– Hai mai repede, ce tot stai şi te gândeşti? întrebă vizibil iritat băiatul cu tricoul verde ieşindu-i mult peste blugii decoloraţi şi cu converşi în picioare. Avea faţa plină de coşuri, părul peste urechi, nu era urât dar nici frumos, iar faptul că nu crescuse deocamdată decât până la 1.55 nu-l avantaja foarte tare.
– Ţie ţi-e uşor să spui, Marine, taică-tău nu te stâlceşte în bătaie dacă vede că dispari noaptea de acasă, îi răspunse plângăreţ o voce feminină destul de copilăroasă care încerca să şoptească cât mai puţin zgomotos în liniştea perfectă a nopţii.
– Cine să vadă, că eu n-am tată. Nu ţi-e bine? Că eu plec, să ştii, nu mai stau după tine, vorbeşti numa prostii. Am venit să te ajut că ţi-e frică, e noapte şi mai ştiu eu ce-ai îndrugat. Da nu stau mult după tine. Vii sau nu?
– Vin, am zis că vin, ce te superi, extraordinar, sensibil mai eşti!
– Sari odată dracului gardul ăla, Nuţi, că de încep să latre câinii, pe mine nu te mai bazezi! şopti el răstit, un pic mai tare decât ar fi intenţionat.

Nuţi era slabă, înaltă şi puţin adusă de spate din cauza sânilor care începeau să-i crească şi pe care încerca să-i mascheze cum putea. Îşi lua bluze largi şi se apleca mult înainte. Cu toate astea era cu aproape un cap mai înaltă decât băiatul care o încuraja, cum ştia el mai bine, să evadeze în miez de noapte. Avea trăsături firave, copilăroase, îndulcite şi mai mult de părul lung, uşor ondulat, pe care îl prindea de obicei la spate. În acea seară era desfăcut, îi aluneca în valuri ample, făcându-l pe Marin să caşte puţin gura şi să o uite aşa vreo 20 de secunde.

– Ce ai, vrei să-ţi rupi ceva?! o sprijini el pe fata care făcuse o mişcare îndrăzneaţă sărind din vârful gardului, aşa cum văzuse că fac băieţii.
– Hai termină, să mergem că de mai stăm mult pe-aici se trezeşte bunică-mea şi de la ea până la a afla tata e doar un pas. Şi nici pe tine nu te văd bine dacă află, mai spuse ea eliberându-şi braţul din strânsoarea băiatului şi încercând să-şi dea pe spate părul care se tot încăpăţâna să-i vină în ochi şi în gură.
– Ce să-ţi spun, nu mai pot de frică, de mă enervezi te las aici şi am plecat, ameninţă a doua oară şi nu foarte convins copilul aproape adolescent sau invers.

Satul maramureşean de la frontiera cu Ucraina era pustiu la acea oră din noapte. Nici în miezul zilei nu părea aglomerat şi asta datorită faptului că majoritatea erau plecaţi la muncă în străinătate, revenind doar pe perioada sărbătorilor şi în august. Era iulie, aşa că locuitorii erau în marea lor majoritate bătrâni şi câţiva nepoţi care mai acceptau izolarea de marele oraş.

Cei doi au mers în linişte până la punctul de întâlnire, un tei bătrân din care nu mai rămăsese decât o jumătate de trunchi şi cu toate astea puteai să găseşti în scorbura ce se formase o ascunzătoare pe cinste. Era de vreo săptămână o căldură nebunească de iulie, praful se ridica în grămezi pe marginea drumului iar aerul devenise respirabil doar la umbra nucilor din curţi şi în casele răcoroase, bătrâneşti. Mai apăruseră şi câteva moderne, cu etaj, dar nu erau locuite decât o lună-două pe an. Noaptea devenea mai respirabil, dar tot erau peste 20 de grade.

Se aşezară pe pământ, lângă trunchiul chinuit de timp.

– Ai văzut ce tot postează Ştefi, mă enervează de nu mai pot, rupse Nuţi liniştea neîntreruptă nici măcar de paşii lor, nereuşind să se abţină de la verificarea notificărilor de pe facebook.
– De parcă mă interesează pe mine poveştile voastre de facebook! zise Marin ţâfnos. Şi am spus că nu aducem telefoanele. Oare unde or fi ceilalţi?
– La cât ai zis că ne întâlnim?
– La 1. E 1.10, oare să fi plecat înainte?
– Nu cred… Cum să plece? Ia să vedem, e cineva online? Şi îşi trecu degetele rapid, cu dexteritate peste ecran. Marin îi urmărea de aproape faţa luminată când de roz, când de galben, când întunecată de vreun mov răzleţ. I se păru frumoasă.
– Ei, e? întrebă el după vreo două minute, tulburat şi enervat de dansul culorilor pe chipul ei, scuturându-se de ele şi amintindu-şi că o ştia dintotdeauna.
– Nu prea. Las un mesaj?
– Nu lăsa, mai stăm puţin. Oricum dacă ei au ascultat şi dacă nu au făcut alzheimer între timp atunci ştiu că am stabilit fără telefoane.
– Da, da…îl îngână Nuţi. Auzi, tu crezi că e important examenul ăsta de la sfârşitul anului? întrebă ea după un minut de linişte şi întuneric.
– Ştiu şi eu? Poate că e important, bunica zice că dacă faci un liceu bun eşti om, dacă nu, nu . Se va sparge gaşca, o să vezi, unii o să aibă fumuri după ce intră la liceu.
– Pare că-i spartă din seara asta. E 1.20. Eu sun.
– Pe cine să suni, ai înnebunit? La ora asta? Şi ţi-am spus…
– O sun pe Corina… Sau pe Raul?
– Cum să o suni pe Corina, ştii că a zis să nu o sunăm doamne feri, bunică-sa nu are somn, o păzeşte mai ceva ca pe o prinţesă.
– Da, ai dreptate, pe Raul îl sun.
– Nuţi, eşti nebună, zău, tu uiţi ce vrem noi să facem.
– Nu uit, mă gândesc doar dacă e ok, dacă e perioada bună. Poate e exagerat, cine ştie ce boli luăm! Poate s-au răzgândit, e cam fără sens, adică şi eu…
– Am discutat despre asta, o întrerupse Marin serios. Poţi să renunţi dacă vrei. Da de ce nu vin? E 1.30.

Telefonul îi vibră ameţitor în mâini şi în acelaşi timp văzură două umbre care se apropiau prudent.

