Şi totuşi…

Tu vrei să trecem prin interjecţiile limuzinelor
Cum albinele prin gene albe de tei,
Să atingem faţa caldarâmului
Cu paşi de felină
Desăvârşiţi în Ţara bătrânului Will.
Numai întinsele grădini pricep,
Ne înfiază tăcut,
Ne confundă uneori vocile
Cu puii de raţă sălbatică
Ai lacurilor de cleştar.
Şi totuşi cu cât umblăm
Prin lume mai mult,
Îmi este tot mai dor de tine,
Îmi pare că doar azi ne-am cunoscut.

* * *

Petre GOT (n. 20 septembrie 1937, Desești, Maramureș – d. 29 iulie 2017, București) poet și jurnalist român. Numele său este uneori scris sub forma Petre Gott.
Părinții săi se numeau Gheorghe Got și Ioana (n. Sacalâș) și erau amândoi țărani. Gheorghe Got și Ioan Pop (văr primar dinspre mamă) au fost deținuți politici în perioada 1959–1962, respectiv 1958–1964, fapt care l-a adus pe tânărul Got la un pas de a fi exmatriculat din facultate.
După absolvirea Liceului Pedagogic din Sighetu Marmației Petre Got absolvă studiile de licență ale Facultății de Filologie din cadrul Universității din Cluj (1962). A fost profesor la Satu Mare.
Debutează cu poeme în revista „Familia” (1966). Debutul editorial este reprezentat de volumul de poezii „Cer înfrunzit” (1969). Urmează colaborări la reviste literare precum: Familia, Tribuna, Luceafărul”, Steaua, România literară, Viața Românească, Ramuri, Convorbii literare etc.
Poezia „Muntele” beneficiază de adaptarea muzicală în manieră hard rock a lui Dan Aldea, pentru grupul Sfinx. Piesa a fost lansată în 1975, pe discul Lume albă.
Între anii 1974–2008 a fost redactor la revista „Viața Românească”. Pentru activitatea de aici, a fost suspectat de către Ileana Mălăncioiu de colaborare cu Securitatea.
Din toamna lui 2007 a fost redactor-șef al revistei lunare de literatură și artă „Acolada” (Satu Mare), revistă care apare sub egida Uniunii Scriitorilor din România.

Distincții: 1999 – Premiul Scriitorilor din Moldova; 2007 – este numit Cetățean de onoare al orașului Baia Mare; 2008 – Premiul Asociației Scriitorilor din București pentru anul 2007, secțiunea Poezie.

Volume de versuri: Cer înfrunzit (1969), Glas de ceară (1972), Masa de mire (1975), Ochii florilor (1976), Dimineața cuvântului (1980), Paranteza lunii (1985), Stelele strigă (1988), Timp răstignit (1991)Inima lui septembrie (1996), Poeme (1997), Plâns de heruvim (1999), Vocale celeste (2001), Clipa dintre hotare (2001), Autoportret târziu (2004), Vocale celeste/Celestial Vowels (2006), Protocolul norilor (2007).

Este prezent în Streiflicht – Eine Auswahl zeitgenössischer rumänischer Lyrik (81 rumänische Autoren), „Lumina piezișă”, antologie bilingvă cuprinzând 81 de autori români în traducerea lui Christian W. Schenk, Dionysos Verlag 1994, Germania.

Salut, Sighet!

Sâmbătă, 13 decembrie 2025, începând cu ora 10.30, Fundația Academia Civică, Fundația Hanns Seidel și Cercul de Istorie GEMINA al Colegiului Național „Dragoș-Vodă” Sighetu Marmației au organizat, la Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței, o întâlnire cu tema „ARTA CA FORMĂ DE JUSTIȚIE. PERPETUAREA MEMORIEI PRIN ARTĂ”.

​Au luat cuvântul: Ana Blandiana, președinte al Fundației Academia Civică – Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței; Pierre Gairret, istoric de artă (Franța); Thierry Wolton, scriitor și istoric (Franța); Marta Chrzanowska-Foltzer, istoric de artă (Franța); Cosmin Budeancă, reprezentant al Fundației Culturale Memoria; precum și prof. Marius Voinaghi, de la Colegiul Național „Dragoș-Vodă” Sighet. Moderatorii întâlnirii au fost Ion Andrei Gherasim, președinte al Fundației Corneliu Coposu, și Andrea Dobeș, muzeograf-șef al Memorialului Victimelor Comunismului și al Rezistenței.

​La finalul întâlnirii a fost inaugurată expoziția „ULTIMA PRIVIRE: SUB GLOANȚELE COMUNISMULUI” care reunește 25 de portrete ale unor condamnați la moarte în timpul Marii Terori din URSS (1937–1938), realizate de artista franceză Madeleine Melot. (https://madeleine-melot-peintre.fr/).

​„Expoziția Ultima privire: sub gloanțele comunismului a artistei franceze Madeleine Melot prezintă 25 de portrete ale unor victime ale Marii Terori din URSS, din perioada 1937–1938. Lucrările, realizate în ulei pe lemn, sunt inspirate din fotografiile descoperite în arhivele de la Moscova de jurnalistul și fotograful polonez Tomasz Kizny și publicate în albumul Marea teroare din URSS (1937–1938), apărut în 2013 la editura Noir sur Blanc. Expoziția a fost deschisă în anul 2021 ca un omagiu adus de Madeleine Melot prietenului său franco-polonez, Jacques Rossi, supraviețuitor al Gulagului sovietic (20 de ani de detenție), dar și tuturor victimelor Marii Terori din URSS.

​Seria de portrete a fost donată de Madeleine Melot, în decembrie 2024, Memorialului Victimelor Comunismului și al Rezistenței, îmbogățind astfel colecția de artă plastică a Memorialului, care mai cuprinde lucrări semnate de Camilian Demetrescu, Ovidiu Maitec, Peter Jacobi, Christian Paraschiv, Aurel Vlad, Silvia Radu, Mariana Macri, Șerbana Drăgoescu, Victor Cupșa, Mircea Hristescu și Oana Hril.” (Madeleine Melot (1936-2025), în Revista MEMORIA, Fundația Culturală Memoria, nr. 132 (3/2025), pagina 4)

​Pentru cititorii www.salutsighet.ro redau intervenția mea, în numele Cercului de Istorie GEMINA:

​Din capul locului, țin să mulțumesc Fundației Academia Civică pentru faptul că, pentru prima dată, Cercul de Istorie GEMINA din cadrul Colegiului Național „Dragoș-Vodă” se regăsește printre organizatorii unui astfel de eveniment.

​Doresc să pornesc discuția de la o realitate îngrijorătoare: în sistemul educațional românesc, aflat într-un proces vizibil de dezintegrare și suprasaturat de testări standardizate, au fost raportate procente alarmante în rândul elevilor. ​Conform testelor internaționale PISA (OECD), peste 40% dintre elevii români nu ating nivelul minim de competență în citire și înțelegerea textului, fiind considerați analfabeți funcțional. Totodată, analize și studii psihopedagogice recente semnalează o creștere accentuată a dificultăților de atenție în rândul elevilor, unele estimări indicând că aproximativ o treime dintre aceștia se confruntă cu astfel de probleme. În ceea ce privește abandonul școlar, datele Eurostat arată că România se situează constant peste media Uniunii Europene în privința părăsirii timpurii a școlii, cu valori de peste 16%.

​Analfabetismul funcțional și lipsa autonomiei personale nu sunt simple eșecuri tehnice, ci simptome ale unei memorii colective amputate. Memoria nu este doar ceea ce ne amintim, ci și ceea ce refuzăm să integrăm; iar ceea ce nu este integrat revine, fie sub forma traumei istorice, fie ca apatie civică.

​Aici, într-un spațiu precum Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței, memoria nu se mai rezumă la discurs: ea devine experiență simbolică, iar arta devine, poate, ultimul limbaj capabil să transmită ceea ce istoria evenimențială nu mai reușește să comunice. Astăzi, la Sighet, nu este vorba doar despre arhive sau date istorice, ci despre un loc în care aceste figuri arhetipale pot fi privite direct, fără a mai fi proiectate inconștient în prezent – un soi de vindecare prin acceptare, dacă vreți.

