O lume mai bună… Când?!

Fiecare dintre noi ne-am întrebat cel puţin o dată: ,,De ce lumea e aşa rea?”; şi, de fiecare dată, găsim acelaşi răspuns: ,,Oamenii…” Într-adevăr, doar noi suntem de vină pentru că niciodată nu ne gândim la ceea ce facem. De câte ori, atunci când am fost jigniţi am răspuns cu un zâmbet? Niciodată! De ce? Pentru că ne-ar ştirbi orgoliul, ne-ar face să părem naivi. Atâtea lucruri am putea schimba dacă, măcar o dată, ne-am lăsa orgoliul la o parte şi am zâmbi…
Eu nu pot ţine pasul cu lumea în care trăim, toată lumea se grăbeşte, nimeni nu se uită la ce lasă în urmă. Câţi dintre noi, atunci când ni s-a cerut ajutorul, nu am răspuns cel puţin o dată cu: ,,Nu acum” , ,,Mă grăbesc” , ,,Mai târziu”? Însă, întrebarea este: ,,Unde ne grăbim?”. Nu am auzit că ,,graba strică treaba”? Doar că în acest caz, graba ne distruge vieţile, ne lăsăm orbiţi de lucrurile fără valoare şi alergăm după ceva trecător în loc să alegem lucrurile care vor dura veşnic. Haideți să ne oprim din alergătură şi să realizăm că NOI putem alege între bine şi rău!

NOI PUTEM SCHIMBA LUMEA…

Gabriela Pop
(clasa a IX-a E, Colegiul Național „Dragoș Vodă”)

sursă foto: internet

În mod cu totul eronat, fie cu intenţie, fie dintr-o slabă informare, în ultimii ani s-a împământenit ideea că Sfântul Valentin ar fi o sărbătoare importată de la americani. Ei bine, nu este aşa! Ziua de 14 februarie este marcată ca zi de sărbătoare în calendare şi în cărţile religioase din spaţiul central-european încă din Evul Mediu. Ca sărbătoare a iubirii, ea s-a răspândit în secolul al XVII-lea, iniţial în tradiţia rurală apoi şi în cea urbană.

La Sighet, această zi se sărbătorea deja în secolul al XIX-lea cu petreceri dansante: presa vremii scrie de balurile organizate de „Bálintnap” (n.a. Ziua Sf. Valentin) care se ţineau de lumea bună din oraş, precum şi de cele din târgul de la Bujurgău, la care, fetele de măritat băgau pe ascuns în buzunarul feciorului ales seminţele unui măr consumat de ele pentru a-l face să se îndrăgostească: a doua zi, feciorii se mândreau cu numărul de seminţe primite de la fetele cu care au dansat. Tot de măr era legat un alt obicei practicat în această zi: tinerii însurăţei mâncau un măr în comun şi apoi numărau seminţele să vadă câţi copii vor avea împreună. Tinerii îndrăgostiţi îşi puneau câte un fir de păr în aluatul din care fata făcea un mic cozonac pe care-l mâncau doar cei doi, pentru ca să se iubească toată viaţa.

Varianta „comercială” a sărbătorii s-a răspândit la începutul secolului al XIX-lea, aşa cum o dovedesc reclamele apărute în ziarele din regiune în care, comercianţii ofereau buchete personalizate de flori, cutii cu dulciuri şi celebrele inimioare de turtă dulce. Tot atunci s-a răspândit şi obiceiul felicitărilor imprimate, trimise perechii iubite: cele mai vechi din Sighet datează din 1863, ele fiind imprimate la tipografia „Kaufmann şi Fiul”.

Dincolo de obiceiurile legate de găsirea şi păstrarea ursitului, ziua Sfântului Valentin era legată şi de ciclul agricol: dacă ziua era uscată, fără precipitaţii, gospodarii ştiau că vor avea recolte bogate. Tot în această zi se începea plantarea puieţilor de pomi fructiferi.

Ioan J. Popescu

Un caz banal veţi zice la început. Mare scofală: să vezi un ţăran înconjurat de 2-3 ,,poliţişti” din Pol. locală ce-şi fac ,,datoria” pe o stradă din oraş. Asta dacă eşti unul din masa „amorfă” ce colcăie cît e ziua de mare, fără un ţel anume, pe ,,centru”, cu sacoşe în mînă şi cu ochii în pămînt. Nu e timp de observat nimic în jur. Scopul tău e să te vezi cu sarsanalele pline şi să te întorci repede la confortul tău zilnic.