– Bau, mi-a fost frică să te sun, auzi brusc lângă ea o voce feminină cu clinchete aurii din părul lung până la umeri şi drept. Corina era frumoasă, băieţii întorceau capetele după ea, avea un IPhone îmbrăcat în roz care făcea telefonul lui Nuţi să arate ca o Cenuşăreasă a telefoanelor.

Se cunoşteau dintotdeauna, crescuseră împreună toţi patru la bunici în satul acela uitat de lume unde se mai păstrau obiceiurile şi toată tehnologia, telefoanele, facebookul năvăliseră peste ei, lăsându-le o singură alegere. Veneau doar în vacanţe iar în oraş trăiau aceleaşi lucruri, mereu aceleaşi şi ascultau cu gura căscată, invidioşi, poveştile bunicilor despre cum se jucau în copilărie, cum alergau pe câmpuri, făceau baie în râu, mâncau mere direct din copac şi beau lapte în fiecare dimineaţă de la vaca din grajd. O viaţă atât de plină de real, de aventură!

– Unde aţi întârziat? întrebă şi Marin dând mâna bărbăteşte cu Raul.
– Am tot aşteptat-o pe nebuna asta, zise Raul dându-şi părul tuns după ultima modă din ochi. Era puţin mai înalt decât Marin dar cu tot atât de multe coşuri.
– Ce nebună, ţi-am spus, nu puteam ieşi oricum, bunica doarme rău de tot, a trebuit să aştept până era sigur, se răţoi la el Corina în întuneric.
– Hai să mergem odată, ce mai contează, interveni Raul, am aşteptat oricum după tine până mi s-a făcut rău.
– Ce să-ţi spun, sunt impresionată!
– Hai fiţi serioşi, interveni Marin, credeţi că e o idee bună?
– Poi până mai ieri ziceai că-i excelentă şi acum vrei să te duci la mămicuţa plângând? îl maimuţări Corina cu un zâmbet care nu se prea vedea în întunericul de pe uliţă.
– Şi cu hainele ce facem?
– Cum ce facem? Le lăsăm acolo, aşa am hotărât.
– Şi telefoanele?
– Cine dracu v-a pus să le aduceţi, parcă am decis că venim fără, asta e ideea, nu? Să impresionăm pe toţi la liceu cu ce am făcut în vacanţa de vară. Doar nu o sa spunem că nimic sau am stat sau mai ştiu eu ce răspuns idiot.
– Da, dar sunt legată tare de el, scânci Nuţi, nebăgând în seama esenţialul. Dau check in?
– Enervante-s femeile, decretă Raul cu un ton superior, de om trecut prin viaţă şi luând-o uşor înainte.

Se auzea un vuiet încetişor cu clipocit de apă iar în câteva minute râul Tisa se prezenta întunecat în faţa ochilor celor 4 adolescenţi abia ieşiţi din copilărie.

– Aici e locul?
– Aici, da, hai s-o facem, nu dă nimeni înapoi, da?
– Dar nu e periculos? se auzi o voce spăimoasă de fată.
– Nici vorbă, hai, intrăm direct, jos textilaaaaa!
– Jos ce?
– Hai odată, dezbrăcarea ce vă tot fandosiţi?! urlă Marin repezindu-se spre apă şi urmat la scurt timp de ceilalţi.

Mângâiaţi doar de lumina lunii, două fete cu sâni mai mult decât înmuguriţi şi doi băieţi ciolănoşi şi uscaţi şi-au aruncat hainele şi chiuind au sărit în apa râului care le venea până la genunchi, încercând cu disperare să-şi acopere corpul gol şi ruşinos, dându-şi seama că nu vor reuşi, stropind peste tot în jur pentru a nu se vedea că nu mai sunt copii şi gândindu-se cum de nu băgaseră de seama că apa e adâncă de doar o jumătate de metru. Dar una peste alta erau acolo, se hârjoneau în apa unui râu adevărat, chiar dacă pe jumătate secat, era noapte, trăiau aventura, erau tot ce fuseseră părinţii lor, bunicii lor, tot ce nu erau adolescenţii de vârsta lor, se simţeau norocoşi şi toată bucuria acelei nopţi clandestine se răspândi în aer făcându-l să vibreze scurt şi complice.

Crina Voinaghi

Cândva, strada pe care a fost construită clădirea din imagine a purtat numele de Szép (Frumoasa), nume care era în concordanţă cu frumuseţea arhitectonică a imobilului.

Construită la 1897, casa avea – şi are şi azi – ambele faţade bogat ornamentate, la fel şi interiorul: tavanul este ornat cu stucatură aurită, uşile au supraportalul sculptat, iar în camere sobele albe sunt de o frumuseţe aparte.
Casa are o poartă din fier forjat, splendid realizată, în stil neorococo, fiind cea mai valoroasă piesă din componenţa unei clădiri, de pe întinderea întregului județ.

(Imaginea grafică și text Pal Robert Zolopcsuk, din volumul „Sighetul Marmației”, Editura Valea Verde, 2012)

n.r.: actualmente strada pe care se află casa se numește Mihai Viteazul.

Mi-e feminitatea care-ncearcă albul rochiei. Mi-e îndoiala care-aruncă primul nasture descoperindu-mi decolteul. Mi-e, probabil, verdele ochilor care-mi redă speranţa în frumuseţea naturală. Mi-e stânjenirea care-mi arată cu degetul către pudra de culoarea pielii. Mi-e rujul roşu care nu-i prea vinovat, el stă pe buze până când, cu un gest scurt, îl şterg din reflex. Mă panichez.

Scenariul continuă de partea cealaltă a mesei, unde, sub egida unui pahar de vin, locuieşte…

Ţi-s ochii pe care-i văd cei mai limpezi, mi-e dor de puţină naturaleţe, n-am întâlnit-o demult. Ţi-ai scăpat un nasture pe undeva, ţi l-aş căuta chiar si fără certitudinea de a-l găsi, să-l coşi la loc, aici, sub ochii mei. N-ai cearcăne, niciun defect, şi-mi pare că pielea ţi-e mai măslinie de la gât în sus. Acum o secundă aveai buzele roşii care se crăpau sub efectul pastei colorate. Ţi-ai ridicat puţin privirea şi cu un gest neîntrerupt ţi-ai trecut dosul palmei peste ele. Ţi-a rămas o dungă roşie pe mână. Te-ai panicat.