​Există, oare, un prag dincolo de care doar arta, și nu istoria, mai poate transmite experiența autentică a traumei colective? Dincolo de istoria documentată, totalitarismele par să reactiveze mereu aceleași figuri recurente: victima, călăul, salvatorul, martorul tăcut, ca și cum societățile ar repeta același scenariu, sub alte costume.

​Dificultatea societăților post-totalitare de a-și asuma trecutul vine, poate, și din refuzul de a recunoaște că aceste roluri nu sunt doar istorice, ci pot exista, într-o formă latentă, în fiecare dintre noi – de aici, inevitabil, gândul la umbră. Există o umbră a istoriei care nu dispare odată cu schimbarea regimurilor: ceea ce o societate știe despre sine, dar nu poate sau nu vrea să recunoască.

​Întâlniri precum cea de astăzi sunt incomode tocmai pentru că nu permit proiectarea umbrei în altă parte. Ea trebuie privită în față, fără alibiuri. Dar ce se întâmplă cu umbra unei societăți după prăbușirea unui regim totalitar? Este ea integrată sau, mai frecvent, împinsă în uitare, pentru a reapărea ulterior sub forme aparent democratice?

​Are, oare, arta uneori mai mult curaj decât discursul istoric, tocmai pentru că poate arăta umbra fără a fi obligată să o explice sau să o justifice? Sunt ferm convins că elevii mei vor găsi propriile răspunsuri după ce vor privi această expoziție. Pentru că, nu-i așa, există expoziții care vin exact la timp, pentru a umple golul lăsat de dezintegrarea educațională contemporană.

Vă mulțumesc tuturor!

Prof. Marius Voinaghi

Fundația Academia Civică – Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței, Fundația Hanns Seidel și Cercul de istorie Gemina al Colegiului Național „Dragoș Vodă” organizează sâmbătă, 13 decembrie, ora 10.30 la Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței o întâlnire cu tema ARTA CA FORMĂ DE JUSTIȚIE PERPETUAREA MEMORIEI PRIN ARTĂ .

Vor participa:
Ana Blandiana, președinte Fundația Academia Civică – Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței
Pierre Gairret, istoric de artă, Franța
Thierry Wolton, scriitor și istoric, Franța
Marta Chrzanowska-Foltzer, istoric de artă, Franța
Antoine Bosshardt, jurnalist, Elveția
Ion Andrei Gherasim, președinte, Fundația Corneliu Coposu
Cosmin Budeancă, Fundația Culturală Memoria
Mihai Dragomir, Festivalul de Film și Istorii Râșnov
Marius Voinaghi, profesor de istorie, Colegiul Național Dragoș Vodă
Ioana Boca, director executiv, Fundația Academia Civică
Andrea Dobeș, muzeograf șef, Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței
Elevii cercului de istorie Gemina a Colegiului Național Dragoș Vodă

Cu acest prilej se va inaugura și expoziția ULTIMA PRIVIRE SUB GLOANȚELE COMUNISMULUI, 25 de portrete de condamnați la moarte în timpul Marii Terori din URSS (1937–1938) de Madeleine Melot.

Comunicat de presă

Aniversarea a 30 de ani de la reînființarea Asociației de prietenie ROMÂNIA – CHINA s-a desfășurat vineri, 5 decembrie 2025, la Academia Română, Filiala Cluj-Napoca. Evenimentul a fost organizat de Asociația de prietenie România – China și a inclus masa rotundă cu tema „Miturile Chinei ziditoare” și expoziția de pictură „Mitul creației în cultura chineză”.

La debutul discuțiilor au luat cuvântul Excelența Sa ZHAN XIANG, Ministrul Consilier al Republicii China; academicianul Doru PAMFIL, Președintele Academiei Române, filiala Cluj-Napoca, Președinte de onoare al Asociației de Prietenie România – China, filiala Cluj-Napoca; Academicianul Ion BOLOVAN, Directorul Institutului de Istorie „George Barițiu” al Academiei Române.

Prof. univ. dr. Aurel PAPARI, Președintele Asociației de Prietenie ROMÂNIA – CHINA, filiala Constanța (rectorul Universității „Andrei Șaguna” din Constanța) a subliniat că Asociația „a promovat consecvent diplomația neguvernamentală, realizând acorduri de cooperare, schimburi de delegații, programe culturale și educaționale și a înființat filiale regionale. Constanța a devenit o veritabilă poartă a prieteniei dintre Europa și China”.

Participant la aniversare, prof. univ. dr. emerit Petru DUNCA (UTCN – Universitatea de Nord Baia Mare), ne-a informat că „au fost extrem de relevante intervențiile argumentative ale reprezentanților mediului academic: prof. univ. dr. Ioan CHIRILĂ, Directorul Bibliotecii Academiei, filiala Cluj-Napoca, care a realizat o extinsă analiză diacronică și sincronică asupra relațiilor culturale dintre România și China; prof. univ. dr. habil Andra SĂCELEANU, secretar general al APRC, prorector al Universității „ANDREI ȘAGUNA”, care a prezentat extrem de interesanta Expoziție de Pictură „Mitul Creației în Cultura  Chineză”, picturile fiind donații ale Bibliotecii Universității SHANGHAI către Universitatea „ANDREI ȘAGUNA”; prof. univ. dr. Ioan SBÂRCIU, membrul corespondent al Academiei; prof. univ. dr. Vasile PUȘCAȘ; alte cadre universitare și reprezentantul Primăriei Cluj-Napoca”.

Și, nu în ultimul rând, am extras câteva idei din intervenția d-lui prof. univ. dr. emerit  Petru DUNCA, participant activ la masa rotundă:

„În calitate de Președinte al Filialei Maramureș a Asociației de Prietenie ROMÂNIA – CHINA, mi-am centrat intervenția pe dimensiunea tematicii Mesei Rotunde „MITURILE CHINEI ZIDITOARE”. Desigur, extrem de relevantă este problematica ce vizează constantele filosofice în perioadele începuturilor, în mod special în Dinastia ZHOU (1046–256 î.Hr.), când au fost elaborate Marile Cărți ale Umanității: „Cartea transformărilor” (Yi Jing), „Cartea odelor”, „Cartea documentelor”. În aceste lucrări se fundamentează cele două Principii: YIN și YANG, și, de asemenea, Legea Universală DAO, elementul central al Filosofiei Chineze.
Este perioada marelui filosof al umanității LAO TZI (571 î.Hr.), autor al fundamentalei lucrări filosofice „TAO TE KING” – „CARTEA CĂII ȘI A VIRTUȚII”. Aici DAO este „strămoșul tuturor lucrurilor”, „adâncul cel mai adânc”, „principiul cerului și al pământului”.
Este perioada marelui filosof al tuturor timpurilor, CONFUCIUS (551 î.Hr.). El este gânditorul care a pus întrebarea: Cum se poate realiza armonia socială? Cum pot fi rezolvate conflictele sociale? Soluția pe care o oferă este PRINCIPIUL OMENIEI! OMENIA este BINELE, ADEVĂRUL și RIGOAREA MORALĂ! „Omul superior îi consideră pe ceilalți frați.”
În esență, China reprezintă una dintre fascinantele civilizații ale umanității!
Să ne gândim la apariția scrisului (3500 î.Hr.), fundamentarea filosofiei (2000–1500 î.Hr.), Zidul Chinezesc (2500 î.Hr.), Drumul Mătăsii stabilit în 130 î.Hr. de către Dinastia Han, și atâtea alte și alte construcții și miracole uluitoare!”

Se pare că toți participanții au fost plăcut impresionați de calitatea și ținuta evenimentului!

Mulțumim Domnului Profesor univ. dr. emerit Petru Dunca pentru informațiile furnizate.

Salut, Sighet!

Ajuns la acest al treilea volum de ANAMTEME Din Delta Memoriei (Editura Eikon, 2025) am avut revelația procesului „creator” care a generat această  serie. Exercițiile de anamneză consemnate în aceste pagini nu au urmat o ordine prestabilită, nu au avut un algoritm, o „curgere” cronologică, tematică sau afectivă.

