Modelul canin de progres implementat la Sighet!

Vai vouă, oameni fără de respect,
Noi am ajuns al vostru viu model.
Priviți-ne, comportament corect,
Păstrăm distanța: vrem primar cățel!

Am fost lăsați mai mult de ornament,
Pe străzi suntem mai liberi și frumoși
Trăim în lumea voastră de ciment
Și nu suntem deloc prea fioroși.

Vom merge mai departe printre voi,
Suntem de-acum, pe bune, parteneri,
Avem aceleași ținte și nevoi,
Noi vrem progres și noi afilieri!

Prin pactul ce-l dorim, comunitar,
Ne mai dorim să vă vedem la muncă,
Să nu ne mai discriminați rudimentar:
Ce vom „lătra” la Sighet, fie-vă poruncă!

Ras Publica




Preotului dr. Nicolae Lauruc ÎI PASĂ!

Preotul dr. Nicolae LAURUC este autorul unei lucrări interesante, „Să învie Dumnezeu”, care a fost tipărită recent și semnalată pe site-ul nostru (aici). Preotul Nicolae Lauruc este autorul mai multor cărți de învățătură ortodoxă dar, pe lângă darul scrisului, părintele are și darul… filantropiei.

Din suma încasată din vânzarea ultimei cărți publicate, părintele a decis să direcționeze o parte din bani spre Spitalul Municipal Sighet – secția de terapie intensivă (3.250 lei) și o altă parte spre Centrul Școlar de Educație Incluzivă Sighetu Marmației (750 lei). Astfel, părintele Nicolae Lauruc, respectat de către înteaga comunitate sigheteană, a trecut de la „vorbe” la fapte, de la pildele „teoretice” la concretul milostivirii, iar dacă din banii donați secției ATI s-a achiziționat lenjerie de pat, din suma donată Centrului de Educație Incluzivă se va achiziționa o tabletă pe care o va utiliza unul dintre școlarii cu CES (cerințe educaționale speciale).

„Dăruind vei dobândi” este pentru părintele Lauruc mai mult decât un îndemn creștinesc, este și trebuie să fie un atribut moral al oricărui cetățean responsabil. De altfel, părintele Nicolae Lauruc și Parohia Ortodoxă Ucraineană Sghetu Marmației au sponsorizat și alte activități școlare și extracurriculare ale elevilor cu CES.

Centrul Școlar de Educație Incluzivă Sighetu Marmației (director, prof. Marfici Oresia Aurora) a derulat până la această dată un proiect foarte generos „Îmi pasă”, care a avut deja trei ediții. Chiar dacă pandemia a adus întregii lumi distanțare și socializare… virtuală, chiar dacă online-ul se instalează insidios în viața noastră, putem să ne apropiem prin fapte caritabile, firești, de cei care simt acum, mai mult ca altădată, lipsa apropierii și-a comunicării live.

Părintelui Nicolae Lauruc îi pasă și nouă ne pasă! Să (re)învie… milostivirea!

Ion MARIȘ

 

NR: Fotografie din arhiva Parohiei Ortodoxe Ucrainene Sighet.




meșteșugART, un proiect cultural al Muzeului Maramureșan, finanțat de AFCN

În sesiunea a II-a de finanțare AFCN, Muzeul Maramureșan a câștigat proiectul cultural „meșteșugART”, aria Patrimoniul cultural imaterial.

Proiectul meșteșugART își propune prezentarea și promovarea patrimoniului cultural imaterial, în cazul nostru meșteșugul sculpturii în lemn, dar și a meșterilor populari care continuă acest meșteșug, să contribuie la îmbunătățirea cadrului și a mijloacelor de acţiune pentru punerea în valoare a patrimoniului cultural imaterial din Maramureșul istoric.

Scopul acestui proiect este promovarea patrimoniului cultural imaterial în rândul elevilor, prin învățarea tehnicilor tradiționale de sculptură în lemn de la meșterii populari implicați în proiect și valorificarea acestora. Obiectivul general este protejarea, promovarea și valorificarea patrimoniului cultural imaterial în rândul elevilor.

Proiectul se va derula pe parcursul a 4 luni, iar rezultatul final, expoziția tematică temporară, cât și workshop-urile cu meșterii talentați, realizate în cadrul proiectului, vor putea prezenta publicului larg și vizitatorilor aspecte importante din această parte a patrimoniului cultural imaterial, lărgindu-se astfel aria de promovare a proiectului și rezultatele acestuia.

În cadrul acestui proiect sunt implicați elevii celor două licee de specialitate din orașul nostru, respectiv Liceul Forestier, care are și profil de prelucrare a lemnului și Liceul Tehnologic MARMAȚIA. Aceștia vor participa la workshop-urile interactive cu meșterii populari, iar obiectele realizate de ei în cadrul acestor ateliere vor face obiectul unor expoziții temporare organizate la Muzeul Maramureșan, Secția în aer liber, dar și la liceele partenere.

Proiectul nostru constă în amenajarea unei anexe gospodărești existente în Muzeul Maramureșan – Secția în aer liber, organizarea unor ateliere meșteșugărești, confecționarea de obiecte din lemn, sculptura în lemn, ce vor avea ca obiectiv reabilitarea elementelor culturale pierdute sau pe cale de dispariție (unelte, tehnici, motive). Atelierele vor urmări repunerea în valoare a meșteșugurilor locale, precum prelucrarea lemnului, prin aducerea elevilor de la cele două licee partenere în proiect, care vor învăța de la meșterii populari autentici implicați în proiect tehnici tradiționale de prelucrare a lemnului.

Maramureșul este recunoscut ca și țara lemnului, iar sculptura în lemn se remarcă printre meșteșugurile tradiționale. Acestea din urmă sunt expresia culturii noastre maramureșene, iar meșterii populari le practică la ei acasă, în atelierele lor. Meșteșugul prelucrării lemnului supraviețuiește și va continua să supraviețuiască și va reprezenta, în permanență, marca noastră de identitate în conceptul cultural național.

Dr. BARZ Mirela Ana, expert patrimoniul cultural mobil

sursă foto: meșteșugART MM




Muzica anilor ’70 la Sighet!

În fotografie, o altă „ipostază” muzicală a unei formații de succes, care era „vedeta” anilor ’70 la Sighet.

Componența formației (de la stânga la dreapta): Kucserik Zoltan (Sighet), Fox Iosif (Ungaria), Covacinschi Piști (Sighet), Molnar Gyuri (+).

