Sighet – Album retro (XLIX)

Imobilul, azi

Vă prezentăm o altă clădire ce face parte din patrimoniul Sighetului și care „ascunde” o istorie interesantă. Impozanta clădire de pe actuala str. Alexandru Ivasiuc a aparținut unei bogate familii de evrei, iar după 1948 a funcționat drept închisoare de drept comun, dar și politică (o perioadă mai scurtă de timp a fost închisoare de tranzit pentru deținuții politici din raionul Sighet). Sighetenii care au locuit în zonă își amintesc de perioada în care, se pare că până în jurul anului 1962, erau duși deținuți în acel imobil și închiși la subsol. Un alt locuitor al zonei și-a amintit de o evadare care a avut loc prin anul 1956.

Intrarea în închisoare se făcea de pe actuala stradă Iuliu Maniu, imobilul avea la parter și încăperi ale administrației miliției și/sau securității.

Unele zvonuri dau sigură existența unor morminte secrete la subsol, unde au fost ascunse, după ce au fost ucise, victimele „anonime” ale acelor ani.

După 1962 imobilul a trecut în proprietate privată.

Mai multe detalii și despre acest valoros imobil cunoaște prof. Pal Robert Zolopcsuk, detalii pe care – sperăm! – le va dezvălui într-o viitoare carte despre clădirile pe care nu le-a cuprins în volumul „Sighetul Marmației”, pe care l-a publicat în anul 2012, la Editura „Valea Verde”.

Sunt binevenite completările cititorilor la această fotografie.

NR: Fotografie din colecția privată a scriitorului sighetean Gabriel Boros (Germania).

                                                                                                                                                                       Salut, Sighet!




Semn de carte – Marin SLUJERU

DRAGI CITITORI ŞI PRIETENI,

Am primit în dar o carte de la prietenul meu poet, Marin Slujeru.
Cum trecem cuminţi
Lansarea ei va avea loc sâmbătă, 1 februarie 2020.
Nu voi putea fi prezentă, dar e imposibil să nu vă vorbesc despre această extraordinară călătorie a unui om prin sufletul nostru, prin gândurile noastre, prin spaţiul oraşului care ne uimeşte la fiecare pas numai şi numai pentru că el ni-l arată alfel decât ne sare în ochi, surprins în deliciul spumos al zilelor, fotografiat în fibrele lui luminoase şi adânc cuvântătoare, în cuminţenia lui strălucitoare, în umbra răscolitoarelor emoţii care umplu de vâlvătăi anotimpurile.
*Mergând şi mergând
prin lumina lui Marte…
– timpul dens, fluid *
Poemele scurte, probabil multe haikuri, la îndemâna unei citiri şi recitiri pe îndelete, te copleşesc cu frumuseţea lor, cu unduirea lor continuă de la lucruri la oameni, la grădini, la simţiri stinse sau explozive, la vârstele potopite de tristeţe, de resemnare sau de supremă îndrăgostire.

La strada
*conducându-mă, prietenul îmi strigă din poartă
„de ce mă încearcă un sentiment de toamnă?”
ne bântuie flori de cireş
de ce mă încearcă un sentiment de toamnă?*

*Se ţin de mână
oare cât din focul ei
este de la el?*

*noi râdem prin oraşul acesta
cu bătrâneţea floare la ureche*

Am primit în dar o carte de căpătâi, de călătorie, de aducere aminte, o carte care se desface ca o floare parfumată şi lasă fluturii să se bucure de noi, cei care păşim prin această urbe uimitoare. Doar dacă trecem cuminţi vedem totul, sorbim din potirul fermecat al timpurilor care ni s-au dat, cu atenţia degustătorilor artişti.

Crez

*eu apăr orizontala clădirilor
abcisa purtându-mi privirea
și ordonata, ningându-mi ochiul

crezul meu este contemplarea oraşului
trăiesc beatitudini aici,
bătut de soartă, uitat de lume, ar părea*

Şi la sfârşit îmi doresc să pot să îmi cântăresc sufletul care pluteşte spre înţelepciune ca un munte în adâncul orizontului.
Nu ocoliţi aceste poeme! Toate vă pun în lumină.

Doina Rândunica ANTON




DEBUT: Viața bunicului meu (Copilăria)

Andreea Pop

În anul 1935, bunicul meu avea vârsta de 6 ani. În luna mai, bunicul meu s-a dus cu bunicul lui la munte cu șase vaci. El era îmbrăcat într-o cămașă lungă de tort, făcută de bunica lui, opinci din piele de oaie, ața opincilor era făcută din lână de capră.

