Aşezată cu faţada spre Piaţa “Regina Elisabeta” (n.r. azi Piața Libertății) şi flancată de strada Coroana, clădirea hotelului datează din secolul al XVIII-lea. Devine proprietatea arhitectului şef al oraşului, Mandel József, care îi modifică stilul, în 1891, conferindu-i un aspect eclectic clasicizant.

Decorarea pereţilor interiori îi aparţine pictorului Tilger, printr-o execuţie de un înalt nivel calitativ.
Mult timp hotelul a fost cel mai cunoscut din oraş, aici fiind cazaţi chiar şi membri familiei imperiale de Habsburg.
Ca şi în cazul celorlalte hoteluri din oraş, Coroana avea un apartament special, unde erau cazate personalităţile dar, spre deosebire de restul, această cameră era mobilată în stil popular, pereţii fiind împodobiţi cu trofee de vânătoare şi covoare ţărăneşti specifice Maramureşului.

Graţie numeroaselor oglinzi veneţiene cu rame sculptate și încrustate cu bronz, care sclipeau în lumina arămie a candelabrelor, cafeneaua amenajată la parter, în colţul clădirii, era considerată un punct special de atracţie. Restaurantul, închiriat de Östereicher Sámuel, servea meniuri renumite, printre care şi meniuri cuşer.
Grădina de vară era locul unde, la umbra copacilor, se puteau servi sortimente de bere şi băuturi scumpe.

(Imaginea grafică și text Pal Robert Zolopcsuk, din volumul „Sighetul Marmației”, Editura Valea Verde, 2012)

n.r. Hotel Korona, actualmente Hotel Coroana

Duminică, 18 decembrie, de la ora 19.00, Corul „Cristos Rege” (dirijat de doamna profesor Rodica Gheorghiu) și cvartetul Voces (format din Rodica Gheorghiu soprană, Monica Chifor-alt, Ştefan Loga-tenor şi Teodor Popovici-bas) susțin tradiționalul concert de colinde la Biserica Greco-Catolică din Sighet.

Sunteți așteptați cu drag să pătrundeți în lumea atât de dătătoare de bine a colindului!

Psihoterapia: arta de a atinge invizibilul (interviu cu Ian Macilwain)

Omul este o ființă fasciantă. Un întreg univers al locuirii. Un tărâm în care granițele se desfac, se comprimă, alunecă și se zdrobesc. Nu poți măsura nimic. Profunzimea întrece orice măsurători.

Valea Stejarului, un apart foto profesionist, un om care poartă cu sine (zi de zi) povești uimitoare despre vieți care nu pot fi ocolite, ci doar trăite, iar într-o zi frumoasă de noiembrie, m-am gândit să colectez o mostră din aceste povești uimitoare realizând un interviu în aer liber pe o colină, lângă o bisericuță din lemn, lăsând de-o parte tehnica, metoda și folosindu-mă doar de poezie și intuiție.

Ian Macilwain a lucrat vreme de câteva decenii în calitate de medic psihiatru și este autor de cărți precum: „În căutarea de distilerii într-un sat din Maramureș: o odisee românească” (a cărei lansare a fost făcută și la Sighet), „Când aveam 19 ani”etc. Ian deține o bogată și fascinantă experiență profesională și, ocazional, revine pe plaiurile maramureșene să-și reîncarce bateriile, să facă fotografii, să scrie, să facă cercetări, să se bucure de frumusețea autentică și încă nealterată. Printre primele lucruri pe care le-am aflat despre Ian, a fost că la 11 ani a scris un eseu cu o temă simbolică destul de interesantă: “călătoria unui penny”. O analogie complexă cu viața de orice fel, întrucât nu poți bănui ce destinație, ce drum sau ce povești poate să adune și mai ales în jurul cui.

Prima întrebare pe care i-am adresat-o lui Ian a fost: de ce a ales profesia de medic psihiatru și nu orice altceva. Mi-a spus că provine dintr-o familie cu o puternică tradiție în de-ale medicinei, tatăl și mătușa au fost de profesie medici (mătușa lui medic de familie a interacționat cu medici și terapeuți celebri), așadar încă de la o vârstă fragedă, Ian declarându-se absolut captivat de natura umană și de lecturile (nu neapărat cele clasice, convenționale) privitoare la adâncurile ființei umane, unde nu poți pătrunde cu una cu două, ci numai realizând numeroase eforturi și răspunzând la serioase provocări.

