PoetikS – Marius Voinaghi

*****
Munte cucerit –
un picior de curcubeu,
ce-și adună spini.

*****
Soare după nori –
brândușă prinsă în păr,
în parc, bănci goale.

*****
Hornar prins la piept,
frica de întuneric –
mărțișor închis.

*****
Trupuri de zână,
dans pe cerul înstelat –
fluturi de noapte.

*****
Poteci de Munte –
floarea soarelui din lan,
în rânduri, rânduri…

*****
Livezi în floare –
zumzet șters de albine,
răsărit senin.

*****
Luna opacă –
arheolog la birou,
fără soluții.

*****
Toamnă târzie –
flori de cireș așteptând
prima ninsoare.

*****
Munte-nzăpezit,
ceața se ridică-ncet –
șah cu bunicul.

Marius VOINAGHI




O trilogie școlară (partea a III-a) – autor, prof. Gheorghe Bărcan

prof. Gheorghe Bărcan

3. „ȘCOALA MAI DEPARTE”, acasă!

Sfârșit de an școlar, 1944/1945, eu marcând deja două clase de gimnaziu promovate; puteau fi trei, dar să scap măcar cu atâta. A venit o căruță după elevi de la Vișeu de Jos și m-au luat și pe mine cu ei, în drum spre casă; aveau loc suficient, timpul fiind foarte frumos. De la Bocicoel, am trecut peste deal spre Săliștea, cu bucuria încă unei împliniri.

Încă de la o vârstă mică, de la clasele primare, am fost copilul dealurilor, al drumurilor, de ajutor din ce în ce mai spornic. De la 9-10 ani, ajutam la polog, iar apoi mă „jucam” și de-a cositul, iar la 13 ani, am devenit „cosaș calificat”. În vara anului 1944 deci doar la 13 ani, am cosit tot fânațul (peste 20 de ha), eu și fratele mai mare, Ion, brazdă la brazdă, tata fiind concentrat în armată.

Sosit acasă, „pentru vacanța mare”, aveam și acuma doar câteva zile de odihnă și vara va fi iar ca toate celelalte, cu muncă plină, la coasă, la cărat căpițele grele, la pregătit pologul și ridicarea clăilor, cu drumuri lungi la lumina stelelor, în zile pline și nopți doar de câteva ore… Nu le-am spus nimic de faptul că m-am înscris, pentru clasa următoare, la fără frecvență; mă gândeam că poate tata să se mai răzgândească și o să-mi permită să urmez la zi cursurile, ceea ce ar fi mult mai bine. Oricum, eu mi-am procuratat manuale și notițele ce-mi trebuiau și eram în așteptare, o așteptare a toamnei cu sentimente diferite, opuse; o voiam oarecum cât mai departe, de teama de a nu auzi același verdict al tatălui meu, ca de fiecare data: „nu se mai poate (!)”, pe de o parte și să vină cât mai repede, din dorința de a continua școala, făcând și o pauză în munca grea, brută, peste puterile și vârsta mea, oricum, să se lămurească lucrurile, pe de altă parte. În jurul acestora mă răsuceam, ziua și noaptea, între teamă și așteptare, fără a mă putea desprinde de ele, care îmi furau astfel și confortul și bucuriile firești, secvențiale, prin unele ferestre dintre greul muncilor, cu ploaie sau timp senin, oferite de mediul natural, cu toate ale lui, atât de frumos, de altfel.

Totuși, vehicolul vremii nu-l poți opri și el a sosit și odată cu el și toamna, mereu „toamna mea”, iar tata, având și el aceste preocupări, gânduri, la vreme potrivită și așteptată îmi spune: situația este tot grea, apăsătoare și nu ne putem permite alte cheltuieli; deci, „deocamdată” (din nou!), cu școala ne mai oprim. Nu din rea voință o spunea, dar simțea că nu mai poate face față acestui efort; era neputința pe care o simțea față de familie, față de care era, totuși, primul responsabil. Se suportau tot felul de dări și biruri pentru război, prezent încă direct și prin consecințe, apoi dările stabilite după război, sancțiuni „pentru Răsărit”, aportul armatei române pentru scurtarea lui, cu evitarea altor distrugeri și pierderi de vieți umane, parcă nu era deloc luat în seamă. Despăgubirile pentru război, fixate pentru România, erau enorme, mereu îmbogățite, subevaluate și multiplicate, prin metode în totală necinste. Îl înțelegeam, deși eram neîmpăcat, de situația însăși, care mă afecta în mod direct. Am considerat că nu mai are rost să mențin tăcerea și i-am spus:

– Dar nici nu mă mai supără aceasta, îi răspund, pentru că eu am decis să nu mai merg acuma la Sighet, să încep iar școala.
Vai, ce bine te-ai gandit, la fel ca mine !, îmi răspunde tata. Acasă, avem tot ce ne trebuie!
Nu m-am gândit chiar la fel ca dumneata, pentru că eu nu renunț în a urma școala, îi răsucesc și eu puțin gândurile.
Cum mai vine asta, mă întrebă el; și una și alta, nu se poate!?
M-am înscris la fără frecvență pentru clasa următoare; merg numai de două ori la Sighet, în două rânduri: mai târziu, în toamnă și apoi în primăvară, când dau examen din toate materiile. Am să învăț acasă, fără cheltuială și am să promovez și clasa.
– E bine și așa, pentru că vezi și tu ce greu putem face rost de bani și ajutoarele de la școală mai mult nu-s, decât să se dea bani. Atâtea ne tot cere statul!

Am evitat astfel toate discuțiile tensionate. În toamnă și în timpul iernii, nu prea era de muncă pentru copii: se făceau și transportau lemne pentru încălzire, fân pentru animale ș.a., toate treburi pentru adulți; aveam suficient timp pentru pregătire, ceea ce am și început, folosind timpul liber, care era suficient. În timpul examanelor stăteam la o familie din Săliște, cu pretenții puține, decontate mai ales în alimente. Ambele sesiuni le-am trecut cu bine, cu o solidă pregătire la matematică și la limba română, mai ales; gramatica, un fel de matematică a acesteia, îmi plăcea foarte mult și mi-am format o bază solidă pentru tot studiul liceal și după aceea. După promovarea clasei, a treia, puteam să mă înscriu imediat la cursurile de zi, pentru clasa următoare, dar tot nu aveam siguranță și m-am lăsat în același regim de studiu, ca o rezervă; am lăsat-o pe mai târziu, cu aceeași speranță, fiind și ultima clasă a acestui ciclu gimnazial, care s-a și împlinit, până la urmă.

Prof. Gheorghe BĂRCAN, fost elev al Liceului ”Dragoș Vodă”
Londra, 03.08.2019

(Imaginea grafică, Pal Robert Zolopcsuk, din volumul „Sighetul Marmației”, Editura Valea Verde, 2012)




#CNDV100 – PROMOȚIA 1954 de la Liceul „Dragoș Vodă”, la întâlnirea de 20 de ani

Până în zilele noastre, obișnuitele întâlniri ale absolvenților constituie, pentru cei care le onorează, momente de profundă emoție, dar și de bilanț. „Ce am mai făcut, câți am mai rămas, pe unde suntem, în ce lume/lumi mai trăim…” și nelipsita fotografie de grup-singurul document care rămâne. Un astfel de document este și fotografia de mai jos, făcută în anul 1974, la întâlnirea de 20 de ani a promoției din anul 1954, an în care au fost declarați absolvenți elevii claselor a X-a și a XI-a. Director al liceului a fost în anul acela profesorul Liviu Frunză.

Iată o succintă prezentare a celor care au participat:

Profesori: 1. Cu bastonul care i-a însoțit o bună parte a ultimilor ani de activitate și cu un buchet mare de flori în mână, o revedem în primplan pe Domnișoara Aurelia Chindriș, profesoara de istorie, calmă și răbdătoare, locuia peste drum de liceu și o vedeam uneori, prin ferestrele de pe coridor, traversând strada sprijinindu-se în baston și urcând anevoie treptele liceului.

2. În rândul următor, primul din stânga este profesorul de istorie, Vasile Petreuș. Pedant, mărunțel, firav și delicat, când se enerva pe câte un vlăjgan, intona amenințător: „Băieteee! Nu uita că eu am fost boxeeeer!”, făcându-ne să pufnim în râs. Avea însă una dintre cele mai valoroase biblioteci din oraș, din care împrumuta uneori și elevilor care-i câștigau încrederea. La el am văzut pentru prima dată „Diplomele” lui Ioan Mihalyi de Apșa. Și-a petrecut aproape întreaga carieră didactică la liceul nostru, al cărui elev a fost și el .

3. Profesoara de limba română (în primii ani a predat limba rusă), Eusebia Negrea, născută Rebreanu, este, a fost, un alt slujitor devotat al liceului. Promoțiile cărora le-a fost profesoară și dirigintă îi păstrează și acum o imagine deosebită.

4. Alexandrina Năstase a predat muzica. A fost o neobosită activistă culturală a timpului, a cântat romanțe și muzică populară, a jucat teatru, a predat canto popular și teorie muzicală. Târziu, după pensionare, împreună cu soțul său, învățătorul Marin Năstase, s-a stabilit la fiica sa, la Bucurști, dar a rămas cu Maramureșul în suflet, deși veniseră în tinerețe de pe meleaguri oltene.

5. Din spatele profesorului Petreuș ne zâmbește figura atât de bine cunoscută a profesorului de literatură Ioan Șuteu, unul dintre cei mai iubiți dascăli ai liceului. Cu o solidă cultură literară clasică, stăpân incontestabil pe gramatică și bun cunoscător al limbii latine, avea mereu ceva nou și interesant de spus despre subiectul/autorul predat. Venit de pe meleaguri transilvane, el a rămas legat de Sighet și de Liceul „Dragoș Vodă” până la sfârșitul carierei.

6. Din centrul fotografiei ne privește distinsa doamnă Cornelia Circa, profesoară de limba franceză și foarte mulți ani directoare a liceului, avându-l în dreapta, ca invitat, pe tov. Nicolae Roman, primsecretar PCR al orașului, iar în stânga pe (7) Dumitru Paraschiv, profesor de matematică și fost, în mai multe rânduri, director al liceului.

