Miercuri, 11 ianuarie 2017, ora 17.00, va avea loc la Sala Radio din Sighetul Marmaţiei lansarea albumului documentar „Meșteșuguri tradiționale din Țara Maramureșului” (foto Radu Lazar, text Teofil Ivanciuc).

Nu există preț care să echivaleze cu ceea ce „rupi” din tine. Ca scriitor, ca om, nu poți decât să dăruiești la infinit. Cu cât dăruiești mai mult cu atât ești mai mult. Pentru mine, a scrie nu este un hobby și nici un job, e ceva mai mult: o întrecere cu propria-mi ființă.

Poezia creează legături între lucruri, între fapte, între oameni, fiind, în opinia mea, cea mai înaltă formă de comunicare. Spun cea mai înaltă formă de comunicare pentru că poate permite o conectare totală între cititor și scriitor, fără ca mesajul să fie alterat de bariere de comunicare. Nu mai suntem condiționați de aparențe, pentru că și aceste bariere dispar. Pătrunzi în lumea ideilor pure, atingând vieți. Atât ca cititor cât și ca scriitor ai ocazia să îți extinzi hotarele sufletului, iar toată această expansiune te face mai bogat și mai bun. Îndrăznesc să cred că singura bogăție reală este aceea de a-ți accesa sufletul și de a-i învăța și pe alții să facă la fel.

Cred că scriu de dinainte să scriu, cel puțin așa îmi aduc aminte. Întâi au fost gândurile, emoțiile, bucuria de a le stoarce și de a le întoarce pe toate fațetele.

De când eram copil aveam un univers propriu, un refugiu numai al meu, unde mă conectam la frumusețe și pur și simplu mă încărcam cu ceva, pe atunci, nu puteam defini ce era acel ceva, de care te umpli și nu te mai saturi. Era o poezie intangibilă, de nespus, de nescris. Trebuia doar să treacă un anumit timp, să existe un stimul care să declanșeze tot acel șuvoi.

Am obținut câteva premii frumoase, dar aceste premii nu le consider ale mele, ci ale poeziei pe care am simțit-o și la un moment dat am reușit să-i dau contur, deci mie personal nu-mi atribui niciun merit. Tot ceea ce am căștigat este universul răscolitor, unde toate cuvintele sunt anotimpurile vii.

Poezia e ceva cu care te naști, e de fapt cea mai înaltă dimensiune a spiritului, locul unde nimic nu poate fi alterat sau distrus: un regat care reunește și conectează toate dimensiunile invizibile care fac parte din ființa noastră. Tot ceea ce îți rămâne după ce fiecare zi se risipește sau te rispiește. Fiecare poem este o picătură de nemurire pe care poetul îndrăznește s-o captureze și s-o pună în fața cititorului.

Poezia este cea mai pură și candidă lume pe care o știu, de aceea o iubesc. Am descoperit-o în momentul în care am îndrăznit să mă privesc dincolo de oglindă, dincolo de materie și de alte granițe efemere. Așa am ajuns să accesez o realitate nouă și totalmente diferită de cea pe care societatea îți pune în cârcă. După ce scriu, simt că nimic nu-mi mai aparține, fiecare poem mă părăsește și-și trăiește viața, pe picioare proprii, pentru că fiecare poem în sine este o entitate vie, matură și cu un destin absolut unic.

Poezia este o frumusețe atât de dură încât uneori doare. Dacă doare s-o scrii, sau dacă doare s-o citești? Hm, poezia poate fi binecuvântare și blestem deopotrivă, binecuvântare fiindcă te face să simți toate limitele, fiind mai puternică decât orice drog, fiindcă te transportă la granița dintre realitate și vis. Poezia poate fi și blestem fiindcă s-o atingi înseamnă să înveți să-ți iubești rănile, să te bucuri de ele, să fii un preafericit bolnav incurabil.