Bunicul sta cu vacile cu moșul lui, iar noaptea dormeau în colibă. În colibă, era așternută cetină de brad și noaptea, moșul lui îl învălea cu o țolincă făcută din lână. Moșul lui îl lega de el cu curelele de la opincile lui, ca să nu-l ia fata pădurii.

Demult, pe vremuri, umbla fata pădurii. Ea lua copiii și-i ducea în codrul des și-i omora. Moșul bunicului fuma pipă. El îl trimitea pe bunicul meu cu o cofiță de lemn după apă rece de izvor. Distanța de la colibă până la izvorul unde se afla apa era de aproximativ 100 de metri. Bunicul meu mergea după apă fumând din pipa moșului său, deoarece el se temea să meargă seara după apă, de aceea bunicul învățase să fumeze.

Într-o zi frumoasă de mai, bunicul s-a dus cu moșul lui cu vacile pe un câmp, la păscut. Pe bunicul meu îl trimisese moșul lui să întoarcă vacile și, mergând să întoarcă vacile, pe câmp găsește multe pietricele mici. Bunicul ia pietricelele și le aruncă din vârful unei pante. Sub pantă, se afla moșul lui, iar bunicul, cum aruncase pietrele, îl nimerise în obraz și acestuia a început să-i curgă sânge. Bunicul s-a speriat și a luat-o la fugă spre pădure. A rămăs în pădure lipit de un fag și, apropiindu-se noaptea, a adormit. Moșul lui l-a căutat disperat prin pădure, cu câinele. Câinele l-a găsit culcat lângă fag și, lătrând foarte tare, l-a dus pe moșul lui la culcușul bunicului. El s-a trezit și a început să plângă, dar moșul l-a luat și l-a dus în brațe la colibă.

În anul 1936, bunicul coborâse împreună cu moșul lui în satul său natal. Căsuța lor era lângă râu, unde moșul lui țîpase vacile la râu, să bea apă. O vacă îl aruncase pe bunicul în mijlocul râului, iar acesta se prinsese de niște lodbe de răchită, de unde striga speriat după ajutor. O femeie spăla rufe la râu și s-a repezit să-l scoată de acolo. Bunicul  a scăpat ca prin minune cu viață.

Bunicul se trage dintr-o familie numeroasă, mai avea trei surori și un frate. Bunicul era cel mai mare dintre frați, iar mama sa obișnuia să-l lase acasă cu frații, deoarece ea pleca la lucrul câmpului. Acasă la bunicul veneau mulți copii din vecini să se joace.

La un moment dat, prietenilor bunicului și, bineînțeles și bunicului meu, le-a venit o idee trăsnită: să ia ușa de la grajd și să-i dea drumul pe baltă. Balta avea legătură cu râul. O puseseră pe sora bunicului pe ușă și o plimbau cu ușa pe baltă. Însă, aceștia au scăpat ușa, aceasta fiind trasă de curenții apei. Scăpând ușa, bineînțeles că au scăpat-o și pe sora bunicului. Din nou norocul i-a ajutat, o femeie spăla rufe la râu și aceasta a prins-o pe sora bunicului. Femeia a dus-o la ea acasă. Seara, a venit de la câmp mama bunicului și nu l-a găsit pe bunicul acasă, găsindu-i doar pe ceilalți frați. Mama bunicului, străbunica mea, l-a căutat pe bunicul și pe sora acestuia pe la vecini. A găsit-o doar pe sora bunicului, a dus-o acasă, iar pe bunicul l-a găsit în podul șurii, băgat sub fân, deoarece acestuia îi era frică de mama lui și se ascunsese. N-a fost pedepsit prea tare, a scăpat cu niște scatoalce părintești.

Autor, Andreea-Maria POP
clasa a IX-a F, C. N. „Dragoș-Vodă”

Foto stânga: străbunicul Andreei, Grigore Pop

Foto dreapta: bunicul Andreei, Grigore Pop (în dreapta imaginii)




Lansare de cărți la Editura „Valea Verde” din Sighet

Editura “Valea Verde” din Sighet continuă să aducă în atenția cititorilor nume importante din lumea literară a Maramureșului. Doi foști absolvenți ai Liceului “Dragoș Vodă” (azi CNDV), Marin Slujeru și Lucian Perța vor fi prezenți la Galeria de Artă Vassiliev din Sighet pentru a ne vorbi – împreună cu invitați bine informați – despre cele două volume ce vor fi lansate: “Cum trecem cuminți” (M. Slujeru) și “Cuvinte cu alte cuvinte” (Lucian Perța).