Scenariul continuă de partea cealaltă a mesei, unde Ea nu rămâne fără ruj …

Mi-e orgoliul care mă face să-mi mai dau cu ruj pe buze. Pe cât de colorate-mi sunt, pe atât de femeie mă simt. Renunţ la încă un nasture din colecţia de trei care mi-au mai rămas, iar nasul mi-l pudrez uşor cu încă un strat măsliniu. Pulberea-mi ajunge pe rochia albă. Am timbre maronii de colo-colo, pe care reuşesc să le acopăr cu câteva şuviţe de păr blond, buclat. Mă descalţ pentru câteva secunde, doar să simt cât de uşor e să fii simplu pentru ultima dată, sper, în această seară. Zâmbesc fals în oglinda murdară de-o reflexie străină. Îmi rămâne ruj pe dinţi, nici nu observ. Mă ridic. Credeam c-am văzut-o pe mama; mă dor picioarele şi oftez c-un sunet de frecvenţă neaşteptată, mă panichez.

Scenariul continuă de partea cealaltă a mesei, unde El rămâne fără vin…

Ţi-ai dat din nou cu ruj pe buze, ţi-ai pus şi pudră măslinie, măcar miroşi a liliac. Sub firele blonde se-ascund cercuri pulbere şi-mi arăţi din ce în ce mai goală, şi la propriu şi la figurat. Te ridici pentru un moment, credeai c-ai văzut pe cineva. Scoţi un sunet, de parca-i suspina, te dor picioarele? Îmi mai torni puţin vin? Sunt pe cale să-ţi propun ceva riscant.

Scenariul nu continuă, decât dacă doreşti să vezi o femeie dezbracată…

Mi-a cerut să mă dezbrac. L-am înţeles perfect. În următoarea clipă mi-am şters cu ultima fărâmă de energie rujul de pe buze. Desculţă, am mers până la baie să-mi şterg pudra de pe faţă. Simţeam din nou că respir. Rochiţa albă, murdară de machiaj am azvârlit-o în coşul cu rufe, iar peste pielea goală mi-am aruncat blugii negri şi cămaşa în carouri.

Eram desculţă pe gresia din bucătărie iar la celălalt capăt al mesei el mă privea de parcă aş fi cea mai frumoasă femeie…

Eşti cea mai frumoasă femeie pentru că atunci când seara te urci tiptil în pat pielea-ţi miroase a cocos. Eşti cea mai frumoasă femeie pentru că şi atunci când porţi ruj ţipător, fără să vrei, îl ştergi cu dosul mâinii. Eşti cea mai frumoasă femeie pentru că porţi cămăşi în carouri si părul prins în coc, pentru că-ţi place ploaia şi să sari prin bălţi, să-ţi murdăreşti pantofii şi să n-asculţi de ei. Eşti cea mai frumoasă femeie pentru că ai curajul să fii tu.

Poţi să-ţi aminteşti cine ai fost, înainte ca ceilalţi să-ţi spună cine ar trebui să fii?

Daiana Opriş,

elevă în clasa a XII-a B, Colegiul Naţional „Dragoş Vodă”

Pentru că viața nu e făcută doar din momente frumoase am decis să exprim un astfel de mesaj.

Dragă cititorule, ce mai faci? Cum o mai duci? Ai reușit să treci peste acel moment greu ivit în viața ta? Ai reușit să uiți acea persoană? Mesajul se adresează unui amalgam de oameni, totuși sunt sigură că TU ai reușit să te regăsești în el. Acum, în sinea ta, răspunde sincer la acele întrebări. Oare chiar a meritat? Aici, unii se vor gândi la faptul că au acordat o a doua șansă, alții la faptul ca au renunțat, totuși, fiecare răspunde fie cu regret, fie cu entuziasm. Unele decizii personale ne afectează viața într-un mod bun. Pentru noi, faptul de a înlătura persoanele care ne țin în loc și nu ne îndrumă spre căi mai bune, reprezintă ceva benefic. Dar ce se poate spune când persoana pe care o pierdem înseamnă ceva pentru noi? Ei bine, nu poți să ții pe nimeni cu forța, dar poți face altceva. POȚI LUPTA. Fiecare dintre noi duce o luptă zilnică, fie cu orgoliul, fie cu resentimentele, cu ura sau depresia. Chiar dacă lupta e interioară, aceasta ne marchează. Mulți dintre noi am auzit că „tot răul este spre bine”, dar, să fie oare așa? Atunci când totul merge bine și suntem fericiți, ne dorim oare să se întâmple ceva rău? Mai mult ca sigur, nu. Totuși, uneori, dezamăgirile ne fac să ne dăm seama de importanța unor lucruri și de faptul că repetarea greșelilor duce la autodistrugere. Uneori, căutând fericirea, ne abatem de la alte lucruri. Uneori, vedem fericirea în succes și astfel ne îndepărtăm de prieteni, acei prieteni care ne-au adus acolo unde suntem. Uneori, din cauza unui fapt interpretat greșit ne îndepărtăm de anumite persoane care cândva reprezentau TOTUL. Uneori, ne găsim refugiul la anumite persoane, alteori în familie, dar întotdeauna vom avea nevoie de un refugiu. Dacă am rămâne fără prieteni unde am găsi refugiul? Desigur, mulți o să răspundă: „în familie”, dar, oare, nu avem fiecare un prieten care ne e mai apropiat decât un frate? Un prieten care știe totul despre noi? Un prieten care ne simte durerea?

Atunci când nu ai un astfel de prieten, lucrurile nu stau prea bine, de aceea, dragă cititorule, te rog să ai grijă de persoanele pe care le ai lângă tine. Poate, cândva, nu vor mai fi acolo…

Crina Tămaș

clasa a IX-a E, Colegiul Național „Dragoș – Vodă”

MĂRŢIŞOR
Au ieşit icoanele la plimbare, ţopăie guralive. Uneia tocmai i s-a adus, pentru întîia oară, închinare. ”Primăveri de pus în cui, / Cocoană ca mine nu-i”!

MAI
În grădinuţa dintre blocuri, toate plantele sunt uriaşe, în frunte cu bujorul. Bătrânii proprietari au încredinţat-o unei tinere perechi de pensionari militari, din blocul vecin. Burtoşi, aceștia umblă agil pe cărările înguste dintre straturi – sapă, plivesc, adapă plantele cu nemiluita. Seara, în Mai, după ploaie, numai într-un halat pufos, domna resfiră puii bujorului. Dimineaţă vor înflori toţi. “Veniţi să vedeţi ce castraveţi frumoşi am!” – va striga domnul comisar.

CONFUSION
Dimineaţă, deschid fereastra. Pe trotuar, dulăul blocului se uită spre mine. Nu mai știu care căruia-i zicem: „Ce-i, unch’eşú’?”