Unii dintre foștii componenți ai formației – numită la un moment dat – SIGMA, având vârste onorabile, cântă și azi.

Salut, Sighet!

Nota redacției: Fotografie din arhiva d-lui Covacinschi Ștefan (Piști)




Dimineața (autor, Luminița Colopelnic)

prof. Luminița Colopelnic

Sunt două luni de când Violeta m-a părăsit, dar, în fiecare dimineață, pentru câteva clipe, mă lasă să mă bucur că sunt mama ei. Nici nu am deschis bine ochii și deja năvălește în dormitor, face o piruetă, îmi zâmbește ca o școlăriță la spectacol și așteaptă o reacție. Observ că o altă bluză normală de-a mea a fost transformată într-una trendy: cu mâneci neașteptat de lungi și atât de scurtă în talie încât lasă buricul să tragă cu ochiul la lumea de dincolo de bumbac. Trec câteva secunde bune până să realizez că s-a tuns scurt. Îmi vine să plâng, nici nu știu dacă după frumosul ei păr castaniu, care-i cădea pe spate în valuri bogate sau pentru că sunt pusă în fața faptului împlinit, fără drept de a interveni, de a schimba, ca de atâtea ori în trecut, mersul lucrurilor. Dar e atâta aur în ochii ei căprui și a mânuit atât de bine foarfecele încât mă ridic din pat, o iau în brațe și îi confirm că îi stă foarte bine. Apoi mă cufund în rugăciune.

Camera ei e neschimbată. Cu jaluzelele trase, într-un semi-întuneric cu luciri de ametist, din tavanul alb atârnă fluturi mov de hârtie pe care îi confecționase în ziua morții sale. Dulapurile sunt atât de goale încât mă rănesc. Tocmai își donase o mare parte din haine în cadrul unui proiect de voluntariat. Patul destinat ei și prietenelor rămase peste noapte, lipit de perete, are în partea opusă două perne mari care aveau misiunea de a o descuraja în aventurile ei de somnambulă. Spre liniștea noastră, începeau să se rărească. Plictisit și solitar, pe etajera ce se întinde de-a lungul patului, cel mai nou prieten, un laptop de ultimă generație, primise numele artistului preferat din Hollywood Undead: Danny. Totul e aranjat, ascuns privirii, doar masa de toaletă e doldora de produse cosmetice pe care s-a așezat un praf dureros. Mă așez pe scaunul din fața biroului în formă de pian, iau de pe spătarul lui pijamaua galbenă, martora ultimului nostru Halloween petrecut pe stradă până la miezul nopții, o strâng la piept pentru a nu știu câta oară și mirosul de iasomie îmi pătrunde în nări și în ochii ce par un izvor nesecat. Mă așez pe patul ei și plâng până adorm.

Violeta îmi zâmbește din spatele șevaletului așezat pe holul de la etaj, sub velux. Toată strălucirea zilei e acolo, pe pânză. Tabloul cu restaurantul în formă de corabie de la malul apei e aproape gata. Îmi recunosc pălăria albă cu o floare albastră și pe puștoaica ce soarbe limonada cu umbreluță. La amintirea primei Irish coffee mă pufnește un râs amar. Suna atât de bine și de nou! Chelnerul, mirat în mod vădit de comanda mea la o oră atât de matinală, a preferat să mă creadă mahmură decât să-mi subestimeze cunoștințele, iar Violeta, văzându-mi dezamăgirea, mi-a întins paharul ei. De la distanță, chelnerul, pe ecusonul căruia scria Visarion, zâmbea discret. Prin gesturile de o eleganță desăvârșită, părea desprins dintr-o altă epocă, întocmai ca personajele din romanele mele. Aș putea sta ore întregi în fața șevaletului și să mă răsfăț precum tânăra lui Rubens servită de satir cu cele mai rafinate preparate culinare. Îmi place să privesc cum, din paleta de culori, le alege pe cele dătătoare de viață savurată la maxim și transformată în psalmi. Violeta pictează ca și cum s-ar ruga: cu sfințenie, cu respect pentru frumusețe. Pictează ca și cum ar coase și când coase e ca și cum ar picta un tablou: cu migală și sensibilitate. Mereu, dar mai ales acum, mă uit la ea ca la icoana din altar, apoi îi sărut repede părul de teamă să nu fie doar o fantasmă.

Trăiesc pentru aceste dimineți. În liniștea casei abia trezite, Violeta poate să crească, să își continue pasiunile, să fie. Dimineața, șterg oglinda mare din hol, cu rame din lemn sculptat, pentru ca frumusețea ei să îmi apară neștirbită, neatinsă. În miezul zilei, imaginile cu Violeta mutilată, întinsă fără suflare pe patul de la morgă peste care, de îndată ce am dat din cap afirmativ, s-a tras un cearșaf alb, se suprapun cu cele de la înmormântare, unde părea o păpușă gonflabilă în rochie de mireasă, cu chipul mult prea fardat. Toți prietenii și colegii de clasă erau prezenți, îngroziți de vestea căzută din senin într-o frumoasă zi de vacanță. Îndopată cu medicamente, singurul lucru pe care l-am înțeles din vorbele preotului a fost despre un trup care a fost adus la mal. În minte mi se perindau frânturi din piesele care răsunau de la duș: I know that life is short and living is the hardest part… After all this time you gave me butterflies. Când pământul a început să o acopere, pelicula s-a rupt în mii de bucăți și m-am trezit a doua zi, într-o lume complet nouă. O lume în care trebuia să reînvăț să trăiesc. De dragul cui?

Din cei trei pui de caniche ajunși pe lume în cartierul nostru, Violeta l-a ales pe cel care a venit singur spre ea, un ghem de lână albă cu pete cafenii. Au durat zile până a primit un nume: Marțipan. Au durat săptămâni până a învățat să își facă nevoile afară. Au durat luni până să înțelegem că orice poate fi ros, zgâriat, mirosit, lins, înghițit. Împreună am învățat să iertăm. Patru ani ne-a întâmpinat la sosirea acasă și, de bucurie, toată blana de culoarea untului îi tremura pe spinare. La patruzeci de zile de la moartea Violetei, după ce a umplut ușa camerei ei de zgârieturi, după coșmaruri și gemete, după zile în care l-am alimentat cu lingurița, Marțipan s-a stins de tristețe.