Din punctul meu de vedere adevărata poezia nu are de-a face cu lucruri precum: ce sau câte cărți ai publicat, unde ai publicat sau împreună cu cine, ea se ridică cu mult deasupra tuturor acestor detalii, cu toate că are nevoie și de suport material, esența ei este dincolo de aceste aspecte. Imaginați-vă bucățele din suflet smulse pe fiecare pagină. Iar acum încercați să vă închipuiți că așa este ea în realitate. Așa vă îndemn s-o citiți!

Dacă cineva va deschide una dintre cărțile pe care le-am scris și va prețui gândurile acestui suflet (care astăzi este) încă lipit de materie, zboruri și praf, mă declar împlinită.

Autor, Antonia Luiza Dubovici

A fost construită în anul 1889, pe baza planurilor a doi arhitecţi, Gerster Béla şi Kreiszel Géza, din Budapesta, la cererea Primăriei oraşului. „Reduta” a fost prima clădire publică realizată pe baza unui proiect unitar, înconjurată de străzi, obţinându-se astfel un aspect arhitectural impunător.

Stilul adoptat este unul eclectic clasicizant, clădirea fiind una din cele mai reprezentative construcţii ale oraşului.
Cei care pătrundeau prin poarta principală, se găseau într-un hol de marmură roşie, de unde se intra în sala festivă, bogat decorată cu stucatură aurită, în stil neorococo. Parterul era decorat cu oglinzi veneţiene în ancadramente aurite, în stil neorococo, care sclipeau în lumina splendidului candelabru.

Până în anul 1910 sala festivă a fost folosită pentru şedinţele Consiliului Local. Tot aici au fost organizate manifestările artistice ale oraşului. Printre numeroşii artişti care au urcat pe scena „Redutei” se numără renumita pianistă, de origine sigheteană, Hollósy Kornélia, precum şi alte nume sonore ale artei interpretative.
Partea de nord a clădirii găzduia Cazinoul ofiţerilor armatei austro-ungare, iar parterul găzduia berăria Dreher, magazinul de încălţăminte Silberstein Simon şi măcelăria Bottyán Gyula.

În faţa „Redutei”, la fel ca şi în cazul Prefecturii, personalităţile vremii au plantat copaci.

(Imaginea grafică și text Pal Robert Zolopcsuk, din volumul „Sighetul Marmației”, Editura Valea Verde, 2012)

n.r. Reduta a devenit ulterior Cinematograful „Muncitoresc” (azi desființat). Găzduiește în continuare Secția de Etnografie a Muzeului Maramureșean.

Sfârşit şi de la capăt

Voi cum vă beţi cafeaua? Cu zahăr sau cu lapte, încet sau repede, dimineaţa sau seara? Dar finalurile cum vă plac? Triste? Nostalgice? Exuberante? Eu le prefer senine, cu zâmbete şi la obiect. «Drum bun, ai grijă de tine, ne vedem la anu’!» Şi dacă nu ne mai vedem? Ei, asta-i altă poveste.

Finalurile pot părea lungi. Eternitatea clipei în care întorci spatele şi te strădui stângaci să aşezi un picior în faţa celuilalt. Finalurile pot fi grele, căci implică o sinceritate crasă faţă de propria persoană. Povestea nu e niciodată gata până nu te-ai aşezat în faţa ta la o masă şi nu ai scos din traistă toată povestea. Nu e gata nici atunci, căci ai de adunat şi de scăzut, de împărţit cu tine şi cu alţii, ca să poţi trage linie. Ai ieşit pe plus? Înseamnă că a fost bine. Dar ce faci când ştii de dinainte că ai ieşit pe minus? Nu-ţi vine să te aşezi la masa aia, nu-ţi vine nici măcar să fii în apropierea ei. Şi uite aşa, te trezeşti peste 10 ani cu de două ori mai multe mese care încă te aşteaptă şi pe care le porţi în spate zi de zi.