Prin anii ’70, la 21 de ani a fost repartizat la o secție de oncologie, unde toate pacientele sufereau de cancer la sân. Nopțile și le petrecea la spital și dis de dimineața începea lucrul, în aceeași atmosferă- 6 zile/90 de ore pe săptămână, (prin anii ‘70 acest program de lucru era absolut obișnuit). Ian nu făcea decât să le asculte, zi de zi, pentru că, citez: “nimeni nu le asculta fiindcă le era frică, pentru că nimănui nu-i plac oamenii care sunt pe moarte, mai ales în spitale”, mai mult, oamenii se comportă ca și cum moartea ar fi ceva contagios. Iată o boală cu adevărat incurabilă: teama. Încearcă să o tratezi. Ian îmi explică faptul că acest comportament se declanșează deoarece omul tinde să evite ceea ce îi este frică. Nu și un om care ajută pe alții prin profesia pe care o practică, fiindcă acest om este prin excelență un demolator de bariere, un demolator de temeri. El nu evită sau fuge de problemă, ci o confruntă, o întâmpină ca pe un bun prieten, alegând strategia rezolutivă. În plus, îl învață și pe pacient să o confrunte, iar în acest scop, obține vindecarea, poate de multe ori nu neapărat fizică, dar cu siguranță psihologică și spirituală.

Având o înclinație naturală: ascultarea activă și empatie, și-a pus sufletul în profesia de medic psihiatru, fără să-și pună întrebări, pentru simplul fapt că psihiatria este o profesie plină de provocări.

Ian a început să lucreze ca practicant (pe la 20 de ani) într-o clinică din Anglia și, ca oricârui tânăr cu vise mari și forță de muncă, i s-au dat cazurile cele mai dificile, pacineți internați de zeci de ani diagnosticați cu schizofrenie, erau 20 de persoane considerate cazuri de „netratat”, în a căror dosare nu erau înregistrate schimbări pozitive dimpotrivă: pacienți a căror stare s-a plafonat sau chiar înrăutățit în timp. Mi-a povestit că a intrat într-o cameră de zi cu linoleum roșu pe jos, scaune metalice, iar pacienții stăteau în picioare cu ochii pierduți spre fereastră, nimeni nu vorbea cu nimeni, fiecare avea un monolog borborosind cuvinte de neînțeles, aproape în șoaptă. Pentru un tânăr practicant ceea ce Ian avea în fața ochilor era o imagine dezolantă, unde nici un milion de teorii nu te pot pregătit pentru izbirea de realitate, de adevărata confruntare cu cele mai dificile cazuri.

Toți erau tratați exclusiv medicamentos și în dosarele lor nu se înregistra nici măcar o îmbunătățire, în timp ce îmi povestea, îmi aduceam aminte de excelenta carte „One flew over the cuckoo’s nest” („Zbor deasupra unui cuib de cuci”). „Inaccesibil și tăcut”, acest lucru a citit Ian în dosarul unui pacient și s-a gândit că totul a fost o pierdere de timp până acum și că ar fi interesant să creezi circumstanțele pentru ca ceva să crească. Oricum nu avea nimic de pierdut, așa că primul lui gând a fost să adune toți pacineții în cerc și vă vadă ce se va întâmpla. Ian era foarte interesat de teoria atașamentului, cunoscându-l în carne și oase pe celebrul psihiatru John Bolwby, cu care a purtat numeroase discuții de-a lungul carierei.

Pacienții erau mutați dintr-un salon în altul ca niște saci de cartofi. Cam asta însemna o instituție, la vremea respectivă (cam asta înseamnă și astăzi în România, cel puțin). Ian ținea întâlnirea de grup, realizând cât de important este atașamentul pentru pacienți. Majoritatea dintre ei nu aveau niciun soi de interacțiune umană, erau împreună cu ceilalți și totodată teribil de singuri și în această singurătate nu era decât un imens spațiu gol, atât fizic cât și sufletesc.