Însă mie mi s-a rupt sufletul să văd pe acel ţăran, ce avea asupra sa cîteva sticle cu lapte, încolţit de nişte ,,zeloşi” ai poliţiei locale, tineri, ce-i puteau fi nepoţi bătrînului ,,infractor”. Tremura săracul om şi îşi dădea cu atîta sîrguinţă datele din buletin pentru a fi amendat, încît ai fi crezut că pentru el era cea mai mare amnistie din viaţa lui, faptul că a fost doar amendat şi nu împuşcat pe loc. Avea într-adevăr o mare vină, aceea de a îndrăzni să iasă la oraş şi să vîndă cîţiva litri de lapte. Reprezenta un aşa de mare pericol pentru societate, încît doar ,,vigilenţa” acelor ,,zeloşi” slujbaşi ne-au salvat de o eventuală „calamitate”.

Da, ţăranul (acel care a mai rămas) azi reprezintă un pericol public (cică pentru sănătatea noastră) pentru că îşi vinde produsele în loc nepermis şi nu sunt verificate de ,,organele” competente.

Domnilor ,,competenţi”, ţăranul n-are nevoie de avizul nimănui pentru a fi cinstit! La el mai există bunul simţ înnăscut, ce face mai mult decît 100 de parafe! Niciodată nu va introduce în lapte nici E-uri, nici arome identic naturale, nici amelioratori, nici insecte măcinate, pentru a-şi vinde produsul. Acele mărfuri stau în rafturile supermarketurilor (eu le numesc produse de ucidere lentă dar sigură) şi pe care nimeni nu le interzice, dimpotrivă, li se face şi reclamă. Acela e adevăratul pericol, însă văd că am ajuns, din păcate, să fim minţiţi, să cumpărăm orice rebut, numai să fie frumos ,,ambalat”.

Eu recunosc, nu pot să trec şi să mă fac că nu văd anumite nedreptăţi şi l-am întrebat pe bătrîn:
‒ Da ce-ai făcut unchiule, pe cine ai omorît?
‒ N-am omorît pă nime domnucă, am vrut numai să vînd şî ieu neşte lapte…
‒ Domnule poliţist, aceasta e cea mai gravă infracţiune. Vă rog, la carceră cu el şi dacă se poate să-i puneţi şi lanţuri la picioare! Auzi la el, să îndrăznească să-şi vîndă produsele proprii din gospodărie, în loc să întindă mîna după ajutoare de la stat. Bine faceţi! Dar aş mai avea o propunere. Mergeţi şi la intrarea în piaţa de alimente şi vedeţi cum sunt agresaţi verbal trecătorii de către ,,comercianţii” cinstiţi, care-ţi vîră pachetele de ţigări aproape în gură. Ei nu reprezintă un pericol public, numai acest ţăran amărît. Ar trebui să primiţi ordin de la şefii dumneavoastră, ca mai ales în zilele geroase (era un ger cumplit) să ,,pîndiţi” ţăranii ce vin cu produse spre vînzare, să le oferiţi pe loc gherete încălzite pentru a-i proteja. Nu-i alungaţi, nu-i umiliţi, pentru că din păcate sunt pe cale de dispariţie. Ei nu vă cer nimic, decît să-i lăsaţi să facă ce ştiu ei mai bine: să se scoale cu noaptea în cap, să-şi hrănească văcuţa, s-o adape, s-o mulgă, să stea la ,,ocazie” ore în şir să poată veni la oraş cu un pic de lapte. Nu-l globalizaţi, nu-l obligaţi să îngroaşe rîndurile celor ce umblă ca bezmeticii împingînd de-un cărucior prin cele marketuri şi aruncînd în ele produs pe care organismul nu le recunoaşte. Preţuiţi-i pînă-i mai avem că s-or supăra şi n-or mai veni şi riscaţi să rămîneţi cu chitanţierele de amenzi intacte!

Nu vă alungaţi ţăranii pentru că ei încă mai reprezintă SAREA PĂMÎNTULUI!