Mai mult, ce faci când presiunea socială îţi scoate în cale o masă mare cât 12 luni de zile? Când tu ştii că ai prea multe poveşti pe minus, pe care le-ai îngrămădit tot anul în fundul minţii tale? De asta fugiţi voi, nu? De asta vă refugiaţi în cozi interminabile, oale cu sarmale şi mesaje pline de dragoste adresate unor oameni pe care, accidental, i-aţi uitat în restul anului. De asta propovăduiţi bunătatea şi necesitatea rezoluţiilor, gândindu-vă că, poate, dacă alţii se aşează la mesele lor, masa voastră va uita de voi.

Finalurile cer timp, iar cozonacii nu se fac singuri. Fugim de noi pentru că ştim că am greşit, că nu am fost nici cei mai buni, nici cei mai frumoşi în ultimele luni. Fugim crezând că asta e tot ce am adunat pe masă, dar nu putem fi siguri, nu? Doar după ce te aşezi poţi să aduni faptele bune pe care le-ai facut şi doar atunci poţi să scazi ce nu a mers cum ar fi trebuit. Adică să priveşti în ochi ce a fost rău, să-i spui „mulţumesc” şi să îl arunci la gunoi. Pe tot, ca să nu-l mai porţi după tine încă un an de zile.

Finalurile sunt despre curaj. Curajul de a-ţi spune mai întâi ţie „Iartă-mă !” şi după aceea celor în faţa cărora ai călcat strâmb. Finalurile sunt frumoase. Când ai rămas cu o masă plină de bine în faţa ta, când poţi să îl sărbătoreşti pe tot şi pe toţi cei care ţi-au fost alături pe drum.

Final fericit şi sincer, scurt şi la obiect !

Autor, Alexandra Nistor

(elevă, clasa a XII-a B, C.N. „Dragoș Vodă”)

Festivalul Datinilor și Obiceiurilor de Iarnă – Marmația 2016, a ajuns la aproape jumătate de secol de existență (mai exact, în acest decembrie, am avut ediția cu numărul 48). “Alaiul” este așteptat cu nerăbdare de sigheteni, dar și de turiști, mii de oameni inundă străzile Sighetului pentru a participa la atmosfera de sărbătoare. În acest an colindele de Crăciun au fost “aduse” de numeroase grupuri din satele  Marmureșului, dar și din țară (Neamț, Suceava, Sibiu și Timiș) și Ucraina (Hust și Cernăuți). “Festivalul” a umplut străzile, agitația a fost pe măsură, centrul municipiului a fost o mare scenă, satisfacțiile… în funcție de așteptări!

Autor, Salut, Sighet!

Filmare: Timur Chiș

Sursă foto (principal): Teofil Ivanciuc

În cursul lunii octombrie s-a deschis la Sighetu Marmației o expoziție în casa de adunare parohială de lângă parohia reformată. Expoziția cuprinde biblioteca veche de aproximativ 150 de ani a lui Szabó Aurél, care a fost un binecunoscut avocat al secolului XIX din Sighet. Istoricul bibliotecii a fost prezentat de profesorul Zolopcsuk Pál Róbert (pasionat de istoria locală).

Szabó Aurél a fost prim curatorul bisericii reformate, vicepreședintele Baroului de Avocatură. Biblioteca lui personală conținea 4.500 de cărți, bibliotecă ce s-a remarcat și prin mobilierul excepțional, în care erau gravate portretele și numele marilor clasici: Shakespeare, Goethe, Schiller, Arany János, Molière și Jókai Mór .

”Biblioteca cuprindea volume de poezie, romane, enciclopedii, cărți de călătorie, volume de drept. Era un om foarte cult și citit.” – explică Zolopcsuk Pál Róbert. Biblioteca de astăzi este doar o parte a ceea ce a fost pe vremuri, multe volume au dispărut în timpul războaielor mondiale și, datorită schimbărilor de regim, au mai rămas aproape două mii. Zolopcsuk Pál Róbert a mai adăugat că biblioteca este ca o capsulă a timpului, deoarece renumitul avocat a strâns doar cărți care s-au editat la vremea respectivă.