Cu pacienții diagosticați cu diverse tulburări psihice trebuie lucrat în profunzime, iar în zilele noastre, la fel ca în trecut se pune prea puțin sau chiar deloc accentul pe empatie, pe o echipă interdisciplinară care să abordeze fiecare caz în toată unicitatea și individualitatea sa. La fiecare persoană, boala se manifestă altfel, întrucât fiecare ființă umană este un caz unic, particular.

Ian a lucrat cu numeroși pacineți, majoritatea care s-au confruntat cu experiențe traumatizante, afirmând că nu există un handbook pentru a trata așa ceva, pur și simplu îți pui întrebări despre viață și vezi cât de mult poți răspunde, iar cheia este interacțiunea.

Explicațiile pentru anumite boli sau tipuri de comportamente nu pot fi înțelese decât dacă te transpui în lumea pacientului, de ce i se întâmplă ceea ce i se întâmplă și cum poate obține controlul asupra vieții sale. Mecansimul și cauzele problemelor cu care se confruntă oamenii sunt atât de complexe, încât treebuie să fii un fin observator și mai ales implicat, avantajul tău fiind acela că ești suficient de aproape de subiect să remarci anumite pattern-uri dar și suficent de departe să păstrezi acea obiectivitate, acea distanță terapeut-pacient, evident nu fără riscuri, încât există pericolul acelor proiecții, care pot afecta relația profesională conducând chiar la sindromul burnout.

În lucrul cu oamenii, ajungi să realizezi la un moment dat că fiecare om este un purtător irepetabil de povești iar tu nu trebuie decât să fii dornic să le asculți. Aici începe adevăratul ajutor.

Autor, Antonia Dubovici

sursă foto: Ian Macilwain

Limite spre infinit

Când s-a trezit, era deja iarnă. O iarnă întârziată, sosită asemenea unei tipe răsfăţate, puţin după începerea balului pentru ca toţi să o admire, să fie singură pe podium, cu toate privirile aţintite asupra ei. Bianca a fost vrăjită de apariţie, revoltată de întârziere – era totuşi 20 decembrie – lăsând să-i scape un uau sonor cu nasul lipit de geamul rece. Totul era alb şi nemişcat, învelit cu grijă în desertul ei preferat. Un desert scăpat de o gospodină uriaşă, nemuritoare, care nu mai are chef de gătit şi se uită la telenovele, împrăştiind totul în jur şi nepăsându-i. O soţie sau mamă de-a lui Jack de la capătul vrejului de fasole.

A mai băut un ceai şi a amânat cât a putut de mult căutatul mănuşilor care în mod sigur miroseau a naftalină şi pe care le păstra, superstiţioasă, pentru prima zăpadă. A deschis geamul, simţind nevoia de o ţigară şi temându-se să nu apară în cadrul uşii mama ei care de când se recăsătorise nu mai dormea bine şi se trezea la ore ciudate. Abia se luminase, era încă devreme şi se gândea cu plăcere că va chiuli de la şcoală. Mai avea două zile până la vacanţă dar nu-i păsa, oricum nu se întâmpla nimic interesant, aceleaşi lecţii care spărgeau rar monotonia. Normal că în zile obişnuite nu se putea trezi atât de devreme, abia se târa din pat la 7.30 după multiple ameninţări ale mamei ei şi cu groaza unei zile cotropite de comentarii, funcţii şi limite care tind spre infinit, marcate şi ele de ameninţarea bacului. Dar în acea dimineaţă mama ei fusese aproape mulţumită când o văzuse la 7.30 îmbrăcată aşa că plecă la birou, nu înainte de a-i critica blugii prea largi, puloverul vechi şi părul plin de zulufi. Mai observă nemulţumită şi că nu seamănă cu ea, pentru că ea e mereu atentă la aparenţe şi are mulţi prieteni.

După câteva ore, pe când era în trafic fără vreun scop anume, claxonând de mama focului, albul zăpezii şi posibila ei calitate de desert i se părură un vis doar. Îşi privea mănuşile fără degete ca pe nişte extratereştri ruşinaţi, surprinşi de luminile reflectoarelor. Streşinile se topeau curgând cu zgomot, albul devenise gri. Se circula infernal în acea zi de decembrie în orăşelul mic de provincie. Numărul maşinilor se dublase, apăruseră multe numere de Anglia, Franţa, Spania, toţi veniseră acasă cu o căruţă de bani să petreacă sărbătorile în familie, să mănânce, să bea şi să iubească cât pentru o jumătate bună de an. Dacia bătrână şi scârţâitoare i-o lăsase Tibi, fratele ei mai mare care urma să apară cu noua lui prietenă despre care ar fi pariat că e blondă pentru că ultima fusese roşcată iar înainte de asta avusese o brunetă.