Iubitorii poeziei și… parodiei sunt invitați sâmbătă, 01 februarie 2020, ora 12:00, la întâlnirea cu autorii celor două volume.

Salut, Sighet!




Sighet – Ziua eliberării lagărului de exterminare de la Auschwitz (1945-2020) | VIDEO

Ca în fiecare an, Muzeul Maramureşan marchează ziua internaţională de comemorare a Holocaustului. Luni, 27 ianuarie 2020, la Casa memorială Elie Wiesel de la ora 13:00,  au avut loc dezbateri legate de cei 75 de ani de la eliberarea lagărului de la Auschwitz  și lansare cărții „Evreii de la Apşa de Jos şi din împrejurimi”, autori Ion şi Ileana Botoş. 

Evenimentul de azi a fost filmat de către colegul nostru, dr. Sorin Markus:

Marţi, 28 ianuarie, ora 12:00, în cadrul unui proiect educaţional, în parteneriat cu Liceul Forestier din Sighetu Maramţiei, Muzeul Maramureşan va prezenta elevilor expoziţia de fotografie despre lagărele de concentrare şi exterminare din timpul celui de-al doilea război mondial Jedem das Seine – Fiecăruia ce este al său, inscripţie cinică deasupra porţii de intrare a lagărului de la Buchenwald.

Salut, Sighet!

foto: Ion Mariș




Preotul de 100 de ani… este prietenul meu!

Mă bucur foarte mult că siteul nostru „Salut, Sighet!” a semnalat fericitul (și neobișnuitul) eveniment al împlinirii vârstei centenare de către maramureșeanul nostru, preot prof. dr. Ioan M. Bota (semnalarea poate fi citită aici). Mă bucur mult deoarece mă leagă de dânsul o veche și respectuoasă prietenie.

Prima mea întâlnire cu părintele Bota fusese în Cluj, cu peste 30 de ani în urmă, în timpul comunismului, când Biserica Greco – Catolică era încă interzisă şi îşi ducea existenţa în clandestinitate. Am participat împreună cu alţi tineri la o întâlnire clandestină în casa părintelui Matei Boilă de pe Calea Turzii. Acolo l-am văzut şi ascultat pe părintele Bota vorbind cu înflăcărare despre adevărul istoric atât de falsificat şi batjocorit de comunişti, despre lupta de veacuri a Bisericii Greco- Catolice pentru libertatea şi demnitatea românilor din Transilvania. Cuvintele sale ne mişcau profund, ne mobilizau, ne dădeau o mare încredere în biruinţa adevărului, care nu putea fi departe… Aveam în faţa mea un om al luptei şi al jertfei, cu o dârzenie de stâncă!

La terminarea întâlnirii am făcut cunoştinţă şi mare mi-a fost bucuria aflând că dânsul este din Maramureş, ca şi mine. La auzul numelui meu, uimirea a devenit reciprocă… părintele îmi cunoştea familia încă din 1939, când a vizitat locuința bunicilor mei de la Locul Târgului! Își amintea apoi că prin ’46-’47 făcea plimbări lungi cu tatăl meu, Aurel Vişovan, exprimându-şi amândoi îngrijorarea faţă de soarta ţării cotropite de bolşevici dar şi hotărâţi de a continua lupta, fiecare pe drumul său, cu preţul oricăror sacrificii… (la scurtă vreme au fost amândoi arestați). Am aflat apoi, de la alţi tineri greco-catolici, că părintele Bota este o somitate intelectuală – a absolvit 3 facultăţi şi are doctoratul în istorie! Aşadar, vorbele sale nu sunt doar rodul entuziasmului, dar şi al unei formaţii ştiintifice solide, a unei vaste culturi… În anii de după Revoluţie ne-am mai întâlnit de câteva ori la Cluj, la Sighet, la Rona de Jos, cu prilejul unor evenimente spirituale. Mi-am dus de mai multe ori copiii să-l cunoască și să-l asculte, la dânsul acasă, la Florești (lângă Cluj).

Au trecut, aşadar, peste 3 decenii de la prima întâlnire. Părintele Bota a împlinit 100 de ani de viaţă! A supraviețuit unui grav accident, a trecut prin mai multe boli, a depăşit multe suferinţe şi tot nu se lasă! A celebrat multă vreme serviciile religioase (deși depășise 90 de ani!) în cartierul Iris din Cluj, luptând pentru retrocedarea bisericii ctitorite de preotul maramureşean Vasile Chindriş în anii ’30 (şi el închis în temniţele comuniste), a publicat mai multe cărţi pe teme teologice şi istorice, continuă cercetările pe mai multe teme, participă cu lucrări la simpozioane şi manifestări, este atent la tot ce se întâmplă în ţară şi în lume cu o energie inepuizabilă! Ca ofițer veteran de război a avansat în rezervă grad cu grad, acum ajungând general!… și este foarte mândru de asta!