Violeta îmi zâmbește din spatele lui Danny pe care rulează, pentru a treia oară, serialul ei preferat, „Friends”. Ochii îi sunt senini și atât de inocenți la cei paisprezece ani! Ce vor fi meșterit în dimineața asta mâinile ei dibace? Marțipan iese de sub pat și îmi prezintă ținuta de sărbătoare: o cravată din mătase, în dungi, crem cu verde, care l-a transformat în gentledog. Îi iau în brațe pe amândoi în patul în care s-au cuibărit și îi îmbrățișez până se volatilizează.

Băiatul, înalt și slab, cu părul lung și creț, prins într-o coadă la spate, îmi părea un personaj deformat cu priviri extatice din El Greco. Atunci când l-au prins și ne-au pus față în față, vorbea incoerent și îmi zâmbea ca unei prietene. Am trecut ușor peste piercing-urile din nas, tatuajele ostentative, adidașii cu două numere mai mari, gesturile necontrolate cu mâinile și picioarele, însă zâmbetul acela de o familiaritate crudă, mi-a pătruns în toate mădularele. Polițiștii n-au scos nimic de la el, totul a fost dat în vileag de filmarea care a apărut la un moment dat în spațiul virtual. Nici până azi nu am reușit să o urmăresc până la capăt. Pe holul secției de poliție, prăbușită pe un scaun, o femeie modestă, plânsă și suptă la față: mama monstrului. Când a venit spre mine încercând să-și ceară scuze, i-am acoperit gura cu amândouă mâinile și am luat-o în brațe. N-aș putea spune care din noi două suferea mai mult.

În încercările mele de a imagina viitorul Violetei, o vedeam un fel de Goodrich al lui Musso sau o Amélie Poulain, gata să intervină în schimbarea destinului celorlalți, convinsă că e datoria ei de a-i face fericiți. În anul în care ultimul meu roman, Semne, a fost refuzat de editor, eram în pragul depresiei. Muncisem zile și nopți la el, era o mare parte din viața mea așternută pe hârtie și recenziile pe fragmente erau bune. Refuzul a fost atât de neașteptat încât nu-mi reveneam și nu aveam puterea de a căuta alte soluții. După câteva săptămâni, m-au abordat edituri cărora Violeta le trimisese romanul în complicitate cu Danny. Maturitatea ei, intuiția, naturalețea cu care rezolva situații pe care eu, din pudoare, din orgoliu sau din prostie, le consideram de nedepășit, mă uimeau și îmi dădeau mereu aceeași impresie: că mai fusese cândva pe pământ. Când îmi plângeam de milă, Violeta era copilul care, din țăndări, îmi făcea un curcubeu și mi-l punea deasupra capului.

*

Sunt la masa din bucătăria vopsită în verde, atât de luminoasă încât ai impresia că pajiștea a venit să ia micul dejun. Am cumpărat un espressor nou și, alături de Violeta, savurez cafeaua cu ochișori, sub privirile nesățioase ale lui Marțipan, în timp ce urmărim filmul „Pianul” pe televizorul suspendat. Ne promitem unii altora că vom învăța depănarea zilelor pe clapele albe și negre, mai mult albe. Pentru a nu fi doar un gând răzleț, îi căutăm pianului din lemn de trandafir un loc în noua sa casă: în sufragerie, sub crucea mare din sticlă de Murano. Pe coloana sonoră a filmului, transformăm lumea într-o păpușă rusească din care scoatem pe rând: un pod din Strasbourg, o gondolă din Veneția, o frescă din Padova, o lagună din Malta, un lacăt al iubirii din Ljubljana… Când soneria țârâie prelung, două lacrimi grele picură în cafeaua care s-a răcit.

De două luni, nu mai aștept pe nimeni. Și totuși, îmi pun capotul peste pijama, îmi aranjez puțin părul rebel și deschid ușa. Pe prag se află un bebeluș într-un coș îmbrăcat în satin alb și un plic întredeschis. Mă uit pe casa scării, dar nu zăresc pe nimeni. Iau coșul, las ușa metalică să se închidă după mine și fug la geam. O bătrână cu umbrelă de soare și-a scos câinele la plimbare. Un domn cu servietă se îndreaptă grăbit spre un taxi. O tânără cu două cozi împletite așteaptă pe banca din stație să ia următorul autobuz. Gândul de a coborî pentru câteva explicații îmi e alungat de revederea plicului. Înăuntru se află o sumă importantă de bani și o scrisoare:

Cum să începi să scrii despre ceva fără de-nceput? Iubirea noastră nu s-a scris și nu s-a rostit. Cum ai putea scrie cu penița o poveste de dragoste între doi zei? Căci, îmbătați de ambrozie și nectar, zei am fost unul pentru celălalt, îndepărtați de ceruri prea înalte. Și cu ce glas ai rosti povestea? De fulger, de naiadă, de flacără, de rai? Lucrurile importante se întâmplă în taină.

Din prima zi, când te-ai așezat în corabia mea, de la primul zâmbet și prima mirare, am știut că nu te voi uita. Nu-mi doream decât să mă privești cu dragostea pe care i-o arătai fetei tale. Să aruncăm pietre în lac și să râdem. Să închidem ochii și să ne imaginăm cutreierând lumea până la insule de corali și insule cu foci în care se respiră aerul împăcării. Să descoperim vara între dinți. Nu visam decât să fii femeia mea, mama copiilor mei. Zi de zi mă rugam să revii, să mă cerți, să mă alungi, să mă dezamăgești. Simțeam când apăreai, corabia începea să se legene pe raze de argint. Când lăsai lacul în urmă, tristețea din ochii tăi îmi dădea speranța reîntâlnirii.

Apoi, într-o zi, ai plecat. Vacanța se terminase. Cu puțin înainte, Violeta mi-a strecurat în palmă adresa și numărul tău de telefon. Luni întregi te-am urmărit, chiar și după ce m-am căsătorit, fără a avea curajul de a te aborda. Uneori, aveam impresia că mă vezi și îți place acest joc de-a v-ați ascunselea. Mi s-a părut?

Și acum ce nu știai: Irina a murit la nașterea lui Miriam. În plic sunt toate economiile mele. Pornesc pe mare spre insula mea cu foci. Dacă nu mă întorc, sunt sigur că, așa cum ai crescut-o singură pe Violeta, o vei face și cu Miriam. Dacă mă regăsesc, te voi căuta. Vreau să fiu bărbatul pe care îl meriți.