Ajunsă în sensul giratoriu văzu reclama care trona undeva în dreapta, mare cât o vitrină, cu oameni în costume populare care zâmbeau sănătos. „Concert extraordinar de colinde” îi jucă o clipă prin faţa ochilor, lungindu-şi literele, apoi îngroşându-le. În dreapta, o căruţă cu lemne, trasă de doi cai slăbănogi cu burţi mari. Căruţaşul îi trage unuia dintre ei vreo două bice ca să-l motiveze. Un tip purtând o cuşmă trage cu sete dintr-un chiştoc pe marginea drumului şi mormăie tărăgănat, ca pentru sine: « Nu-l bate, mă ! »

Nu-i place Crăciunul, nu-şi aduce aminte să-i fi plăcut vreodată. Poate când era mică şi stătea la bunici cu Tibi. Atunci iarna sosea într-o dimineaţă cu miros de mere şi căldură. Dar între timp totul se schimbase. Bunica nu mai era, mama ei se recăsătorise iar Tibi îşi trăia viaţa prin oraşe mai mari, evitând să se însoare şi câştigând bine ca programator. Se întâlneau rar şi Biancăi îi era dor să-i împletească părul şi să-i spună prinţesă. Nimeni nu mai făcea asta. Era o piesă de mobilier, cam costisitoare, aşa cum observase noul ei tată vitreg şi nici măcar nu se îmbrăca bine, îşi cumpăra mereu şi inutil cărţi, risipind banii.

Corul de claxoane orăcăia insuportabil, ceva provocase un ambuteiaj, auzea caii cum bat nerăbdători din copite şi îşi lăsă oftând capul pe volan. Era cald şi la radio se auzea o colindă cu colaci şi cozonaci. Se trezise prea devreme iar seara citea până târziu, mai ales în ultima săptămână de când îl descoperise pe Amos Oz, sacrificând chiar orele de analiză cu limite infernale. Şi înainte de el fusese Houellebecq şi mai înainte Gelu Naum…

Tresări când auzi o bătaie în geamul maşinii.

– Nu cred că ne mişcăm prea repede de aici.
– Cum? zise ea repede, clipind des şi încercând să-şi dea seama cine îi vorbeşte.
– Un Audi a lovit două femei. E plin de portocale şi bomboane de la Carrefour. Probabil va dura ceva vreme până ajunge salvarea.

Era un tip înalt şi blond , de vreo 20 de ani şi cum se uita la el de jos în sus, prin geamul maşinii, avu impresia că l-a visat şi încercă să-şi aducă aminte. Se lăsă emoţionată două secunde apoi coborî din maşină.

– Merg să văd.
– Stai, vin cu tine, i-a zâmbit amintindu-i o senzaţie proaspăt coborâtă din vis.

O enerva să fie adolescentă, să viseze tipi blonzi pe care îi întâlnea a doua zi şi care o tulburau degeaba. Nu putea să înţeleagă, mai ales comentariile la română care o scoteau din minţi şi în plus îşi punea tot timpul întrebări la care nici profesorii nici colegii nu îi ofereau vreun răspuns.

A trecut pe lângă caii care se odihneau fornăind. Peste tot se vedeau şiruri de maşini de toate culorile care aşteptau să poată iar defila şi să reînceapă vânătoarea de oferte 2 plus 1 gratis. Bianca se strecură până pe trotuar unde puhoiul de lume îngheţase. Nu-l vedea pe tipul blond, dar ştia că e în spatele ei. Şi-a făcut loc printre oamenii nemişcaţi şi primul lucru pe care l-a văzut a fost geaca albastră de care ea râdea spunându-i că arată ca un puştan de 15 ani, nicidecum de 28. Umerii îi erau adunaţi şi tremura iar lângă el, nemişcată şi ea, stătea o blondă. Deci avusese dreptate. Nici urmă de sânge sau portocale sau doamne leşinate. S-a întors să-l ia la întrebări pe tipul blond dar nu era nimeni în spatele ei, doar trotuarul gol în aerul vâscos. A vrut să meargă la fratele ei dar îşi simţea gâtul amorţit şi o dureau urechile, cineva iar bătea într-un geam aproape de ea.