CĂLDURĂ MARE…
Duminică la amiază. Mică, dolofană, în roșu, iese din bloc în grabă. – ’Ce nu ți-ai pus, tu, lănțișorul? – o ia în primire soțul, la costum, plimbând căruciorul. – Că n-am apucat!… – îi răspunde ea gâfâind, transpirată, preluînd căruciorul.

CULOARUL „BIG”
”Domnu’, domnu’, nu loaţi lapte?… vi-l dau cu 40… groşcior…, morcozi, domnu’…, avem oauă proapete…, luați petrenjel din Iapa, doomnu’… !”

DULCE GRAI
S-a deschis un nou magazin. O bătrânică în strai popular coboară cu greu treptele: „Uăă, am gândit că-i angro, da-i numa’ andetai!…”

DOMN’ DOCTOR
Un chefliu iese de la Curtea Veche. „Trai bun, Ionuc!” – se adresează, scoţându-şi căciula, statuii înzăpezite.

PERONISTUL…
Peronul Gării, dimineaţă, demult… O nevastă tânără, în strai popular îşi aşteaptă bărbatul de la lucru, din lume. „… Şi nu ţi-i greu singură ?” – o întreabă un „peronist”. „Apoi, domnúle, când te legi de lume, ori mori, ori tri’eşti!”

CĂLDURĂ MARE
Zi toridă. Chioşcul din staţia de autobuz. Nevastă: ” … Din care, Ioa’?” „… Cola!… Auzi, „din care?”!… Ce mă inervezi!… ”

MENIUL ZILEI
– Pot să iau un pic oţetul?
– Cu siguranţă!

LA OFTALMOLOG
„Mie să-mi comanzi o ramă ca aiasta, domn’ doctor !” – cere pacientul arătându-şi vechii ochelari. „Cu ie mă înţeleg! Nu altele, noi, cu tot felul de ţărâmoane! …Ori două – una de rezervă!”

ÎNDEMN…
Venind dinspre Dealul Cetății, o bătrânică dă bineţe vecinei, o orăşancă invalidă, într-un cărucior: „Da’ unde te-ndemni?”

UPDATE
G’eorg’e despărţindu-se de Ion: – Noa. te-am pupat, mă, te-am pupat!

Autor, Marin Slujeru

Majoritatea tinerilor știu de „Orange Is The New Black” (Portocaliul este noul negru) ca fiind unul dintre cele mai vizionate şi cunoscute seriale din ultimii ani. Puţini ştiu însă că serialul se bazează pe cartea cu același nume, scrisă de Piper Kerman, carte pe care urmează să v-o prezint în câteva rânduri.

Colaborând în România cu editura Publica, făcând parte din colecția Narator, Piper Kerman își împărtășește trăirile dintr-o pușcărie americană pentru femei. Pledând vinovată în cazul legat de traficul de droguri din care făcea parte înainte cu câțiva ani să fie condamnată, personajul principal ajunge față în față cu o latură a vieții pe care nu o cunoștea. Ajunge să se obișnuiască, însă are parte de o „surpriză” care îi întoarce viaţa pe dos: bunica îi decedează, logodnicul o părăsește pentru prietena ei din copilărie, și cea pentru care lucra ilegal ajunge să îi fie colegă de celulă.
Mie personal mi-a plăcut modul în care autoarea organizează povestea în așa fel încât să fie vizionat și serialul. Cartea nu deține toate informațiile necesare pentru a înțelege în totalitate ceea ce se întâmplă iar cu unele personaje se comportă într-un anumit fel, așa că i-a dat o mână de ajutor regizorului și acesta a adăugat povestea fiecărui personaj. Situațiile la care ia parte şi pe care le trăieşte sunt descrise atât de bine încât poți cu ușurință să te pui în locul ei, iar pe mine asta m-a ajutat să înțeleg mai bine prin ce a trecut.

Dacă nu sunteți pasionați de citit, vă recomand cu mare drag serialul în care aveți parte de aceeași acțiune intensă precum cea prezentată în carte !

Elekeș Evelyne Carla

clasa a XI-a B,Colegiul Național Dragoș Vodă

La La Land este scris şi regizat de Damien Chazelle, regizorul de 32 de ani care a reuşit să ia în 2015 cu Whiplash, 3 premii Oscar şi un Glob de Aur plus multe alte premii. Se pare că povestea se repetă cu ultimul film al regizorului, cel din 2016 – La La Land – care are, deocamdată, nu mai puţin de 172 de premii şi 227 nominalizări. Este de aşteptat să aibă succes şi la Gala Oscar, dar asta vom vedea cu exactitate duminică noaptea începând cu ora 2:00.

Se spune: „La pomul lăudat să nu te duci cu sacul”, dar nu aş spune acest lucru despre filmul cu sute de premii şi nominalizări. Are mai multe elemente care îndreptăţesc aceste premii deşi, dacă vrei, îi poţi găsi şi neajunsuri. Pentru mulţi, faptul că e muzical e o barieră de netrecut. Dar e doar o prejudecată. Apoi comparaţia cu alte muzicaluri celebre pe care, dacă eşti cinefil, o faci vrând nevrând: West Side Story, The Phantom of the Opera, My fair Lady, Swing Time, Shall we dance, Moulin Rouge…

Pentru a fi mai uşor, am făcut o listă cu ce mi-a plăcut şi ce nu mi-a plăcut. Poate vă ajută să vă hotărâţi să vizionaţi cel mai premiat film din 2016. Şi după noaptea de duminică, poate şi din 2017.

Ce mi-a plăcut: Ryan Gosling, jazzul, chestiile siropoase şi muzicale, rolul pe care l-a făcut Emma Stone, rochiile ei (mai ales cea galbenă), apusurile de soare, că se ascultă viniluri, acordurile de pian care răsar de oriunde, dansul printre stele, că are o anume poezie, felul cum sunt filmate secvenţele de parcă te-ar lua la dans, localurile de jazz, idealismul plin de speranţă, jocul de la sfârşit de-a „ce-ar fi fost dacă” (de fapt mi-a plăcut tot sfârşitul, mai degrabă cum a fost realizat decât ca desfăşurare a evenimentelor, dar asta e altă poveste) şi, nu în ultimul rând, ideea care e veche ca jazzul, dar nu se învecheşte niciodată, cum că trebuie să-ţi urmezi visul, să lupţi pentru el şi că visătorii vor exista mereu, nesăbuiţi pentru restul lumii, deranjanţi chiar, dar cu atât mai importanţi.