8. Aproape ascunsă printre foștii săi elevi, Maria Miron, descendentă din marea și nobila familie Coman de Moisei, o femeie de o frumusețe și o distincție aparte, a fost profesoară de limba germană. Mereu pe bicicleta cu care venea la liceu sau umbla prin oraș la cumpărătruri până nu demult, cu o ținută de amazoană, bucuroasă de orice salut primit, Doamna Medy Miron, la 91 de ani!, mai poate fi găsită – cu o floare și cu un zâmbet – în aceeași casă de lângă gară, în care locuiește de-o viață.

9. Din ultimul rând – chiar în fața ușii – ne privește prin ochelarii cu nenumărate dioptrii profesorul de psihologie Eracle Titircă, cu o ucenicie de mare folos făcută (înainte de a ajunge la Sighet) în Cercul Literar de la Sibiu (Negoițescu, Stanca, Doinaș etc.), cu vaste și rafinate lecturi din marea literatură, cu un simț critic deosebit și, mai ales, cu o mare bunătate sufletească a marcat formarea și devenirea intelectuală a multora dintre elevii săi. Pentru semnatarul acestor rânduri, „Domnul profesor” a rămas una dintre cele mai dragi imagini dintre dascălii acelor ani.

Din rândul elevilor revedem pe: 10. Gheorghe Iura, fost mulți ani inspector școlar la Baia Mare; 11. Vasile Mircea, contabil; 12. Ioan Bozai, fost procuror-șef la județ; 13. Gheorghe (Ghiuri) Codrea, contabil-șef la BCR Sighet; 14. Ion Corbescu, profesor de limba română; 15. Alexandru Țiplea, profesor de biologie și fost director al liceului, posesorul fotografiei și cel care ne-a ajutat la identificarea participanților; 16. Vasile Bologa, din Bârsana, inginer geolog cu prestigioase studii și cărți în domeniu, dar și cu vaste conexiuni în alte domenii (o peșteră din Munții Maramureșului îi poartă numele); 17. Gheorghe Deac, finanțist cu funcții de răspundere în administrația locală; 18. Gheorghe Dumitrașcu (ajuns arhitect); 19. Vasile Țicală, finanțist; 20. Liviu Marina, inginer; 21. Gheorghe Codrea, finanțist, fost, mulți ani, director la BCR Sighet; 22. Mihai Roman, inginer minier, fost director la Baia Borșa; 23. Ioan Pop, profesor de limba română, fost director al Școlii din Nănești; 24. Gheorghe Lazăr, inginer în industria alimentară, cu studii la Sofia; 25. Maria Bozai, funcționară; 25. Elisabeta Fellner, stabilită în Ungaria.

Foarte mulți dintre ei nu mai sunt printre cei vii. Și cei „plecați” și cei „rămași” reprezintă însă file și ani din istoria centenară a prestigiosului nostru Liceu și, amintindu-ne de ei și pomenindu-i, ne facem o firească datorie.

prof. Ioan ARDELEANU – PRUNCU

foto: arhiva dlui profesor Alexandru Țiplea




#CNDV100 – Programul Semicentenarului C.N. „Dragoş Vodă” (1919 – 1969)

Invitație Semicentenar

În vederea pregătirii activităţilor dedicate semicentenarului liceului – pe atunci Liceul de Cultură Generală Sighetu Marmaţiei – la 20 august 1969 s-a stabilit un Plan de acţiune de către comisia formată din prof. Circa Cornelia – director, prof. Varhanyovszky Lucia – director adjunct, prof. Motogna Ştefan – director adjunct, prof. Holdiş Grigore – pensionar, prof. Török Ioan, prof. Tomoiagă Mihai, prof. Ilniţchi Felician – îndrumător U.T.C., prof. Negrea Eusebia, prof. Wittman Cecilia, iar din partea foştilor absolvenţi: Dr. Marina Mihai – avocat pensionar, Radu Andrei – prof. univ. Cluj, Nistor Francisc – directorul Muzeului şi Mihali Petre – profesor.

Revista ”Zări senine”

Din cele 17 puncte, foarte riguros întocmite cu termene şi responsabili, spicuim: anunţarea sărbătoririi semicentenarului prin presa judeţeană şi Gazeta Învăţământului (20.IX); lansarea de invitaţii personalităţilor marcante (25.IX); măsuri de întărire a bazei material didactice a şcolii (15.IX); apariţia revistei şcolare „Zări senine” (1.X); întocmirea monografiei şcolii (1.X); pregătirea unei expoziţii (documente, fotografii, tablouri cu aspecte din viaţa şcolii, 25.IX); organizarea unui „Colţ folcloric – Câtu-i Maramureşul!” (25.IX); pregătirea experimentelor demonstrative (1.X); primirea şi cazarea invitaţilor (10.X). Din acest Plan mi-am propus să aduc la cunoştinţa publicului larg Programul activităţilor închinate sărbătoririi semicentenarului şcolii, definitivat în 25 septembrie 1969.

Sâmbătă, 11 octombrie 1969

I. Festivitatea sărbătoririi, orele 9.00 – 12.00
1. a) Cuvântul directorului şcolii
b) Cuvântul organelor de partid şi de stat
c) Salutul inspectoratului şcolar judeţean
d) Salutul organizaţiei P.C.R. din şcoală
e) Salutul organizaţiei U.T.C. din şcoală
f) Salutul foştilor absolvenţi ai liceului:
– Dr. Mihai Marina
– Alexandru Ivasiuc
2. Programul cultural artistic susţinut de elevii şcolii orele 10.30 – 12.00

II. Vizitarea localului şcolii, a laboratoarelor şi a expoziţiei orele 12.00 – 14.00
– Experienţe demonstrative în laboratoarele de fizică, chimie, biologie

III. Pauza de masă orele 14.00 – 17.00
IV. Sesiunea de comunicări ştiinţifice orele 17.00 – 20.00
V. Masă tovărăşească (Restaurantul Tisa) orele 21.00

Duminică, 12 octombrie 1969

1. Vizitarea obiectivelor industriale din municipiu (C.I.L., Unitatea) – plecarea autobuzelor din faţa liceului, orele 9.00 – 11.00
2. Organizarea unei excursii. Plecarea din Sighetul Marmaţiei, orele 11.00
Itinerar: Valea Izei – Borşa
Vizitarea monumentelor istorice de pe traseu: Ieud, Bogdan Vodă, Moisei, Borşa

Programul cultural – artistic
1. Cor – „La mulţi ani frumoasă şcoală”.
2. Recitare – „Arcuri de triumf” compoziţie originală, recită eleva Mihai Ileana din clasa a XI-a E.
3. Cor – „Pe-al nostru steag” versurile şi muzica Ciprian Porumbescu.
4. Recitare – „Partidului” versuri de N. Labiş, recită eleva Pop Rodica din clasa a X – a B.
5. Cor – „Deşteaptă-te, române!” versuri şi muzica de A. Mureşan.
6. Cor – „Morarul” de D. Kiriac.
7. Recitare – „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie” versuri de M. Eminescu recită eleva Ciplea Felicia, clasa a XI – a D.
8. Cor – „Dragostea de ţară” text românesc: V. Kornbach, muzica de J. S. Bach.
9. Cor – „Suita Maramureşeană” versuri populare, muzica de Gheorghe Vancu.
10. Cor – „Tinereţe – tinereţe” versuri de Nicolae Stoian, muzica de George Deriţeanu.
11. Cor – „Gaudeamus igitur” aranjament coral de I. D. Chirescu.
12. Dansuri – suită de dansuri maramureşene.

Programul sesiunii de comunicări ştiinţifice – moderatori, profesorii Titircă Eracle şi Şuteu Ion
1. Viaţa culturală în Maramureş până în anul 1918 – dr. Marina Mihai, avocat pensionar, Bucureşti.
2. Istoria şcolii româneşti din Maramureş până în anul 1918 – prof. Ion Bota, Cluj.
3. Aportul adus de foştii profesori şi elevi ai Liceului de cultură generală Sighetul Marmaţiei la dezvoltarea culturii româneşti – Aurel Coman, Bucureşti.
4. Schiţă monografică a Liceului de cultură generală Sighetul Marmaţiei – prof. Holdiş Grigore.
5. Contribuţie la monografia oraşului Sighetul Marmaţiei – prof. Török Ioan.

La final, am ales să prezint întreg corpul profesoral din anul şcolar 1969 – 1970 implicat în buna desfăşurare a activităţilor:

1. Circa Cornelia, prof. de limba franceză – română, director
2. Varhanyovszki Lucia, prof. de istorie – geografie, director adjunct
3. Motogna Ştefan, prof. de chimie, director adjunct
4. Ilniţchi Felician, prof. de educaţie fizică, director adjunct
5. Ziegler Iosif, prof. de limba maghiară, directorul internatului
6. Văleanu Elena, prof. de limba română
7. Negrea Eusebia, prof. de limba română şi literatură universală
8. Vancea Ioan, prof. de limba română
9. Semeniuc Gabriela, prof. de limba română
10. Smărăndoiu Maria, prof. de limba română
11. Chindriş Iulia, prof. de limba ucraineană
12. Şmuleac Vasile, prof. de limba rusă şi limba română
13. Bitan Radu, prof. de limba rusă
14. Műller Clara, prof. de limba rusă
15. Şugar Elisabeta, prof. de limba engleză
16. Spaczay Tiberiu, prof. de limba engleză
17. Paul Sultana, prof. de limba franceză
18. Miron Maria, prof. de limba germană şi franceză
19. Reiszler Wilma, prof. de limba germană
20. Tomoiagă Mihai, prof. de limba latină şi limba română
21. Roşca Vasile, prof. de limba latină
22. Petreuş Vasile, prof. de istorie şi geografie
23. Török Ioan, prof. de istorie şi geografie
24. Iuga Iulian, prof. de istorie şi geografie
25. Titircă Eracle, prof. de istorie, psihologie, logică şi limba română
26. Szijgyártó András, prof. de economie politică, socialism ştiinţific, filozofie
27. Berindan Gheorghe, prof. de economie politică, socialism ştiinţific, istorie
28. Gheorghe Georgică, prof. de istorie
29. Berinde Gheorghe, prof. de matematică
30. Motogna Adriana, prof. de matematică
31. Marusciac Fedor, prof. de matematică – fizică
32. Godja Vasile, prof. de matematică
33. Vişovan Aurelia, prof. de mtematică – fizică
34. Diaconescu Constantin, prof. de matematică – fizică
35. Cornescian Ioan, prof. de matematică
36. Varga Iosif, prof. de matematică
37. Borca Mihai, prof. de matematică – fizică
38. Szlivka Alexandru – prof. de matematică – fizică
39. Ciplea Ecaterina – prof. de chimie
40. Karády Francisc – prof. de chimie
41. Benk Karoly, prof. de chimie
42. Stan Grigore, prof. de chimie
43. Lozinski Anatolie, prof. de ştiinţe naturale
44. Balea Livia, prof. de biologie
45. Ona Maria, prof. de biologie
46. Fornwald Elisabeta, prof. de biologie
47. Pop Maria, prof. de biologie
48. Diaconescu Alexandru, prof. de geografie
49. Wischegh Aurelia, prof. de geografie
50. Duda Ianoslav, prof. de geografie
51. Novodarszki Ludovic, prof. de educaţie fizică
52. Kovács Iosif, prof. de educaţie fizică
53. Wittmann Cecilia, prof. de muzică
54. Bucicovski Vasile, prof. de fizică

Despre componenţa Prezidiului, lista invitaţilor şi corespondenţa cu unele personalităţi ale vremii, într-un material viitor.