– Hai odată, ce dracu, mai stăm mult aici?

Varianta de mahala a tipului blond şi înalt dar cu vreo 10 ani mai bătrân se răstea la ea prin geamul ridicat al maşinii. Întinse mâna după telefonul mobil bombănind furioasă:

– Crezi că dispar promoţiile?
– Ce emoţii? Ia porneşte odată maşina,m-am săturat de ţara asta, fiecare face ce vrea!

Nu-l mai asculta. Înainta cu a-ntâia ţinând cu o mână volanul şi cu cealaltă telefonul la ureche. Privi îngrozită o portocală lângă bordură.

– Tibi, aţi ajuns? A, într-o oră. Auzi, tot geaca aia enervantă o ai? Aia albastră? Bine, să ai grijă cum conduci, vine iar Crăciunul şi se pare că tu eşti cel mai drag pentru mine… Da, bine, nu mă sentimentalizez… Nu, nu m-am dus la şcoală. Nu suport să fiu adolescentă, adăugă cu glas şoptit îndată ce auzi sunetul scurt care marca finalul conversaţiei şi oprind maşina în parcarea mare de la Kaufland, pe jumătate plină. Putea în sfârşit să fumeze o ţigară şi să uite de geci albastre, tipi blonzi, limite spre infinit şi femeile lui Amos Oz. Era călduţ, decembrie iar trădase. Îşi lăsă scaunul pe spate şi închise ochii trăgând din ţigară.

Autor, Crina Voinaghi

sursă foto: internet

Este foarte greu, în fața unei pagini albe, să scrii despre un scriitor. Sau despre un militant civic. Sau despre un inițiator al unui proiect unic în țară și în Europa – MEMORIALUL. Sau despre un coordonator de programe editoriale. Sau despre un premiant UNESCO.

Poate să încerci să scrii despre un om. Cu zâmbetul lui. Cu politețea lui. Cu blândețea lui. Cu grijile lui. Cu atenția pe care o acorda fiecărui interlocutor. Cu bucuria unei reușite. Cu speranța următoarei reveniri la Sighet.

Este foarte greu să scrii despre un OM. Chiar dacă ai avut privilegiul de a-l fi cunoscut personal…

Autor, Adriana Ilban

sursă foto: internet

Vineri, 16 decembrie, de la ora 15:00, la sala Radio Sighet va avea loc expoziţia de grup ”Poveste de iarnă” a Artiştilor Plastici Sigheteni şi lansarea volumului ”În gând urat”, semnat de poetul sătmărean Daniel Bogar. Invitaţi: Felician Pop, directorul Muzeului Judeţean Satu Mare şi cantautorul băimărean Sorin Vanciu. Poezie, pictură, muzică, o trinitate pentru spirit. Vă aşteptăm cu drag!

Comunicat: Ștefania Adela Pop

Un lucru mai puțin știut este faptul că Ignatius von Born, descoperitorul telurului și al bornitei, s-a născut la Cavnic.

Acesta a văzut lumina zilei în anul 1742, într-o familie nobilă, fiind fiul unui ofițer de artilerie, concesionar minier. Copilăria și-o petrece la Alba Iulia și Sibiu, după care, în 1755 se înscrie la un colegiu iezuit din Viena. După absolvirea acestuia, petrece o periodă scurtă ca membru al ordinului iezuit, dar îl părăsește, și este admis la Universitatea din Praga unde primește licența în drept în 1763. Se dedică studiului geologiei și domeniilor conexe.