Doar primul text, Huta (inclus și în volumul al doilea) indică, simbolic, izvorul primar al unei curgeri, devenit pe parcurs un adevărat fluviu al memoriei, putînd fi considerat o prefață la ceea ce adevenit o trilogie. Însă fluxul amintirilor nu a urmărit cursul acestui fluviu, ca în manualele de geografie, „de la izvor pînă la vărsare”, ci ele s-au relevat doar în așteptarea activă a autorului, retras pe un grind din delta amintirilor lui, însoțit de „caii verzi pe pereți”, visați cîndva, pe malurile Tisei și Izei, ale Oltului și Berivoiului, ale Șcheiului sau ale Someșului. Acestea se reconstituie, aparent aleatoriu, din „analiza” sedimentelor aduse din amonte, adesea amestecate cu alte aluviuni „vărsate” de „afluenți”. Și, da, și… gunoaie. Acest text ar fi putut fi o „prefață” la primul volum, dar și o „postfață” la acesta, al treilea.

Cele trei volume ale ANAMTEMELOR pot fi considerate, din această perspectivă, trei brațe ale unei delte. Brăzdate de o rețea de „canale”, uneori secate prin schimbarea albiilor, alteori transformate în insule plutitoare ori bălți închise. De pe grindul pe care s-a însingurat, autorul înregistrează doar ecourile, vibrațiile și reziduurile cataractelor, cheilor sau meandrelor prin care a curs chiar viața lui.

Vasile GOGEA

* * *

Vasile GOGEA s-a născut la Sighetu Marmației, la data de 07 august 1953. Este absolvent al Facultăţii de Istorie – filosofie, secţia Filosofie a Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca (1979).
Este autorul mai multor cărţi în care… „în general, a scris cum s-a priceput mai bine, despre alţii şi despre ale altora”: Scene din viața lui Anselmus, roman, (Ediția I, Editura Litera, 1990; Ediția a II-a, cu o prefață de Ion Bogdan Lefter, Editura Limes, 2oo8), Fragmente salvate. 1975-1989. Jurnal și alte texte. (cu o prefață de Vladimir Tismăneanu, Editura Polirom, 1996), Propoieziții, versuri, (Editura Solstițiu & Decalog, 1998), Exerciții de tragere cu pușca de soc, publicistică, (Editura Paralele 45, 1998), (Re)citindu-l pe Eminescu. În umbra timpului, eseu, (Editura Charmides, 2000), OftalMOFTologia sau ochelarii lui Nenea Iancu, eseu, (Ediția I, cu o postfață de Mircea Muthu, Editura Grinta, 2002, Ediția a II-a, cu o prefață de Gheorghe Grigurcu, Editura Grinta, 2012), Logodnica mecanicului Gavrilov, proză scurtă, (Editura Limes, 2002), Repere ale gîndirii românești, în colaborare cu Aurel Ion Brumaru, (cu o prefață de Acad. Alexandru Surdu, Editura Grinta, 2003), Tratat despre înfrînt, meditații, (Editura Charmides & Eikon, 2004), Încă Propoieziții, versuri (cu o postfață de Ion Mureșan, Editura Grinta, 2006), Voci în vacarm. Un dialog cu Monica Lovinescu și Virgil Ierunca, interviu (cu o postfață de Liviu Antonesei, Ediția I, Editura Eikon, 2010, Ediția a II-a, Editura Eikon, 2013), Mofteme, comentarii la I.L.Caragiale, (Editura Charmides, 2012), Singur cu Hegel (un autoportret ascuns), (cu o prefață de Vasile Muscă, filosofie, Editura Eikon, 2013), Propoiezițiile din Salonul 9 (6 fiind ocupat), versuri (cu un text critic de Gheorghe Grigurcu în loc de postfață, Editura Charmides, 2014), La scara blogului. Jurnal dedus (2919-2014), (prefață de Dorin Tudoran, postafață de Letiția Ilea, Editura Charmides, 2014), ANAMTEME. Exerciții de anamneză, (postfață de Andrei Zanca, Editura Eikon, 2015), LUCA PIȚU. Fărâmele meteoritului din Cajvana înregistrate la Observatorul cyberspațial Gogea’s Blog. IN MEMORIAM (prefață de Bedros Horasangian, post-prefață de Șerban Foarță, pre-postfață de Dorin Tudoran, postfață de Vasile Gogea, Editura Charmides, 2015), Din gramaTEMAtica, poezii, (Editura Școala Ardeleană, 2016), Timbre literare fără… T.V. A., (Editura Grinta, 2016), ANAMTEME II. Noi exerciții de anamneză, (Editura Eikon, 2017), FRAGMENTE SALVATE (1975 – 1989) Un jurnal din sub – estul Europei, (Editura Charmides, 2019), CUVINTE ÎMPOTRIVITE – 30 de ani de iluzii și speranțe 1989 – 2019, (Editura DOTA, 2019), Din caietul melcului. Poezii din cochilii, Editura DOTA, 2023.

Este membru al Uniunii Scriitorilor din România și membru al PEN Internațional – Centrul România. Luptător cu rol determinant în Revoluția din Decembrie 1989. I-a fost acordat Titlul de Cetățean de Onoare al Municipiului Sighetu Marmației în anul 2017.

Volumul ANAMTEME III Din Delta Memoriei a fost lansat la Târgul de Carte Gaudeamus, Duminică, 07 decembrie 2025.

Salut, Sighet!

Felicitări scriitorului Vasile GOGEA – din partea redacției „Salut, Sighet!” – pentru noua apariție editorială și… multă energie pentru a-și continua și completa opera!

Fără titlu

Şi atunci: de ce oare m-aş apuca eu acum de tristeţe,
Când viaţa mea este plină de lucruri pe care nu mi le pot explica?
Am doi copii, pe care îi văd rar, când se cade,
Am un serviciu, pentru care nu pot face mai mult decât fac,
Am zeci de alte obligaţii pe care le onorez când şi cum pot.

Sunt un om rupt de realitate, realitatea nu mă poate conţine
Şi eu în ea nu pot exista, copiii mei sunt crescuţi de un vierme
Pe care îl ademenesc seară de seară să mă suplinească, să-i întreţină,
Pe spate mi-au crescut două aripi de rădaşcă, în cupa lor car apă
Pentru soţia mea iubitoare, care niciodată nu-şi dă, cu adevărat,
Seama de starea în care mă aflu.
În cangele mâinilor mele port găleţi cu nectar şi cu lapte
Cu care-i adăp în fiecare zi pe şefii, patronii, prietenii mei,
Explicându-le cât sunt de frumos şi cât aş putea fi de iubit.

Nu fac nimic bine, pe nimeni nu mulţumesc.
Sunt un tată groaznic, un soţ odios, din cangele mîinilor mele
Se scurge pelin şi puroi cu fiecare somn în care mă adâncesc.
Nu lucrez pentru nimeni, decât pentru mine, şi cu toate acestea
Nimic nu-mi iese ca lumea, cum ar trebui, cum se face.

Lucrez la o sută de lucruri deodată,
Am o soţie absolut minunată,
Nimeni şi nimic nu ar putea înlocui pântecele ei,
Mâna ei caldă, vorba ei, cum numai ea o ştie şi eu.
Mi-e greu să mă concentrez, mă îngrijorez,
Am nişte copii ca o lamă de fierestrău.

Şi atunci mă îngrijorez, albesc, sunt neputincios,
Nimic din cele pe care le-aş putea explica nu vă mai sunt pe plac.
Bine, fie aşa, să fiu eu târfa voastră,
Să mă duceţi prin baruri şi să mă spurcaţi.
Un fagure de miere îmi iese din limbă ca un furuncul,
Limpede vin în faţa voastră ca un fagure plin de rahat.

Aripi, aripi de ţelină şi de pătrunjel peste aripile mele de carne
Se leagă şi se tot înăspresc.

Nu ştiu despre ce vă vorbesc.