Bibliografie:

Holdiş Grigore, Varhanyovszki Lucia, Török Ioan, Şuteu Ioan, Tomoiagă Mihai, Monografia şcolii, Sighetu Marmaţiei, 1969.
Colecţia Anuarelor Liceului „Dragoş Vodă”
Arhiva liceului, Dosar A15, 4/1969, filele 98 – 129

Sitografie:

Reviste școlare

sursă foto: arhiva liceului

prof. Marius VOINAGHI




PoetikS – Hajnalka Cuth

Hajnalka Cuth

plouă cu lene

casa răsuflă ușor,
ploaia cerută de florile suferinde a răcorit țigla veche cu mici crăpături, ce îngăduie stropii mai curioși să invadeze podul casei unde-mi ascundeam grijile.

cu toții am vrea să culegem lauri,
doar dacă am scăpa din cușca lenei, mai ales sâmbetele.

scufundată printre cearșafurile plictisite mă văd printre flamuri zburând cu un zâmbet glorios,
dar apoi cad în ghimpii realității ce mă înțeapă mereu în același loc.

liniștea mă ridică pe vârfuri și ascult pasărea din priviri,
atunci când nu clipesc simt cum zboară înapoi la mine.

eternitatea mă ține de un picior și nu pot păși pe calea pietruită,
doar glasul meu atinge pereții fericirii iar notele pure se-ntorc spre suflet în ecou.

*

zile lungi, o viață scurtă

ne-am născut fară să vrem
într-o lume care ne-a învățat ce să nu fim,
straturi de dogme, credințe, recenzii netrăite se depun ca cenușa sub unghii și intră până în carne,

haosul monden te ia din patul cald și te azvârle în strada ce miroase a covrigi și urină,
te întrebi ce cauți aici, dar nu ai timp să-ți răspunzi căci îți sună telefonul iar ziua își ia cursul la fel ca și ieri.

soarele apune repede fără să îți dai seama, cafeaua cumpărată în grabă stă răcită pe jumătate savurată pe același birou cu care ți-ai petrecut jumătate din viață.

poza soției îți zâmbește și-ți amintește parcă aparții cuiva,
cineva apasă un buton iar picioarele te duc la ușa cărămizie ce ar trebui revopsită, cheia se potrivește în zăvor spre mirarea ta, încăperea te face să te simți real.

mirosul ei te duce-n dormitor unde deslușești o mângâiere caldă, sufletul ți-e blând și nu vrea nimic decât zile mai lungi
ca tu să ajungi acasă la timp înainte ca viața să se scurgă prin sita timpului pierdut…

Hajnalka CUTH




#CNDV100 – Societatea de Lectură „Dragoş Vodă” (autor, Marius Voinaghi)

Activitatea culturală din cadrul Liceului „Dragoş Vodă” Sighetu Marmaţiei din perioada interbelică a fost puternic marcată de înfiinţarea la 21 noiembrie 1919 a Societăţii de Lectură “Dragoş Vodă”, sub îndrumarea prof. Dimitrie Simon. Conform “Cărţii de aur” a acesteia, cu acest prilej a fost elaborat statutul Societăţii, din care se desprinde scopul: “ membrii să se obişnuiască să-şi spună opiniile asupra operelor literare române sau străine, să ştie aprecia producţiunile originale ale membrilor, cunoaşterea amănunţită a frumoasei noastre limbi atât de oropsită pe vremuri, în părţile acestea, şi familiarizarea cu figurile cele mai de seamă ale literaturii noastre”.

Societatea de lectură era condusă de un profesor, ce se bucura de funcţia de preşedinte de onoare, şi un comitet format din preşedinte, 1-2 vicepreşedinţi, secretar şi 4-5 membri, toţi elevi din cursul superior. Astfel, în primul an, comitetul a fost format din Victor Dunca (clasa a VII-a) – preşedinte şi Liviu Bogdan (clasa a VII-a) – vicepreşedinte. În urma spectacolelor date în faţa publicului din localităţile Apşa de Jos, Biserica Alba, Berbeşti, Sarasău, Iapa s-a putut constitui în primul an de funcţionare un fond de 1000 de lei.

În al doilea an de funcţionare, averea societăţii era de 1.133 de lei; preşedinte de onoare a fost desemnat Mihail Şerban, profesor conducător Găvrilă Pop, iar comitetul era format din Andrei Coman – preşedinte şi Antoniu Serbac – vicepreşedinte, amândoi din clasa a VII-a.

În al treilea an de funcţionare, Societatea de lectură era condusă de către prof. Nicolae Angelescu. Preşedintele societăţii a fost desemnat Timiş Dumitru (clasa a VII-a), iar cei doi vicepreşedinţi: Godja Vasile (clasa a VII-a) şi Gheorghe Tite (clasa VI-a). Societatea a ţinut 12 şedinţe literare – recitări, disertaţii, lucrări de literatură originale, cântări – şi 7 şedinţe administrative.
În anul şcolar 1922 – 1923 Societatea de lectură a fost condusă de profesorii Ion Modreanu şi Paul Szilaghi; preşedinte Vasile Godja (clasa a VIII-a), vicepreşedinte Ştefan Bell (clasa a VII-a), secretar Nicolae Dunca (clasa a VIII-a), secretari de şedinţe: Mihai Marina şi Gheorghe Balint, iar casier Simion Pop.

Anul şcolar 1923 – 1924 marchează apariţia primului număr al revistei „Zări senine”. Societatea de lectură era condusă de către profesorii Ion Modreanu şi Victor Mureşan; preşedinte Pop Mihai (clasa a VIII-a), vicepreşedinte Mihai Marina (clasa a VII-a), secretar Balint Gheorghe, notari: Gavril Timiş (clasa a VII-a), Pop Nicolae (clasa a VI-a), casier Radu Petru, cenzori literari: Pop Dumitru (clasa a VIII-a), Paul Ardelean (clasa a VI-a), Şiman Ioan (clasa a V-a), controlori: Dumitru Homei (clasa a VIII-a), Andrei Kissgyörgy (clasa a VII-a), Cornel Jurca şi Vasile Kesner (clasa a V-a). Societatea a ţinut 10 şedinţe literare, 8 administrative şi una publică. La 1 februarie 1924 Societatea de lectură a dat un spectacol la Palatul Culturii cu piesa „Dezertorul” de Mihail Sorbul, iar în primăvara anului 1927, elevii clasei al VII-a au prezentat în sala teatrului de vară comedia „Amedeu Stânjenel”, pregătită de profesorii Dimitrie Simon şi Mihalcea Constantin. Din acest an şcolar comitetul director era format din Corneliu Jurca (clasa a VIII-a) – preşedinte, Ioan Şiman (clasa a VII-a) – vicepreşedinte, iar cenzor Gheorghe Dăncuş (clasa a VIII-a). În anii următori Societatea va continua să fie coordonată de către prof. Ion Modreanu până-n anul 1931, când această funcţie este preluată de către prof. Mihail Iosivaş. Preşedinţi au fost elevii Alexandru Chindriş, Septimiu Sânjosanu, Gheorghe Rednic, Simion Anderco, Mihail Răducanu, Petru Stancu şi Teodor Oniga, președinte în anul 1935, ultimul an despre care avem date certe.

În această perioadă se afirmă prin creații literare elevii Emil Micle, Constantin Tușe Simion Andor sau Andrei Radu, care în Mierea amintirilor ne relatează:

„Februarie, 1928. Pregătesc o disertaţie despre Al. Brătescu – Voineşti, pe care o voi citi la „Societatea de Lectură”, cu ocazia a 60 de ani de viaţă a scriitorului. Acest autor îmi place; scrie simplu şi emoţionant. Povestirile Niculăiţă Minciună şi Puiul sunt minunate. Apoi, scriitorul este şi un mare pescar, sport care mă pasionează şi pe mine.”

Şi tot Andrei Radu ne lasă unul dintre cele mai frumoase portrete de dascăl, evident, cel al profesorului Ion Modreanu, sufletul Societăţii de Lectură:

„Profesorul Ion Modreanu – adică taica Modreanu – venea şi el, ca Angelescu, din Vechiul Regat. Era originar din frumosul oraş Câmpulung – Muscel, fapt pe care îl ilustra zilnic, purtând vestitul costum muscelean – pantaloni şi haină de dimie bej deschis, cu găitane brune, cămaşă albă de borangic cu motive naţionale – prezent pentru prima oară pe meleagurile maramureşene.

Aducea cu sine prestigiul titlului de „căpitan de rezervă” dobândit pe front, volumul Clipe din viaţa de tranşee, şi o numeroasă familie de nouă copii.