Mă primeşte și acum în casă cu mare bucurie, ca de fiecare dată… eu îl salut cu voce tare: «Părinte, sunteți un miracol al lui Dumnezeu!»… Mă întreabă ce-mi face familia, ce se mai întâmplă prin Sighet şi prin satele Maramureşului… îi cer o privire retrospectivă la ceas centenar…. Îmi răspunde cu o frază care cuprinde totul: „Mi-am închinat viaţa Bisericii şi neamului”. O frază rostită cu simplitate dar şi cu siguranţa celui care ştie că spune adevărul. Cine ar putea formula îndoieli în faţa unei asemenea biografii impresionante? În lagărele ruseşti sau în temniţele comuniste, la altarele bisericilor şi în aulele universităţilor, părintele Bota a dat aceeaşi mărturie a lui Cristos – Calea, Adevărul şi Viaţa. Mărturia lui Cristos pe pământul românesc. Lumina lui Cristos în sufletul românesc.

Preot prof. Marius VIȘOVAN




De la Goebbels cu dragoste

În septembrie 1933 ministrul german al propagandei, Josef Goebbels este invitat la conferinţa de la Geneva a Naţiunilor Unite. La acceaşi conferinţă participă ca fotograf internaţional acreditat, cel care va deveni ulterior unul dintre cei mai mari fotografi ai lumii, Alfred Eisenstaedt. Aşa cum va mărturisi mulţi ani mai târziu Eisenstaedt în autobiografia lui, acesta îl găseşte pe Goebbels singur la o masă, în grădina unui hotel şi îl fotografiază de la distanţă. O a doua sesiune îl surprinde pe cel care le-a dat prenume celor şase copii cu iniţiala H (în onoarea lui Hitler, şi a căror ucidere a şi comandat-o în mai 1945), înconjurat de asistenţi şi bodyguarzi, conturând statura lui mică. Dacă la început Goebbels cooperează şi socializează, chiar zâmbeşte fotografului, în momentul în care află că acesta este evreu privirea lui se transformă în ceea ce peste decenii va fi recunoscută ca privirea urii. Eisenstadt o numeşte însă în memoriile sale „de la Goebbels cu dragoste”.

Despre pacea lumii, oameni, memorie şi învâţăminte ale istoriei se va povesti luni, 27 ianuarie, la Casa Memorială Elie Wiesel. Ca în fiecare an Muzeul Maramureşan marchează ziua internaţională de comemorare a Holocaustului printr-o serie de acţiuni după cum urmează: luni 27 ianuarie, Casa memorială Elie Wiesel de la ora 13:00 lansare de carte Ioan şi Ileana Botoş despre evreii din Apşa de Jos şi împrejurimi precum şi dezbateri legate de cei 75 de ani de la eliberarea lagărului de la Auschwitz. Marţi, 28 ianuarie, ora 12:00, în cadrul unui proiect educaţional, în parteneriat cu Liceul Forestier din Sighetu Maramţiei, Muzeul Maramureşan va prezenta elevilor expoziţia de fotografie despre lagărele de concentrare şi exterminare din timpul celui de-al doilea război mondial Jedem das Seine – Fiecăruia ce este al său, inscripţie cinică deasupra porţii de intrare a lagărului de la Buchenwald.

Să ne amintim aşadar: „Opusul dragostei nu este ura ci indiferenţa”- Elie Wiesel, laureat al premiului Nobel pentru Pace în 1986.

Alina MARINCEAN




Trebuie… Nu mai trebuie. (autor, Alina Marincean)

Prima dată când am scris a fost o poezie cu rimă despre un ghiocel. Eram cred în clasa a doua. Ai mei au râs de mine aşă că am înţeles că singura natură despre care voi putea scrie va fi natura umană. Şi am mai scris mult mai târziu. Despre oale. Domnului Slujeru i-a plăcut. Cred că a fost şi singurul şi tare mă tem, că din această cauză, cum tot e la modă acum, sufăr de ,,dizordine post traumatică”. Să fie asta cauza pentru care răsfoind cultura sigheteană mă surprind confuză? Pe de altă parte cum poate o fată ce scrie despre oale să priceapă ceva din ,,poezia’’ de la Sighet. Dar cum îmi place să mă dumiresc în materie de natură umană, mă hotărăsc să revăd poeţi care îmi spuneau ceva, cândva… îmi aduc aminte de unu pe care l-am părasit acum ceva vreme prinsă fiind de prezenţa vieţii. Îl recitesc şi:

În luna morţii ei, stă
la fereastră, o femeie tânără, cu părul
făcut permanent, în valuri elegante.
În fotografia maro,
e gânditoare şi priveşte afară.