Visarion

prof. Luminița COLOPELNIC




PoetikS – DEBUT – Eliza POP

Eliza Pop

Eliza POP s-a născut în Sighetu-Marmației, la 26 februarie 1975. Și-a petrecut verile copilăriei la Desești, iar cursurile primare și gimnaziale le-a absolvit la Școala Generală nr. 14 din Baia Mare (azi Școala Gimnazială „George Coșbuc”). Și-a continuat studiile la Liceul Teoretic „Mihai Eminescu” din Baia Mare, profil Limba franceză. În 1998 a absolvit Facultatea de Litere a Universității de Nord Baia Mare, specializarea Limba și literatura română – Limba și literatura franceză, completându-și formarea la Universitatea „Babeș-Bolyai” Cluj-Napoca, Facultatea de Litere – studii aprofundate, specializarea „Langues et littératures francophones”, încheiate în 1999.

În prezent, este profesor de Limba franceză la Școala Gimnazială „Alexandru Ivasiuc” din Baia Mare.

A colaborat cu revista trimestrială „Cronica Satului Desești” și a mai publicat și în „Graiul Maramureșului”.

*****

Singurătate

mi-am suspendat
ofurile de crengile
ciufulite ale cireșului
și-aștept
o pasăre lacomă
să le culeagă
și-apoi
să le rostogolească
în triluri
până la marginea
vreunui gând
stingher

număr în neștire
bătăile vântului
pradă atacului
de singurătate

Azi

azi
mâzgălesc fericiri
pe toate ferestrele
șiroind de lacrimi
pe toți pereții
prăbușiți peste inimi frânte
pe caldarâmul strivit
sub pași grei de dureri
și culeg curcubeie
de la gâtul primăverii
de șapte ori câte șapte
le descânt
de mulțumire și
le arunc la picioarele
Timpului

Nedumerire

ca un uriaș
pământul se scutură
de nimicnicia noastră
atunci durerea mută
ne țintuiește
și mâinile sapă
frenetic
în căutarea inocenței
uitate
o vreme
ne plecăm capetele
a rugăciune
apoi
așezând piatră peste piatră
ne punem iar smerenia
la zid
avântându-ne în lume
până când?

Așteptare

nu merg
și totuși sunt departe
mă-mbrac în așteptare
albă
precum o undă de speranță
străbat în liniștea uitării
cărări închipuite
desenând naiv
lumini
iubiri
iertări
pe chipul zilei care crește
nemăsurat
din mine

Eliza POP

Foto: Ion Mariș




E timpul să fim protagoniștii propriei vieți (autor, Antonia Ștețiu)

Antonia Ștețiu

Nu s-a întâmplat niciodată să aveți senzația că nu sunteți centrul vieții voastre? Ca și cum ați sta deoparte și ați observa tot ce se întâmplă dorindu-vă să fie altcumva povestea.

La fel ca într-un film, apar mai multe personaje în momentele de acțiune, iar în cele de liniște, tot se aude o voce. Viața noastră e filmul, iar noi suntem personajul care apare în toate situațiile și vocea care apare în momentele de liniște… ei bine acea voce tot noi suntem. Iar filmul nu se termină când o persoană dispare. Filmul nostru se termină când viața noastră se termină, nu mai repede.

Problema este că, în momentul în care narațiunea noastră se întâlnește cu povestea altei persoane, putem uita că fiecare e personajul principal în propria poveste. Chiar și atunci când uităm să apreciem ce și pe cine avem lângă noi sau când uităm să ne bucurăm de lucrurile mărunte și decidem să le ignorăm, ajungem niște personaje oarecare în filmul nostru.

Așa că ar fi timpul să profităm la maxim de fiecare zi pe care o avem și să ne bucurăm de tot ce se întâmplă. Cine spune că nu ne putem bucura când plouă, de exemplu? Atunci când începe o ploaie de vară, cum ar fi să punem melodiile care ne plac și să dansăm prin ploaie? Din experiență pot spune că sentimentul de libertate pe care l-am primit a fost unul de neuitat, chiar dacă la început pare puțin ciudat. Și dacă nu plouă, putem da muzica la maxim și să dansăm prin cameră… să ne simțim bine în pielea noastră. Sau de ce nu putem aprecia la maxim o ieșire în oraș cu prietenii? Oricât ar dura, chiar și câteva minute care se pot transforma în ore cu persoane care te înțeleg, care îți aduc un zâmbet pe buze, te vor face să te simți bine și să observi că viața e scurtă și cel mai bine e să te înconjori de oameni care țin la tine și sunt acolo când ai nevoie de ei.

Avem o singură viață, iar ea merită trăită la maxim. Adică, fie că suntem adolescenți, sau mai vârstnici, cum ar fi să încercăm să apreciem fiecare zi pe care o avem? Am putea încerca să nu ne mai pese de ce zic ceilalți, chiar dacă fiecare are propria opinie, asta nu înseamnă că trebuie să ne afecteze și să vrem să ne schimbăm din vina unei păreri. Ar trebui să riscăm (bine, totul cu o limită aici), să nu ne mai stresăm de ce va urma. Am remarcat mai demult un citat care spunea așa: „Va mai conta în 5 minute? Dar în 5 zile? Dar în 5 ani? Atunci nu merită să riști?”… și chiar mi-a deschis ochii, pentru că, probabil, în capul nostru atunci când vine vorba de riscuri, mintea noastră creează cel mai prost scenariu. Dar totuși… dacă este și cea mai mică șansă să reușim, nu se merită să mergem după ea? Iar trecutul… ei bine, e trecut. Nu putem rămâne blocați pe o pagină, pentru că uneori nu există sentiment mai bun decât să întoarcem fila. Adică… să o luăm așa, când se termină un capitol dintr-o carte, ce facem? Închidem cartea și nu o mai citim niciodată? NU. Trecem mai departe. Iar când o poveste se termină? Putem rămâne la fel, sau putem deveni niște persoane mai bune.

Trebuie să profităm de fiecare răsărit și apus de soare pe care îl avem și să nu uităm că fiecare zi este o șansă să o luăm de la capăt și poate să reparăm ceva ce am stricat.