Era înalt, cu faţa masivă şi rotundă, cu un păr blond spălăcit şi rar, cu ochii albaştri azurii şi avea toţi dinţii de aur, ceea ce-l determina să se numească el însuşi „Ion Gură de Aur”. În adevăr, această poreclă şi-o merita din plin. Căci nimeni nu avea un dar al povestirii ca el. Conştient de acest lucru, ne spunea odată:

– Vedeţi voi cum curg cuvintele din gura lui taica Modreanu? Ca un fir de aur dintr-un caier fermecat…”.

După al Doilea Război Mondial, în anul şcolar 1947 – 1948 se va încerca reînvierea acestei societăţi de lectură avându-i în frunte drept preşedinte de onoare pe părintele prof. Gavril Godja şi elevii Grigore Şofron – preşedinte şi Vasile Ofrim – vicepreşedinte, însă din păcate fără sorţi de izbândă.

Bibliografie:
xxxxx, Istoricul Liceului „Dragoş Vodă” Sighetu Marmaţiei, 1969.
Colecţia Anuarelor Liceului „Dragoş Vodă”
Vasile Anişorac, Liceul „Dragoş Vodă” Sighetu Marmaţiei. Monografie, Editura Valea Verde, 2012.
Andrei Radu, Mierea amintirilor, „Vasile Goldiş” University Press, Arad, 2008.
Mihai Marina, Maramureşeni – portrete şi medalioane, Editura Dragoş Vodă, Cluj – Napoca, 1998.
Ion Botoş, Personalităţi marcante ale culturii româneşti din Transcarpatia, volumul I, Apşa de Joş, 2016.
***** 100 de personalităţi maramureşene care au făcut istorie, coordonator: Teodor Ardelean, Biblioteca Judeţeană „Petre Dulfu” Baia Mare, 2018.

prof. Marius VOINAGHI

sursă foto: arhiva liceului




Antonia Luiza Dubovici (Zavalic) a părăsit SUA pentru… „Templul de Adamant”!

Stabilită de peste un an în Statele Unite ale Americii, poeta Antonia Luiza Dubovici (Zavalic) s-a întors (pentru scurt timp) acasă, la Sighet. Dorul de casă și dorul de poezie „gândită” și scrisă pe românește, au determinat-o pe Antonia să revină pe meleagurile natale pentru a participa la „inaugurarea”… Templului de Adamamt!

Cel de-al treilea volum de poezie al Antoniei, „Templul de Adamant” (Editura Valea Verde, 2019), volum trilingv (română – engleză – ucraineană), va fi lansat luni, 12 august 2019, orele 17:00, la Galeria Vassiliev în prezența unor oaspeți din SUA și Ucraina (Lvov) dar și a numeroși prieteni iubitori de poezie.

Cei care doriti să vă „închinați” poeziei pentru/în Templul de Adamant sunteți invitați la întâlnirea cu Antonia Luiza Dubovici (Zavalic).

Salut, Sighet!




Sighet – Gala muzicii folk FLOARE DE COLȚ- ediţia a VII – a | PROGRAM

10 – 11 August 2019

Gala muzicii folk
FLOARE DE COLȚ- ediţia a VII – a

 

10 – 11 August 2019
Parcul Central al municipiului Sighetu Marmației:

10 August 2019

19:00 – 19:05 – Deschiderea oficială (Adrian Păduraru și Dorel Todea)
19:05 – 19:25 – Tinerii de la Școala de Artă “Gheorghe Chivu”
19:30 – 20:00 – Ducu Hotima
20:05 – 20:35 – Vali Moldovan
20:40 – 21:20 – Magda Puscas și Rareș Suciu
21:25 – 22:25 – Andrei Păunescu
22:30 – 23:30 – Mircea Rusu Band cu Teo Boar și Vlady Cnejevici
Prezintă: Adrian Păduraru

11 august 2019

19:00 – 19:10 – Deschidere: Adrian Păduraru și Dorel Todea
19:10 – 19:30 – Gheorghe Ștețca
19:30 – 20:00 – Fox Studis (Marius și Tatiana Ojog)
20:00 – 20:30 – Dinu Olărașu
20:35 – 21:20 – Fără Zahăr
21:25 – 22:15 – Ducu Bertzi & friends
22:15 – 23,00 – Dan Bitman și Marius Bațu

Moment final cu toți artiștii.
Prezintă: Adrian Păduraru

Comunicat de presă




Sighet – Festivalul Aeternus Maramorosiensis, ediția a IX-a | PROGRAM

09 – 10 August 2019

ETERNUL MARAMUREŞ
AETERNUS MARAMOROSIENSIS
Festivalul de muzică şi artă medievală
ediția a IX-a

09 August 2019:

Parcul Central al municipiului Sighetu Marmației:

De la orele 11:00:

  • Tabără medievală: Asociaţia Bistriţa Medievală, Asociația Maramorus (Barbarorum), Cnejii de Maramureș

11:00 – Deschidere Festivalul de muzică şi artă medievală ediția a IX-a
11:30 – Dansuri medievale cu formația NOSA
12:00 – Animație cu cavaleri – Cnejii de Maramureș
12:30 – Păpușile medievale uriașe ale Bistriței. Sesiune interactivă cu publicul. Prezintă Castelanul Săsărman
13:00 – Atac la Rege – demonstrații de şah
Pe toată perioada programului, la cortul Asociației Bistrița Medievală vor fi expuse costumații medievale, cu posibilitatea ca vizitatorii să se costumeze pentru fotografii.
14:30 – Moment de animație cavalerească
15:00 – Dansuri medievale cu formația NOSA
16:00 – Păpușile medievale uriașe ale Bistriței. Sesiune interactivă cu publicul. Prezintă Castelanul Săsărman.
16:30 – Animație cu cavaleri
Pe durata spectacolelor, cavalerii și domnițele vor rămâne la taberele lor, pentru activitați interactive cu publicul.

De la orele 19:00:

  • IMAGINI PE PÂNZA VREMII – PERSONAJE ISTORICE ȘI COSTUME MEDIEVALE
    Prezintă: Casa de modă Ileana Vassiliev

19:00 – 19:05 – Deschiderea evenimentului
19:05 – 19:20 – Taraful rutenilor
19:20 – 19:35 – parada costumelor medievale (oamenii de rând și nobili)
19:35 – 19:50 – solistă, Anghelina Iovdi – Ucraina
19:50 – 19:55 – dans medieval, tematic
19:55 – 20:10 – parada personajelor istorice
20:10 – 20:15 – dans medieval, tematic
20:15 – 20:35 – Taraful rutenilor
20:35 – 21:00 – parada reginelor și prințeselor, tablou final costume medievale
21:00 – 21:50 – Florin Săsărman & Alexandru Filip și formația de dansuri medievale NOSA.
21:50 – 22:00 – Spectacol cu foc susținut de trupa SIRIUS
22:10 – 23:00 – RECITAL „SEMNAL M”

10 August 2019:

Parcul Central al municipiului Sighetu Marmației:
11:00 – 16:00

  •  Tabără medievală: Asociaţia Bistriţa Medievală, Asociația Maramorus (Barbarorum) și Cnejii de Maramureș – prezentarea armelor gărzii, prezentarea păpuşilor medievale uriaşe.