Afară un nor, din după amiaza
anului ’34 se uită la ea, tulbure
şi fără centru, dar întotdeauna loial.
Dinăuntru, mă uit la ea eu,
copil de patru ani, sau pe-acolo.

Îmi iau mingea
şi ies uşor din imagine
îmbătrânind, îmbătrânind
cu grijă, tăcut.
ca să n-o sperii.
                                           Dan Pagis

Despre poezii mai mult sau mai puţin bine scrise, despre oale şi nemurirea sufletului şi cu multă seninătate, despre certitudinea morţii, unii oameni au norocul să poată vorbi din când în când la muncă. Mai ales în zilele dărâmate de final de an şi/sau ianuarie deprimant de sărac. Extrasenzorialul din mine anunţă inevitabil în acele zile: e timpul plecărilor neaşteptate. Sunt zile de murit. Cristina Ţopescu confirmă, tanti Măriuca de la cimitirul evreiesc confirmă, Sir Roger Scruton confrmă… Se acceptă cu înţelepciune şi resemnare de audienţa blazată fără explicaţii suplimentare. Moartea însă nu e la noi. Se întâmplă altora.

Inspirată, aceste prezenţe şi despărţiri subite şi de amintiri ale celor care nu mai sunt lângă mine, recapitulez şi eu după modelul lui Sir Roger Scruton, final de an, final de viaţă:
Ianuarie
Frig. Mi-e frig, e noapte sau zi? O gaură mare se deschide în tavan prăfuind covorul. E de facut curăţenie. Păsări uriaşe cu ciocuri boante îşi întind aripile în camera ce nu le mai încape. Trebuie să ies. În frig!? Sunt îngrozită. Trebuie să vadă cineva. Să mă vadă. Cineva! Cineva mă face să dorm. Aşa că dorm. Dorm. Dorm mai mult, cineva mă strigă, nu pot să ridic privirea. Ma uit la pantofi. Mă strigă. Nu pot. Nu văd, nu ştiu…. îi chem pe ai mei, unde sunt, mama… am văzut-o adineaori. Şi tata? Au fost aici… doar i-am văzut. Ceva nu se leagă…. Dorm. Mi-e frig. Trebuie
Februarie
O văd că vine mereu. E mai bine. Cunosc. Îmi aduc aminte. Mănânc. Cineva mă forţează să învăţ: dimineaţa, la amiz şi seara. ,,Acesta trebuie să fie bioritmul doamnă“, îi aud povestind în camera alăturată. Întreb de ai mei. Stau cuminte. Aşa mi se spune. Dorm. Mânănc. Mi-e frig. Trebuie
Martie. 5.
E ziua mea! E ziua mea? Ce înseamnă asta? Unde sunt ai mei? A da, revăd parcă ceva. Recunosc un zâmbet, un mers, îmbrăţişări. Fac şi eu cum fac ei. Zâmbesc. Zâmbesc? Aşa mi se pare. Îmi arată o poză cu mine. Eu sunt asta? E mai cald. Mănânc. Nu mai sunt găuri în tavan, e curăţenie iar păsările nu mai vin. Răzvan e în siguranţă. Mănânc. E mai cald. Trebuie
Aprilie
Stau la geam. E mai cald aici şi e lumină. Primesc cafea în pat, mic dejun. Nu e întotdeauna pe placul meu. Mănânc pâinea. Stau la geam. Nu se întâmplă nimic în lume, e doar lumină şi linişte. E mai cald. E mai lumină. Nu se întâmplă nimic. Dimineaţa, la amiz şi seara. Iau medicamente. Medicamentele sunt importante. Mi se serveşte masa. Unori e gustoasă alteori e din alte timpuri. Refuz. Nu se întâmplă nimic, e cald şi linişte. Ies afară. Găsesc un loc bun, un balansoar, privesc dealul, e soare, cald. Primesc vizite: colege de la şcoală, rude, sora mea. Zâmbesc. Întreb de cei mici, de ai mei. Mă bucur, sunt prezentă, ştiu cine sunt. Dimineaţa, la amiaz şi seara. Trebuie
Mai