Lângă bibliotecă putem vedea camera destinată memoriei Priellei Kornélia, actriță născută la Sighet. Prielle Kornélia a fost distinsă pentru prima dată cu titlul de Membru pentru Eternitate a Teatrului Național din Budapesta. În muzeu sunt expuse numeroase scrisori personale ale artistei, coroanele suflate cu aur și argint primite pentru rolurile sale, sau putem vedea un trandafir pe care l-a primit de la contele Teleki Sándor în 1881. Aici este expusă și o placă memorială, care a fost inaugurată în 1896 pe casa lui Szabó Aurél, casă care a fost construită pe locul casei natale a Priellei Kornélia. La momentul inaugurării a fost prezentă la Sighet chiar și artista. Tot în micul muzeu este expus un fotoliu, pe care artista l-a primit în 1890 de la directorul teatrului din Cluj. Pe fotoliu sunt brodate cele mai importante roluri pe care le-a jucat Prielle Kornélia, cum ar fi Desdemona sau Ophelia. De altfel, ea a sprijinit cultura sigheteană, a adus multe trupe de teatru în orașul natal, și chiar a pus bazele unui teatru în 1886-1887, care, ulterior, a fost denumit Teatrul de Vară Prielle Kornélia.

Intrând în muzeu, putem vedea portretul Priellei Kornélia, al lui Szilágyi István, respectiv al lui Szőllősy Antal, care a fost primar al Sighetului. Tot aici este expus bustul lui Szilágyi István, care se afla, la sfârșitul sec. XIX, începutul sec. XX, în fața școlii reformate, al cărei director a fost multe decenii la rând. ”Istoria acestui bust este remarcabilă, deoarece, după numai doi ani de la moartea lui Szilágyi István, maghiarii din oraș, reformații și catolicii, au pornit o colectă pentru a-i ridica o statuie fostului director. Acest fapt dovedește de cât respect și prestigiu se bucura pe vremurile acelea un profesor la Sighet.” – a remarcat Zolopcsuk Pál Róbert.

Inițial, colecția lui Szabó Aurél și a Priellei Kornélia a fost lăsată Asociației pentru Cultură Maramureș, care avea sediul la Palatul Cultural. La etajul doi al palatului exista chiar o cameră denumită Prielle Kornélia, dar după schimbările survenite în urma Primul Război Mondial, văduva lui Szabó Aurél a decis să lase totul bisericii reformate, unde se păstrează și astăzi.

Cărțile bibliotecii nu pot fi împrumutate, ele pot fi citite doar la fața locului. Deocamdată, muzeul nu are un program de vizită permanent, doritorii trebuie să apeleze la parohia reformată pentru a li se deschide expoziția.

Sursă (articol și foto): szigetiporta.ro

Traducere din limba maghiară: Brigitta Zahoránszki 

Cu toate că actul oficial de acreditare a fost semnat de către regele Karol al III – lea abia la 5 octombrie 1737, gimnaziul piarist funcţiona deja din anul 1721 sub titulatura de “Gimnazium regium”.

La început, şcoala a funcţionat cu un profesor şi 28 de elevi într-o clădire de lemn. Ulterior, ordinul piarist ridică o clădire de piatră în vecinătatea bisericii. Unul din profesorii școlii a fost poetul Juhász Gyula. Între anii 1911-1912, Ordinul Piarist construiește o nouă clădire în capătul parcului bisericii romano-catolice, la intersecţia străzilor Jokái Mór şi Şcolii (azi Colegiul Naţional „Dragoş Vodă”). Proiectantul clădirii a fost arhitectul Baumgarten Sándor din Budapesta, construcţia fiind atribuită firmei “Fuchs es Társa”, din Beregszász. Deasupra intrării principale, şase îngeri susţin o coroană împletită, în mijlocul căreia se afla emblema Ordinului Piarist, cu inscripţia “Gimnaziul Piarist”, iar pe faţadă, doi îngeri flanchează stema ţării. La intrare se află două plăci de marmură cu inscripţia: “Pentru educarea, etică, religioasă şi patriotică a tinerilor, impulsionarea culturii naţionale, ridicată cu sacrificiul nobil al statului maghiar, de către Ordinul Piarist, în 1912. A fost construită în timpul domniei regelui apostolic Franz Josef, ministrului educaţiei şi cultelor contele Zichy János, conducătorului ordinului Magyar Gábor, inspectorului şcolar regal, Mázy Egelbert, directorului gimnaziului piarist Kelle János, sub supravegherea controlorului constructor Novákovics Peter.” La realizarea planşeelor la nivelul I şi II s-a folosit pentru prima dată în Sighet betonul armat.