Comunicat de presă




PoetikS – Marius Voinaghi

*****
Soare-n eclipsă –
norii din vârf de Munte,
stană de piatră.

*****
Trupuri suave,
o nouă primăvară –
frate, asta e!

*****
Nori gonind pe cer –
alergător la finiș,
dedesubt, stele.

*****
Șapte silabe,
soare-n coasta Muntelui –
fără versul trei.

*****
Cărți rămase-n raft –
rândunici la vechiul cuib,
Iunie-n balcon.

*****
Lacuri de Munte –
lumini și umbre dansând
pe la răspântii.

*****
Gânduri de vară –
ploaie deasă-n cimitir,
fum purtat de vânt.

*****
Cer fără stele,
primul pătrar al Lunii –
un Iulie strâmb.

*****
Nori în trecere –
ce rost mai are vara
în vârf de Munte?

Marius VOINAGHI




Blestemul cu două tăișuri (partea a II-a) – autor, Evelin Batizi

Evelin Batizi

Liniște. O liniște profundă se așterne în urma impactului, iar un nor de praf se strecoară în tunel. Aud respirația întretăiată a lui Alex. Silueta lui e ca o umbră întunecată pe fondul întunericului liniștit din canal.
– Sunteți în regulă amândoi? glasul Ulanei poartă o urmă de îngrijorare. Silueta ei se ridică încetișor.
– Da, răspund aruncându-i o privire lui Alex, care acum are ochii ațintiți asupra mea. Parcă pot să-i văd strălucirea bizară a ochilor chiar și în întunericul acesta de nepătruns.
– Am reușit, spune el pe un glas răgușit încercând să se ridice. Suntem în viață!
Ulana dă din cap dezaprobator în timp ce ne ajută să ne ridicăm.
– Mă tem că acesta nu e decât începutul, spune ea pe un ton stins.
Adrenalina se risipește, lăsând loc unei groaze profunde care parcă mă paralizează, lăsându-mă fără aer. Kievul tocmai ce a fost lovit de o rachetă nucleară. Orașul în care am crescut, în care am copilărit și ne-am format încă de la vârsta de cinci ani… este acum în ruine. Imediat după moartea mamei, Ulana ne-a adus în acest oraș pentru a ne lua în grijă, ca pe urmă să ne devină precum o mamă… iar acum nici nu vreau să mă gândesc la ce se află la suprafață…
– Cum e posibil așa ceva? întreabă Alex pe un ton îngrozit, trezindu-mă din gânduri. De ce ar vrea cineva să pornească un război împotriva noastră?
Ulana îi pune o mână protectoare pe umăr și îl privește compătimitoare.
– Nu am răspuns la întrebările acestea, și nici nu cred că vom găsi vreunul prea curând. Acum tot ce contează este supraviețuirea… spune ea pe un ton ferm, dar și blând în același timp.
Alex dă din cap dezaprobator și chiar și în întuneric, pot să-i văd fața schimonosită de deznădejde și groază insuflate de stafiile trecutului, stafii care ne-au bântuit toată viața și continuă să ne bântuie. Dar acum nu e momentul să ne lăsăm pradă groazei și fricii. Trebuie să mă adun.
– Dacă vrem să supraviețuim, încep eu fixându-l pe Alex cu privirea, trebuie să lăsăm deoparte sentimentele și tragediile trecutului și să ne concentrăm asupra prezentului.
– Bine spus, Yana, Ulana îmi aruncă o privire aprobatoare. Trebuie să ne mișcăm, poate reușim să dăm peste un adăpost. Nu putem rămâne aici la nesfârșit, nu avem suficiente provizii.
Arunc o privire îngrijorată către sacoșa agățată de antebrațul Ulanei. Abia dacă avem două conserve și trei sticle cu apă… în mod clar mâncarea nu ne ajunge decât pentru maxim două zile, și asta doar dacă flămânzim.
Ulana ne face semn către tunelul care se întinde în stânga nostră și o ia hotărâtă în direcția respectivă. Eu și Alex o urmăm în tăcere. Mirosul care plutește în aer este o combinație între umezeală și deșeuri care mă face să strâmb din nas. Este clar că nu mă simt în largul meu. Dar pe cine păcălesc? Lumea de afară sigur arată ca și cum tocmai ar fi venit apocalipsa, sigur nimeni nu se mai simte în largul său.
– Totuși, este atât de straniu, începe Alex, vocea sa făcând ecou de-a lungul tunelului umed și întunecat. Cum am ajuns sa stăm din nou față în față cu ceea ce ne-a luat familia și șansa la o viață normală.
– Este ca un blestem, spun eu într-un târziu.
– Un blestem din raze și energie, completează Ulana.
Alex își ridică privirea către Ulana.
– În cazul acesta, detest razele și energia, spune el pe un glas stins.
– În cazul ăsta înseamnă că te detești pe tine însuți și tot ce te înconjoară, îi replică Ulana pe un ton ferm.
Continuăm să mergem, pașii noștri plescăind în apa murdară și făcând ecou.
– Energia există peste tot și în toate, inclusiv în creierul și țesuturile umane, continuă Ulana pe un ton serios. Razele soarelui sunt cele care dau naștere vieții, ele asigură existența plantelor, iar fără plante oamenii și animalele nu ar avea hrană. Cu toate acestea, razele soarelui pot să și ardă și să distrugă țesuturi, pot provoca incendii de proporții. Radiumul, unul dintre cele mai radioactive elemente care apar în natură, există în crusta terestră, în același sol care cultivă plantele și ne asigură, precum soarele, hrana de zi cu zi.
Alex și cu mine o ascultăm atenți, așa precum am ascultat-o și în copilărie când ea ne-a dezvăluit pentru prima dată secretele acestor misterioase elemente care produc energie de la sine. Și, ca de fiecare dată, suntem uluiți și fascinați de cât de contradictorii pot fi calitățile acestora.
– Astfel se explică de ce anumite plante sunt într-o oarecare măsură radioactive, continuă Ulana, acum tonul ei căpătând o urmă de fascinație.
– Cum ar fi bananele și cartofii? adaugă Alex schițând un zâmbet.
– Vezi că mai ții minte? îi răspunde Ulana, aruncând un zâmbet fad peste umăr.
– Cum aș putea să uit ceva ce am fost învățat cu atâta iubire și entuziasm de către cea mai bună profesoară de fizică? spune Alex, tonul său devenind copilăros.
Auzind acestea, îmi aduc aminte de câte ori Ulana m-a ajutat cu lecțiile la fizică pe care nu le înțelegeam niciodată, cel puțin nu de la profesorul de la clasă. Însă, când ajungeam acasă, ea era mereu pregătită să mă ajute de fiecare dată când mă vedea chinuindu-mă cu materia. Țin minte că eram în a cincea și mă întorsesem târziu de la școală, iar îndată ce am ajuns acasă, m-am încuiat în dormitorul meu, am aruncat afară toate caietele și manualele pe care le aveam în ghiozdan, și m-am apucat să studiez fizica din răsputeri. Corigența mă amenința, și nu din cauza faptului că nu eram silitoare, din contră, învățam foarte bine, ci din cauza faptului că nu puteam pricepe nimic din ceea ce ne preda domnul Pendasky. În ciuda eforturilor mele, nu reușeam să pricep nimic, astfel că seara târziu, pe la 9, m-a podidit plânsul la gândul că nu voi reuși să trec clasa a cincea doar din cauza unei materii pe care nu o înțelegeam. La un moment dat, am auzit ușa dormitorului crăpându-se, iar chipul îngrijorat al Ulanei a apărut la ușă.
– Ce-i în neregulă, Yana? m-a întrebat ea calm, după care a dat buzna lângă patul meu burdușit cu caiete și cărți de fizică. S-a pus jos și m-a luat în brațe.
– Nu pricep… i-am spus eu printre lacrimi. Nu voi pricepe niciodată și nu voi termina a cincea!
Ea m-a strâns mai tare în brațe.
– Nu îți face griji, am eu o soluție, mi-a spus ea liniștit.
Mereu avea o soluție. Doar era un om de știință strălucit, exact ca și modelul ei în viață, Marie Curie.
Ziua următoare s-a învoit de la laboratorul din cadrul Institutului Național de Cercetare, unde lucra, și m-a luat în laboratul ei de acasă – o cameră mică plină cu fel și fel de echipamente și instrumente de fizică – a luat câteva foi de hârtie și m-a întrebat la ce lecții am probleme. Restul zilei și-a petrecut-o alături de mine explicându-mi fizica într-un mod cu totul diferit de cel al lui Pendansky, arătându-mi fiecare reacție în aplicare cu ajutorul echipamentului și instrumentelor ei. Aceea a fost ziua în care am descoperit o altă latură a fizicii, o latură pe care am înțeles-o și am ajuns să o îndrăgesc. Această latură, plină de experimente fascinante și reacții uluitoare a fost cea care m-a ajutat să-mi găsesc rostul în viață, și anume cel de fizician atomic. În anii care au urmat am fost binecuvântată să petrec ore în șir alături de Ulana, făcând cercetări și experimente. Până la urmă, domeniul radioactivității este o tradiție de familie.
O cotim la dreapta, aici tunelul devine mai larg, iar un pârâu de deșeuri se scurge la picioarele noastre, umplând locul cu un susur slab.
Brusc, se aude o bubuitură înfundată de undeva din josul tunelului.
– Se pare că e cineva pe aici, remarcă Alex.
– Să sperăm că e companie bună, adaugă Ulana.
Continuăm să mergem, râușorul începe să se lățească.
– Stați așa, zice deodată Alex, oprindu-se brusc. Auziți asta?
Ulana și cu mine înțepenim, ascultând cu atenție. De undeva din depărtare parcă se aud voci, însă sunetul este extrem de slab, abia perceptibil.
– Voci, spun eu.
– Mergem înspre ele? întreabă Alex.
– Nu avem încotro. Nu avem suficiente provizii ca să supraviețuim pe cont propriu, ne amintește Ulana.
Înaintăm, încercând să ne dăm seama de unde vin vocile. La un moment dat, ajungem la o mică intersecție, iar acum la stânga noastră se deschide un mic coridor, mult mai strâmt decât restul tunelului. O dâră de apă iese din micul coridor și se varsă în pârâu.
– Pare că ar veni de aici, spune Alex.
– Păi, hai să vedem! Ulana o ia în față pe coridor.
În timp ce ne deplasăm, observ că pe pereți există mici becuri încadrate în cuști de metal. Arată ca niște lumini de urgență, dar de ce ar plasa cineva așa ceva în canal? Poate în mod normal ar trebui să funcționeze, însă explozia de afară a distrus orice rețea de electricitate, astfel că pe o bună bucată de distanță curentul nu mai există, și nici nu va exista prea curând.
Vocile încep să se audă mai clar pe măsură ce înaintăm.
– Credeți că e vreun buncăr? se interesează Alex.
– Dacă e vreunul, sigur nu e de civili, răspunde Ulana. De obicei acelea sunt plasate la baza blocurilor și au numai o singură ieșire, iar aceea e la suprafață, nicidecum în subteran.
– Parcă țin minte să fi citit ceva despre buncăre militare de urgență amplasate strategic cu ieșire în subteran pentru asigurarea deplasării unităților, spun eu.
– Dacă e un buncăr militar s-ar putea să fim salvați, adaugă Ulana.
Intensitatea vocilor continuă să crească, ducându-ne din ce în ce mai aproape de sursă. La un moment dat, remarc niște guri de aerisire minuscule amplasate de-a lungul peretelui.
– Priviți aici! le spun Ulanei și lui Alex. Aceștia se opresc și se întorc spre mine, lanterna Ulanei luminând micile guri de ventilație.
– Sunt guri de aerisire, spun eu. Trebuie să fie ceva prin apropriere.
– Păi, se pare că ne paște norocul, zice Ulana, încercând o nuanță de umor.
– Hai să vedem dacă dăm și de intrarea în acest posibil buncăr, completează Alex.
Ne punem în mișcare din nou, acum mult mai vigilenți asupra micilor detalii care ar putea semnala existența vreunui adăpost. Ulana scrutează cu lumina lanternei pereții din stânga noastră, și deodată dăm de o nișă întunecată din perete care este abia vizibilă dacă nu arunci toată lumina lanternei asupra ei.
– Posibil să fie o intrare secretă, remarc eu.
– Nu știm până nu vedem, îmi replică Ulana.
Nișa este mai scundă decât înălțimea unui om obișnuit, astfel că pentru a intra trebuie să ne ghemuim. Vocile nu se mai aud așa de tare aici, dar noi deja am găsit locația unui posibil adăpost. Micul tunel dinăuntrul nișei înaintează câțiva metri, apoi o cotește la dreapta unde dăm de câteva trepte care duc în sus. În capul treptelor, lumina lanternei se revarsă pe o ușă etanșă de oțel acoperită de rugină.
– Eu zic că arată ca o intrare într-un buncăr, spune Alex.
– Un buncăr bine ascuns de privirea curioșilor, completează Ulana, luând-o în sus pe trepte.
Lumina lanternei pâlpâie semmnalând că mai e puțin și bateria moare.
– Ce noroc pe noi că am ajuns aici înainte să rămânem fără baterie! remarc eu.
– Și ce mai noroc am avut cu Ulana că a luat lanterna, completează Alex. Altfel, și acum am fi bâjbâit prin întuneric.
Un bubuit înfundat se aude când Ulana bate cu pumnul în ușa etanșă.
– Lasă-mă pe mine, mătușă, se oferă Alex, împingând-o blând mai la o parte. Ușile astea sunt, de obicei, groase.
Bubuitul se repetă, însă mult mai tunător, când pumnul lui Alex lovește oțelul de trei ori cu putere. Abia acum îmi dau seama că s-ar putea ca dincolo de ușă să nu dăm de siguranță și salvare, ci din contră, de o haită de huligani care să ne ia chiar și puțina mâncare pe care o avem. În situații cumplite precum în cea în care ne găsim, oamenii renunță la omenie pentru a supraviețui. Și nici nu pot să-i judec. Până la urmă, instinctul de supraviețiure există în fiecare dintre noi.
Secundele trec, iar liniștea este singurul răspuns la bătăile lui Alex.
– Poate e abandonat, șoptește Ulana cu ochii ațintiți asupra ușii.
– Așa noroc să avem? zice Alex, vocea lui fiind cuprinsă de o urmă de dezamăgire. Fratele meu își ridică din nou pumnul ca să bată, însă chiar în momentul când atinge oțelul, se aude o supapă ruginită de dincolo de ușă.
Inima îmi tresare, neștiind la ce să mă aștept. Arme nu avem în caz că ceva urât urmează să se întâmple, astfel că în momentul de față suntem la mila celui, sau celor, de dincolo de ușă.
Scârțâitul supapei continuă, făcând ca așteptarea noastră să se prelungească la nesfârșit. Simt cum mușchii mi se încordează, ca și cum m-aș pregăti de luptă. Alex îmi observă încordarea de pe chipul acoperit pe jumătate de bretonul blond. Îmi zâmbește încurajator.
– Va fi în regulă, îmi șoptește el.
Brusc, supapa atinge punctul maxim de rotație, iar ușa se crapă făcând un sunet ascuțit metalic. Acum e acum.
Cineva deschide ușa mai larg și înăuntru zăresc un chip masculin plin de curiozitate și o sursă de lumină care se revarsă din spatele acestuia.
Pentru câteva clipe, ne uităm unii la alții fără să suflăm o vorbă.
– Cum ați ajuns aici? întreabă bărbatul din spatele ușii.
– Prin canal, îi răspunde Ulana. Având în vedere ușa etanșă din oțel și amplasarea subterană, bănuiesc că acesta este un buncăr.
Ochii ei căprui, care de obicei sunt încărcați de căldură și compasiune, au acum o scânteie de severitate autoritară în ei.
– Nu e pentru civili, vine răspunsul scurt din partea bărbatului. Nu pare a fi în vârstă, i-aș da cam vreo 25-30 de ani, are părul maroniu, tuns scurt și ciufulit.
O clipă de liniște trece înainte ca Alex să facă un pas în față, chipul lui devenind deodată furios.
– Ascultă aici, scuipă el către tip, o rachetă nucleară tocmai a lovit Kievul, afară-i iadul de pe pământ, iar tu stai aici și îmi spui că nu ne primești înăuntru doar fiindcă nu ținem de armată? Militari sau nu, suntem cu toții oameni și avem dreptul la viață!! Lasă-ne să intrăm!
– Tacă-ți fleanca și vezi cum vorbești! i-o întoarce tipul.
Alex își întoarce privirea spre Ulana, parcă cerându-i acordul de a-l bate pe tip. Ulana se uită înțelegător la fratele meu, însă nu-i aprobă intenția, în schimb își întoarce privirea spre tip.
– În situația de față, începe ea pe un ton cumpătat și cu o privire pătrunzătoare, statutul social nu mai poate fi luat în considerare deoarece societatea… a căzut. Prin urmare, ar trebui să ne adunăm forțele și să cooperăm pentru a supraviețui fără să mai ținem cont de fostele nostre ranguri sociale.
Înainte ca tipul să poată spune ceva la replica Ulanei, o voce veselă răsună din buncăr.
– Ei, care-i șmecheria Leonida? Avem oaspeți?
Mi se pare oarecum cunoscută vocea asta, mai ales tonul vesel din ea. Îmi amintește de…
Înainte să îmi pot pune gândurile laolaltă pentru a descifra familiaritatea vocii, un chip foarte cunoscut apare în spatele tipului care ne-a deschis ușa. Același păr blond lins, aceași ținută constituită dintr-un tricou negru și pantaloni militari, și, bineînțeles, zâmbetul rebel mereu prezent.
Numele lui îmi este furat de pe buze de către Alex, care este la fel de uimit ca și mine.
– Zach? întreabă el năucit. Ce cauți aici? Parcă ai dezertat acum cinci luni?
Vărul nostru se uită lung la noi, nevenindu-i nici lui să creadă cu cine stă față-în-față. Apoi un zâmbet larg i se arcuiește pe față, dezvelindu-i câțiva dinți de argint sclipitori. Numai el știe câte bătăi a încasat de și-a pierdut atâția dinți.
– Alexei Zhernakov! strigă el încântat în timp ce iese din buncăr și bate pumnul cu Alex. Și dacă am dezertat asta înseamnă că nu mai pot fi considerat soldat? Aptitudinile contează, nu statutul oficial! i-o aruncă înapoi Zach.
Apoi ochii săi de un cenușiu deschis se opresc asupra mea și a Ulanei. Privirea-i întârzie asupra Ulanei și își coboară rușinos capul.
– Bună ziua, o salută el respectuos înainte să vină să mă îmbrățișeze.
Ulana nu l-a plăcut niciodată datorită caracterului său de rebel. De mic era bătăuș și niciodată nu i-a plăcut să meargă la școală, așa ca s-a lăsat de carte în clasa a 10-a și s-a înrolat în armată.
– Ce faci, puștoaico? Cum merge? îmi spune el după ce îmi dă drumul. Surprind un miros înțepător de alcool venind dinspre el. Încă nu s-a lăsat de vodkă…
– Zach, Kievul tocmai ce a fost lovit de o rachetă nucleară, iar tu mă întrebi cum merge? i-o întorc eu.
Se încruntă, apoi dă dezaprobator din cap afișând un alt zâmbet prostesc.
– Și? Asta înseamnă că nu pot să te întreb cum merge? Catastrofă sau nu, viața continuă, scumpo!
Leonida încă stă în cadrul ușii, uitându-se confuz la noi. Alex îi aruncă o căutătură urâtă, iar apoi își întoarce atenția spre Zach.
– Ajunge cu vorbăreala, fratelo! Ne primești înăuntru sau nu? întreabă Alex făcând un semn cu bărbia spre ușă.
Zâmbetul se scurge de pe fața lui Zach pentru o secundă, dar revine în forță după scurt timp.
– Da, desigur! Cu siguranță locotenentul Volesenkov o să vă adore! zice el și o ia înspre ușă, făcându-ne semn să îl urmăm.
Schimb o privire bănuitoare cu Ulana, apoi o luăm și noi după Zach, Alex mergând în fața noastră. Nu uită să-l măsoare din privire pe Leonida când trece pe lângă el, care acum își pierduse toată autoritatea de dinainte și nu îndrăznea să scoată niciun sunet.