* * *

COSMIN PERȚA, poet, prozator, eseist, editor și artist român multimedia, s-a născut la 05 decembrie 1982 în Vișeu de Sus, Maramureș.
Absolvent al Facultății de Litere din cadrul Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, își continuă studiile la Universitatea din București, unde obține o diplomă de masterat în literatură și titlul de doctor în litere cu o teză despre fantastic în literatura est-europeană. Debutează în 2002 cu placheta Zorovavel publicată la Editura Grinta, din Cluj, debut girat de o prefață a lui Victor Cubleșan și de un cuvânt al lui Ion Mureșan.
Urmează volumele de versuri Santinela de lut (Editura Vinea, 2005), Cântec pentru Maria (Editura Vinea, 2007), Bătrânul, o divină comedie (Editura Charmides, 2009), Fără titlu (Editura Paralela 45, 2011), Cântec de leagăn pentru generația mea (Editura Paralela 45, 2018).
Format ca poet, se afirmă ca prozator odată cu romanul Întâmplări la marginea lumii (Editura Cartea Românească, 2007), continuând cu volumul de proză Două povestiri (Editura Tracus Arte, 2010), Teofil și Câinele de lemn (Editura Herg Benet, 2012), Vizita (Editura Herg Benet, 2013), În urmă nu mai e nimic (Editura Polirom, 2015), Arșița (Editura Paralela 45, 2019), Dispariția (Polirom, 2021), Ca să nu se aleagă praful de toate (Polirom, 2023).
În 2021 publică la editura Polirom volumul pentru copii Anisia și uneltele fermecate, urmat în 2022 de Anisia și manuscrisul mistic.
A publicat și o monografie romanțată a poetului Nicolae Labiș, Labiș. Jurnalul pierdut (Polirom, 2022)
În 2011 publică la Editura Tracus Arte eseul Introducere în fantasticul de interpretare, iar în 2012 monografia Radu G. Țeposu, rafinament și intuiție, la Editura MNLR.
În 2022 a vernisat prima instalație poetică multimedia, intitulată Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte. Instalația a fost expusă la București (Galeria Galateca) și la Muzeul Național Brukenthal din Sibiu. În 2023 vernisează la ARCUB o a doua instalație imersivă, Voices of war, realizată în colaborare cu muzicianul ucrainean Denys Vasyliev.
Din decembrie 2022 este curator al SwordS  (Spoken Word Sessions), o scenă independentă de spoken word, performance poetic și experiment transartistic.

Printre alte premii relevante, pentru romanul Teofil și Câinele de lemn este desemnat Tânărul prozator al anului 2012, volumul de poeme Cântec de leagăn pentru generația mea obține premiul Observator cultural, iar romanul Arșița Premiul agentiadecarte.ro.

Opera: Zorovavel (Editura Grinta, 2002), Santinela de lut (Editura Vinea, 2005), Cântec pentru Maria (Editura Vinea, 2007), Întâmplări la marginea lumii (Editura Cartea Românească, 2007), Bătrânul, o divină comedie (Editura Charmides, 2009), Două povestiri (Editura Tracus Arte, 2010), Fără titlu (Editura Paralela 45, 2011), Introducere în fantasticul de interpretare (Editura Tracus Arte, 2011), Teofil și Câinele de lemn (Editura Herg Benet, 2012), Radu G. Țeposu, rafinament și intuiție (Editura MNLR, 2012), Vizita (Editura Herg Benet, 2013), În urmă nu mai e nimic (Editura Polirom, 2015), Cântec de leagăn pentru generația mea (Editura Paralela 45, 2018), Arșița (Editura Paralela 45, 2019), Anisia și uneltele fermecate, (Editura Polirom, 2021), Dispariția (Editura Polirom, 2021), Anisia și manuscrisul mistic, (Editura Polirom, 2022), Labiș. Jurnalul pierdut (Editura Polirom, 2022), Ca să nu aleagă praful de toate (Editura Polirom, 2023), Anisia și oceanul de uitare, (Editura Polirom, 2024), Trilogia lui Teofil: În urmă nu mai e nimic, Arșița, Teofil și Câinele de lemn (Editura Polirom, 2024), Un loc îndepărtat, numai al lor (Editura Polirom, 2025).

Salut, Sighet!

Nota redacției: „suplimentar”, echipa noastră îi urează maramureșeanului nostru Cosmin Perța… LA MULȚI ANI!

În ultimele săptămâni sighetenii au observat transformarea exterioară „neobișnuită” a unei clădiri de pe strada Gheorghe Șincai, aflată la câteva zeci de metri de Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței. Schimbarea spectaculoasă a atras curiozitatea multora și a generat numeroase întrebări despre ce urmează să apară în acest spațiu.
Pentru a afla mai multe despre proiectul MiM – Muzeul Imaginației Maramureș – am stat de vorbă cu tânărul antreprenor băimărean Matei Țiboc, inițiatorul și finanțatorul acestei investiții private. Am discutat despre concept, motivație, impactul potențial asupra orașului nostru și direcțiile de dezvoltare.

Ion Mariș (I.M.): Cum a apărut ideea Muzeului Imaginației Maramureș și ce v-a determinat să o implementați în Sighetu Marmației?
Matei Țiboc (M.Ț.): Ideea a pornit din dorința de a aduce în Maramureș un tip de experiență vizuală care este foarte apreciată în orașele din Europa și din lume. Sighetu Marmației are un potențial turistic important, dar lipsea o atracție interactivă, accesibilă tuturor vârstelor. Aici am simțit că un astfel de proiect poate contribui real la diversificarea ofertei culturale și turistice.

I.M.: Cine sunt „actorii” din spatele conceptului?
M.Ț.: Proiectul este o investiție privată pe care o coordonez personal. Am lucrat cu o echipă de design și producție vizuală care m-a ajutat să transform ideile în zone și instalații vizuale concrete. Fiecare element este creat special pentru spațiul de la Sighetu Marmației.

I.M.: Cum definiți „imaginația” în contextul experienței pe care o propuneți vizitatorilor?
M.Ț.: Imaginația este libertatea de a vedea mai mult decât ceea ce există în fața ta. Muzeul provoacă fiecare vizitator să se joace cu perspectiva, cu dimensiunea și cu realitatea, într-un mod relaxat și accesibil.

I.M.: Cât de mult v-ați inspirat în crearea acestui muzeu de la alte muzee sau locații experiențiale din România sau din străinătate?
M.Ț.: Am studiat multe concepte similare din Europa, Statele Unite și Asia. Am luat ce funcționează bine la nivel internațional și am adaptat la spațiul de aici, astfel încât MiM să aibă propria identitate și propriul stil.

I.M.: Ce „mostre” imaginative se vor găsi în muzeu?
M.Ț.: Vizitatorii vor descoperi iluzii optice, instalații vizuale, perspective imposibile și zone configurate pentru fotografii spectaculoase. Spațiul este structurat pe două nivele, cu pereți modulari, astfel încât elementele să poată fi actualizate și completate în timp.

I.M.: Muzeul Imaginației presupune multă inovație. Care este rolul tehnologiei în experiența finală?
M.Ț.: Tehnologia ne ajută în proiectarea efectelor vizuale și în integrarea luminilor, dar esența muzeului este interacțiunea directă cu spațiul. Oamenii se bucură mai mult când nu există o barieră tehnologică între ei și experiență.

I.M.: Pentru cine și cărui public se adresează Muzeul Imaginației? Copii, adulți  sau… oricine simte nevoia să viseze puțin?
M.Ț.: Muzeul este pentru toată lumea. Copii, adolescenți, familii, turiști, grupuri școlare. Este un loc în care vii să te relaxezi, să te distrezi și să te surprinzi. Și am observat un lucru interesant: adulții sunt cei care se bucură cel mai sincer.

I.M.: Cum credeți că va „schimba” muzeul atmosfera orașului și viața culturală din Sighet, mai ales în contextul aniversării a 700 de ani, de anul viitor?
M.Ț.: Este un an important pentru Sighet, deoarece orașul marchează 700 de ani de la prima sa atestare documentară – un moment cu o încărcătură simbolică pentru întreaga comunitate. MiM nu vine să înlocuiască nimic din ceea ce există deja, ci să completeze într-un mod diferit oferta orașului. Cred că o atracție creativă, accesibilă tuturor vârstelor, poate aduce un plus de energie și un motiv suplimentar pentru localnici și turiști să petreacă timp în Sighet într-un an atât de special.

I.M.: Ce provocări ați întâmpinat în procesul de planificare – implementare și cum le-ați depășit?
M.Ț.: Au fost multe detalii tehnice, multe ajustări și multă organizare. Am lucrat etapizat, cu răbdare, alături de profesioniști din domeniu. A fost un proces intens, dar foarte frumos.