Văd oameni apoi dispar. Întreb de ei însă cu neîncredere. Îmi aduc aminte, ştiu cine sunt. Dimineaţa la amiaz şi seara. Ies pe stradă. Mă plimb, văd oameni, vecini, vecini, vecini, mă bucur să-i văd, răspund la întrebări, salut, întreb şi eu. Povestim dar întreb şi de ai mei. Nu se ştie. Nimeni nu ştie unde sunt. Totuşi e mai cald. E bine, e cald, e bine. Scoatem florile afară. Mi se dau sarcini. Să ud florile. Le ud. Am grijă de apa ploaie. Ud florile, mă plimb, salut, ud florile. Dorm pe balansoar. Privesc dealul, dimineaţa, la amiaz şi seara. E mai cald. Trebuie
Iunie
E cald. Miroase a bujori şi a căpşuni. Mănânc cu poftă. Sunt flori peste tot. Şi multă lume în curte! Povestesc. Recunosc oameni. Este o aniversare. Mă bucur. Stăm până seara târziu. Râdem, povestim. Obosesc dar trebuie. Primesc flori ca în fiecare an, de 15 iunie. Povestesc despre foşti elevi, părinţi, viaţa trecută. Obosesc. Privesc dealul de pe balansoar. Dimineaţa la amiaz şi seara. Trebuie.
Iulie
E cald şi bine. Nu –mi plac căţeii dar caţeluşa asta are ceva ce pot să accept. O plac pe Luna. Povestim în tăcere. Stau pe balansoar. Privesc dealul dimineaţa, la amiaz şi seara. Luna îmi stă la picioare pe balansoar. E cald şi bine. Ai mei au plecat în vacanţă. Stau afară mult. Privesc viaţa altora. Privesc dealul de pe balansoar. Dorm. Privesc dealul. E cald, e bine. Trebuie.
August
E linişte. Vecini plecaţi în concedii. Stau pe balansoar cu Luna. Copiii sunt veseli, povestim, ne certăm, se ceartă. Încerc să le aduc aminte de calm şi înţelepciune, de cumpăt, cumpătare, cumpătat, necumpătat… o familie lexicală bună. Vin ai mei. Mai mulţi dintre ai mei. E casa plină. Curtea plină. Eu stau pe balansoar. Privesc viaţa altora. Privesc dealul. Trebuie
Septembrie
E încă cald. Începe şcoala, se aude pe străzi. Mă trezesc şi eu devreme. Beau cafea. Beau trei cafele. Îmi place să beau cafea. Îmi aduc aminte nepoţii că obişnuiam să beau doar cafea la ibric fără zahăr. Acum o beau oricum dar cu zahăr. Respect ritualul: întreb de copii în fiecare zi, de ai mei tot mai rar. Sunt bine toţi, mi se spune. Ies pe balansoar cu Luna, privesc dealul. Primesc flori de 15 septembrie ca în fiecare an. Începe şcoala. Îmi aduc aminte de viaţa mea. Obosesc. Stau pe balansoar, privesc dealul… trebuie…
Octombrie
Mi-e tot mai greu să mă trezesc. Mi-e frig. Aştept prima cafea la pat. Obosesc. A doua mă duc să o cerşesc. Mai ies pe balansoar la amiaz, seara se pierde. Am nevoie de pătura bej. Vreau să stau pe balansoar, să privesc dealul la amiaz cu ceaţă, fără ceaţă, îngalbenit uşor, palid spre sfârşitul lunii, cu chiciură, cu brumă, cu soare. Trebuie… Mi-e tot mai greu să merg. Mi se spune că frigul mă afectează. Vreau să stau pe balansoar, să privesc dealul. Trebuie…
Noiembrie
E frig. Mi-e frig. Mor oameni, vecini, vedete, rude…. Erau singuri. Erau singuri? Cum erau singuri? Întreb să mă asigur. Povestesc cu ai mei despre singurătate. Nici eu nu mă simt prea bine. Evit să spun. Privesc balansoarul… dimineaţa, la amiaz şi seara. Trebuie… obosesc… trebuie.
Decembrie
Am fost de trei ori la spital. Obosesc. Privesc…. înspre balansoar, înspre deal. Obosesc, trebuie. Chiar trebuie? îndrăznesc să întreb. Doar dacă mai vrei, mi se răspunde. Mi-e frig, întreb de ai mei… privesc… în sfârşit decid. Nu mai trebuie.