Ce nu mi-a plăcut: freza şi pantofii lui Ryan Gosling (de fapt aveam pretenţii mai mari de la el şi în ceea ce priveşte rolul), faptul că banii nu reprezintă o problemă decât în teorie, lucru ce face evenimentele neverosimile, conversaţiile de la masă, faptul că cei doi par nişte Fred şi Ginger de mâna a doua, povestea în sine care altora le poate părea interesantă şi un paradox. Explic. Iubirea a fost sacrificată pentru împlinirea visurilor individuale. Visătorii nu cred în asta. Visătorii cred că iubirea învinge tot. Dar, pe de altă parte, iubirea lor rămâne ca în Casablanca (deşi e departe de a fi acelaşi lucru), îngheţată în timp şi deci, eternă, nu se dezvoltă, nu scade, nu creşte, este mereu tânără. Dar el pare la sfârşit însingurat iar ea plină de regrete.

Cu siguranţă sunt filme mai bune decât La La Land. Poate chiar printre cele nominalizate la Oscar. Dar faptul că lasă loc pentru evadare din prea mult real, că e plin de muzică, vis şi iubire îl face favorit în cursa pentru cel mai bun film al anului 2016. Dacă merită văzut? Da, merită! Măcar pentru a spune „Nu mi-a plăcut” în deplină cunoştinţă de cauză.

Crina Voinaghi

sursă foto: internet

Noël Bernard (Noël Bernard Berkovici) s-a născut la Sighet la 25 februarie 1925, pe strada ce azi se numeşte Mihai Viteazu nr. 19, dintr-o familie mixtă, tatăl fiind evreu iar mama săsoaică.

În anul 1937 se stabileşte împreună cu părinţii la Tel Aviv de unde, în anul 1940, emigrează la Londra; urmează cursurile Facultăţii de Matematică şi, după ce primeşte cetăţenia britanică, devine colaborator al secţiei române al postului de radio BBC şi Vocea Americii. Din anul 1953 se stabileşte la München, în Germania, unde devine redactor al secţiei de limba română al postului Europa Liberă, în 1957 fiind promovat director adjunct iar apoi, între 1966-1981 director al secţiei române a Radio Europa Liberă. Vorbitor al limbilor ebraică, idiş, engleză, germană, franceză, rusă, italiană, spaniolă şi română, în cariera sa de jurnalist s-a remarcat ca un fin şi erudit analist politic. Noël Bernard a murit din cauza unui cancer pulmonar suspect, la vârsta de 56 de ani, la 23 decembrie 1981. Cât a fost directorul Departamentului românesc al postului de radio “Europa Liberă”, a fost ţinta unor campanii de discreditare şi de intimidare şi a fost condamnat la moarte de regimul Ceauşescu, fapte confirmate de colegii săi, de ofiţeri superiori ai fostei Securităţi şi ai STASI. Fiind incinerat la cererea sa testamentară, cenuşa sa se află într-o urnă în casa ultimei sale soţii, Ioana Măgura, în San Diego, California – SUA.

Ioan J. Popescu

Buletin informativ al Inspectoratului de poliţie al Judeţului Maramureş (13 ianuarie 2017):

“Infracțiunea de furt nu-i tradiție de Bobotează: Doi tineri din localitatea Glod care, conform obiceiurilor din ajunul Bobotezei, au sustras poarta de acces în locuința unei consătene, au fost identificați de polițiști și sunt cercetați sub aspectul comiterii infracțiunii de furt calificat. Bunul sustras a fost recuperat și restituit părții vătămate.

O femeie din localitatea Glod a sesizat poliția că în noaptea 05/06 ianuarie a.c., persoane necunoscute i-au sustras poarta de acces în curte. Prejudiciul reclamat a fost de 500 de lei. Activitățile de cercetare și investigare efectuate de polițiști au dus la identificarea a doi tineri de 14 și 16 ani, domiciliați în aceeași localitate, care au sustras poarta sub pretextul îndeplinirii unei tradiții de Bobotează. Polițiștii au întocmit dosar penal și continuă cercetările sub aspectul comiterii infracțiunii de furt calificat”.

Acest fapt (ba «conform obiceiului», ba «sub pretextul tradiţiei») s-a petrecut în Ţara Maramureşului, în locul unde «tradiţiile se păstrează ca nicăieri altundeva», într-o zonă unde întreg statul român, de ar fi să o crezi, luptă să-i sprijine pe păstrătorii tezaurului folcloric şi etnografic moştenit din bătrâni!

«Furatul porţii» este un obicei ancestral, practicat mai ales la casele cu fete de măritat – semnificând deschiderea accesului pentru peţitori, obicei care nu se soldează însă cu dispariţia reală şi definitivă a porţilor, ceea ce ar justifica intervenţia organelor statului! Cred că sunteţi de acord că, la Glod şi în satele învecinate, s-a terminat pe veci cu furtul porţilor…

Pe de altă parte, în Germania şi Austria din UE, ale căror standarde năzuim să le adoptăm, de fiecare 1 Mai are loc tradiţia «Maibaum», în care bărbaţii încearcă să ridice la verticală un stâlp sau un trunchi de arbore decorat, care provine din furat (da, în Germania!) dintr-un sat învecinat. De dragul tradiţiei, furtul, deşi ilegal, este tolerat, nimeni negândindu-se să-l interzică, precum «furatul porţilor» din Maramureş…

Tristeţe la Cimitirul Vesel

Acum auziţi alta, de la Cimitirul Vesel din Săpânţa, cel mai cunoscut loc de veci din lume unde cei îngropaţi sunt simplii săteni, nu celebrităţi.

Fondatorul cimitirului, Stan Ioan Pătraş, a avut 16 ucenici (cf. propriilor sale spuse), din care azi mai lucrează câţiva. Din cele peste 1300 de cruci ale celebrului cimitir, doar vreo 150 sunt moştenite de la Pătraş (restul lucrărilor sale fiind repictate sau înlocuite), majoritatea fiind create de către urmaşii acestuia.

Cel mai prolific dintre toţi este Stan Gheorghe Colţun (Colţun tânărul), care a realizat până acum peste 500 de cruci! Practic, omul a lucrat cât toţi ceilalţi meşteri la un loc, dar laurii îi culege nu el, ci cei care le zâmbesc turiştilor… Colţun, care a lucrat şi la Casa Poporului şi la restaurarea Palatului Cotroceni, face parte din aceeaşi familie cu alţi renumiţi cioplitori de cruci: Teodor şi Vasile Stan Colţun, ultimul avându-l ginere pe Turda Toader Sepe, singurul rudă cu Pătraş, căruia i-a fost nepot.

Alţi meşteri de cruci din Săpânţa, unii dintre ei încă activi: Dumitru Pop Tincu, fratele său, Viorel Pop Tincu, Ion Stan şi Toader Nacu şi alţii, inclusiv femei!

