În toamna anului 1949, tinerii deținuți politici maramureșeni (majoritatea elevi ai Liceului „Dragoș-Vodă” din Sighet) deja condamnați de Tribunalul Militar Cluj pentru activitate anticomunistă, au ajuns pentru câteva zile în închisoarea de tranzit Jilava (lângă București) în așteptarea plecării spre închisorile de executare a pedepselor. Gheorghe Andreica, cronicar fidel al istoriei grupului maramureșean, relatează atmosfera cu precizie crudă dar și cu umor:
Intrăm la Jilava
Am mers puţin drum în afara Bucureştiului. Duba se opri într-un loc unde, perpendicular pe şosea, se deschidea o alee mărginită cu plopi tineri şi pardosită cu pietriş curat. Aleea cobora undeva într-o pantă lină.- Jos! urlă un caraliu, ţigan sadea, gata să lovească cu bâta numai de dragul lovirii. Toţi gardienii erau la fel. Parcă ar fi fost fraţi. În stânga se vedea o colonie de baracamente în jurul căreia mişunau sute de gardieni. O parte din ei atunci se încolonau. Acolo era şcoala de cadre unde se pregătea în mare grabă „viitorul luminos” al comunismului în ţara noastră.
Am fost strigaţi nominal de pe o listă şi număraţi de mai multe ori. N-am mers o distanţă prea lungă, când deodată apăru în faţa ochilor o poartă pe care scria în formă de semicerc: „Fortul nr. 13 Jilava”. Întreaga curte a fortului nu era altceva decât fundul unui şanţ enorm de mare. Ici colo câte un deţinut de drept comun stătea încremenit cu faţa la pereţii fortului cu zeghea pusă pe cap. În loc de pistoale, gardienii erau înarmaţi cu bâte. În gură aveau fluierători în care suflau ca la foc, ca la o catastrofă de cale ferată. Involuntar m-am speriat, retrăgându-mă în mijlocul coloanei, favorizat şi de statura mea mai scundă decât a celorlalţi, ca la vederea unui şarpe greţos. Fiecare din noi se făcu parcă mai mic, ridicându-şi umerii cu tot bagajul ce-1 avea în spate ca pe un fel de scut de apărare.
Cum am intrat în clădirea propriu-zisă a fortului, începură urlete şi ţipete stridente însoţite de lovituri de bâtă. Strigau gardienii: – Linia!… Linia… Nu călca linia. Nu înţelegeam nimic la început, dar m-am dumirit imediat despre ce era vorba: pe pardoseala de beton erau trase două linii cu var. Acestea marcau locul pe unde trebuiau să meargă deţinuţii. În cazul că depăşeai locul marcat călcând pe linia trasată sau în afara ei, gardienii de pe margini îi ciomăgeau pe deţinuţi strigând cât îi ţinea gura: – Linia !. Linia !… Ni s-a deschis o uşă grea zăvorâtă şi am fost introduşi într-un lavabou enorm de mare în care totul era numai din beton şi macabru orânduit. Din uşă, un gardian ne porunci: – Vă luaţi cu voi un prosop, două cămăşi, un pulover sau pieptar, două izmene, haină, ciorapi, bocanci şi ce aveţi pe cap. Nici o ţigară sau aliment, nimic altceva decât ce vi s-a poruncit. Restul lucrurilor se depun la magazie. Apoi trânti uşa şi paşii i se pierdură prin sinistrele culoare.
Avem colegi noi
Trupei noastre venite de la Cluj i se adăugaseră la Văcăreşti încă câţiva deţinuţi politici: doi mari oameni de afaceri care arătau ca doi sperţari gata de plâns, apoi unul mărunţel, moldovean, arestat pentru că – oarecând în tinereţe – a făcut parte din Mişcarea Legionară. Acesta nu era condamnat și lângă el era un alt bărbat în jur de 30 de ani care venea de la închisoarea Piteşti cu destinaţia închisoarea Aiud, unde urma să-şi ispăşească cei zece ani de închisoare cu care-1 chivernisise oculta comunistă. Acesta era asistent universitar la catedra de istorie a facultăţii din Bucureşti. De la el am aflat regimul de mare stricteţe ce a fost impus studenţilor la închisoarea Piteşti şi recomanda tuturor să nu se declare studenţi pentru că la Piteşti e iadul pe pământ. Vestea ne-a întristat pe toţi căci Aurel Vişovan şi Milu Vlad erau destinaţi acestei închisori.