(Imaginea grafică și text Pal Robert Zolopcsuk, din volumul „Sighetul Marmației”, Editura Valea Verde, 2012)

The Big Bang Theory versus Scorpion

Geniile au fascinat întotdeauna şi nu este de mirare că două seriale în care personajele principale au înzestrări intelectuale deosebite au un asemenea succes.

The Big Bang Theory şi Scorpion au amândouă în centru un grup de 4 tineri, diferiţi de ceilalţi în primul rând prin faptul că au un IQ mult superior unui om obişnuit. În The Big Bang Theory acest lucru creează situaţii comice, cu replici amuzante atunci când relaţionează cu lumea obişnuită iar în Scorpion îi ajută să rezolve cazuri importante pentru siguranţa oamenilor.

The Big Bang Theory apare pe 24 septembrie 2007 şi este creat de Chuck Lorre şi Bill Prady. A câştigat Globul de Aur în 2011 pentru personajul Sheldon, rol interpretat de actorul Jim Parsons – care primeşte în prezent 1 000.000 $ pentru un episod – şi mai multe premii Emmy. Personajele trăiesc în Pasadena, California: Leonard Hofstadter, Sheldon Cooper, fizicieni la Caltech, inginerul Howard Wolowitz şi astrofizicianul Raj Koothrappali alături de care apare blonda Penny care nu se remarcă prin inteligenţă, e o tipă obişnuită, ci prin felul în care este capabilă să socializeze şi să se facă simpatică. Cu timpul alte personaje îşi fac apariţia, fiecare având farmecul lui : Bernadette, Amy, Stuart sau Emily. Ajuns la 10 sezoane în 2016, 242 de episoade până în prezent, continuând şi în 2017, serialul câştigă din ce în ce mai multă popularitate, pe CBS store tricourile cu soft kitty şi bazinga fiind de departe în topul vânzărilor.

Scorpion a avut premiera pe 22 septembrie 2014 şi e un serial de acţiune ajuns la sezonul al 3-lea, cu 57 de episoade până în prezent. În jurul lui Walter O’ Brien, expert IT, cu un IQ de 197, pe locul 4 în lume, se adună Toby, expertul în comportamente, Sylvester, specialist în calcule şi Happy, un geniu mecanic. Paige, fostă chelneriţă, la fel ca Penny, doar că puţin mai serioasă, face legătura între ei şi lume, punctul lor comun fiind fiul ei, Ralph, geniu şi el. Serialul nu se bucură de succesul lui The Big Bang Theory, nefiind comedie şi apropiindu-se mai mult de dramă, cu o listă kilometrică pe wikipedia de producători şi producători executivi, cu un limbaj uneori greoi şi mulţi termeni de specialitate din domeniul IT-ului, mecanicii şi fizicii. Totuşi, te face să gândeşti, dezmorţeşte mintea, deschide noi orizonturi şi te determină să rămâi în realitatea secolului XXI. Nici în The Big Bang Theory nu pricepi de fiecare dată toţi termenii ştiinţifici doar că acolo sunt mai uşor digerabili, fiind urmaţi de câte o replică amuzantă. Adică acolo e un personaj ca tine, cu care te poţi identifica, unul care nu înţelege toţi acei termeni pretenţioşi – cel mai adesea Penny – pe când în Scorpion toţi par să ştie despre ce e vorba şi uneori rămâi singur. Dar poate fi o formă de autoeducaţie şi asta mi se pare fascinant.