Evelin BATIZI




O trilogie școlară (partea a II-a) – autor, prof. Gheorghe Bărcan

prof. Gheorghe Bărcan

2. Fuga la „ȘCOALA MAI DEPARTE”

După „golirea” spațiului comunal de trupe, de tot felul de trupe, încet, încet, lucrurile începeau să ia o desfășurare firească, normală, cu greu. Lumea se aduna pe acasă și începeau să-și organizeze gospodăriile, cu ce a mai ramas prin împrejurimi, așa cum se întâmpla mereu după un prăpăd. Pentru că, după un război totdeauna rămâne un prăpăd, cu diferite caracteristici, pagubele cele mai mari și regretabile fiind pierderile de vieți umane, apoi distrugerile și sărăcirea de toate.

Veneau acasă și din armată, mai ales cei inapți de luptă, se întorceau și refugiații la locurile părăsite. Școlile și administrația începeau să se organizeze sub autoritate românească (se instalau jandarmeriile, primăriile), elevii își pregăteau ghiozdanele, studenții erau și ei în efervescența unui nou an universitar, nou în toate și în așteptări.

În familia noastră, echipa de atac, formată din cei trei frați mai mari și tata, ne-am apucat cu hărnicie de strângerea recoltei, timpul fiind favorabil, aceasta scăpând binișor de hoardele care au tot traversat aceste spații. Am adunat porumbul, am recoltat cartofii și puținele păioase ce aveam, terminând cu strângerea fructelor; am încheiat totul cu bine, după aceea începând și ploile de toamnă, de durată. Mama rămânea pe acasă, cu îngrijirea fratelui ce se apropia de 2 ani și cu pregătirea meselor. O gospodărie colectivă mică, de succes, mult deosebită de cea „mare, mare” ce i-a urmat și care a „amestecat, a unit și a separat totul”, în fapt, și-a făcut prezența un „alt război” ce a continuat, chiar mai sângeros ca cel ce abia a trecut, cu consecințe până în prezent.

Pentru mine, era a treia toamnă cu emoții școlare, pentru cel de al 3-lea an, al doilea efectiv de a urma școala. Se purtau discuții, lipsite de soluții sigure și tata înclina tot mai apăsat în a opri „Școala mai departe”, cu motivații cunoscute, parțial realiste, în lipsa unui efort al familiei, angajat. Un copil de numai 13 ani, a muncit toată vara ca orice adult și mai mult. Nu știam ce am să fac, dar o revoltă puternică mă cuprindea, pentru starea în sine, pentru lipsa posibilităților ce se tot prezentau și invocau, fără a se lua în seamă, ca minimă recunoștință, efortul mare în munca depusă, continuă, premergătoare situației.