Asistentul – pe nume Iordăchescu – cunoştea obiceiurile gardienilor din închisoarea Jilava şi ne dase toate sfaturile cele bune, cum trebuie să ne comportăm ca să scăpăm de cruzimea gardienilor: – Nimeni să nu calce porunca gardienilor cu privire la cantitatea îmbrăcămintei. Să nu încercăm a dosi alte obiecte prin cutele hainelor. Ne povesti cum la percheziţie deţinuţii sunt dezbrăcaţi în pielea goală şi gardianul îţi vâră un deget în dos după care cu acelaşi deget te caută prin gură și alte practici scârboase… Pe mine şi pe încă câţiva ne pufni râsul. El privea la noi blând şi ne zise că ar fi bine să râdem după percheziţie… Omul avea dreptate, dar ce să faci cu noi cei mărunţei care eram la vârsta când râsul te apuca pe nevrute.
Printre cei străini de noi mai era unul invalid căruia îi lipsea mâna dreaptă din cot. Acesta fusese arestat cu doi ani în urmă deoarece numele lui se potrivea cu al unui legionar vestit urmărit de Securitate. Spera că până la urmă se vor lămuri şi securiştii că nu el este cel căutat. Acesta era grozav de speriat. Cei doi oameni de afaceri aveau ţigări şi chibrituri la dânşii. Au împărţit ţigările tuturor şi astfel fumam cu toţii indiferent că aveam sau nu aveam acest viciu… Mai erau şi câţiva politicieni de meserie, oameni în vârstă de peste 50 de ani, jerpeliţi şi ramoliţi nevoie mare.
Percheziţia
Uşa se deschise brusc şi am auzit vocea unui gardian care tuna la noi: – Afară toată lumea! Mişcăăă!… striga un altul croind cu bâta pe un deţinut care se împiedicase de o pătură ce o ducea în braţe. Aşa ne pomenirăm cu toţii înghesuiţi într-un colţ al culoarului în timp ce vreo zece caralii înarmaţi cu ciomege zdravene se strânseseră în jurul nostru. În dreapta am văzut o poartă uriaşă făcută din drugi de fier groşi cât piciorul din jos de genunchi. În imaginaţia mea înfierbântată de atunci o asemănam cu poarta iadului. Soclul pereţilor acelui culoar era vopsit cu o culoare vânătă până la statura unui om. Era mai mult un fel de mânjeală decât vopsitorie. Deasupra acestei mânjeli executată de vreo minte întunecată, au desenat un fel de semicerculeţe în trei culori: roşu, alb şi albastru. Acest desen dădea întregului cadru un aspect sinistru, inspirator de groază şi spaimă.
– Toată lumea se dezbracă la pielea goală! sună ordinul. Într-o grabă nemaipomenită ne-am dezbrăcat cu toţii, gardienii trecând la percheziţionarea bagajelor. Hainele toate fură făcute ferfeniţă…
– Cu faţa la perete! a poruncit un gardian. A urmat apoi batjocura de care fusesem avertizați… După semnarea inventarului ne-am încolonat în rând câte patru între cele două linii trasate cu var. În faţă se postă un gardian ce avea un maldăr de chei în mână. În spate şi pe margini ceilalţi, destul de mulţi cu ciomege în mâini. Îi vedeam cum scuipă în palme pregătindu-se… Se făcu o linişte totală, apoi cel din faţă dădu comanda: -Veniţi după mine ! La auzul comenzii, gardienii din spate începură să croiască pe deţinuţi cu toată puterea pe unde se nimerea, strigând: – Ţine aproape! Ţine aproape!... Luaţi prin surprindere cei din spate au dat buzna în faţă şi ne-am împrăştiat în panică trecând peste cele două linii de demarcaţie. Atunci intrară în funcţie gardienii de pe margini lovind cu ciomegele lor noduroase şi cu cozile de mătură. Urlau ca la foc: – Linia!… Linia!… Nici n-am observat cum am călcat în cameră, dus de puhoiul de oameni intraţi în panică. Am avut impresia că oamenii urcă pe pereţi. În realitate intraseră în cameră şi oamenii urcau pe priciuri ca să facă loc celor ce încă mai erau pe culoar. După ce şi ultimul om a trecut pragul camerei, trei gardieni s-au proptit cu umerii ca să poată închidă uşa. Atât de înghesuiţi eram.