A fost primul care a organizat și clasificat colecțiile de minerale, a scris mai multe tratate de mineralogie, științele naturii, metalurgie și minerit. Lucrările lui au fost tipărite în engleză, germană, latină și italiană. Datorită meritelor sale este ales membru al unor academii și societăți științifice din Anglia, Italia, Germania și Suedia. Ca semn de apreciere și recunoaștere internațională, bornita, un cunoscut mineral, îi poartă și în prezent numele. În urma activităților de experimentare realizate de el, a fost introdus și larg utilizat în Europa procedeul de amalgamare a minereurilor auroargintifere. Este una din descoperirile majore în minerit. Maria Tereza îl invită, în 1776, la curtea vieneză și îi încredințează catalogarea și administrarea colecției imperiale de minerale. Este numit consilier aulic. Ulterior, organizează și coordonează activitățile miniere din imperiu, deschiderea multor mine în Transilvania fiind datorate lui. După ce împărat a devenit Joseph al II-lea, Ignatius von Born este numit consilier intim al acestuia având aceleași idealuri umane. În 1785 i se oferă titlul de Cavaler imperial. Cu sprijinul împăratului, în 1786, organizează primul congres de minerit și metalurgie din lume, la Skleno, Slovacia.

Ignatius von Born are legătură și cu descoperirea telurului, când la Scarâmb, lângă Zlatna, se descoperă un zăcământ mineral ce se asemăna foarte mult cu aurul. Se implică în cercetarea acestui nou mineral și, până la un moment dat, toți erau convinși că s-a descoperit Piatra filozofală.

Ignatius von Born s-a afirmat și ca literat, pe lângă lucrările de specialitate publicând și lucrări pamfletare și satirice în care ironia și malițiozitatea sunt caracteristici definitorii. Ignatius von Born a fost implicat și în Masonerie. Încă de pe vremea studenției este inițiat, iar ulterior este consacrat maestru, după care ajunge maestru venerabil al Lojii Adevărata Concordie, una dintre cele mai puternice loje din imperiu. Din această postură îl consacră în Lojă pe Mozart, care, în semn de gratitudine și recunoștință, îi dedică exclusiv cantata Die Maurerfreude.

Ignatius von Born a fost și un militant pentru susținerea principiilor egalității oamenilor, aducând din Africa un băștinaș pe care îl inițiază în Lojă. Există supoziții, neconfirmate științific, că Ignatius von Born l-ar fi cunoscut și susținut pe Horea. Sigură este legătura cu Budai Deleanu, care a frecventat anturajul lui. Ignatius von Born moare în 1791, fără a mai apuca premiera operei Flautul Fermecat de Mozart, operă inspirată de epopeea descoperirii telurului, care se credea a fi Piatra filozofală, iar personajul Sarastro din operă întruchipându-l pe Ignatius von Born.

Autor, Liviu Șiman
n.r. Mulțumim domnului Sorin Gădăleanu pentru sprijinul acordat la documentarea acestui material. .

Binecunoscutul violonist Florin Ionescu – Galați (fiul dirijorului Ilarion Ionescu-Galați) a revenit la Sighet cu un recital foarte apreciat de public, oferit celor prezenți la Sala „George Enescu” a Școlii de Muzică din municipiul nostru, în 22 noiembrie 2016.

Florin Ionescu – Galați (câștigător și laureat a numeroase premii naționale și internaționale) a cântat în toate marile și celebrele săli ale lumii: Carnegie Hall NY, Beethoven Halle Bonn, Santori Hall Tokyo, Bilkent Ankara, etc., fiind acompaniat de orchestrele filarmonice din U.S.A., Germania, Japonia, Turcia, Grecia, Canada, Elveția, etc.

Prezența solistului Filarmonicii din Brașov la Sighet a fost facilitată de Rotary Club Sighet. Maestrul a fost acompaniat la pian de doamna Corina Ibănescu. Programul muzical al violonistului a cuprins lucrări de Giuseppe Tartini, Friedrich Kreisler, Pablo de Sarasate, Camille Saint – Saëns, Vittorio Monti.

Peste 200 de spectatori au asistat plăcut impresionați la o demonstrație de virtuozitate și trăire maximă a splendidei muzici interpretate de un adevărat MAESTRU al viorii.