Fascinant mai e că personajele din ambele seriale dau impresia unor roboţi care sunt capabili să rezolve orice problemă obiectivă, orice calcul, cu mult deasupra unor oameni obişnuiţi dar în aparenta lor perfecţiune apare câte o sincopă, o ruptură care îi face teribil de umani. Se îndrăgostesc, au dorinţe pe care nu şi le pot explica logic, sunt vulnerabili şi cu atât mai umani, copii mari incapabili să-şi gestioneze propriile emoţii şi încercând să le dea de capăt folosind singura armă la îndemâna lor: inteligenţa. Dar nu este suficient, nici pe departe.

Vor aduce cu siguranţă o notă de umor sau de acţiune zilelor lungi de iarnă şi duminicilor interminabile. Sau zilelor de vacanţă. De fapt cel mai mult îşi doresc să fie normali şi ca noi toţi, să se bucure de Crăciun, de miracole, iubire şi empatie, adică de tot ceea ce li se pare iraţional dar atât de frumos, atât de uman.

Autor, Crina Voinaghi

Joi, 22 decembrie 2016, la Școala de Muzică – Sala „George Enescu” din Sighetu Marmației a avut loc Concertul de Colinde – „Sculați boieri mari” – susținut de Corala Armonia din Baia Mare. Concertul a fost oferit, cu ocazia Crăciunului, comunității locale, de către Clubul Rotary Sighet.

De la înfiinţare (18 iunie 2015) şi până astăzi Asociația „Călineştenii Ţării Maramureşului” (președinte, Măriuca Verdeș) se poate mândri cu numeroase premii (în special locul I) dar şi cu organizarea unor evenimente culturale menite a trezi conştiinţa maramureşeană în noi.

Cel mai recent premiu (locul I) este cel din cadrul evenimentului “Maramureşul în straie şi podoabe” organizat de Colegiul Tehnic „C. D. Neniţescu” Baia Mare, unde am fost şi parteneri. Pentru acest proiect ne-am prezentat cu meşteşug prin iniţiere în cusut pe pânză de cânepă, împletit pe degete, potrivit pentru fetele dornice de a cunoaşte acest meşteşug, expoziţie cu cămeşi finalizate sau în curs de finalizare sub îndrumarea Mariei Şerba şi Ilenei Şandor, am expus şi cartea “Cămeşa de sărbători” (Editura Valea Verde, 2016), carte care a fost scrisă în cadrul “Şcolii rădăcinilor străbune”, dar şi cu colinde traţionale din satul Călineşti. De la începutul anului şcolar, am încheiat, pentru început, patru parteneriate cu patru şcoli, scopul acestora fiind iniţierea copiilor, învățarea lucrurilor elementare, ca mai apoi, să putem trece la nivelul următor, în care ei să-și poată confecționa singuri elemente din portul tradiţional şi nu numai. Şcolile partenere sunt Deseşti, Mara, Călineşti şi Văleni având intermediari profesori sau directori de şcoală. Încercăm nu numai predarea în clasă, dar şi practica pe teren. În acest sens, în cadrul Asociaţiei, încercăm să-i obișnuim cu participarea la diferite evenimente culturale. (Măriuca Verdeș)

În anul 2015, pe 3 august, în cadrul Asociației „Călineștenii Țării Maramureșului” a luat ființă Şcoala rădăcinilor străbune, dând viaţă primului eveniment “Sărbătoarea rădăcinilor străbune” în parteneriat cu UNESCO şi FRACCU (Federația Română a Asociațiilor, Centrelor și Cluburilor pentru UNESCO).