În afară de mine, 7 elevi din comună aveau bagajele făcute și așteptau semnalul de plecare; m-au anunțat și pe mine, dar tăcerea alor mei i-a făcut să creadă că eu nu mai continui pregătirea, școala. Era chiar ziua când s-a stabilit plecarea, o zi cu ploaie și vânt, întunecoasă, cu neguri și nori mai pe sus și pe jos, care se așterneau atât de potrivit peste starea mea psihică, de suflet și inimă. Mă aflam afară din casă, în livadă, pe o ploaie măruntă, ud tot, unde scoteam rădăcinile de porumb rămase după tăierea turjenilor; numai pe pământ ud se puteau scoate bine, altfel trebuia folosită săpăliga. Am plecat și pentru că nu mai puteam suporta aceleași discuții de neputință pentru școala mea, în casă, unde mama îl tot lămurea pe tata, fără succes, că nu e bine să mai pierd un an. Atâta a muncit, a făcut… A ieșit și tata pe afară, poate din aceleași motive, ca și mine, dar cu alte dorințe; mama, foarte greu accepta înfrângerea. Dar, în jurul prânzului, apare un vestitor la poartă, cu o întrebare, formală (de la noi a fost tot timpul tăcere, neinteres) :

– Merge Ghiță la școală? Așteptăm în fața Primăriei.
– Nu merge,
răspunde repede tata, dar imediat vine răspunsul meu, neașteptat, cutezător:
– Vin imediat, așteptați-mă puțin!

Luat prin surprindere, tatăl meu a rămas cu mâna întinsă spre mine și cu o vorbă în vânt, neterminată, pentru că eu alergam deja repede spre casă, unde am și intrat. Mama, străină de acest dialog, nu pricepea nimic din graba cu care eu aruncam hainele ude de pe mine, mă ștergeam cu un prosop și îmbrăcam lenjerie curată, ciorapi. Doar cand îmi curățam iute bocancii șubrezi de noroi, se apropie și apucă să mă întrebe: „ce-i cu tine, ce s-a întâmplat?” Abia când îmbrăcam costumul uzat și vechi din anul trecut, am avut răgazul să-i răspund, simplu: „mă duc!” Am apucat apoi o mică valijoară din carton, în care aveam puse câteva caiete, creioane și certificatul școlar de la Năsăud, o mică pregătire a mea mai dinainte, în baza unei mici speranțe ce mi-a mai rămas, în care am pus repede un schimb de haine ușoare și un prosop; fiind gata de ieșirea pe ușă, mama a înțeles și m-a întrebat:

– Ce se întâmplă, cum adică, unde pleci?!
– La „școală, mai departe”
, i-am răspuns zbughind-o pe ușă, pe lângă tatăl meu, tremurând tot.

Tata și-a terminat treaba pe afară și numai apoi a intrat în casă. Credea în mod sigur că eu plâng acolo, lângă mama, care mă lămurea că n-avem ce face și nici prin cap nu-i trecea să finalizez această decizie așa radical, până la urmă. De aceea, când ieșeam pe ușă, în cadrul ei se afla tata, care intra și, încă nedumerit, a ridicat puțin mâinile în sus, pentru a nu ne îmbrânci, încă neînțelegând ce se petrece. Un gând de glumă, ce mă însoțea în fuga mea, îmi spunea: „s-a predat” (!), s-a răzgândit, doar că i-am auzit îndată strigătul de oprire, de chemare, când eu eram deja în alergare pe ulița plină de ape și noroi, spre căruță.

Distanța de parcurs era de 400-500 m și am ajuns îndată. Am văzut căruța „salvatoare” de departe și m-am bucurat că m-au așteptat. Atelajul era plin cu elevi, doi adulți și „cocișul” pe banca din față. Erau în interior mai mulți dulapi groși de scândură, sprijiniți pe loitre, „scaunele” și peste căruță era așezat un coviltir de protecție. Înăuntru, elevii erau toți aranjați, curați, uscați, cu bagajele dolofane puse la locul lor. O căruță plină, care parcă nu accepta intruși. Eu nu m-am cerut printre ei și nici ei nu m-au invitat, iar cocisul ridica din umeri a neputință. Nici nu aș fi vrut să-i mâzgălesc cu udeala mea și noroiul de pe bocanci, să-i strâmtorez, să produc silă și lor și mie. De aceea am „revendicat” locul liber de afară, de pe bancă, lângă cociș, iar valijoara mi-au acceptat-o acolo printre ei, toată bogăția mea, remarcată ironic. Spatele îmi era puțin protejat de coviltir așa cum mi-am făcut loc pe bancă, mai în spate. Din față eram izbiți de ploaia măruntă și eu și cocișul, cu toată pelerina subțire ce o purta. Un avantaj aveam și noi: aerul acolo pe bancă, în față, era mai proaspat și curat ca cel din înghesuiala interioara, cu amestecul și de parfumuri, fiind și două domnișoare printre ei.

M-am întins doar aici și acum la vorbă, dar toate acestea le-am făcut atunci cu iuțeala gândului, fără exprimări, dorind plecarea cât de repede, înainte de a ajunge tata cu verdictul: jos! Căruța s-a urnit la pas, apoi la trap, caii fiind puternici și roțile căruței pe rulmenți. Lăsam în urmă case după case, localități, una după alta, iar gândurile mele treceau și ele prin tot felul de schimbări, dominând cele pesimiste, raționale, peste curajul exploziv manifestat. Îmbrăcaminte insuficientă și nici un ban, nimic înafara certificatului școlar de la Năsăud, de promovare a unei clase și-mi era teamă să nu fiu obligat să fac drumul înapoi, ținându-i astfel de urât doar cocișului, să intru pe aceeași ușă a casei, mai plouat de cum eram; o aventură dureroasă!

Înserarea se simțea și ne apropiam de Crucea Șieului, când s-a auzit o voce stinsă, strigând: opriți, opriți! Am privit în urmă, unii din căruță, la fel ca și noi din față și am observat o siluetă în umă, prin ceață, care alerga spre noi aproape împleticindu-se. Cocișul a oprit imediat căruța și se deslușește ființa care cerea ajutor: era tatăl meu! M-a prins sughițul și obrajii mi s-au udat din nou, deși nu mai ploua. A alergat cca 20 de km împotriva vântului, a ploii, un adevărat maraton, micșorând metru cu metru distanța ce-l separa de noi, pentru a ne ajunge. Sosit lângă căruță, stătea aplecat, ținându-se cu mâna de capul unei leuci; abia respira și încă nu putea vorbi. În acel moment, am simțit un regret amarnic pentru gestul meu pripit: el putea să moară pe drum, de ploaie, de vânt, de alergare, de oboseală ori supărare, de toate și mă gândeam că „viața este mai scumpă decât școala”! Acuma îi așteptam reproșul: „vino jos repede, băiete!„. Aș fi coborât imediat și am fi organizat întoarcerea spre casă; îl aud însă spunând: „nu mai pot merge, trebuie să mă luați cu căruța, oarecum” ! Am coborât, l-am îmbrățișat, l-am sărutat și i-am mulțumit; „sângele apă nu se face!„. Dar dânsul m-a potolit și poate în glumă, sau consecvent gândurilor și rațiunii sale, îmi spune: mai încercăm,”încă o dată (!)„, bănuind că greutățile încă au rămas. Am aflat apoi, mai târziu, ce a fost pe acasă, după fuga mea.

Mama, în care s-a trezit spiritul matern pentru protejarea „odraslei”, a început cu reproșurile: ai refuzat să-l sprijini, să-l ajuți, deși a muncit atâta și-i place școala; a plecat fără să mănânce, ca de la casă străină. Drumurile sunt rele, apele mari și podurile rupte; vor trece prin ape, se poate îneca și atunci ai să fii mulțumit! Tata se plimba necăjit, agitat prin casă și căuta ceva bani, mama a mai pregătit niște haine și, după circa o oră, a pornit după noi, să ne ajungă. Mama întotdeauna câștiga, în astfel de situații. A fost noroc nu numai pentru mine că tata a venit, ci pentru toți, pentru că, altfel, probabil, ne înecam cu toții.

S-a împins un dulap de scândură în exterior, cât s-a putut și pe acel „scaun” s-a așezat tatăl meu, ținându-se cu mâinile de loitrele căruței, tot în exterior, în vânt și ploaie, foarte obosit și în condiții deosebit de grele de călătorie. Nici acum ceilalți n-au simțit nevoia să se deranjeze, să-și împuțineze comoditatea puțin. Podul peste Iza, la Rozavlea, era rupt, apa lată, adâncă și învolburată. Era o variantă de drum prin Botiza, peste dealuri, dar cum s-o abordezi în noapte, în condiții ce nu le cunoști și care numai bune nu puteau fi. Așa că, spunând Doamne ajută!, s-a abordat traversarea. S-au înfruntat valurile și apa a pătruns mult în căruță, până sub dulapi, deranjându-i mult și pe cei dinăuntru, cu picioarele în apă, până mai sus. Doar că trecând de mijlocul râului, cu solul pietros pe sub ape, dincolo de el era adunat mult mal și căruța s-a afundat, iar caii n-o mai puteau urni din loc, traversarea fiind blocată. Apa se lățea, la fel și valurile, care tot se apropiau de căruță și adunau lomuri și mizerie pe lângă ea, care, în scurt timp, putea fi răsturnată. Fără a sta pe gânduri, tata și cocișul au început transpotarea noastră spre mal, cu rândul, pe spate, cu apa până la brâu, apoi, punând și ei umărul la efortul cailor, căruța a fost smulsă din ape și trasă la mal.

S-a continuat drumul în noapte, parcurgând toate comunele, până spre Vadul Izei. Podul de peste acest râu, foarte mare aici, nu a fost distrus, nemții nemaiavând timp să-l dinamiteze; dar nu se putea trece râul Mara, foarte mare și el, cu apele adunate din pâraiele munților. Ni s-a spus să mergem pe lângă el și mai sus se va putea trece, ceea ce am și făcut. Am ajuns pe un drum ce ducea iar la râu și care indica un loc de traversare; dar oare și acum? Apa era foarte îngustă, murdară și cu o viteză ce te amețea, privind-o. Unul dintre adulți, coborând din trăsură, spune: apa fiind așa îngustă, caii, cu puțin avânt, scot căruța din ape prin două salturi; mai aruncă și o piatră și spune: auziți cum sună apa? Tatăl meu, prudent întotdeauna, uneori și prea mult, îi răspunde: nu vedeți că drumul este numai mâl și că pe aici, probabil, n-au trecut căruțe de săptămâni? Apa fiind așa de îngustă aceeași de unde am venit, nu gândiți că poate fi extrem de adâncă iar caii nu au aripi să o salte?! Da, apa sună ca atunci când arunci o piatră într-o fântână cu apa foarte adâncă!