Până în urmă cu câţiva ani, meşteşugarii din Săpânţa trăiau în armonie în timp ce ciopleau crucile care se pun la mormintele sătenilor, aşa cum a fost de pe vremea lui Pătraş. Dar, în anul 2008, Dumitru Pop Tincu a înregistrat ca marcă individuală la OSIM «crucea de Săpânţa» (şapte modele distincte) şi culoarea «albastru de Săpânţa» (care este cumpărată din magazin şi are nenumărate nuanţe diferite), după ce a cumpărat drepturile de continuitate ale operei lui Pătraş de la una din cele două fiice ale celebrului creator popular! Greu de priceput cum OSIM a putut accepta aşa ceva!

Apoi Tincu l-a dat pe mâna organelor pe prolificul Colţun, care a fost amendat pentru că a confecţionat cruci fără forme legale şi fără respectarea dreptului de autor! Patru dintre meşteri au atacat în justiţie decizia OSIM, obţinând în 2011, la Tribunalul Bucureşti, anularea mărcii crucilor: «pentru lipsa caracterului distinctiv» şi anularea mărcii culorii: «pentru înregistrare cu rea-credinţă». Numai că Tincu a obţinut, în 2013, o altă marcă înregistrată, de data aceasta de la ORDA (Oficiul Român pentru Drepturi de Autor)!

În 2014, Tribunalul Maramureş le-a interzis lui Toader Sepe şi celor doi Colţuni activi (unul fiind Gheorghe cel harnic) «dreptul de a produce şi de a comercializa modele de cruci, integral sau parţial, identice sau similare cu cele confecţionate de reclamant (Tincu, n.n.), sau alte obiecte decorative, inclusiv mobilier, care conţin elemente protejate» dar şi «reproducerea, totală sau parţială, a textelor de pe crucile confecţionate de reclamant, înregistrate ca mărci» (adică crucile cu «soacra» şi cu «beţivul»)! Cei trei «infractori» au făcut apel, situaţia rămânând în continuare neclarificată.

Ce ar mai fi de spus? Pe semnul funerar al fondatorului Stan Ioan Pătraş, lucrat în timpul vieţii acestuia, scrie: «Crucea mea când s-a lucrat/ Care eu mi-am comandat/ Doi elevi ce-am învăţat/ Mi-au făcut lucru pe plac/ Turda Toader, Stan Vasile/ Dumnezeu Sfântu să-i ţie». Iar cei doi elevi sunt chiar Turda Sepe şi Colţun bătrânul, nicidecum Tincu, cel cu mărcile înregistrate!

Pătraş nu a lăsat pe nimeni moştenitor peste meşteşugul său, nu a patentat nici albastrul şi nici rima epitafurilor, ci le-a dat dreptul tuturor să-i continue opera, aşa cum este pretutindeni în lumea aceasta, atunci când avem de-a face cu arta populară. Numai că, instanţele au decis altceva…

Iar Tincu, în loc să cioplească cruci şi să prezinte frumuseţile Maramureşului miilor de turişti ori televiziunilor străine care-i trec regulat pragul (el fiind custodele Casei memoriale şi al atelierului de cruci Stan Pătraş), îşi iroseşte forţele în conflicte sterile. Mai ales că nu se ştie să aibă vreun ucenic, dar va împlini curând 62 de ani…

Deci, cam aşa sunt protejate tradiţiile în Maramureşul contemporan («cel mai important bastion al conservării tradiţiilor din Uniunea Europeană»)…

S-a dus grosul elementelor tradiţionale ale culturii ţării acesteia: de la împuşcăturile de nuntă, la riturile de Dragobete, Caloian, Paparude sau Sânziene, ori la ridicarea Armindeniului şi bătaia de la Ruginoasa, interzisă de poliţie după lupta din 2011. Sub ochii noştri, dispar bocitoarele, transhumanţa, instituţia moaşei, semnificaţia Căluşarilor sau a Pluguşorului…

Tradiiţiile reale, izvorâte direct din comunitate pentru beneficiul membrilor acesteia, sunt din ce în ce mai rare, majoritatea acestor fenomene fiind azi artificiale şi organizate de către ONG-uri şi muzee, pentru satisfacţia turiştilor.

Iar când apar excepţii, precum «furatul porţilor» ori cioplitul crucilor de la Cimitirul Vesel (care nu este protejat de UNESCO chiar din motivul că este un cimitir viu, care se modifică continuu, unde se îngroapă oameni şi acum), aceste iniţiative sunt pedepsite, nicidecum sprijinite…

Aş avea o nelămurire: care este rolul de azi al Centrelor pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale, prezente în toate judeţele ţării, inclusiv în Capitală?!

N-au mai rămas multe lucruri autentice în satul românesc, dar ele vor fi anulate, una câte una, acestea nefiind conforme, după cum am văzut mai sus, nici cu legislaţia naţională în vigoare, nici cu standardele UE.

«Standardele» UE sunt pentru alţii

UE am zis?! Păi, acolo, în multe locuri este cu totul altfel!

În fiecare an, sute de locuitori din zona Valenciei (Spania) constituiţi într-un club (!), capturează pui de prepeliţă pe care-i catapultează în aer, în nişte arme de foc, ucigându-i. Deşi au fost proteste uriaşe, barbara tradiţie continuă. În oraşul Siena din Italia are loc o renumită cursă de cai, «Palio», atât de violentă încât a cauzat decesul a 48 de cai din 1970 încoace. De «Pero Palo», festivitate anuală în Villanueava de la Vera (Spania), bărbaţii fugăresc un măgar, îl lovesc cu pumnii, beţe, pietre, îi dau alcool, îl călăresc cu toţii. Iată poziţia oficială a departamentului regional de turism: “nu vom ceda presiunii activiştilor pentru drepturile animalelor. Este tradiţia noastră şi va continua”.

Continuă neabătut sângeroasele lupte cu tauri din Spania, Portugalia sau Franţa, unde taurii sunt ucişi în chinuri şi unde, uneori, matadorii sunt la rândul lor ucişi sau grav răniţi. Şi nimeni nu a oprit cursa cu tauri de la Pamplona (Spania), care cauzează 2-300 de răniţi anual şi care a făcut până acum 15 decese (de necomparat cu Ruginoasa!).

Bătăile cu portocale de la Ivrea (Italia) şi cele cu tomate de la Buñol (Spania) lasă întotdeauna în urmă câţiva răniţi. La fel se întâmplă şi în timpul Calcio Fiorentino, brutalul meci de fotbal-rugby medieval ce se ţine anual la Florenţa (Italia).