Condițiile de „cazare”
În sfârşit, uşa s-a închis. Am scăpat. Era linişte şi vorbeam în şoaptă. Noi am zis că la Cluj a fost mare înghesuială – iată că e posibil una şi mai mare. Priciuri cu două etaje aşternute cu rogojini uzate. Un bec puternic de 500 waţi ne orbea pur şi simplu. Geamurile erau mânjite cu var şi închise ermetic. Această situaţie ne-a îngrijorat deoarece era pericol de asfixiere. Nu era posibil ca să dormim „picioruş” adică unul cu capul la picioarele celuilalt deoarece priciurile erau puţin înclinate. Lângă uşă erau două „tunuri” (hârdaie) pentru necesităţile fiziologice, având o capacitate de 100 litri fiecare.
Câţiva dintre noi care nu suportau căldura luaseră loc la „subsol” la „şerpărie” adică sub prici, direct pe ciment. Noi sighetenii am ocupat parterul priciului. Obosiţi de drum şi de marea tensiune nervoasă, am adormit cu toţii pe o singură latură, altfel nu încăpeam. Eu dormeam lângă Petrică Ulici zis „Ursu”, care în timpul somnului se răsturnă peste mine cu toată greutatea lui de urs aproape sufocându-mă. Cu mare greutate şi disperare, am reuşit să mă smulg de sub dânsul. Apoi mi-am pus toate bagajele sub cap ca să pot respira.
Geamul era deschis în timpul nopţii astfel că o boare de aer proaspăt parcă m-a mai înviorat. Cu timpul, fiecare din noi şi-a rezolvat problema spaţiului încât înghesuiala nu mi s-a mai părut chiar atât de sufocantă ca la început. În cameră era o duhoare de hoit şi urină în descompunere pe care noi nu o sesizam. O sesiza în schimb gardianul când deschidea uşa. Îl vedeam cum se trage într-o parte ţinându-şi respiraţia.
Politicienii
La închisoarea Jilava am zăbovit doar vreo zece zile. Avizi de a cunoaşte cât mai multe lucruri, l-am rugat pe asistentul Iordăchescu să ne ţină nişte cursuri de istorie din cele mai vechi timpuri şi până în ziua de azi. Iordăchescu începu povestea cea lungă a trecutului umanităţii, iar noi îi sorbeam cuvintele şoptite în linişte făcând cu trupurile noastre un fel de paravan în dreptul vizetei, ca gardianul – când ne spiona – să nu-şi dea seama despre ce este vorba, că de auzit era imposibil să ne audă. Mai încolo purtau discuţii cei doi oameni de afaceri, dar discuţiile lor nu ne interesau şi nici nu înţelegeam nimic din ele.
În colţ, pe prici, cei câţiva politicieni puneau ţara la cale. Tocmai erau în curs de formare a unui guvern de mână forte (după sosirea „sigură“ a americanilor) și își împărțeau ministerele… Deodată, unul din ei se ridică precipitat făcându-şi loc cu coatele ca să ajungă cât mai grabnic la tinetă. Nevoile îl presau amarnic… După ce se uşură de prima „tranşă”, forţând-o pe cea de-a doua – îi zise ortacului său din celălalt capăt al camerei cu voce destul de tare: – Mitică, vezi să nu uiţi, mie-mi rezervi externele…
Pe noi cei tineri ne-a pufnit râsul şi nu înţelegeam… Mai târziu, peste ani de zile, de acum oameni maturi, ne-am dat seama ce au însemnat aceste gunoaie politicianiste… în toate închisorile şi mai ales în lagărele de pe întinsul canalului Dunăre – Marea Neagră, aceşti politicieni hodorogi formau de dimineaţa şi până seara sute de guverne…
Martori oculari spun cum la infirmeria unui lagăr unul din aceşti „miniştri” ramoliţi, adormise pe bancă aşteptând să intre la vizita medicală (în fiecare lagăr exista un fel de infirmerie). Deodată doctorul deschise uşa cabinetului medical întrebând dacă mai este vreunul care aşteaptă pentru „interne”. Atunci bătrânul politician care moţăia apăsat de grija postului ce-1 va ocupa (după venirea americanilor), sări ca ars trezindu-se: – Nu domnule, eu sunt la externe…
Despărțirea de Aurel Vișovan
Înainte de plecarea spre Târgșor (închisoarea pentru elevi, din județul Prahova, unde urma să executăm pedepsele la care am fost condamnați) ne-am despărțit de profesorul nostru Aurel Vișovan, care fiind student urma să fie separat de noi și dus la Pitești. Aurel Vişovan, îngrijorat de soarta noastră, ne-a strâns pe toți într-un colţ al camerei sfătuindu-ne – dar mai mult rugându-ne – să stăm cât mai liniştiţi acolo unde vom ajunge, să ne conformăm la tot ce ni se va cere, spre a scăpa întregi şi vii din această încercare a cărei cruzime n-a prevăzut-o nimeni. Conştiinţa şi-o simţea încărcată… se simțea răspunzător de soarta noastră, deși fiecare dintre noi a decis liber să intre în această luptă.