Ileana PISUC

sursă foto: internet

Ridicat pe locul cimitirului reformat, închis în anul 1887 şi devenit în 1889 Parcul “Regina Elisabeta”, Palatul Culturii a fost ridicat între anii 1912-1913, planurile aparţinând arhitectului Sándy Gyula. Firma constructoare, ‘’Fuchs es Társa’’, din Beregszász, a realizat clădirea din fier beton, fiind prima de acest fel din oraş, iar lucrările speciale din beton cu inserţie preîntinsă au fost asigurate de firma “Pittel & Braunvetter” din Budapesta.

Structura construcţiei, care aminteşte de o cetate medievală transpusă în limbaj art nouveau, se datorează baronului Perényi Zsigmond, comite al Maramureşului, secretar de stat şi preşedinte al Asociaţiei Maramureş.

Destinat a fi sediul Asociaţiei Culturale “Máramaros”, la parter a fost amenajată o bibliotecă, alături de o sală de mese şi un mic magazin. La primul etaj se aflau sala festivă, sala artiştilor, sala de expoziţie, un cazinou, iar la etajul a doilea au fost expuse obiecte de muzeu şi tablouri donate de colecţionarul Urányi Imre, printre care şi celebra pictura a lui Hollósy Simon, ‘’Cetatea Hustului’’.

În 1931 pe tavanul scării principale este pictată o ‘’Alegorie a artelor’’de către Szabó Elemér, cunoscut sub pseudonimul de Livius Bordeaux.

Numele donatorilor unor sume de cel puţin 200 coroane au fost inscripţionate pe plăci de marmură montate la intrare, nume care aminteasc generaţiilor viitoare de sacrificiul făcut de înaintaşii lor pentru edificarea unei clădiri ce urma să contribuie la propagarea culturii în regiune.

(Imaginea grafică și text Pal Robert Zolopcsuk, din volumul „Sighetul Marmației”, Editura Valea Verde, 2012)

Tabăra de pictură de la Târgu Lăpuș (2016) ne-a prilejuit o întâlnire cu arta, ne-a oferit ocazia de a-i înțelege pe artiștii participanți și, mai ales, bucuria să-i ascultăm colorând… cuvintele.

sursă foto: internet

Exotic – termen explicat în DEX astfel: (despre țări, ținuturi) care se află într-o regiune depărtată și impresionează prin peisajele neobișnuite și aspectele ciudate.

Am plecat de la acest cuvânt pentru că l-am auzit asociat de mai multe ori cu Maramureşul. La început n-am reuşit să înţeleg dacă a fost folosit politicos – peiorativ sau dimpotrivă. M-am lămurit cu unii, cu alţii n-am insistat. Cert e că acest loc se conturează în imaginea celor străini, altfel. Apoi de ce şi cum, stau scrise sute de pagini, validate sau criticate de opinii contemporane ale turiştilor care vin în Maramureş.

Exotic sau doar special, într-un calcul matematic simplist am construit următoarea schemă: din 10 opinii ale unor tineri israelieni veniţi dintr-o cultură complet diferită, referitoare la şederea în Sighet, Maramureş, toate 10 au fost în primul rând despre oameni, despre căldura şi bunăvoinţa lor. Ce-i face pe aceşti oameni atât de ospitalieri, bucuroşi de oaspeţi şi dornici să mulţumească? Teoriile pro şi contra legate de această renumită ospitalitate au dezarmat în faţa puterii exemplului. Naturaleţea şi entuziasmul nu se pot teoretiza complet şi concret; şi poate nici nu e nevoie. E bine doar să le îmbrăţişăm şi să le valorizăm.

Numărul doi în clasamentul pozitiv a fost mâncarea! Am depăşit-o pe cea a mamei!!! Nu sună rău, sperând însă că doamnele mame nu gătesc prost :).

Apoi a venit apăsarea trecutului sumbru în contrast cu cimitirul vesel, diversitatea, cultura umoristică aparte, culorile chiar şi cele ale caselor de pe Valea Izei, puternic pigmentate în portocaliu şi roz, care ne intrigă pe noi sighetenii şi nu numai.