Astfel, într-o gospodărie tradiţională au prins viaţă câteva dintre meşteşuguri cum ar fi : cusutul pe pânză şi împletiturile prin îndrumătoarele Maria Şerba şi Ileana Şandor, prelucrarea lemnului – Pătru Cupcea, învăţatul horilor şi a portului bătrânesc cu Măriuca Verdeş, învăţatul jocului specific zonei şi a ceterei prin Rus Vasile, pictura pe sticlă şi pe lemn prin Sencovici Irina. Şcoala demarată în 3 august 2015 este permanentă, având astăzi partenere patru şcoli de pe Valea Marei şi Cosău. Acest lucru îl facem doar din dorinţa de a arăta că nu vrem să ne pierdem identitatea, nu vrem să uităm de meşteşugurile tradiţionale care ne-au dat posibilitatea de a trăi frumos şi natural. Nu vrem să fim moderni uitându-ne rădăcinile. Nu vrem să trăim o viaţă fără a ţine legătura cu înaintaşii noştri, ci vrem să dăm curaj fiecăruia pentru a trăi frumos şi liber la noi acasă! Unde portul să poată fi purtat mai departe de copiii noştri, nepierzându-se legăturile de transmitere a informaţiei dintre generaţii. Aşa cum noi am învăţat de la înaintaşii noştri, aşa şi noi să transmitem mai departe informaţiile generaţiei tinere, asfel lanţul să poată merge mai departe generaţii după generaţii. (Măriuca Verdeș)

Autor, Salut,Sighet!

Sighetul găzduiește pentru a doua oară expoziția “I colori per la pace”, într-un demers ce ar putea sprijini– așa cum se evidenția într-o propunere incipientă – transformarea orașului nostru într-un Centru al Păcii, unic în România.

Expoziția găzduită de Muzeul Maramureșului a oferit numeroșilor participanți, gândurile, ideile și sentimentele “colorate” expuse pe simeze, într-o abordare pură, curată, așa cum numai copiii le pot transfigura în imagini. Micii artiști au “mixat” culorile pentru a transmite esența mesajului izvorât din martiriul orașului Sant’Anna di Stazzema (Provincia Lucca – Italia): bunul cel mai de preț al lumii este PACEA. Au expus la Sighet, alături de copii din mai multe țări din întreaga lume și 20 de elevi sigheteni (alte 7 lucrări au rămas în țările în care au fost expuse de către Asociația „I colori per la pace”).

Printre cei care au privit, admirat și au dorit să împărtășească celorlalți sentimentele au fost prof. Gheorghe Todinca (directorul Muzeului Maramureșului și gazda expoziției), Horia Scubli (primarul Sighetului), Antonio Giannelli (președintele Aociației „I colori per la pace” – Italia), Caius Lugojan (coordonator proiect pentru România), Ioan Muntean (director Clubul Copiilor Sighet), etc.

Cu detalii, profesorul Caius Lugojan:

Elevii de la Clubul Copiilor au oferit celor prezenți colindul maramureșean în română și ucraineană, pentru a sublinia dimensiunea creștină și frumusețea Crăciunului.

Primarul municipiului Sighet a acordat diplome copiilor talentați, ce și-au oferit lucrările iubitorilor culorilor, artelor și păcii.

Autor, Salut, Sighet!

Audio: Ioan J. Popescu

Clubul Rotary Sighet are plăcerea să vă invite la un concert special, un concert de colinde susținut de Corala Armonia din Baia Mare (dirijor prof. Mihaela Bob Zăiceanu). Corala Armonia a concertat din China până-n Brazilia și-n multe alte țări ale lumii și ajunge din nou la Sighet – aici unde sunt acasă – pentru a ne spune simplu…. SCULAȚI BOIERI MARI!
Concertul va avea loc joi, 22 decembrie 2016, ora 18:30 la Școala de Muzică Sighetu Marmației. Intrarea liberă.