Noi l-am ascultat cu respect şi cu luare aminte… Numai că el zicea una şi noi gândeam alta. Nu mai eram copii…, aveam fiecare propria conștiință și propria mărturie de dat. El n-a ţinut cont că anul greu ce trecuse peste noi ne-a maturizat cu mult mai mult decât dacă am fi fost liberi.
Gheorghe Andreica,
din volumul „Cu ghiozdanul la închisoare”
Pe 5 decembrie 2025 se împlinește un an de când Librăria Compas și-a deschis ușile în Sighetu Marmației. Nu fac declarații grandioase și nu ridic flamuri în vânt, dar adevărul e că pentru mine acest an a însemnat mult mai mult decât un job: a fost un spațiu în care am învățat să mă abordez altfel pe mine însămi.
În urma decesului înaltului arhiereu, Lucian Mureșan (94 ani), întâmplat în 25 sept. a.c. Sinodul Episcopilor Români întrunit la Roma, l-a ales ca succesor pe Lucian Claudiu Pop, episcopul de la Cluj. Sanctitatea Sa Papa Leon XIV l-a confirmat în 5 nov. 2025 și, câteva zile mai târziu, a avut loc în Catedrala „Sfânta Treime” din Blaj întronizarea înaltului ierarh. Bucuria credincioșilor greco-catolici români de a vedea așezat în fruntea lor un ierarh tânăr, energic și dăruit de Dumnezeu cu frumoase calități preoțești, a avut pentru maramureșeni un motiv în plus de bucurie și – de ce nu! – chiar de mândrie, deoarece în mijlocul vechii și glorioasei Catedrale a fost iarăși așternut pentru acest moment solemn Covorul cu Vultur, dăruit de ei, în anul 1900, Mitropolitului de la Blaj, Victor Mihalyi de Apșa, fiu devotat al acestor meleaguri, cu ocazia împliniri a 25 de ani de episcopat. De dimensiuni impresionante (700/530 cm) și țesut din lână de către 12 dintre cele mai pricepute țesătoare din zonă adunate la conacul lui Petru Mihalyi de la Sarasău, la o „tiară” (război de țesut) făcută anume pentru asta, după un desen realizat de pictorul Octavian Szmigelski de la Blaj și sub îndrumarea directă și permanentă a domnișoarei Sofia, fiica lui Petru Mihalyi, minunatul covor a fost dăruit Catedralei și expus pentru prima dată la grandioasele serbări organizate cu ocazia împlinirii a 200 de ani de la Unirea cu Roma. Iată, ca mărturie, câteva fraze din ce a scris în ziarul „Unirea” istoricul Augustin Bunea cu acea ocazie: „El reprezintă o cetate cu ziduri mari pe lângă care curg trei râuri. Deasupra cetății stă un vultur uriaș cu aripile întinse… iar țesătura e așa de măiestrit și admirabil executată, cât nici nu-ți vine să crezi, că așa ceva poate fi făcut cu războiul de țesut. Varietatea aceea de culori, feluritele figuri din desemn, cadrul, cetatea cu zidurile ei, cele trei râuri, dar mai ales uriașul vultur sunt de o frumusețe uimitoare. Cu vie plăcere au privit cu toții această lucrare artistică, conglăsuind în a aduce laude domnișoarei Mihalyi și țesătoarelor dibace… Ne grăbim și noi (autorul) a aduce tributul nostru de admirațiune măiestriei neîntrecute a femeilor române maramureșene”.