I.M.: Ce impact economic estimați că va avea muzeul?
M.Ț.: MiM poate genera trafic turistic și poate susține indirect afacerile locale – de la restaurante și cafenele până la unități de cazare și alte servicii. Este o investiție privată care rămâne în oraș și lucrează pentru economia locală.

I.M.: Aveți deja o perioadă estimativă pentru deschidere? Ce surprize pregătiți pentru primele zile?
M.Ț.: Suntem foarte aproape de final. Deschiderea va fi simplă și naturală. Vrem ca oamenii să intre, să exploreze și să se bucure de experiență fără artificii și fără scenarii complicate.

I.M.: Cum vedeți evoluția muzeului în următorii 3 – 4 ani?
M.Ț.: Ne dorim să adăugăm treptat elemente inspirate din Maramureș – din istoria, cultura și tradițiile locurilor – astfel încât muzeul să devină o atracție emblematică a zonei. Dezvoltarea va fi organică, în ritmul potrivit.

I.M.: Un mesaj pentru sigheteni…
M.Ț.: Vă invit cu drag să descoperiți MiM. Este un proiect construit cu respect pentru oraș și cu dorința sinceră de a aduce o experiență frumoasă și accesibilă comunității.

I.M.: Vă mulțumesc pentru disponibilitate și… mult succes!
M.Ț.: Și eu vă mulțumesc.

Ion MARIȘ

Eu n-am trăit în comunism, n-am simțit frigul din apartamente și nu am stat la cozi în față la „Alimentara” din CIL. Nu știu cum este să trăiești cu frica aceea ce îți îngheață vocea. Dar am crescut cu poveștile bunicilor, mamei și a vecinilor de bloc. Acești oameni care au dus acea lume în spate ca pe o piatră grea, mare și pe care nu au abandonat-o nici azi.
Cu toate acestea, când ies în oraș sau merg în vizită la unele rude, aud acea propoziție absolut dureroasă: „ Pe vremea aia era mai bine”. Nu, frate. Nu era!
Doar că actualitatea, prezentul, a comis eroarea de a nu fi suficient de bună încât să-i convingă pe acești oameni că merită să privească înainte, nu înapoi.
Datele doar confirmă asta.
   Sondajul INSCOP din iulie 2025 arată că 55.8% dintre români cred că regimul comunist „a fost mai degrabă bun”, iar 48.4% sunt convinși că „se trăia mai bine înainte de 1989”. Și, cel mai important este că nostalgia este semnificativ mai ridicată la persoanele peste 60 de ani și la cele cu educație primară. Da, fix acei oameni care sunt cel mai expuși dezamăgirilor economice, sociale și sanitare ale acestei vremi.
Nu e doar nostalgie. Cred că este o reacție firească a unor oameni care simt că sunt lăsați în urmă. Dar o comunitate nu-și permite să fie condusă de nostalgii. Ba din contră, are datoria să fie condusă de luciditate. Știți voi, ca să nu se mai repete!
Sighetul este un oraș cu memorie. Nu este prezentă doar în pereți, ziduri, străzi vechi sau în felul în care unii și alții își spun poveștile. Este și într-unul dintre cele mai puternice locuri de pe această hartă a memoriei, în Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței. Un spațiu sacru care, indiferent de cât de obișnuiți suntem cu acesta, ar trebui să ne lovească direct în plexul solar de fiecare dată când trecem pe lângă el sau îi călcăm pragul. Avem, la noi în oraș, un muzeu care spune pe de-a întregul povestea acestor ani întunecați. În toate celulele vezi nume de oameni, fotografii, simți moartea tăcută și durerea reală. Acolo este istoria scrisă fără poezie și fără figuri de stil romantice. Doar cu viața și cu prețul ei.
Și totuși, paradoxal, mulți trec pe lângă Memorial ca pe lângă o alta clădire din oraș. Când, de fapt, aceasta ar trebui să fie o busolă morală a orașului. Acest loc ne reamintește că s-au trăit vremuri grele, că frica n-a fost o metaforă și că libertatea nu a venit la ofertă. Și că acum, oricât ne-am plânge, viața este infinit mai bună decât atunci.
Memorialul nu este acolo ca să ne încarce cu pesimism, tristețe și alte sentimente negative. Este acolo ca să ne învețe luciditate. Este acolo ca să ne arate progresul, dar și prețul acestuia. Să ne reamintească faptul că evoluția nu se vede dacă privești doar la prezent, fără să ții cont de locul din care ai plecat. Și, cel mai important, că memoria nu se ignoră. În momentul în care ignori memoria, devii vulnerabil la aceleași iluzii și greșeli pe care istoria ți le-a arătat pe toți pereții celulelor din Memorial.
Poate că azi nu se mai simte greutatea Revoluției din ’89, mai ales pentru generațiile mai tinere. Pentru unii este doar o altă lecție într-un manual ori un alt documentar plictisitor. Dar pentru țara noastră a fost un moment în care, pentru prima oară în mult timp, oamenii au spus „ajunge”. Da, a fost haos și a curs sânge. Da, a fost extraordinar de multă confuzie. Dar, cel mai important, a fost curaj. Și acea ruptură care, cu greu și cu multe bâlbe, cu regres și cu lupte, a setat o direcție spre lumea în care trăim acum. O lume în care putem să vorbim liber, putem să alegem, să criticăm, să înjurăm, să călătorim, să sperăm. Revoluția n-a fost și nu este un decor și nici nostalgie. Revoluția a făcut posibilă libertatea de astăzi, cu bune și cu rele. Și exact de aceea nu trebuie să lăsăm ca direcția începută atunci (foarte greu!), să se piardă acum în extremism, radicalitate și intoleranțe. Nu ai cum să ai Memorialul la doi pași și, în același timp, să crezi povești care vor să te tragă înapoi spre aceleași tipare ale fricii și urii. N-ai cum să promovezi libertatea și, în același timp, să susții idei care o limitează, o îngustează.
Memoria nu este un lux cultural. Memoria este o formă de igienă socială și dacă nu o păstrezi curată, se infectează cu manipulări, nostalgii false și violență. Ajungi să crezi că stagnarea este normală, să tolerezi intoleranța și să crezi că ura este o reacție firească. Ajungi să confunzi liniștea cu regresul, iar gălăgia cu adevărul.
Exact asta se întâmplă și în orașele mici, cu ritm lent, în locurile unde oamenii se cunosc de o viață. Zvonurile circulă mai repede decât vântul, iar opiniile se formează din obișnuințe, nu din informații clare. În loc să vorbim despre proiecte, investiții, spitale, școli, fonduri europene, ajungem să ne blocăm în discuții despre „cine e gay”, „cine de unde vine”, „cine strică tradiția”. Și în tot acest timp, rămânem pe loc.
Pentru că, oricum ar suna, ura nu contruiește absolut nimic. N-o să aducă medici, nu repară drumuri, nu invită investitori și nu o să țină pe nimeni acasă. Dar consumă energia mentală a comunității și o slăbește. Putem mai mult de atât.
Responsabilitatea civică nu înseamnă să faci scandal sau activism de dragul postărilor, like-urilor de pe paginile de social media, sau să stai cu pancarte în stradă. Este ceva mult mai simplu, dar și greu în același timp. Înseamnă să fii atent, să întrebi, să verifici și să ceri claritate, să nu lași lucrurile șă se degradeze în fața ta fără să ai o reacție. Înseamnă să ai respect pentru locul în care trăiești.
Și dacă tot vorbim despre responsabilitate și respect, nu putem evita nici realitatea de la graniță.
Ucraina nu este un concept exotic. Este chiar vecinul nostru. Ușă în ușă. Și stabilitatea Ucrainei care, din punctul meu de vedere ar însemna integrarea sa în NATO și UE, este granița unei frontiere sigure, chiar regiuni stabile și a unei economii sănătoase. Un vecin stabil înseamnă predictibilitate, iar investitorilor le place predictibilitatea. Instabilitatea supune riscului și orice comunitate responsabilă trebuie să înțeleagă asta. Și toate aceste lucruri, memoria, responsabilitatea, luciditate și realitatea politică, se întâlesc în același punct: votul. Nu votul ca formalitate sau ca obligație, ci ca act de maturitate, de memorie. Ca gest prin care spui că știi de unde ai plecat și știi unde vrei să ajungi. Când pui ștampila, nu votezi doar prezentul, ci votezi toți anii în care ai tăi, strămoșii tăi, au tremurat în frig. Votezi toate libertățile furate și acele nume din celulele Memorialului. Votezi tot curajul din ‘89 și tot ce a fost câștigat greu și poate să fie pierdut ușor.
Nu există un vot perfect și nici un candidat perfect. Câteodată, nici nu ai varianta pe care ți-o doreai. Dar votul nu este despre perfecțiune, ci despre direcție. Țin minte că atunci când eram mai mic, am auzit exact comparația aceasta de la prietenii mei mai mari, că votul e ca atunci când pleci spre un loc important pentru tine și poate n-ai un autobuz direct. Dar alegi linia de autobuz care te duce cel mai aproape de destinația ta. Altfel, rămâi în stație sau, și mai rău, te urci într-un autobuz care merge fix în sens invers. Așa e și cu votul. Nu este despre cine îți place, ci despre cine te duce mai aproape de locul în care vrei să ajungi ca societate, comunitate, oraș, țară sau generație. Și dacă vrem ca Sighetul să se așeze frumos pe această hartă a viitorului, nu trebuie să lăsăm memoria să se erodeze prin manipulări sau să lăsăm trecutul să fie rescris de cei care vor un prezent slab. Viitorul nu se construiește pe frică, ură sau extremism. Libertatea pe care o avem azi nu este o moștenire, ci o datorie, și nici un oraș, generație sau om nu merge înainte cu ochii închiși.