În concluzie, avem mereu șansa să devenim protagoniștii vieții noastre și, în fiecare dimineață când deschidem ochii, trebuie să luăm o decizie, aceea de a exista sau a trăi. Și chiar dacă în dicționar sunt sinonime, în viață nu putem spune că sunt. Alegem să existăm și să devenim personaje secundare în propria poveste și mai bine să mergem mai departe cu întrebarea „ce ar fi fost dacă…” ? Sau alegem să trăim, să profităm de fiecare ocazie și să avem parte de viața pe care ne-o dorim?

Antonia Ilaria ȘTEȚIU
clasa a X-a B
Colegiul Național „Dragoș – Vodă”




Alexandru Ivasiuc & Poezia la… Sighet

Marți, 14 iulie 2020, la Centrul Cultural din Sighetu Marmației s-a vorbit despre prozatorul sighetean Alexandru Ivasiuc. Dacă n-ar fi fost brutalul cutremur din 04 martie 1977 care i-a curmat viața și cariera în plină ascensiune azi ar fi fost – probabil – unul dintre marii scriitori ai secolului… XXI. Dacă ar fi trăit, la 12 iulie anul curent, ar fi împlinit 87 de ani. Destinul absurd i-a frânt cariera înainte de-a împlini 44 de ani dar, cele zece volume care i-au apărut (7 romane, 2 volume de eseuri și unul de nuvele) au fost și sunt „totuși” garanția unu loc important în literatura română.

Ne-am (re)întâlnit la Centrul Cultural din Sighet (manager interimar Ioan Tivadar, șef serviciu Vasile Muste) la un eveniment organizat de doamna Ileana Pop – Nemeș, într-un grup foarte disciplinat (evident, mă refer la distanțarea socială și mai puțin la cea literar – artistică). Curtea Centrului Cultural, păstrând parfumul vremurilor secolului prin care a trecut și Alexandru Ivasiuc, a fost „percutată” de vocea energică a marelui prozator prin intermediul unor înregistrări de arhivă dar și de intervențiile personalităților locale prezente la întâlnire: Pablo Romaniuc, Nicolae Iuga, Gheorghe Todincă, Horia Picu. Eu mi-am exprimat dorința de-a auzi vești despre cei care-l citesc (pe bune!) pe cel născut la Sighet și de-a ne bucura că mai există…. cititori!

În completarea evenimentului in memoriam Alexandru Ivasiuc s-a vorbit un pic (atât cât  trebuia!) și despre… poezie. Au fost acordate premii celor mai „adecvați” participanți la concursul de creație literară „Talente sighetene” (ediția a III -a). Laureații au fost de fapt… laureate, domnișoare eleve la Colegiul Național „Dragoș – Vodă”: Locul II (ex – aequo) – Mădălina Rednic și Nicoleta – Daniela Giurgi, Locul III (ex aequo) – Andrada – Lacrima Grad și Mihaela – Ioana Trifoi. Juriul (format din Rândunica Petrulescu – Anton și Gabriela Cosovan) nu a acordat Locul I.

Deși există o placă poziționată pe casa unde a locuit Alexandru Ivasiuc, scriitorul născut la Sighet poate fi constant comemorat și omagiat – mai presus de nuanțele protocolare – citindu-l, parcurgându-i opera, altfel literatura (română) va… dormi în muzee!

Ion MARIȘ




Între Blaj și Vatican. File din istoria culturii Maramureșului (autor, Ioan Ardeleanu-Pruncu)

În urmă cu puțin timp, în 21 iunie a.c., TVR 3 a transmis de la Catedrala Arhiepiscopală Majoră „Sfânta Treime” din Blaj ceremonia religioasă de sfințire a doi episcopi, un eveniment deosebit, încărcat de emoție și de sobrietate, care se întâmplă arareori. În condiții normale ar fi fost acolo mii de credincioși și clerici din toată țara, acum Catedrala lui Inochentie Micu-Klain a fost plină mai ales cu… amintiri din trei secole de istorie… câțiva înalți prelați și amintirile… dulci și amare.

Mulți dintre cei care au urmărit transmisia, au remarcat, așternut în fața iconostasului, un covor deosebit de frumos (foto), de dimensiuni impresionante. Puțini însă știu „povestea” acestei valoroase opere de artă.

În anul 1900, românii greco-catolici din Ardeal au sărbătorit 200 de ani de la Unirea cu Biserica Romei. Pentru cei din Marmația – cum frumos se spunea pe-atunci! – sărbătoarea a avut o dublă semnificație: Mitropolitul de la Blaj, Victor Mihalyi de Apșa, împlinea 25 de ani de episcopat și multele sale neamuri de-acasă au ținut să marcheze evenimentul într-un mod original și inspirat: la Sarasău, la casa fratelui Petru Mihalyi, Domnișoara Sofia, fiica acestuia, ajutată de 12 țărănci îndemânatice din sat, au confecționat un covor „persian” de 7/5,30 m.*, având ca model central un desen trimis de renumitul pictor religios Octavian Smigelschi, fratele profesorului canonic Victor Szmigeszky de la Blaj. În mijloc se află o Acvila cu aripile deschise, protejând o cetate înconjurată de trei ape curgătoare, iar chenarul, care încadrează desenul, este o inspirată sinteză de motive și culori specifice covoarelor maramureșene, punând minunat în valoare întreaga lucrare.

Am aflat că vulturul țesut pe acest covor este simbolul pietății și al înțelepciunii arhiereului (episcopului n.n. I.A.P.), dar și înălțimea demnității sale (…) iar cetatea reprezintă eparhia care i-a fost încredințată spre păstorire. (…) Precum vulturul se înalță în zbor mai sus decât toate zburătoarele, tot așa și viața pilduitoare a arhiereului trebuie să se ridice deasupra celor pe care îi păstorește, la înălțimea de la care trebuie să vadă, ca vulturul, tot ceea ce se petrece jos, să aibă sub observare atentă tot cuprinsul eparhiei sale, spre a cultiva binele și a înfrâna răul, urmându-l pe Cristos.”** Iată de ce, acest covor este unul de ritual, și se așterne în biserică doar la sfințiri de episcopi, în restul timpului fiind păstrat și protejat cu mare grijă.

În 1921, covorul a fost adus totuși la marea expoziție organizată cu ocazia Congresului ASTREI – 60 de ani de activitate – ținut la Sighet, a fost văzut și apreciat de delegații sosiți din toate județele și de marile personalități din proaspăta România Mare. Și tot atunci, l-au putut vedea și miile de maramureșeni, care au participat la grandioasa manifestare; adunările generale ale ASTREI, organizate de fiecare dată într-o altă filială, se constituiau în grandioase serbări naționale.