În Duminica de Paşte, în insula Chios din Grecia are loc o bătălie cu artificii între sutele de enoriaşi a două parohii rivale, fiecare ceată încercând să atingă clopotul celeilalte biserici. De-a lungul timpului s-au înregistrat incendii şi chiar morţi, dar tradiţia continuă. Şi lista evenimentelor din UE care excelează prin violenţă sau prin încălcarea legilor, nu este gata…

În România, deocamdată, se mai tolerează încă mersul la colindat care, probabil, curând va fi echivalat cu cerşetoria. Şi încă se acceptă şi furtul miresei. Dar, după cum merg lucrurile, deja se întrevede ziua când nevinovatul obicei va fi considerat răpire, ba poate chiar terorism!

Vom ajunge de râsul curcilor!

Autor, Teofil Ivanciuc

Articol preluat de pe platforma: http://www.contributors.ro/

Construit după planurile arhitectului Kreiszel Géza, în anul 1893, în stil neorenascentist, pe locul fostei săli de sport a Liceului Reformat şi a casei părinteşti a actriţei Prielle Kornelia, fapt consemnat de o placă de marmură albă montată în 1896 pe faţada palatului cu ocazia aniversării celebrei actriţe: “Pe locul acestei clădiri s-a aflat casa în care s-a născut Prielle Kornelia, marea artistă a ţării. Această placă memorială a fost înălţată în anul 1896, la a o mia aniversare a existenţei Ungariei”. Cheltuielile plăcii au fost suportate de proprietarul clădirii.

Szabó Aurel, un renumit avocat, a studiat la Budapesta, fiind unul dintre cei mai culţi oameni ai vremii. Palatul a fost construit cu multă grijă. Intrând pe poarta monumentală a faţadei ne aflăm într-un coridor pictat în stil neorenascentist, de o calitate artistică impresionantă. La stânga intrării, din holul principal urcăm treptele de marmură roz, putând admira pereţii şi tavanul bogat pictat. La etaj, salonul de primire a invitaţilor are un parchet ornamentat, de o frumuseţe aparte, sugerându-se modelul unui covor. Fiecare cameră are alt model de parchet, marchetăria fiind de o calitate unică în zonă.

Atracţia clădirii era celebra bibliotecă, care cuprindea mii de volume, aşezate în dulapuri sculptate. Sticla care împodobea uşile acestor dulapuri era marcată cu monograma Sz.A., iar între ornamentele florale se puteau vedea în basorelief portrete ale unor scriitori şi poeţi. Pereţii erau tapiţaţi cu catifea şi mătase, iar sobele erau adevărate opere de artă. Aici au fost păstrate obiectele personale ale actriţei Prielle Kornelia, donate ulterior oraşului.

(Imaginea grafică și text Pal Robert Zolopcsuk, din volumul „Sighetul Marmației”, Editura Valea Verde, 2012)

Am ales să mărturisim din trei perspective această inegalabilă bătălie, tocmai pentru ca voi, cei ce citiţi acest articol, să vă puteţi da seama cât de frumoasă este Bătălia Cărţilor.

1. Corneștean Anca, finalista de anul trecut, întoarsă de la Cluj – Napoca cu un Premiu Special, care ieri, 23 februarie, a fost membră a juriului: „Am fost profund impresionată să pot vedea că în Sighet sunt atât de mulţi iubitori de lectură. Azi, mi-am adus aminte de când am fost şi eu în locul concurenţilor, cu câtă ardoare mi-am susținut punctul de vedere asupra cărților citite. Nu e ușor nici să fii în juriu. A fost greu de jurizat, concurenţii au fost foarte buni, ceea ce nu a putut decât să îmi bucure inima şi să mă facă fericită. Puteam zări pe chipul lor nerăbdarea de a afla cine este câștigătorul, dar și bucuria, pasiunea cu care prezentau cărţile. E minunat să vezi că oameni de vârsta ta iubesc aşa mult lectura. M-am simțit onorată să fac parte din acest juriu, să văd prezentări atât de frumoase şi ingenioase, să-mi doresc atâtea alte titluri de cărți spre lecturare.”
2. Ancuța Suciu, perspectiva spectatorului: „Emoţii este cuvântul care descrie cel mai bine atmosfera din sala în care s-a desfăşurat bătălia. Vedeam pe chipul fiecărui concurent emoţii, indiferent de cât de pregătit era. Emoţiile erau un semn al dorinţei de reuşită, indiferent că erau pe chipul concurenţilor, al juriului sau al profesorilor, ba chiar pe chipul meu şi al colegilor noştri. Pasiunea cu care prezentau a fost uluitoare. Unii dintre concurenţi au trăit odată cu acțiunea din carte şi acest lucru s-a văzut. Îmi pare foarte bine că am asistat la acest eveniment, fiindcă am realizat cât de importantă este lectura într-o eră în care tehnologia este mai presus de orice, chiar mai importantă decât relaţiile dintre oameni. Lectura stârneşte interese comune, face ca oamenii să comunice mai mult între ei, prin dezbaterea cărţilor citite.”
3. Impresiile concurentei, Gabriela Mich, elevă în clasa a VIII-a A la Liceul Pedagogic, una dintre cele mai bune concurente de la bătălie: „Am fost, am participat, mi-a plăcut, voi reveni! Acestea sunt cele patru cuvinte cheie pentru a descrie cea mai frumoasă bătălie: cea a cărţilor. La acest tip de evenimente cel mai mult apreciez faptul că întâlnești persoane cu interese şi pasiuni comune de la care poţi învăţa câte ceva sau pot învăţa ei de la tine. Suspans, entuziasm, emoţie, bucurie, amuzament, dar, mai ales, scăparea de tracul scenei sunt câteva dintre senzaţiile trăite astăzi, 23 februarie, la Bătălia Cărţilor. Când am păşit pragul sălii festive, am crezut că intru într-o lume diferită în care cărţile – cei mai tăcuţi prieteni – îţi vorbesc. După aceea, a urmat dezbaterea Convinge-mă să citesc! Am fost împlinită sufleteşte după aceasta, deoarece speram că o parte din prezentarea mea – facută din toată inima şi cu toată pasiunea – va ajunge în sufletul fiecărui spectator şi îl va face să citească această minunată carte. A fost o experiență inedită pe care nu o voi uita niciodată! Abia aștept să mă împrietenesc cu următoarele 10 cărţi!”

Aşadar, acestea fiind spuse, Bătălia Cărţilor a impresionat atât juraţii, spectatorii şi, nu în ultimul rând, concurenţii! Sperăm ca organizatorii să realizeze şi următoarea ediţie !