Iar la sfârşit, dar nu pe ultimul loc, a fost eterna natură, peisajul, răcoarea nopţilor şi ceaţa groasă a dimineţilor în vârful Gutâiului, ploaia măruntă şi liniştea ninsorii scurte.

Am scârţâit la chestiuni de logistică hotelieră dar cine îşi mai aduce aminte de ele când pleci cu lacrimi în ochi şi noua ta dorinţă e să te căsătoreşti în Maramureş, să râmâi definitiv sau sa te întorci…. mâine.

Cam aşa deci: Maramureşul nu doar se vizitează, Maramureşul se simte!

Alina Marincean

Sub auspiciile Asociaţiei Italia in Arte nel Mondo la sfârşitul lunii ianuarie a apărut Catalogul Internaţional de Artă al Artiştilor Asociaţi. Albumul este un omagiu adus reputatului pictor olandez Rembrandt, de la a cărui naştere s-au împlinit anul trecut 410 ani (Leida, 15 iulie 1606-Amsterdam, 4 octombrie 1669).

Selecția artiştilor şi a lucrărilor din Catalog a fost realizată de către Giuseppe Rossi (editorul catalogului), Magg.Dr. Michele Miulli (expert în artă), Roberto Chiavarini, Dario Chiavarini (curator), expert în artă contemporană, inițiatorul proiectului.

Albumul-Catalog născut, dincolo de spaţiul omagial magic al operei lui Rembrandt, din dorinţa artiştilor invitaţi de a pune la dispoziţia publicului iubitor de frumos o lucrare amplă, bogat ilustrată, cu detalii și istorii ale celor mai reprezentative opere de pictură, sculptură, grafică ale acestora, un omagiu universal adus marelui Rembrandt. Textele care însoţesc fiecare „profil” din Catalog sunt ale curatorului acestuia dar sunt citate şi din cei care şi-au exprimat opiniile despre artiştii inscluşi în catalog din ţările lor de origine (Franţa, Italia, Germania, Maroc, Spania, Mexic, Portugalia, Grecia, Belgia, Olanda, Rusia…). Albumul-Catalog nu este scos la vânzare pe piaţă, este cu „circuit închis”.

În cele ce urmează spicuim câteva opinii despre Rembrandt şi arta sa: „În mod sigur Rembrandt a fost unul din cei mai mari reprezentanţi ai Secolului de Aur Olandez şi a reprezentat mai mult decât oricare altul cea mai mare putere culturală, economică şi politică a epocii, dar este cu adevărat minunat cum el, fiul unui simplu morar, a ales un drum cu totul diferit faţă de cel al familiei, luîndu-şi destinul în propriile mâini… În atmosfera secolului al XVI-lea la modă era, printre literaţi dar şi printre pictorii vremii, autobiografismul, obiceiul acestora de a-şi face, într-un ritual de celebrare, autoportretul… Pictorul olandez merge mult mai departe pictându-se pe sine de 75 de ori în patruzeci de ani, între 1627 şi 1669. Rembrandt nu respectă moda timpului, aşa cum alţi artişti pictau portrete ale comercianţilor bogaţi sau ale nobililor, protectori ai artelor şi ştiinţei (mecena) şi regi. El se reprezintă pe el însuşi, conform unui realism care tinde să se sustragă logicii pictorului de curte care pictează la comandă. Autoportretele sale sunt firul conducător pentru un continuu şi neliniştit imbold în descoperirea propriului său eu într-o spasmodică căutare individualistă şi care face din propria viaţă subiect şi în aceeaşi măsură obiect al artei.”

Pentru cititorii site-ului „Salut, Sighet!” punctăm câteva aprecieri care apar în Albumul-Catalog despre sculptorul sighetean Mihai BORODI:

*
■ „Bourguignon (Dijonul este situat în provincia franceză Bourgundia, n.m. Echim Vancea) prin adopţiune (Mihai Borodi, n.m.) – absolvent de Arte Frumoase din Bucureşti – acest sculptor îşi are inspiraţia în rădăcinile sale: „Sunt originar dintr- o regiune din nord-vestul României, care are un caracter etnografic foarte puternic; eu sunt legat de cultura ţărănească şi de arhitectura populară. Lucrez foarte mult pe simboluri şi forme geometrice a căror suprafeţe sunt foarte curate şi au linii foarte simple care să sugerează esenţialul. „ (Magg. Dr. Michele Miulli, expert în artă, în revista, „Regards croises”, Saint Apollinaire).