Sunt adolescent pentru că nu ştiu care-i faza cu adolescenţii, nu ştiu care-i faza şi cam atât. Nu-mi prea pasă, de altfel, de nimic din jur. Sau îmi pasă, uneori, mai ales când spun că nu-mi pasă. Ştiu, e complicat, chiar e, dar puţini adulţi din jurul meu îşi dau seama de asta. Poate niciunul. Iau în calcul moartea, însa îmi place prea mult să trăiesc şi uit repede de ea. Azi am părul albastru, mâine-l am portocaliu. Azi îmi place de Radu, mâine-mi place de Alexa.

Care-i faza cu adolescenţii? Depinde cât de norocos eşti. Mie-mi place să fiu optimistă, să-mi hrănesc de cele mai multe ori entuziasmul până când prind un foarteeee mare avânt şi mă lovesc, în încercarea de a intra pe balcon, de primul geam de sticlă pe care nu-l observ. Nimic şi nimeni nu are mai mult sens decât acum, momentul prezent. Acum mi-e cel mai bine şi-mi dau seama că nimic în afară de somn nu mai are rost. Aaa, si ăla pe care-l iubesc de vreo câţiva ani. Iubire? Ce-o fi iubirea? Cam patetic. Ce patetic! Oare ce-avem în frigider? Dacă mi-ar scrie, aş fi tare fericită. Stai, stai, vibrează. Telefonul, telefonul vibrează. Mesaj, aoleo. Mami: dc nu dormi?!?.

Ce simt eu acum? Sincer, că pot să fac orice. Dar sunt un caz fericit. Eu nu prea am simptome de „Materialism acut” sau „Doamne, fată, ai văzut-o pe aia?”, în schimb mă gândesc uneori la sensul vieţii si probabil că e destul de grav având în vedere că răspunsu-i aşa simplu.

Sunt cine vreau eu să fiu. Dacă vreau, dar numai dacă vreau, am ziua de mâine de partea mea, am caţi ani vreau eu. Am înţeles că totul e despre mine , iar când eu spun stop, e gata, ca la teatru. Oamenii aplaudă, zâmbesc, momentul le-a plăcut, însa odată ce se trage cortina, spectacolul s-a terminat. Cel mai important acum e să mă cunosc. Ciudat că-mi pare azi mai trist decât ieri, ciudat că-mi pare azi ca şi cum aş vrea sa fiu mai bun şi mâine-mi pare că politica e calea mea. Partea amuzantă vine când îţi dai seama că în politică sunt şi oameni buni, eu cunosc vreo doi , dar nimeni nu mă ia în serios.

Uneori, adolescenţa înseamnă refugiu în solitudine. Alteori, mă simt ca şi cum aş avea de împărţit mii de inimioare pe stradă. În fond, cred că sunt un copil ceva mai mărişor. Ce vreau eu să-ţi spun e să ai grijă , orice vârstă ai avea, să nu devii un trist. După cum spuneam, eu sunt un caz fericit, cu toate că poate te aşteptai să mă plâng de cât de grea e viaţa, dar oamenii-s diferiţi şi tot recent am înţeles şi asta. Am mai înţeles că adolescenţa e despre experienţă, despre cunoaşterea de sine, ca mai apoi să poţi alege corect cam în ce direcţie vrei să mergi. Oricum, noi suntem prieteni oricine ai fi, aşa că vreau să-ţi mai spun ce-am învăţat, poate-ţi iese şi ţie şi-mi mulţumeşti într-o zi. Cum zice prietena mea Alexandra : « Nu te opri niciodată din a vrea să fii mai mult, o să dai mereu de oameni care o să-ţi spună că nu poţi, că ai ţeluri prea mari, că eşti copilăros, naiv, patetic la anii tăi. De ignorat, nu poţi să-i ignori, dar nu le răspunde cu aceeaşi monedă. Îndepărtează-te doi paşi, aminteşte-ţi cine eşti şi apoi zâmbeşte-le ca unor oameni care nu ştiu nimic. Căci ei chiar nu ştiu nimic.»

Autor, Daiana Opriș

(elevă, clasa a XII-a B, C.N. Dragoș-Vodă)