Și la final, întrebarea din titlu rămâne. Nu ca reproș și nici ca ironie, dar ca un test simplu al judecății clare: Mă-ta știe cu cine votezi?

Adrian REDNIC

Marți, 02 decembrie 2025, la Centrul Cultural Sighet a avut loc un eveniment complex (vernisajul expoziției și premierea lucrărilor, evocări, intermezzo muzical) prilejuit de Concursul de Artă Plastică „Gheorghe Chivu”, ediția a XVI-a. Lucrările elevilor talentați și pasionați de artele vizuale, expuse pe simezele ad-hoc din sala de evenimente a Centrului Cultural Sighet, au fost în… centrul atenției.

Juriul Concursului de Artă plastică, ediția a XVI-a (destinată elevilor între 6 – 18 ani) format din prof. Robert Zolopcsuk, Irina Szemkovics și Cristina Kövy Cincu a decis acordarea premiilor la două categorii de vârstă:

Categoria 6 – 12 ani: 

Locul I – Botizan Ruxandra
Locul II – Cora Andrei
Locul III – Popovici Rareș

Categoria 13 – 18 ani:

Locul I – Oros Larisa
Locul II – Dunca Sofia
Locul III – Bledea Henrietta

Premiul „Ana Zaharia” instituit de familia Laura și Gelu Zaharia (în mijlocul căreia a trăit la Sighet poetul și pictorul Gheorghe Chivu) a fost acordat elevului FRÂNC Andrei.

Elevii premiați (toți urmează cursurile de la Școala de Artă „Gheorghe Chivu”) au fost recompensați și cu diferite sume în bani.

Felicitări elevilor premiați, felicitări tuturor elevilor care au participat la concurs, felicitări invitaților și organizatorilor!

Ion Mariș

Astăzi sărbătorim 1 Decembrie – o zi în care ne bucurăm liber, în țară sau peste hotare, fără frică, fără cenzură, fără șoapte rostite pe ascuns.

Uneori uităm cât de norocoși suntem. Libertatea în care trăim nu a venit singură și nu a fost vreodată garantată. A fost câștigată de oameni care au avut curaj să gândească, să vorbească, să se opună și care, pentru asta, au plătit cu ani de închisoare, cu teroare, cu exil sau chiar cu viața.
Pentru cei nostalgici după „vremurile bune” ale comunismului și pentru generațiile care n-au simțit direct lovitura acelui sistem, singura soluție este documentarea reală, nu TikTok, nu Facebook, nu Instagram.
Istoria nu se învață din meme-uri.

Mergeți în locuri care păstrează memoria vie:

• Memorialul Victimelor Comunismului de la Sighet, fostul penitenciar de maximă siguranță, unde elitele României au fost închise și lăsate să se stingă în tăcere.
• Urmăriți documentare precum „Experimentul Pitești”, unul dintre cele mai brutale episoade de reeducare din Europa postbelică.
• Citiți mărturii ale supraviețuitorilor – oameni închiși doar pentru că erau inteligenți, vocali și aveau gândire critică.

Să nu-i uităm pe cei pe care istoria i-a transformat în modele, dar pe care propriul nostru stat i-a zdrobit:

• Mihai Eminescu, hărțuit și marginalizat pentru opiniile sale incomode;
• Iuliu Maniu, lider democratic, închis și lăsat să moară la Sighet;
• Constantin Brâncuși, forțat să plece din țară fiindcă „nu se încadra” în tiparele vremii.

Și lista e lungă. Prea lungă pentru o țară atât de mică.
Aceste pagini nu trebuie uitate.
Suntem mai aproape decât ne place să credem de a repeta greșelile trecutului – atunci când neglijăm istoria, când ne lăsăm manipulați de iluzii, când confundăm propaganda cu realitatea, când acceptăm să ne fie redus dreptul de a gândi.

Astăzi, înainte de artificii, mese festive și poze cu steagul, merită să ne amintim:
Libertatea nu este ceva ce primim, este ceva ce protejăm.
Zi de zi. Generație după generație.
La mulți ani, România!

Imelda Bojoga

Unirea din 1 Decembrie 1918, cunoscută și cu denumirea de ,,Marea Unire” se referă la unirea tuturor provinciilor locuite de români într-un singur stat național, România. Aceasta s-a realizat propriu-zis prin unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei, Sătmarului și Maramureșului cu Regatul României sau ,,Vechiul Regat” (format din principatele Țara Românească și Moldova, care și-au desăvârșit unitatea națională în 24 ianuarie 1859 sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza, eveniment cunoscut în istorie ca ,,Mica Unire” sau ,,Unirea Principatelor Române”). Basarabia s-a unit cu Regatul în 27 Martie 1918, iar Bucovina în 28 Noiembrie 1918.
Unirea din 1 Decembrie a avut loc sub conducerea Regelui Ferdinand al Regatului României (1914-1927), care a contribuit la acest act istoric prin faptul că s-a implicat activ în procesul de împroprietărire a țăranilor români și la introducerea votului universal. Tot el a refuzat să promulge Pacea de la Buftea (Tratatul de Pace de la București semnat în 7 mai 1918 cu Imperiul German și cu Austro-Ungaria), ceea ce a făcut posibilă participarea României pe picior de egalitate cu statele victorioase la tratativele de pace de după Primul Război Mondial. Printre cei care s-a implicat în recunoașterea actului final al unirii s-a numărat și Regina Maria însăși, care, după război, a călătorit la Paris, unde a intervenit pe lângă personalitățile politice occidentale pentru recunoașterea actului.
Revenind la momentul unirii, la 1 decembrie 1918, pe lângă cei 680 de delegați aleși în cele 130 de circumscripții electorale ale Transilvaniei, Banatului, Crișanei, Maramureșului și Sătmarului, s-au adunat la Alba Iulia și reprezentanți ai diferitelor instituții și organizații politice, culturale, profesionale, de învățământ, religioase, militare, de femei, de sindicat, delegați ai partidelor, gărzilor naționale și ai societăților studențești, în total 1.228 de delegați. Alți participanți, peste 100.000 de țărani, muncitori și orășeni veniți din toate părțile unde se vorbea românește, de pe Valea Izei maramureșene, Dunărea bănățeană, din țara Bârsei și Crișuri s-au adunat pe Câmpul lui Horea, așteptând Rezoluția Marii Adunări Naționale. Rezoluția unirii din 1 decembrie 1918 a fost actul prin care Marea Adunare Națională de la Alba Iulia a votat unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu Regatul României.