Am avut pivilegiul să petrec ani în preajma unor oameni încercaţi, să trec alături de ei prin panica pierderii identităţii şi bucuria revenirii la viată. Mărunţişurile vieţii ajung mai greu la mine acum, dar mai ajung uneori. Oamenii fug de bolnavi în general însă îmbrăţişându-i, eu am descoperit, că listele lungi cu recomandări legate de pacienţii cu diverse forme de tulburări emoţionale dau rezultate extraordinare aplicate între asistenţii lor fie ei familie sau preofesionişti aşadar:
Rutina facilitează viaţa, păstraţi autonomia, ajutaţi pacientul să-şi păstreze demnitatea.
Evitaţi conflictele, simplificaţi la maximum viaţa. Păstraţi simţul umorului, râdeţi cu pacientul, dar nu de el. Aflaţi ce înseamnă siguranţa. Rămâneţi în formă, sănătos şi creşteţi cea mai bună parte a aptitudinilor restante. Facilitaţi comunicarea. Nu uitaţi de aspectul fizic, gătitul, masa, alcoolul şi ţigările, medicamentele, somnul, ideile delirante, comportamentul sexual şi apoi atenţie mare la registrul greu al emoţiilor: Fuga, Violenţa şi Agresiunea, Depresia şi Anxietatea, Tristeţea, Vinovăţia, Furia, Ruşinea, Singurătatea, Familia… ghidul inspiraţional concluzionând: problemele voastre sunt şi ale celorlaţi. Păstraţi-vă un timp şi pentru dumneavoastră. Vă cunoaşteţi limitele? Nu vă faceţi reproşuri. Nu uitaţi cât sunteţi de important.

Alina MARINCEAN




Cascadorul și artistul Mihai Pop Sigheteanu, în sfârșit… acasă!

Mihai Pop Sigheteanu s-a născut la Sighet la data de 28 martie 1948.

Are un trecut foarte, foarte… interesant. A absolvit Liceul „Dragoș Vodă”, la seral și spre final la fără frecvență. N-a mai dorit să continue școala și la 19 ani și jumătate, după un scurt popas la Baia Mare, a plecat spre București. S-a îndreptat spre… cascadorie. A fost muzicant – figurant și cascador în coproducția americano – germano – română “Bătălia pentru Roma” (1968), cu o distribuție internațională în care un rol principal l-a avut celebrul Orson Welles. Mihai Pop a fost cooptat în echipa lui Sergiu Nicolaescu și a făcut cascadorie în filmele „Mihai Viteazu” (1971), „Zestrea domniței Ralu” (1971), „Tecumseh” (1972). După câteva „cascadorii” în viață se gândește serios la… artă și frecventează, timp de doi ani, Institutul de Arte Plastice Nicolae Grigorescu din București. Pe parcursul acestor ani face cunoștință și se apropie de pictorii de biserici Gheorghe Teodorescu Romanați (1891 – 1980) și Iosif Keber (1897 – 1989). După ce a lucrat o perioadă cu cei doi mari pictori în restaurări, Mihai Pop Sigheteanu primește autorizația de „iconar” de la Mitropolia Cluj. A executat numeroase icoane pe sticlă, timp în care i se permit scurte ieșiri de studiu în Germania (RFG), pe parcursul anilor 1983, 1984, 1985.

Face un nou pas îndrăzneț în viață și în anul 1986 decide să se stabilească, definitiv, în Republica Federală Germania. Acolo a lucrat o perioadă îndelungată ca și restaurator de vitralii valoroase, istorice, în Aachen (districtul Köln). Pe lângă restaurări de vitralii și icoane cetățeanul româno – german Mihai Pop Sigheteanu se apropie mult și de pictura de șevalet. A avut expoziții personale la Dűsseldorf, Viena și Aachen. Lucrările sale (pictură de șevalet – ulei pe pânză dar și icoane) se găsesc în colecții private din peste 30 de țări.

Când ajunge în România, mi-a destăinuit, deși este sighetean, se oprește la Baia Mare, aproximativ două luni pe parcursul unui an.

L-am cunoscut și am discutat cu pictorul Mihai Pop Sigheteanu în “compania” lucrărilor domniei sale, incluse în prima expoziție personală din țara natală, la Baia Mare, expoziție ce este deschisă în perioada 16 – 27 ianuarie 2020 la Biblioteca Județeană „Petre Dulfu”. Expoziția cuprinde 16 lucrări pe pânză, 8 icoane pe sticlă și două icoane pe lemn. Este un om plăcut, deschis, având o poveste de viață palpitantă. Mi-a promis că ne va onora și pe noi sighetenii, în viitorul apropiat, cu o expoziție personală. Îl așteptăm cu interes în micul și pașnicul nostru orășel, pe “insula” de la poalele Solovanului.

