia – în consecinţă – s-a diminuat până la… Pământ! Se poate accesa bunăstarea, viaţa decentă dacă nu primim nişte binecuvântate… resturi?

Nu cred că ne mai miră nimic, mă refer la cei care îşi pot încorda mintea şi sunt “apţi” să judece un pic… cât de cât!
Nu ştiu în ce fel de secol trăim. Va fi sau nu va fi religios, va fi sau nu va fi ticălos, va fi sau nu va fi sfârşitul speciei umane previzibil… va fi sau nu va fi?….
Minciuna nu s-a născut în România şi nici nu este la modă doar la noi. Minciuna este azi un stil generalizat de viaţă. Era “post – truth” ne sugerează că minciuna este de fapt un mod de-a se exprima al unora dintre leader-ii noştri, susţinuţi de tehnologii adecvate, un experiment pe care-l trăim in vitro, pentru a ne alătura cobailor din lumea întreagă ce sunt satisfăcuţi de roluri pasive şi de implanturi religioase.
S-ar putea să (ne) trăim ultimele zvâcniri ale adevărului romantic, îl vom abandona ideologic şi ne vom supune… “axei răului”, a minciunii sau, mai soft spus, axei manipulării. Marea masă – imensa masă – nu mai discerne adevărul, probabil este destul de banal, plictisitor şi nu produce bani, rating, faimă, imagine, vizibilitate.
Asaltul mediatic nefiltrat, pervers, vizând în general jocuri periculoase, aduce după sine nesiguranţă şi-o angoasă socială suprarealistă cu adânci consecinţe în profilul cetăţeanului sufocat de informaţie.

Să încercăm să devoalăm: cu o regie aproximativă, cu scenarii subtile şi fără inhibiţii putem tulbura minţile mulţimilor. E vorba de manipulare şi persuasiune sau, mai “cool” spus, de tupeu şi de agresivitate!
Unde ne aflăm noi în această schemă? Unde se află clasa de mijloc, clasa de… jos? La ce să se aştepte? Spre cine să privească? Cine-i depozitarul… adevărului? De ce avem nevoie de adevăr?
Mai are sens să găsim/ previzionăm răspunsurile?
Nu! Categoric! Gândesc alții în locul nostru!
Punct !

Ion Mariş 

sursă foto: internet (Salvador Dali)

Miercuri, 8 Martie 2017, Muzeul Maramureşean, Secţia de Etnografie (strada Bogdan Vodă nr.1), găzduieşte, de la ora 14.00, vernisajul expoziţiei de artă plastică dedicată femeilor – artist, expoziție intitulată sugestiv: „Femeia, al cincilea anotimp”.

Vor fi prezente pe simeze artiste plastice atât din Sighet: Ileana Pipaş; Ioana Ileana Vraja; Silvia Boar; Ana Ulici; Bacs Balea Dana Izabela; Rebeca Dan; Dradici Renata; Katinca Dan; Pasenciuc Liliana; Ştefania Adela Pop; Szabo Dănuţa; Ierima Laura; Gabriela Rosuş; Lia Stan, cât și din Baia Mare: Mihaela Ganţa; Alina Modârcă; Eleonora Florian; Mirona Pintean; Camelia Mosima; Balazsi Lavinia cu lucrări de pictură, grafică, pictură pe sticlă, pastel, tehnici mixte.

Ștefania Adela Pop