Această rezoluție, Prezentată de Vasile Goldiș (nota 1) în sala Casinei din Alba Iulia avea 9 puncte:
I. „Adunarea Națională a tuturor românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească“ decretează unirea acestor români și a teritoriilor locuite de dânșii cu România.
II. Se rezervă teritoriilor sus indicate autonomie provizorie, până la întrunirea adunării constituante.
III. Se emit principiile fundamentale de alcătuire a noului stat român.
IV. Se cere congresului de pace să asigure dreptatea și libertatea tuturor națiunilor mari și mici și să elimine războiul din raporturile internaționale.
V. Se adresează un salut „fraților din Bucovina“, care se uniseră cu trei zile înainte cu România.
VI. Sunt salutate națiunile eliberate din jugul austro-ungar.
VII. Se cinstește memoria eroilor români sacrificați pentru libertatea și unitatea națiunii române.
VIII. Se mulțumește Puterilor Aliate (Antantei) pentru că au scăpat civilizația din „ghearele barbariei“.
IX. Se decide înființarea Marelui Sfat Național Român, ca reprezentant al „națiunii române din Transilvania, Banat și Țara Ungurească“.

A doua zi Goldiș a fost ales ministru al Cultelor și Instrucțiunii Publice, ce răspundea și de problema naționalităților fiind ales și președintele delegației care a prezentat regelui Ferdinand Actul Unirii, la București, la 29 noiembrie/12 decembrie 1918. La 17 decembrie 1918, Vasile
Goldiş, alături de Alexandru Vaida-Voevod, Ștefan Cicio-Pop au intrat ca reprezentanți ai Transilvaniei, în guvernul condus de Ion I.C. Brătianu.
Episcopul greco-catolic de Cluj-Gherla, mai apoi cardinal, Iuliu Hossu, s-a implicat activ în procesul istoric al Marii Uniri. S-a deplasat prin Ardeal pentru a-i mobiliza pe români, s-a implicat alături de ceilalți fruntași ai vremii în pregătirea Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia, a fost împuternicit, ca membru al delegaţiei ardelene care a mers la Bucureşti, alături de Vasile Goldiș să înmâneze Hotărârea de Unire Regelui Ferdinand.
Așadar, putem concluziona că Unirea din 1918 a fost cel mai înalt act de voință națională al românilor, care a dus la crearea statului național modern și unitar, în urma căruia teritoriile locuite de români au fost reunite într-un singur stat, marcând o etapă decisivă în istoria românilor.

Maramureșul și Marea Unire
Delegații maramureșeni la MAREA ADUNARE NAŢIONALĂ din 1 Decembrie 1918

• Cercul Ocna-Șugatag: Iuliu Ardelean, preot (Văleni); dr. Ilie Lazăr, universitar (Giulești); Emil Fucec jr., preot (Sârbi); George Moiş, proprietar (Berbeşti); George Nemniş, proprietar (Călineşti).
• Cercul Sighet: dr. Vasile Chindriş, avocat, dr. George Bârlea (Sighet); Ilie Filip (Apşa de Jos); V. Mich (Iapa); Mihail Dan (Apşa de Mijloc).
• Cercul Teceu: Simion Balea, Toader Papp l. Ioan, Ioan Stan Mihăescu, Ioan Steţ l. George, Ioan Popp a Tomii (Săpânţa).
• Cercul Vişăului:Ioan Iusco Dolhutin (Vişeul de Sus); Gavril Coman, jude comunal (Vişeul de Jos); Artemiu Anderco, preot; Vasilie Pleş (Ieud); Vasilie Timiş Filipan (Borşa).

                                                                                                         Membri de drept

• Protopopii români: Petru Bârlea (Mara), N. Nedeliu (Biserica Albă).
• Delegaţii Reuniunii învățătorilor români: Ioan Bilţiu-Dăncuş, învățător (Sat-Slatina), Grigore Ciple/Țiple, învățător Ieud.
• Reprezentanţii Gărzii Naţionale Române: Căpitan Dr. Aurel Sabó (Vişeul de Sus); Serg. Ioan Ivanciuc (Iapa); Supleant: Sublocotenent Florentin Bilţiu-Dăncuş (Sat-Slatina).

În condițiile prăbușirii iminente a imperiului dualist, datorită pierderilor suferite pe front în marea conflagrație mondială, au avut loc ample mișcări de eliberare națională a popoarelor din teritoriile ocupate. Astfel, în Maramureș, la Sighet, ca și în toată Transilvania, s-a constituit în 22 noiembrie 1918 – Sfatul Național Român al Comitatului Maramureș, condus de dr. Vasile Chindriș și de alți 34 intelectuali maramureșeni, dintre care s-au ales delegații la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918, mai sus prezentați.
Între 22 noiembrie 1918 și 28 aprilie 1919, conducerea Maramureșului a fost exercitată de președintele Consiliul Național Român Maramureș – Dr. VASILE CHINDRIȘ. Vechii funcționari ai comitatului nu au fost încă înlocuiți, iar corespondența se purta, în multe cazuri, tot în limba maghiară. La începutul anului 1919, Maramureșul a fost ocupat de armata română, ,,județul” având o dublă conducere, inclusiv una militară. Ocuparea Maramureșului de către armata română și ulterior numirea de către Consiliul Dirigent a unui prefect român în persoana lui Dr. Vasile Chiroiu, la 28 aprilie 1919, a întărit convingerea că Maramureșul va reveni României și nu Ungariei după Conferința de Pace. Din nefericire, negocierile diplomatice de după Primul Război Mondial, au consfințit dezmembrarea Maramureșului și reducerea lui la o treime din teritoriul său (3.381 km²).
În vara anului 1920 s-a ordonat retragerea trupelor române la sud de Tisa, teritoriile din dreapta Tisei fiind cedate Cehoslovaciei (în 1939 din nou Ungariei). Conferința de Pace a luat ca bază tratatul din 1916, care prevedea Tisa ca limită nordică.
În ciuda opțiunii maramureșenilor exprimate prin intermediul delegaților la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918, care au solicitat unitatea Maramureșului istoric în cadrul României Mari; în ciuda eforturilor dr. Gavrilă Iuga, deputat de Maramureș, numit ca expert pe lângă delegația română la Conferința de Pace, care a întocmit o serie de memorii, hărți, documente ce dovedeau caracterul românesc al Maramureșului de dincolo de Tisa; în ciuda voinței populației din dreapta Tisei, exprimate în presa vremii, și cuprinse în documente oficiale, ,,populație care urăște și este înspăimântată de sosirea cehilor. Toți doresc a rămâne sub imperiul român, iar puțini intelectuali doresc dominația ungară, în niciun caz nu doresc dominația cehilor”, în perioada mai-iunie 1920 a avut loc, în mai multe etape, evacuarea Maramureșului de la nord de Tisa. Teritoriul județului s-a restrâns la un număr de 56 de comune, grupate în 4 plase: Iza, cu 13 comune; Sighet, cu 13 comune; Ocna-Șugatag, cu 20 comune; Vișeu, cu 10 comune, și orașul cu consiliu – Sighetu-Marmației.

Nota 1: Profesor, publicist și om politic, militant pentru drepturile românilor din Transilvania, unul dintre făuritorii Marii Uniri, s-a născut la 12/24 noiembrie 1862, în satul Mocirla (azi Lunca Teuzului), județul Arad, în familia preotului Isaia Goldiş, Guverne și guvernanți 1916-1938, Editura Silex, București, 1996.

dr. Marius UGLEA

CIMITIRUL VESEL

Și râdea,
râdea de moarte
cimitirul plin de flori
cu albastrul dintre stele,
veșnic pomenirea lor.

Știa meșterul ce-i gluma
– omul nostru-i din popor –
știa meșterul măsura
și al dacilor sobor.

Fiindcă el a pus sămânța
rămas-a vatră de folclor,
cimitirul din Săpânța
vesel e, datina lor.

Meșterul știa măsura,
știa hohotul, căința,
știa dragostea și ura
stilizate la Săpânta.