*
■ „Evocativ şi simbolic, artistul urmăreşte sentimentul uman al iubirii şi dragostei, suflul vital pentru valorizarea păcii şi reconcilierea în subconştientul uman. Dialogul intim, depăşeşte timiditatea aparentă şi trece dincolo de liniile de tensiune pentru a-i asigura sculpturii devenirea continuă.” (Magg. Dr. Michele Miulli)

*

■ „Foarte preocupat de sculptura monumentală, acest sculptor a realizat mai multe lucrări publice în ţara sa de origine (România, Maramureş, n.m.) şi în Franţa (Saint Apollinaire): „Speranţa” (calcar, 2007), „Dialog intim” , bustul călugărului L’Abbé Pierre. Sculptorul Mihai BOBODI este unul dintre laureaţii Premiului „Michelangelo” (Roma, 2015), pentru munca artistică şi întreaga sa activitate de creaţie, de asemenea a primit, pentru pictură, Premiul „Leonardo da Vinci” (Florenţa, 2016).” (Giuseppe Rossi, editorul albumului).
*
■ „Operele sculptorului Mihai BOBODI devin naturale şi necesare acolo unde sunt plasate ele. Publicul le iubeşte fără să le judece prea mult, ele sunt ceva natural, luminoase, pătrunzătoare şi de o linişte fermă.” (Cleopatra Lorinţiu).
*
■ „Există o forţă şi un sens al volumului şi al spaţiului bine construit, conceput şi articulat la Mihai BORODI care le păstrează, le ţine departe de extremele geometrizării şi metaforicului livresc, care conferă operelor sale unitate şi bogăţie semantică. De la diversele sale orientări noi apreciem, totuşi, formula constructivistă în arhitectura spațială bine articulată şi clară la care noi vedem o cale tot timpul explotabilă (de exploatat).” (Magda Cârneci)

În încheierea acestori însemnări să notăm o mărturie de credinţă despre lemn a sculptorului Mihai Borodi: „Lemnul este una dintre primele mele emoţii pe care le-am încercat în sculptură. Mă simt pătruns de efluviile izvorâte din esenţa lui. Când eram mic mă duceam zilnic în pădure sau urmăream îndeaproape modul cum unchiul meu, meşterul de porţi maramureşene Gheorghe Borodi, muşca cu securea din trunchiul răpus al copacului. Puterea lemnului îţi dă putere să iubeşti omul, viaţa şi poate că trăinicia sa te îndeamnă să devii mai bun şi, de ce nu, mai înţelept. Copacul este unul din miracolele naturii. Sculptura recompune acest miracol.”

Echim VANCEA

În această duminică (5 februarie 2017) tumultuoasă meteorologic și politic, două orașe înfrățite, Kiryat Yam și Sighetu-Marmației, au decis să se dedice culturii și au organizat o seară muzicală la Coffee Factory, în centrul orașului Sighetu-Marmației.

n.r. Concertul (cu un repertoriu lărgit) va fi oferit publicului sighetean azi, 6 februarie, de la ora 18.00, la Sala „George Enescu” a Școlii de Muzică.

Autor, dr. Sorin Markus

DIMINEAŢĂ LA ORAŞ
„Noa, asta-i!” – zice unchieşul, după lecturarea orarului farmaciei veterinare închise şi închide cu pocnet tocul ochelarilor. (Mai precis: întâi aşeză ochelarii în toc şi îi prezentă spre Soare, apoi răsună strada şi el privi cocoşeşte de jur-împrejur.) Nevastă-sa îl priveşte cu admiraţie mută, de sub pânzătura ei.

ORĂŞELUL STUDIOS
Liliacul sub ferestră freamătă… Privim absolventele – coboară spre Centru, pare că merg să alăpteze Oraşul. „Uite! Fiecare o Alma mater!” – le imită careva formele pline. „Alma mater pe dracu’! Toate îs modificate genetic!” – răbufneşte, cătrănit, altul.