Demn de menționat este și faptul că, la acea expoziție a fost prezentat și „Zbornicul de la Ieud”, celebrul manuscris în limba română cu litere chirilice, despre care s-au scris o serie de studii și care a iscat multe controverse, unii cercetători afirmând că este din anul 1391, deci cel mai vechi de la noi. Găsit de preotul Arthur Anderco în podul Bisericii din Ieud – Deal și adus la expoziție, manuscrisul a fost remarcat de folcloristul Andrei Bârseanu – atunci președintele ASTREI – dus la Academie și arătat lui Ioan Bianu, care l-a introdus numaidecât în fondul de aur al manuscriselor de la Biblioteca Academiei, unde se găsește și în prezent.

Dar covorul de la Sarasău nu este singurul mesaj maramureșan din Catedrala Blajului. În 14 mai 1948, când s-a sărbătorit Centenarul Marii Adunări de pe Câmpia Libertății, pictorul Traian Bilțiu-Dăncuș (născut în Ieudul Maramureșului, într-o veche familie greco-catolică) a donat Catedralei o frumoasă icoană, reprezentând-o pe „Maica Sfântă cu Pruncul Isus”. Culorile vii și plăcute privirii, frumusețea celor două chipuri, dimensiunile impunătoare ale lucrării, dar și faima de care se bucura deja pictorul, au determinat pe donatari să o așeze în zona centrală a bisericii, pe o masă special confecționată. Demn de remarcat este faptul că, și după preluarea catedralei de către Biserica Ortodoxă, icoana a rămas acolo, la locul ei.

În 1925, când Biserica Greco-Catolică din România a organizat primul pelerinaj la Roma, grupul de pelerini din Maramureș a dus și un covor – facsimilul celui de la Blaj – și l-a dăruit Papei Pius al XI-lea. Exemplarul acesta a fost realizat de Doamna preoteasă Elena Bîrlea, soția cunoscutului folclorist și ziarist, preot și profesor Ion Bîrlea, în atelierul de țesut din Palatul Culturii, ajutată de ucenicele sale, pe care Doamna le iniția gratuit în meșteșugul țesutului și al vopsitului cu culori vegetale.
După unele informații, covorul se află și acum, la mare cinste, în sala de primiri de la Vatican.

Printre pelerini (vezi imaginea reprezentativă) pot fi identificați: Vicarul Ilariu Boroș, preoții Simion Balea de la Săpânța și Artur Anderco de la Ieud, profesorii Mihail Șerban de la Liceul „Dragoș Vodă” , Ion Bilțiu-Dăncuș, Ion Bîrlea de la Școala Normală, Irina Berinde de la Liceul de fete „Domnița Ileana”, coriști de la AGRU, o serie de juriști și funcționari și, la cel mai înalt nivel, avocatul lIie Lazăr, care, la liturghia oficiată de prelații români, a cântat o priceasnă, de-a răsunat biserica.
Și nici covorul de la Vatican nu este singur. Împătimitul cercetător în arhivele Vaticanului, Ion Dumitriu-Snagov a descoperit acolo și a prezentat în expoziția „Monumenta Romaniae Vaticana” o serie de documente de mare valoare pentru istoria noastră, printre care și o stampă veche, deosebit de frumoasă, reprezentând o Maică Sfântă cu Pruncul, îmbrăcată ca o maramureșancă.
Așadar, Catedrala de jertfă și locul de binemeritată odihnă veșnică a lui Inochentie Micu-Klein – dar și Tribuna de luptă de la care Simion Bărnuțiu a rostit în 14 mai 1848 înflăcăratul său discurs de Deșteptare – păstrează cu sfințenie, din anul 1900, un covor din Maramureș, pe care îl așterne la ocazii de aleasă sărbătoare și mare bucurie spirituală. Iar un „frate” al acestuia este, din anul 1925, la loc de cinste în Cetatea Vaticană.

Și iată cum, cîteva file de istorie se pot lega, peste ani, într-o adevărată poveste, sau, de ce nu, într-o poveste adevărată.


NOTE: *- Alexandru Filipașcu, preot și profesor în Sighet, care a văzut ambele exemplare ale covorului, indică aceste dimensiuni în lucrarea sa „Istoria Maramureșului”, Editura „Gutinul”, Baia Mare, 1997, p. 177.
**- Nicoleta Idita – Tomuța – „Detalii” care fac diferența: covorul cu vulturul deasupra cetății Sionului din Catedrala Mitropolitană „Sfânta Treime” din Blaj, în ziarul „Unirea”, din Alba Iulia, 24 iunie, 2020.

Ioan ARDELEANU-PRUNCU




Pianul din… Uscătoria de partid

O întâlnire discretă, ce a respectat clauzele distanțării pandemice, a fost organizată azi, 13 iulie 2020, la Centrul Cultural din Sighetu Marmației. Din dorința de-a reveni în mijlocul cetățenilor și de-a „redeschide” sezonul „live” al activităților cultural – artistice, instituția Centrală sigheteană a invitat două importante personalități ale culturii românești: scriitorul clujean Radu Țuculescu – prieten consacrat al Sighetului – și compozitorul, prof. univ. dr. Ionică Pop (Academia de Muzică „Gheorghe Dima” Cluj Napoca).

Gazdelele, prof. Ioan Tivadar (manager interimar) și poetul Vasile Muste (șef serviciu) au organizat o întâlnire open-air (în curtea Centrului Cultural) pentru ca publicul să recepteze fără constrângeri atât blitz – prozele scriitorului Radu Țuculescu (din volumul „Uscătoria de partid”, Editura Școala Ardeleană, Cluj Napoca, 2019) cât și piesele muzicale clasice interpretate de prof. univ. dr. Ionică Pop.

Pasul spre revenirea la normalitate a fost făcut cu proză, muzică bună și câteva… picături de dragoste (Vasile Muste).

Pentru ca pandemia să poată fi învinsă avem nevoie de un antidot „garantat”…. cultura!

Salut, Sighet!