Și râdea,
râdea de moarte
cimitirul plin de flori
cu albastrul dintre stele,
veșnic pomenirea lor.
                                                                   (Ieremia Lenghel, din volumul „Poeme atemporale”, 2006)

* * *

LENGHEL IRIMIE (pseudonim literar: IEREMIA LENGHEL), n. la 18 nov. 1943, în com. Boiu Mare, jud. Maramureș. Psihiatru. Poet. Eseist. Prozator. Absolvent al Facultății de Medicină Generală din Cluj (1968). Secundariat în Psihiatrie la Clinica de profil din Cluj-Napoca (1973-1975); medic specialist (1975, Iași) și primar (1991, Cluj). Cursuri de perfecționare în Psihiatrie și Organizare Sanitară în țară și în Franța. Doctorand în art-terapie la Universitatea de Artă și Design din Cluj-Napoca (din 2006). Certificat de competență lingvistică, în limba franceză, la Universitatea de Nord Baia Mare (2006). în prezent, medic primar psihiatru la Spitalul Municipal din Sighetu Marmației, unde a fost medic șef secție (1977-2009) și director medical (1990-2000). Articole și comunicări de specialitate ca prim autor sau în colaborare.

7 decembrie 2011 – obținerea titlului științific de doctor în domeniul artelor plastice și decorative OMECTS. nr. 6468/2011.

De câțiva ani, dr. Lenghel Irimie este pensionar.

OPERE LITERARE principale: „Inocențele visării (versuri, Ed. Echim, 1998), „Timpul floral” (versuri, Ed. Echim, 1999); „Poeme pastelate” (versuri, Ed. Casa Cărții de Știință, 2001); „Mirajul veșniciei” (eseu, Ed. Viața Medicală Românească, 2005); „Poeme atemporale” (versuri, Ed. Casa Cărții de Știință, 2007); „Impasto, versuri, Ed. Casa Cărții de Știință, 2008); „Poienile luminii” (versuri, antologie de autor, Ed. Dacia, 2010).

ACTIVITATE ART-TERAPEUTICĂ
1973-1975 – în timpul secundariatului (rezidențiatului), la Clinica de Psihiatrie din Cluj, era fascinat de lucrările patoplastice (puține, e adevărat) efectuate de bolnavi. Primele noțiuni ale terapiei prin artă le-a aflat de la medicii psihiatri: dr. Nicolae Stroilă, dr. loan Bâlcea și dr. Iuliu Albini.
1975 – Primul an de activitate la Sighet. Impresionat de numărul mare al bolnavilor, surprins de faptul că unii aveau preocupări picturale, i-a venit ideea terapiei prin artă.
1977 – Devenind medic șef de secție, a organizat primul atelier de art- terapie la Secția de Psihiatrie Bărbați a Spitalului Municipal Sighet.

Salut, Sighet!

Nota redacției: LA MULȚI ANI, domnule doctor – poet!

Intrasem în casa Dumnealui cu mai bine de 40 de ani în urmă. Interiorul era precis organizat, de parcă așa trebuia să fie și nu altcumva. În biroul său urma să întîlnesc două lucruri la care aveam să mă gîndesc îndelung. Mai ales că deceniile au adus înțelegerea superioară care vine (pentru unii !) pe măsură ce TIMPUL se așează!…

Prima surpriză avea să fie „ceramica de pe Valea Izei” despre care nu știam nimic. Ulcioare și oale de o culoare cărămizie, avînd la atingere „luciul gras” al marmurei. După care ai instinctiv senzația că trebuie să te speli de grăsime deși vasul atins este perfect curat!…

Ciudate feste îți poate juca mintea!

Medicul VICTOR POP, gazda, m-a făcut să înțeleg specificitatea ceramicii: „Se ia un vas, obligatoriu nesmălțuit și se freacă folosind o bucată de cărămidă pînă cînd se închid porii iar ceramica devine lucioasă ca o oglindă”.

Mi-am dat seama de efortul depus pentru a obține vasul cu acel luciu specific. Și cît trebuie să te întristezi atunci cînd, neglijent fiind, l-ai ciobit sau l-ai crăpat…

Doar munca înglobată în el pentru a-l obține îi dă valoarea!…

Obișnuiți fiind să aruncăm, uităm ce însemna odinioară orice lucru din gospodărie! Care făcea parte din viața de fiecare zi, pierderea sa lăsînd un gol de neumplut…

Lucrul, tratat mereu cu smerenie… cîndva!

Văd și acum ulciorul și oala pe care le atinsesem în timp ce gazda noastră, Medicul Emerit VICTOR POP, unul dintre puținii din România acelor vremuri onorat cu acest titlu și probabil singurul din Maramureș, ne explica în cuvinte puține.

Revelația avea să vină cînd ne-a arătat colecția sa de pecetare, un fel de „ștampile” ale familiilor, apăsate pe pîinea care apoi se băga în „cuptior”, la copt, urmînd a se duce la biserică pentru cuminecătură.

Era plin biroul de ele – să fi fost vreo 85 sau poate mai mult de 100. Nu mai țin minte, dar sînt sigur că mi-a spus cîte. Fiecare avea un trunchi vertical pentru a fi ținut în pumn și o parte orizontală cu model specific, asemănător peceților pe care Domnii Moldovei, urmași ai lui Dragoș și Bogdan, le puneau pe hrisoavele din acele vremuri.

Ca să nu se uite!
Ca să se știe!
Că repede mai uită omul!…
Ticăloasă poate fi „uitarea” care face să-ți fie bine!!!

Nu mică mi-a fost mirarea cînd am văzut cum arăta „mînerul”. Nu era doar ceva de ținut pentru a impregna pecetea. Nuuuuu!… Unul semăna cu doi copaci împletiți, altul părea o spirală A.D.N. Toate aveau patina timpului, un maroniu-negricios adus de vremuri și de mîinile care le atinseseră.

Dar șocul avea să vină cînd am văzut unul semănînd cu „Pasărea Măiastră” iar altul care era aidoma „Coloanei Fără Sfîrșit” ale lui Brâncuși!….

Unele pecetare aveau o vechime de peste 150 de ani după spusele medicului. Știu că, în cimitirul din satul Loman din județul Alba, nu sînt cruci. Poți vedea numai niște stîlpi funerari ancestrali, din lemn, aidoma „Coloanei” genialului Constantin Brîncuși.

Să fi trecut MAESTRUL pe acolo și nimeni să nu afle? Nu-mi pot da seama, dar sper ca el să fi văzut cimitirul în visul său premonitoriu pentru ce avea el să devină.

Văd în amintire pecetarele. Oare ce s-o fi ales din ele?…

Aveam să mai trăiesc o surpriză cînd, în vacanța de vară, am mers cu familia – soția și fiul de trei ani și jumătate – la părinți. Nu știu cum micuțul a făcut o febră care nu ceda nicicum. Trei doctori l-au văzut în Orăștie, dîndu-i peniciline de patru ori pe zi. Cum nu se ameliora în ruptul capului, i-am internat pe amîndoi în Spitalul Județean Deva unde alți medici, constatînd neputința celor dinaintea lor, îl îndopau cu ampiciline. În total 64 de injecții!!

Încăpățînată, febra ne rîdea în nas, obraznic!…

Soția mea, disperată, i-a telefonat Medicului Emerit aflat în Sighetu Marmației, la 362 de kilometri distanță. „Doamnă”, i-a spus acesta. „Priviți sub limbă. Trebuie să aibă niște pustule, ca de aftă. Dați-i cu glicerină boraxată!”

Ceea ce am și făcut. După trei (!!!) zile, copilul zburda pe-afară, total refăcut.

Era minunat să vezi responsabilitatea și dăruirea cu care își făcea meseria. După ce punea diagnosticul, deschidea imediat o agendă medicală voluminoasă, verificînd corectitudinea. Era mereu așa cum spusese el. Știu pentru că l-am văzut.

Mai știu că se întîmplase odată să vină o mămică la el. Copilașul de cîțiva anișori era în ultimul grad de pneumonie. Cu un picioruș trecuse binișor… „dincolo”! Dar medicul l-a salvat, aducîndu-l la viață. Nu înainte de a-i trage femeii niște palme zdravene că și acum îmi țiuie urechile, spunîndu-i următoarele cuvinte: „Așa vii cu bietul copilaș? Ce-ai făcut pînă acum?”

Atunci am înțeles deosebirea între „medicul nimerit” și MEDICUL EMERIT…

Doctorul VICTOR POP din Sighetu Marmației…

Mă întreb uneori ce s-o fi ales de imaginea Dumnealui și dacă mai dorește cineva  să-și amintească binele făcut. Eu, cu siguranță, nu-l voi uita!…

Nicolea RĂDOI