Florin Ionescu Galați:

Autor, Brîndușa Oanță

”Umbra  nu își împarte prada cu  nimeni”*

   Același discurs poetic de forță și acelaşi refuz al tentației confesiunii depline (cvasimistice). Echim Vancea ”merge” la sacrificiu. Un poet mult atent la construcția textului, la sincronizarea acestuia cu  scriitura literară “la zi”…

   Ar fi fost un poet senzorialist de excepţie (”o ploaie măruntă îmi biciuiește buzele/ precum o flacără albă” – Gânduri), un imagist febril, un poet al deplinei iubiri (fecioare şi bice – alătură el, de exemplu, în tandreţea lui), al clipei (”cîmpia plină de crengile verzi ale ninsorii/ înflorește în carnea de-o clipă a umbrei/ nici o scăpare nu-i/ nici un miracol” – Clipa), un nostalgic cuminte (“odată deschise pleoapele/ înspre toamnă/ nu ne mai putem aştepta la nimic/ de o bună bucată de vreme/ Moartea piere în vis – Ascultă), poet al Maramureşului magic… Ci, el a ales să fie poetul poemului alambicat. Premeditează disparențe absolut imprevizibile, cu efect contrastant (uneori comice sau de luare în derîdere). Un prestidigitator al polisemiilor – o îndeletnicire greu de controlat… Depoetizeză   sistematic, ca într-un un leitmotiv.

   De data asta, poetul accesează/…/ registrul tragicului – stăpân pe mijloacele sale, cu detaşare. Pentru că apa-i “zălăzită” şi ”umbra s-a așezat pe pagina de gardă a poemului” (Împotrivire).Năvălesc neantul, derizoriul, Nimenea: “ nimic nu mai seamănă cu revenirea celor morţi/ uşor de recunoscut după umbra în care stau înveliţi// şi în care se odihnesc păianjeni orbi” – Însingurare. Are loc ”retragerea stăpânilor de sănii” – Strigăt.Poetul caută un răstimp, un post-timp în care “caii îmbătrânesc pe cărări înzăpezite / cu pălăria călărețului trasă pe-o ureche”  (Elegie I) – o altă lumină.

   Observ că dozajul complicat de modestie şi vanitate, de umilitudine şi frondă specific artistului în general este respectat şi în cazul de faţă: fiecare titlu de poem începe cu o minusculă supradimensionată şi îşi rezervă o pagină întreagă. Tot astfel, Echim Vancea nu a oficiat încă nici o lansare de carte la Sighet. Mie mi-e dor să-l ascult citindu-ne nouă, sighetenilor.

Autor, Marin Slujeru

*   Editura Echim, 2016, cu sprijinul Consiliului Judeţean Maramureș. Celelalte volume de poezie: Fotografie  după un original pierdut Ed. Litera, 1990, Doctor fără arginţi – Ed. Dacia 1997, Abatere de la  dialog – Ed. Echim, 1998, Mâţa pe spini – Ed. Limes, 2001, Cititorul de drept comun – Ed. Timpul, 2002, Sehonnai költemények / Poeme de niciodată – Ed. Limes, 2003,  poezii traduse în l. maghiară de Fábri Sándor şi  Ioan J. Popescu, Ocupantul provinciei – Ed. USR-RPS, 2004, Ningă-l-ai – Ed. Limes, 2004, eu, celălalt – Ed. Fundaţiei Orient-Occident, 2005, defăimarea liniştii – Ed. Limes, 006, Domeniu public – Ed. Limes, 2007, Şearpele când îl doare capul –Ed. Axa, Botoşani, 2007, o fi şi cum zici d.ta – Ed. Junimea, 2007,  Surâsul călătorului, trad. în l. ucraineană de Paul Romaniuc – ed. Limes, 2007, portret restant , după o noapte albă – Ed. Eikon, Cluj, 2008, Titlul mai târziu – Ed. Junimea, 2009, Hramuri – Ed. Dacia XXI, 2010, Afară de unu singur – Ed. Limes, 2010, o noapte de umbre – Ed. TIPOMOLDOVA, 2011, să nu spui niciodată “noapte bună” – Ed. Limes, 2012, pricină şi martor absenţei – Ed. eLiteratura, 2013, Fiecare zi cu tăcerea ei anume –   Ed. Echim, 2014, precum – Ed. Echim, 2015, Neguţătorul de anotimpuri – Amanda Edit Verlag, ediţie bilingvă, în română-albaneză, trad. de Baki Ymeri.

Sursă foto: facebook