Ion MARIȘ

foto: Ion Mariș




Sighet – Album retro (XLVIII)

Azi ne îndreptăm atenția spre o clădire din centrul vechi al Sighetului de care ne amintim „dulce” cu toții.

În perioada interbelică, dar și după cel de-al Doilea Război Mondial, până în jurul anului 1989, la parterul clădirii funcționa o foarte apreciată cofetărie. O perioadă, cofetăria s-a numit Kovacs Laszlo, iar ulterior, în perioada comunistă, până prin anii ’90, cofetăria s-a numit Liliacul.

Azi, locația se numește tot Liliacul, dar nu mai oferă… delicioasele cremeșuri și înghețata Fram :). Cât despre locuitorii Sighetului din zilele noastre ei sunt extrem de ocupați. Nu prea au timp de privit „forfota” orașului de la balcon….

 

Sunt binevenite completările cititorilor la această fotografie.

NR: Fotografie (stânga) din colecția privată a scriitorului sighetean Gabriel Boros (Germania).

Salut, Sighet!




Preotul Ioan M. Bota, născut la Rona de Jos, a împlinit 100 de ani!

Preotul greco – catolic Ioan M. Bota s-a născut la 16 ianuarie 1920 la Rona de Jos, fiind un veritabil maramureșean, nepotul avocatului dr. Grigore Bota. A urmat cursurile Institutului de Teologie Greco-Catolică de la Blaj (Academia Teologică din Blaj), a fost arestat de securitate și deținut în penitenciarele din Satu Mare, Cluj, Aiud (în perioada 1948 – 1949).

După mulți ani de zile la munca „de jos”, reușește să absolve Facultatea de Filosofie a Universității din Cluj și ulterior Facultatea de Filologie-Istorie a Universității din București după care îşi ia doctoratul în 1977.

A fost hirotonit – în clandestinitate – diacon la 14 septembrie 1988, în localitatea Cicârlău (Maramureș), de către viitorul Cardinal Alexandru Todea și apoi preot, la 8 noiembrie 1988, în localitatea Reghin (Mureș), tot de către IPS Alexandru Todea. După 1989 activează ca profesor universitar la Institutul Teologic Universitar din Cluj-Napoca şi începe o remarcabilă activitate didactică şi publicistică pe care o continuă și la această venerabilă vârstă.

Zilele trecute, la împlinirea celor 100 de ani, părintele – profesor Ioan M. Bota a fost onorat și sărbătorit la Cluj de către mari personalități ale vieții religioase și culturale din România, de către președintele Academiei Române, dr. Ioan Aurel Pop, dar și de către numeroși maramureșeni.

Salut, Sighet!

 

NR: În imagine părintele – profesor universitar Ioan M. Bota felicitat de către ec. Nistor Lihet (președintele filialei Maramureș a Partidului România Mare, vicepreședinte la nivel național, iubitor de neam și… straie maramureșene).




Marius Voinaghi a fost premiat!

*****
copii la joacă –
buna aprinzând focul
cu jarul de ieri

*****
fulgi de zăpadă –
teanc de fotografii
îngălbenite

*****
amurg în iarnă –
din turla bisericii,
iar Luna plină

*****
stație goală –
Munte-n Soare așteptând
zăpada nouă

*****
râul dezghețat –
la poalele Muntelui
nori în derivă

*****
iarna la-nceput –
livada dezgolită
cu înserarea

*****
iarna-n oglindă –
cerul tulbură lacul
din vârf de Munte

*****
zăpezi de Munte –
la marginea drumului
un plop desfrunzit

*****
iarnă nesfârșit –
rămași cu mâna-ntinsă
copiii din parc

Marius VOINAGHI

N. r.: prof. Marius Voinaghi a obținut Mențiune pentru primul haiku din acest grupaj, la concursul săptămânal „Romanian Haiku” (635), organizat de Autorii de haiku din România




Sighet – Album retro (XLVII)

O zonă a Sighetului foarte cunoscută și agreată de către iubitorii orașului nostru. Pe la mijlocul secolului XX și până prin anii ’80, acolo se putea mânca cea mai bună înghețată de la „Turcu”.

În imagine (posibil anii ’40), în stânga fotografiei, se poate observa o mulțime de cetățeni care, probabil, așteptau vreun mijloc de transport în comun sau… era o întrunire civică :)…?

 

 

 

Sunt binevenite completările cititorilor la această fotografie.

NR: Fotografie din colecția privată a scriitorului sighetean Gabriel Boros (Germania).

Salut, Sighet!