Semn de carte: Vasile Tepei

SEMN DE CARTE: VASILE TEPEI
(Satul Hoteni. Repere monografice, cu o prefaţă de Gheorghe Pârja, Ed. Enesis, Baia Mare, 2020)

Monografia satului Hoteni, propusă de economistul finanţist Vasile Tepei (a lui Ionu Diacului), hotenar de origine, este o lucrare captivantă, bogată, o mică enciclopedie a satului natal, un semn de devoţiune faţă de oamenii locului. Autorul mărturiseşte în Introducere că dispariţia accelerată a unor dimensiuni esenţiale ale satului – obiceiuri, ocupaţii, mentalităţi – i-a fost imbold suplimentar pentru această scriere. Pentru aceasta, a cercetat cu atenţie o mulţime de surse scrise şi nescrise, orientat de specialişti în domeniu.

Sunt punctate cu precizie ştiinţifică, dar şi cu emoţie: cadrul natural, structura socială originară, viaţa familiei, ocupaţiile tradiţionale, locurile şi originea numelui lor, întâmplări şi vorbe de duh din Hoteni, obiceiurile (Tânjaua, Stâna), Sărbătorile de peste an în sat, activitatea culturală, arhitectura şi portul, personalităţile satului „care au urmat şcoli”… . Este tratată cu precădere, amănunţit, devenirea Bisericii şi a Şcolii satului, în vălmăşagul vremilor… Sunt surprinse interferenţele cu evenimentele istorice majore – cele două Războaie mondiale, tulburările din perioada interbelică, dramele din debutul regimului comunist, în special marginalizarea „chiaburimii” şi încercările eşuate de „întovărăşire” şi „colectivizare”.

Nobila întreprindere de conturare în linii esenţiale a evenimentelor şi a etosului local se încheie cu câteva „Cuvinte de la fii ai satului”, un glosar de termeni locali, 11 anexe, o listă bibliografică substanţială. Numeroase fotografii întregesc povestea Hoteniului…

Subsemnatul, trăitor în primii ani de viaţă în Hoteni, îi mulţumesc lui Vasile Tepei că mi-a readus aproape amintirile dintâi!…

Marin SLUJERU




Sighet – Album retro (LVIII)

O plimbare „boierească” prin Sighet, la început de secol XX, probabil în anii Primului Război Mondial. În acea perioadă, birjele și bicicletele erau principalele mijloace de locomoție iar Sighetul era un oraș foarte liniștit.
O parte dintre clădirile din stânga imaginii, azi, nu mai există.

Salut, Sighet!

NR: Fotografie din arhiva Muzeului Maramureșului Sighetu Marmației.




Din Studenție (autor, prof. Gheorghe Bărcan)

prof. Gheorghe Bărcan

„Micimi” în Sfere Înalte, „Înălțimi” și mai pe Jos

* Se întâmpla în anul II de studii. O colegă, printre cei mai buni studenți din an, până la acea dată, numai cu note de 10/10, la toate examanele, Ciocan Florica, are examen la științe sociale. Răspuns așteptat, corect și complet, de nota 10, pe care profesorul se și pregătea să o treacă în carnetul de note, când asistentul intervine și rostește: Tov. Profesor, vă rog să considerați pentru seminar nota „2″ și să faceți media. Profesorul s-a executat și a trecut în carnet nota „6”. Era o observație puternică, probabil încărcată și cu ceva funcții și responsabilități politice, pentru că abia sosise de la Moscova, inima ideologică comunistă a lumii. Ieșind din sala de examene, profesorul a spus studentei să faca cerere de reexaminare. Mulțumesc, domnule profesor, dar accept nota, care mă și scoate din monotonie; nu mă afectează, e puțină între cele multe; de altfel, e bună și ca amintire de viață. Ea a mai lipsit de la seminarii, pentru că făcea multe consultații, având ceva greutăți pe acasă. Puteam și singuri să apreciem ca utopice Tezele Comuniste, în cele două faze ale dezvoltării lui: „Pentru fiecare, după cantitatea și calitatea muncii” și „Pentru fiecare, după capacitatea și nevoile sale”, fără lămuririle asistentului; absurditatea lor era evidentă. Dar competența profesorului și a asistentului nu era aceeași, între curs și seminar era o diferență, nu era în medie de 50%/50% și nu trebuia să se execute astfel, încălcându-și demnitatea; putea să-i micșoreze doar puțin media. Un exemplu de demnitate și înălțime „mai pe jos” și „micime” mare în sfere înalte, universitare!

* Eram tot in anul II și aveam examen la limba rusă, cel mai greu obiect pentru mine; eu doar într-un an universitar am avut contact cu limba rusă, în timp ce colegii mei vorbeau rusește, cu studiul ei încă din ciclul II. Aveam 4 examene în sesiune, primele trei, la obiecte de specialitate, fiind promovate cu nota 10. Mă zbăteam să nu iau mai puțin de 8, pentru a-mi păstra bursa de merit; colegii mă susțineau și mă ajutau în pregătire, pentru acest examen, atât de greu pentru mine. Lecțiile din semestru le știam bine pe toate, citit, tradus, vocabular, gramatică, precum și din cele 10-15 pagini traduse din limba rusă. Oricare student care trata subiectul ca și mine, primea nota maximă, fără alte întrebări. Profesorul știa însă că eu nu am „spate”; a fost însă mirat de răspunsul meu și a decis: „harașo” tov. Bărcan, eu fiind foarte mulțumit; însemna nota 8. Luându-mi indexul de note și văzând acolo cele 3 examene toate notate cu 10, nu-i venea să creadă; mă considera coada grupei, precum la rusă. A răsfoit carnetul și mai în față cu rezultate similare și se tot uita, pe sub ochelari, când la mine, când la note. Îmi spune atunci, hotărât: la tablă, tov. Bărcan; mi s-au muiat picioarele, pentru că bănuiam întrebări suplimentare, pentru a-mi mări nota. Am încercat să protestez, să-mi manifest mulțumirea, dar degeaba: la tablă! Mi s-au pus două întrebări din gramatică (domeniul meu), cu răspunsuri corecte. A treia, decisiva: De ce se folosește aici genitivul? Pentru că este o negație, am răspuns. „Oceny harașo” și m-a „batjojorit” în carnet cu un 10 (la limba rusă!). O demnitate, peste aceasta; m-a notat peste merit (la totalul limbii ruse), probabil și ca o scuză, un bonus, pentru aprecierea generală nedreaptă ce o avea asupra mea. O demnitate universitară, umană, de înălțime, mult peste detaliul unei note (prof. Grigoriev).