Redactori: Anca Corneştean
Anca Suciu
Mich Gabriela
Clasa a VIII-a A, Liceul Pedagogic „Regele Ferdinand”
Profesor îndrumător: Odarca Bout

Aș vrea să înțeleg oamenii însă, cu cât caut mai multe răspunsuri cu atât mă izbesc mai tare la pământ întrebările, care parcă nu se mai termină. Nici măcar nu știu de ce fac asta, de ce caut. Pare inutil, de ce ne complicăm viața cu lucruri atât de evidente?! La vârsta mea, majoritatea relațiilor se consumă repede și, cel mai grav e că ne consumă brutal din esența vieții și din timp. Timpul… E atât de prețios și de puțin, încât nu ne permitem să-l risipim pe oamenii nepotriviți.

Singură sau „luată”? Oamenii se împart în două mari categorii, indiferent dacă asta îi împlinește sau nu și, culmea e că le-a devenit parte din mentalitate. În cel mai bun caz singuraticul se încarcerează în vicii, iar cel dintr-o relație, înșală. Există excepții, dar de aceea se numesc așa, fiindca sunt rare. Oamenii vin și pleacă, nu-ți risipi timpul! Fă artă, devino opera propriilor decizii! Succesul și odihna nu vin la pachet, deci asta înseamnă sacrificiu. Nu e timp pentru compromisuri sentimentale, efort neapreciat și lacrimi acum. Iubesc, căci nimeni nu poate trăi fără iubire, însă iubesc în felul meu. Iubesc o pizza bună, un apus de soare frumos sau o carte remarcabilă. Iubesc să vreau.

Când îți dorești ceva cu adevărat, te implici total. Ești flămând, dar totuși sătul; obosit și parcă energic, de neoprit. Ce poate fi mai frumos de atât? Să încerci să uiți pe cineva pe care l-ai iubit, e ca și cum ai încerca să-ți amintești pe cineva pe care nu l-ai cunoscut vreodată. Imposibil, corect? Asta vreau să însemn eu. Un gând, poate o idee, poate un sfat, o lecție sau poate o poveste de viață. Am dedus faptul că noi, oamenii, iubim modul în care ne face acea persoană să ne simțim, și devenim egoiști. E atât de simplu, logic, cu toate că puțini acceptă, dar iubirea nu se rezumă la atât. Când treci la cealaltă extremă și renunți la tine în favoarea celuilalt, e doar ignoranță. Dacă te ignori pe tine și te sacrifici pentru cineva, te condamni singur. Repet: toate trec și toți pleacă, dar tu, tu rămâi. Educă-te, vindecă-ți trupul și sufletul, ia-ți vacanțe, ia-ți și visele cu tine, scoate-te la cină și trăiește-ți viața! Vei iubi mai încolo. Acum însă, învață despre tine, descoperă-te!

Mirela Costinar

(clasa a X-a F, C. N. „Dragoș – Vodă”)

sursă foto: internet

Ziua Internațională a Limbii Materne a fost sărbătorită în Sighetu Marmației, la Liceul Pedagogic ”Taras Șevcenko”, în cadrul Proiectului educațional județean ”Omagiu Limbii Materne” inițiat de Inspectoratul Școlar Județean Maramureș.

Marți, 21 februarie, la Liceul Pedagogic ”Taras Șevcenko” au avut loc manifestările prilejuite de sărbătorirea Zilei Internaționale a Limbii Materne. Proiectul a fost inițiat de Inspectoratul Școlar Județean Maramureș în parteneriat cu Liceul Pedagogic ”Taras Șevcenko” din Sighetu Marmației și a avut ca obiectiv principal promovarea diversității cultural-lingvistice din județul Maramureș, deoarece acțiunile ce promovează diseminarea limbilor materne servesc nu doar scopul încurajării diversității lingvistice și educației multilingve, ci ajută și la dezvoltarea conștiinței tradițiilor lingvistice și la dezvoltarea solidarității bazată pe înțelegere, toleranță și dialog. Activitățile desfășurate în cadrul proiectului au debutat la ora 9.30 în sala de festivități a liceului, cu prezentarea obiectivelor și a grupului țintă și au continuat cu vizitarea expoziției de preparate culinare care s-a desfășurat pe două componente: elevii Liceului Pedagogic ”Taras Șevcenko” au pregătit preparate culinare tradiționale specifice minorităților din România: ucraineni, maghiari, germani, polonezi, sârbi, rromi, turci, slovaci, ruși lipoveni, iar elevii școlilor participante la proiect au pregătit și expus preparate tradiționale ale etniei din care fac parte. Manifestarea a cuprins și prezentarea costumelor populare, dar și a unor obiecte tradiționale ale fiecărei etnii. Spectacolul de gală s-a desfășurat la sala de spectacole a Școlii de Arte ”George Enescu”, de la ora 12.30 și a debutat cu discursurile oficialităților prezente: domnul Gheorghe Andrasciuc, inspector școlar general adjunct, domnul Horia Scubli, primar al Municipiului Sighetul Marmației, doamna Elvira Codrea, consilier MEN pentru minoritatea ucraineană și polonă, domnul Dan Pralea, director al Centrului Cultural Sighet. Sărbătoarea a strălucit prin cântecele, dansurile și momentele artistice pregătite de elevii școlilor implicate în proiect, ilustrând cu desăvârșire și candoare unitatea care ne unește prin diversitate: Liceul Pedagogic ”Taras Șevcenko”, Colegiul Național ”Dragoș Vodă”, Școala Gimnazială Nr. 10, Sighetu Marmației, Liceul Teoretic ”Leowey Clara”, Școala Gimnazială Crăciunești, Școala Gimnazială Rona de Sus, Școala Gimnazială Valea Vișeului, Școala Gimnazială Bistra, Școala Gimnazială Remeți, Liceul Tehnologic Vișeu de Sus, Școala Gimnazială Câmpulung la Tisa, Liceul Teoretic ”Nemeth Laszlo” Baia Mare, Școala Gimnazială Repedea, Școala Gimnazială Ruscova, Grădinița ”Otilia Cazimir” Baia Mare, Școala Gimnazială „Benko Ferenc” Dămăcușeni, Liceul Tehnologic Poienile de sub Munte.

Proiectul educațional ”Omagiu Limbii Materne” s-a desfășurat în cele mai bune condiții și datorită sprijinul financiar acordat de Rotary Club Sighetu Marmației.

Sursa: prof. Emilia Codrea (Liceul Pedagogic ”Taras Șevcenko”)