Ne-a coboraât din căruță pe mine și pe verișorii mei, zicând: stați aici și mă aștetați până vin, iar voi, dacă doriți, faceți traversarea. Eu mă duc mai sus la o casă, unde se vede o lumină, să mă imformez. Cum stăteam acolo, cu aburi ieșind din hainele încă ude, păream niște strigoi, între noapte și zi.

A sosit tata explicând: traversarea pe aici înseamnă moarte; apa are peste 3 metri și încă de la margine ar începe „rostogolul”. Poate cu încă un impuls la solicitarea „adultului”, se traversa, „pe sub ape”(!) și, probabil, ajungeam mai repede la Sighet! Am plecat mai sus pe lângă apă, până la un pod de cale ferată, linie îngustă, unde apa se despărțea în trei scurgeri; pe acolo era trecerea. Au trecut toți pe podul de linie ferată, purtând bagajele dolofane cu ei. Eu am întârziat puțin în căruță, căutandu-mi valijoara; îmi era teamă să n-o ia apele, cum s-ar fi și întâmplat, ele trecând peste loitrele căruței golite, pe toate cele trei brațe; acolo aveam „bogăția” : certificatul primei clase de gimnaziu, absolvite. Am găsit-o mutilată de picioare lor, prin paie.

A mai rămas puțin drum de făcut și oboseala era alungată de noutatea mai „marelui oraș” în care intram, contactându-l direct în scurt timp. S-au aranjat și aici repede lucrurile, cazarea, totul și tata s-a întors acasă, în căruță lângă cociș, acuma după vreme și alegerea lui. Evident, am ieșit puțin prin oraș, chiar din prima zi, în costumația mea mai sărăcăcioasă și uzată, cu toate curate și bine îngrijite, așa, în puținătatea lor. Am simțit nevoia să ies singur, așa cum mă și simțeam în raport cu colegii de călătorie, să prospectez puțin orașul; am mers pe corso, prin parc, puțin prin împrejurimi. Îmi părea mult mai mare și mai extins decat Năsăudul, fiecare cu frumusețile lui; parcă aș fi tot trecut de la unul la altul. Am auzit de Grădina Morii, zonele frumoase de-a lungul Izei, Solovanul; pe alte dăți, cu timpul. Mă simțeam optimist și credeam că-mi va plăcea foarte mult. Nu știu cum, dar atmosfera, manifestațiile, vorba, spiritualitatea erau aici mai apropiate de comuna natală, decât la Năsăud; spirit maramureșean și năsăudean, dar ambele plăcute, în felul lor, fiecare cu personalitate proprie. Îmi plăcea mult în clasă, la ore și luam cu atenție notițe, manualele găsindu-se mai greu acuma, editările erau „pe drum”. La matematică ne preda o doamnă, în acel an (nu-i rețin numele), foarte respectuoasă și cu multă dăruire. La acest obiect am dat și primul extemporal, la care a rămas o singură culoare pe hârtie, a doua, roșie, fiind doar la urmă, cu nota și semnătura. Aveam o atitudine conștiincioasă pentru învățătură și mă simțeam bine în clasă. Ar fi fost și bizar să fie altfel, când silința mea pentru școală a fost determinantă, trecând peste atâtea greutăți. La internat aveam condiții bune de studiu și, în pauze, nu mergeam în curte, unde se juca mai ales fotbal. Puteam juca și eu, dar o lovitură mai apăsată în minge mă putea lăsa desculț. Am învățat în schimb să joc șah, care-mi plăcea mult; am progresat și jucam chiar bine. Timpul se răcea și nu prea ieșeam nici în oraș, hainele mele fiind rare și friguroase. Mai târziu mi-a trimis mama jersee și altele, potrivite și pentru iarnă. Masa era mai slabă și ne mai trimiteau de acasă câte ceva, specialități diferite de ale celorlalți, la copiii de țăran. Izenii ne serveam între noi, cu de ale noastre, sănătoase: pâine de mălai sau plăcintă cu smântână (excepțională), slănină, cârnat, șuncă, smântână, fructe; mai serveam și pe alții. La un moment dat, am fost mutați cu internatul la Palatul Culturii, imobilul Liceului ”Dragoș Vodă” fiind transformat, pentru un timp, în spital pentru Armata Roșie. Cursurile le făceam la o școală de lângă Baia Evreiască, mi se pare Școala nr. 2. A apărut un caz de tifos exantematic la un elev, Pop Virgil, venit din refugiu și s-a instituit carantină pentru Liceu. Au adus mai multe etuve și au trecut prin acestea toată îmbrăcămintea ce o aveam, hainele de pat și tot ce putea fi focar de infecție. Stăteam goi în dormitoare și dușumeaua era dată cu motorină. Nu aveam voie să ieșim afară, intrarea-ieșirea din imobil fiind pusă sub pază ucraineană, ucraineni înarmați. Era timpul când Odoviciuc voia să anexeze Ucrainei Maramureșul Istoric, ce ne-a mai rămas din el. Palatul Culturii, „internatul nostru”, are intrarea între cele două turnuri și, pornind de la acestea, prezintă o fațadă spre stradă dinspre gară și a doua fațadă oblică față de aceasta. Într-o noapte, un grup de circa 30 de elevi a ieșit pe geamurile de la parter, nu pe fațada dinspre gară, când păzitorul a trecut spre acolo și au dispărut, dimineața, încă cu noapte, mergând spre casă. A doua zi dimineață, al doilea grup de elevi a urmat aceeași cale, printre care eram și eu, cu încă doi elevi de pe Iza și am lut-o „pe Iza în sus”. Era iarnă, multă zăpadă și drumul foarte greu, fiind și flămânzi. Ne mai agățam de sănii și, în noapte, am ajuns în comuna Cuhea (Bogdan Vodă), cu elevul Mariș Vasile, mult mai târziu director de școală acolo, care m-a și invitat la ei acasă, pentru înnoptare; nici nu mai puteam merge, făcând în jur de 50 de km. Cât de bine m-am simțit când mi-am dat jos ghetele din picioare, pline cu zăpadă și înghețate, ca și hainele ce le purtam! Nu ne-am apropiat de căldură și am rămas mai pe de lături până ne-am dezghețat. Ne-au pregătit onoratele gazde o mămăligă cu brânză și smântână, excepțional de bună, care a căzut atât de bine peste foamea noastră curentă și mai generală, încât putem spune că alta asemenea n-am mai gustat. A urmat un dejun la fel, cu alte bunătăți, după care, cu multe mulțumiri și refăcut, am călcat zăpada, fiind peste genunchi, până acasă, la Săliște, o distanță de 6 km, drumul fiind pustiu în acea duminică dimineața. Ne-am bucurat toți de întâlnire, acasă auzind și ei știrea. Am rămas vreo 10 zile în vacanță, în ziua următoare plecării noastre fiind lăsați acasă toți elevii, într-o mică vacanță. N-au fost alte cazuri și bolnavul mergea spre vindecare. A trecut anul cu bine, de altfel, cu școala și vacanțele ei, eu fiind obligat să umblu desculț, din luna mai, până am plecat acasă. Acolo mă aștepta opinca, mai comodă de umblat cu ea pe dealuri, pe locuri în pantă, unde la cosit, mai ales, era foarte greu să mergi în sus-jos, ci de-a costișul; cu bocancii e mai greu și se deformează și, deocamdată, nici nu-i aveam. Am încheiat anul cu bine și eram sigur că și la anul vor fi probleme cu continuarea școlii, condițiile fiind puțin schimbate și doream să evit aceasta. De aceea, m-am prezentat la secretariat și am rugat-o pe D-na secretară să mă înscrie pentru anul următor la secția fără frecvență; mi-a spus că este această secție, dar pentru adulți, nu pentru copii. Am insistat, fiind și elev bun, fără putință de continuare altfel, și mi s-a aprobat, până la urmă. Eram cel mai tânăr cursant la această formă de învățământ. O măsură de siguranță, de prevedere, care s-a dovedit și utilă!

Prof. pensionar Gheorghe BĂRCAN, fost elev al Liceului Dragoș Vodă, Sighet
Minneapolis, 17.07.2019

Foto: Liceul „Dragoș Vodă”(colecția Pal Robert Zolopcsuk)




Filmul „Apusul/Sunset” la Sighetul Marmației

După succesul răsunător pe care l-a avut cu debutul său, Fiul lui Saul/Son of Saul, pentru care a obținut Oscarul pentru Cel mai bun film străin, László Nemes revine cu Apusul/Sunset, prezentat în premieră la Veneția în 2018 unde a câștigat premiul criticilor FIPRESCI – un film „înnebunitor și fascinant”, cum spun cei de la Los Angeles Times.

Budapesta anului 1913. Filmul spune povestea tinerei Irisz Leiter (Juli Jakab), care ajunge în capitala Ungariei sperând să se angajeze croitoreasă în legendarul magazin de pălării care a aparținut răposaților ei părinți. Cu toate astea, este refuzată de Oszkár Brill (Vlad Ivanov), noul proprietar. În timp ce magazinul se pregătește de vizita unor oaspeți extrem de importanți, un domn o abordează pe Irisz căutându-l pe un anume Kálmán Leiter. Tânăra alege să meargă pe urmele lui Kálmán, unica ei legătură cu un trecut pierdut.

Genul filmului: dramă, durată, 142 de minute
Subtitrare în limba română, AP-12

Filmul va fi proiectat la Centrul Cultural Sighetu Marmației, P-ța Libertății, nr. 24 A (lângă piață), în data de 2 august 2019, de la orele 19:00.

Bilet de intrare: 15 lei

Elevi, studenți și pensionari: 10 lei

Un eveniment organizat de Voodoo Films și Asociația Culturală Hollósy Simon.

Vă așteptăm cu drag!

Comunicat de presă