COMERCIANŢII
În parcarea supermarketului sighetean un automobil cu 1, 2, 3 pânzături verde-măşcat şi aparţinătoarele; la volan o pălărioară Gio Jeans verde-întunecat, cu un nenea mic, vesel. De fapt, o semicamionetă „Dacia” ticsită cu marfă (străiţi, saci, lăzi, sacoşe). O ia spre sat, cu ocupanţii drepţi, mândri, la… trap.

CUMĂTRĂ
Duminică, la amiază. Ea trece în ralenti, pe lângă biserica din centru, în djipalău, cu mistreţul aferent. Șade în faţă, pe locul mortului. De dincolo de geamul mare al portierei, i se vede blana întreagă, de vulpe.

COMPLIMENT
Între treptele magazinului şi camionul din care se descarcă mobilă trece a nu ştiu câtea înaltă manechină. „’A coborî Ceru’ odată jos!” – răbufneşte, de sub un dulap, tânărul manipulant.

PETRE LA VEDERE
Duminică la Spital. Bolţi de trandafiri, vizitatori. Bolnavi în pijamale pe bănci. „Da’ aici eşti, Pă’?” – dă să-l căineze pe unul dintre ei o nevastă venită în vizită. „ Da’ unde’ai vrea să fiu?” – o repede Pătru. „Aici vin oamenii!” – şi îi arată cu un gest larg marea de bolnavi şi vizitatori.

Marin Slujeru

sursă foto (piață): internet

Construită în jurul anilor 1880 la interescţia străzilor Lónyay János şi Szlatinai, casa Koch – Gruber este printre primele clădiri care a fost construită în stilul eclectic.

La începutul secolului i se zideşte poarta mare, intrarea în clădire rămânând doar cea de pe strada Lónyay János.
În interiorul clădirii a funcţionat magazinul lui Paszternák Mayer care, cu ocazia sărbătorilor oferea clienţilor fideli câte un mic pachet cadou.

În salonul casei a fost înălţat primul brad din oraş care avea ca şi decoraţiuni becuri colorate, stârnind admiraţia localnicilor.

(Imaginea grafică și text Pal Robert Zolopcsuk, din volumul „Sighetul Marmației”, Editura Valea Verde, 2012)

n.r.: actualmente clădirea găzduiește… restaurantul Casa Veche.

Ce titlu interesant! Oare ce v-a atras atenţia: cartea sau dragostea? Bineînțeles ca a fost EA, cartea, cea fără de care nu se poate trăi frumos.

Am ales să vorbesc despre acest subiect pentru că îmi place ,,să călătoresc prin suflete, gânduri şi frumuseţi” (Arghezi), iar altă cale nu am găsit decât prin cărţi. Cred că nu există oameni care urăsc cărţile, ci oameni care nu şi-au găsit cărţile potrivite, din acest motiv am ales şi titlul: ,,Cartea şi dragostea”. Cititul este o ,,hrană” pentru suflet şi scoate din tine tot ceea ce te reprezintă, trebuie să citim şi să alegem ce ne este de folos. Nu uitaţi că, înainte de orice, scopul unei cărţi este să te facă să gândeşti.

Este un proverb: ,,Spune-mi ce citeşti ca să îţi spun cine eşti!” Vă sugerez să-l aplicaţi în viaţa voastră şi aşa îi veţi cunoaşte mai bine pe cei din jur.

Iubirea din cărti este pură, o trăieşti cu tot sufletul, la cote maxime, simţi importanţa ei şi în acelaşi timp îi dai valoare, te pui în locul personajului, iar aici vă recomand dintre romanele secolului al XlX- lea, „Anna Karenina”, de Lev Tolstoi. La mine este primul pe lista, dar cea mai importantă listă, este cea personală, pentru că acolo vă vedeţi idealurile, aspiraţiile şi poveştile voastre. Din punctul meu de vedere, fiecare om are anumite sentimente cu o anumită profunzime, fiind unic, această profunzime este atinsă doar în unele momente ale vieţii.
La final, vă recomand câteva cărți care „sunt dispuse” să vă arate drumul spre adevărata dragoste:

1. “Mândrie şi prejudecată”, Jane Austen
2. “Emma”, Jane Austen
3. “Eugenie Grandet”, Balzac
4. “Micul prinţ”, Antoine de Saint-Exupery
5. “Pe aripile vântului”, Margaret Mitchell
6. „Umbra vântului”, Carlos Ruiz Zafon

Autor: Iuliana Moiş

sursă foto: internet

Una dintre cele mai mari şi mai impunătoare proprietăţi private din Piaţa Regina Elisabeta (azi Piața Libertății), a fost construită prin unirea a două clădiri sub o faţadă unitară. Această lucrare a fost realizată în 1873, când clădirii i-au fost anexate două balcoane din fier forjat, accentuându-se astfel simetria faţadei, şi dând un aspect mult mai grandios casei.