* Examen la „Mecanica Rațională”, foarte greu, de un an de zile, cu 4 ore/săptămână, cu excepționalul și exigentul Prof. Brădeanu, la care era o plăcere să audiezi cursurile. La lucrarea scrisă era foarte greu și se punea mare accent pe partea practică. Colegului meu, Radu Florin, i se anunță nota 6 (sau 7), după răspuns, la care el se pronunță răspicat: n-o primesc! Probabil i se întâmpla aceasta pentru prima dată, profesorului. Doi colegi au ieșit bucuroși de la examen și, la întrebarea noastră, ce ați făcut? Zece, au răspuns ei din mers, apoi, întorcându-se, au completat: amândoi! Te bucurai cu examenul luat, aici! Domnul profesor, deloc afectat, jignit, supărat, îl întreabă cu calm: de ce? I se răspunde tot cu o întrebare: ce am greșit? Răspunsul excelent, dar lucrarea scrisă nu e conformă. Îmi pare rău, am rezolvat-o bine și pe aceasta! Am s-o revăd și nota pe urmă, îi răspunde cu același calm firesc, fără a se simți jignit. După puțin timp îl anunță: nota 9; ai făcut ceva artificii, dar ai salvat-o bine. Ce să spui? Curaj și demnitate „în zona celor mai mici”, demnitate și la Înălțimea universitară. Felicitări amândurora și în sfera înălțimilor și mai pe jos!

* În 1964, eram prezent la Examenul de Stat, Facultatea Matematică-Mecanică, și mă aflam în confruntare la Analiza Matematică, obiect de bază, cuprinzător. Biletul conținea două subiecte de teorie și o probemă de integrală definită, pe o funcție trigonometrică, unde apărea numărul „pi”. Am pregătit examenul după un curs mai nou, modern, de prof. Miron Niculescu. Profesorul examinator era și dânsul coautor, într-un curs în două volume, cu mai multe părți, litografiat, cu mulți ani în urmă, tot la Analiza Matematică. Am tratat toate subiectele, fără nicio ezitare și așteptam nota, care întârzia. Se vedea o ezitare, o răceală pe fața profesorului, eu fiind nedumerit. Deodată îmi spune: să-i spun poezia în limba franceză, care permite stabilirea pentru numarul „pi” mulțime de zecimale. Am rămas surprins: o poezie în limba franceză la examenul de stat la matematică, care nu se găsea nici în cursuri, nici în bibliografie și era o veselie, o distracție cu ea în clasele mici de liceu. Dacă greșeai un singur cuvânt din poezie, se făcea praf numărul „pi”. Dar atunci erau dezvoltate calaculatoarele și nu mai aveai nevoie de poezie și oare dânsul o mai reținea, o mai putea corecta. „Nod în papură”. Pronunță sec, în românește, nota 8! Total nemulțumit, am ieșit, cu un salut formal, de conveniență, ducând însă cu mine o bănuială și „Înălțimea, demnitatea universitară”, văzându-o aruncată pe jos!

A urmat la răspuns, mai târziu, colegul meu, același Radu Florin, care a tot fost întrerupt în expunerea subiectelor, de același profesor și, enervându-se, a întrebat: oare sunt obligat să mă pregătesc după un anume curs? arătați-mi unde greșesc! Ieși afară! i s-a strigat și examenul de stat era ratat. Aici nu mai era Domnul prof. Brădeanu și nici calitățile, caracterul dânsului. Auzind președintele comisiei de scandal, Domnul Prof. Academician Călugheranu, a chemat înăuntru candidatul, pentru a-și încheia expunerea. I s-a atribuit nota 6, nota minimă pentru a putea merge mai departe. Cu aceasta i s-a diminuat media generală la 8,50, cu care nu mai putea prinde Liceul lui din Târgoviște și a rămas asistent universitar la Institutul de 3 ani, Oradea. S-a frânt un destin. Am priceput atunci și eu problema cu poezia în franceză, așa cum bănuiam. Cred că protestul colegului a fost și el prea dur, putea fi altfel exprimat, dar, cu această ocazie, s-a văzut cât de ușor cade o Înălțime și demnitatea pe care cineva numai formal le are, luându-i locul calicia stabilizată. Se remarcă îndrăzneala prea mare a studentului și demnitatea sobră, de Înălțime, a Președintelui, care a reparat ce se mai putea repara din „Înălțimea” universitară.

Sunt câteva exemple date și câte or mai fi, atât de „Micime” cât și de „Înălțime”, demnitate. Cele prezentate aici, redau însă doar câteva cazuri de „reverențe”, mai mărunte, făcute în cinstirea sau necinstirea acestei nobile profesii, de inimă și suflet, dar sunt destule cazuri cutremurătoare, cunoscute, relatate în media, care arată în ce mod degradant și-au murdărit chemarea unii de „mai sus”, dacă a fost o chemare și nu o trișare în alegerea ei și care, în desfășurare, te lasă „fără cuvinte”. Mai sunt și cazuri în care aceștia și-au dus drumurile în „două lumi”, unul în prinos de jertfire și respect profund nobilei chemări, iar altul în prizonieratul decadent al vremilor, cu tentațiile lor în trăiri indecente, în mari ticăloșii, de care s-au lăsat învinși, li s-au predat, un amestec în care vezi alternativ contrastele.

Am dat exemple din învățământ, pentru că aici intervine „educația”, o greutate enormă în comportamentul uman, precum este și „spiritualitatea” în cel religios, sau „legalitatea și dreptatea” în magistratură, „sănătatea” pentru cei care o administrează, pentru care au depus și jurământ și altele, care trebuie să fie, toate, bariere de netrecut de la „înălțime” la „micime”, trecere care le distruge conținutul, le desfigurează, le transformă în „hidoșenie”. Se manifestă și mai pe jos aceste neașteptări. Toate cuprind însă spiritualitatea, în sensul larg al cuvântului, moralitatea societății, fără de care aceasta se compromite sub multiple aspecte și creează în societate neajunsuri majore, așa cum e acuma la noi. Aici nu e permis să se treacă de la „Înălțimi” la „Micimile joase” , ci și mai mult, să apere și „Înălțimile” din zonele mai de jos, de „micimi”. Am folosit expresia „micime” pentru răul uman, de la cel mic, până la cel de mare „grandoare”.

Gheorghe BĂRCAN
fost elev al Liceului „Dragoș-Vodă”, Sighet

Minneapolis, USA

sursă foto: www.ubbcluj.ro