În această clădire s-a născut marele pictor Simon Hollósy, unul dintre cei mai celebri locuitori ai oraşului, fondatorul şcolii de pictură băimăreană, precum şi István Hollósy – scriitor şi Jozsef Hollósy, acesta din urmă fiind om de ştiinţă şi autorul a numeroase scrieri literare.

În curte se află atelierul foto deţinut iniţial de Dapsy Károly, apoi de Szabó János.

Trebuie să amintim şi numele celebrului pictor şi profesor de desen, Zahorai János, unul dintre cei mai renumiţi portretişti ai Ungariei, născut la Sighet în 1835, cu toate că posteritatea l-a dat uitării, deşi merita admiraţia acesteia.

(Imaginea grafică și text Pal Robert Zolopcsuk, din volumul „Sighetul Marmației”, Editura Valea Verde, 2012)

n.r.: actualmente imobilul găzduiește la parter diverse magazine 

Hollosy Simon, fondatorul Şcolii băimărene de pictură, s-a născut la Sighet într-o zi de 2 februarie. Tot într-o zi de 2 februarie i-a fost furată lucrarea „Cetatea Hustului”.

Pentru istoria Sighetului, data de 2 februarie este semnificativă datorită a două evenimente legate de numele fondatorului Şcolii băimărene de pictură, una dintre cele mai mari personalităţi ale artelor plastice maramureşene, Hollosy Simon: pictorul s-a născut la Sighet, la 2 februarie 1857 şi tot într-o zi de 2 februarie, în anul 1992, a fost furată una dintre cele mai cunoscute lucrări ale sale, „Cetatea Hustului”.

Născut într-o familie de armeni înstăriţi, după absolvirea gimnaziului în oraşul natal, studiază artele plastice la Budapesta şi München, unde va deschide o şcoală particulară de pictură ce va deveni curând celebră în întreg Imperiul Austro-Ungar. Împreună cu câţiva prieteni pictori, printre care Réti István şi Thorma János, în anul 1896 fondează, în Baia Mare, o colonie de pictură unde îşi va petrece verile alături de elevii şcolii müncheneze. Fire sensibilă, din cauza unor neînţelegeri cu colegii plasticieni, se desparte de colonia băimăreană, mutându-se cu elevii la Teceu, unde va şi muri la 8 mai 1918.

Hollosy Simon nu a fost un pictor prolific, preferând să-şi găsească satisfacţii în pedagogie: personalitate puternică şi carismatică, va imprima elevilor un stil interiorizat, liric şi realist în acelaşi timp, stil care va fi marca Şcoalii băimăreane de pictură chiar şi după dispariţia sa.

 Una dintre lucrările cele mai cunoscute semnate Hollosy Simon, ce poate fi admirată şi azi la Casa memorială „Dr. Mihaly de Apşa” din Sighetu-Marmaţiei, este „Cetatea Hustului” – ulei pe pânză de 1,5 pe 2 metri – lucrată în anul 1896. Vreme de patru decenii, tabloul a fost expus în clădirea municipalităţii. În anul 1940 tabloul este ascuns într-o pivniţă din Turda, fiind recuperat în anii ’50 de Francisc Nistor, directorul de atunci al muzeului sighetean, şi expus publicului abia în anul 1990, la galeria de artă a Casei „Dr. Mihaly de Apşa”. De aici, alături de alte obiecte de valoare, la 2 februarie 1992, este furat de doi indivizi care l-au vândut câteva zile mai târziu în Ungaria. După doi ani, tabloul este recuperat, restaurat şi redat proprietarului de drept, Muzeul Maramureşean.

Ioan J. Popescu