Liceul Tehnologic Forestier Sighet: „Școala Altfel” – varianta online!

La Liceul Tehnologic Forestier din Sighetu Marmației (director, prof. Maria Roman) s-a desfășurat, în această săptămână, „Școala Altfel”. Școala Altfel este în acest an școlar (2020 – 2021) foarte… altfel, adică on-line (pe Classroom și Google Meet). Pentru a se calibra pe formatul on-line obligatoriu, „forestierii” au planificat niște activități care, conform dorinței profesorilor, trebuiau să suscite interesul elevilor…. „absenți”. Sigur au reușit!

Care a fost oferta online a Școlii Altfel?

Catedra de Limba și literatura română (profesori Roman Maria, Lazăr Maria, Batin Anuța, Pop Diana) a propus câteva teme interesante: Revitalizarea folclorului literar românesc, Vizionarea unor ecranizări celebre, Mitologie românească, Tradiții și obiceiuri din Maramureș (vizionarea unor documentare), Cititul te învață să gândești (dezbatere).

Catedra de Matematică (Ștefan Valentin, Pițura Casian, Vălean Dana, Luscalov Mariana) a avut propuneri… umaniste: Șiruri în viața cotidiană, Matematica și poezia, Matematicieni celebri, Risc și câștig – Matematica în afaceri.

Teme foarte diversificate a avut „tridentul” Biologie – Chimie – Fizică (Nan Mirela, Hoffer Ildiko, Buciută Livia, Buciută Ioan, Picu Horia): Descoperă România sălbatică – documentar și dezbateri – Biologie, Adevărul despre mâncarea fast food – Super Size Me film + dezbateri – Biologie/ Chimie, Curiozitățile naturii- Biologie, Chimia știinta și arta – culorile alimentare – Chimie, Semnificația e-urilor din alimente – Chimie, Descoperiri în fizică – Fizică, Efectele luminii- Fizică, Rezolvări variante bac – concurs pe echipe, Trăim în Romania – concurs.

La Limba Engleză (Sarkadi Erika, Dăncuș Camelia) s-au abordat: concursuri și jocuri de cultură generală (din Istoria Marii Britanii), Vizionare de filme în Limba engleză (Beowulf, King Arthur and the Knights of the Round Table), Curiozități culinare – Istoria Ciocolatei.

Profesorii de la Limba franceză (Nemeș Loredana, Jurje Mirela) s-au axat pe: excursii virtuale/ vizite virtuale – Descoperim Franța prin intermediul mediului virtual, Tradiție și modernitate în muzica ușoară franceză – Învățarea Limbii franceze prin cântec, Activități culinare – preparate gastronomice cu specific francez.

De fapt, toate catedrele de la Liceul Tehnologic Forestier din Sighet s-au adaptat la Școala (online) Altfel cu teme incitante!

Geografie (Morar Adriana): Muzee virtuale, Biblioteca personală, Pământul și poluarea.
Socio-umane (Proboteanu Ciprian, Kinga Hajdu): Argumentarea în diferite contexte, Gândirea analitică și gândirea critică, Tipuri de economie, Jocuri distractive cu aplicații economice: monopoly, Mari oameni de afaceri.
Istorie (Csillik Ioana): Intoleranță și rasism, Cunoaștere și autocunoaștere, Elevul și timpul liber.
Turism (Cozuplean Luminiţa, Costinar Adina, Bîrlea Anișoara): Vizite virtuale la diferite obiective turistice, Cele mai importante valori umane – activitate de educație non formală prin joc, Efectele pozitive și negative ale tehnologiei asupra vieții.
TIC (profesor Mesaroș Andrea): Siguranța pe internet, Muzee – vizită virtuală, Jocuri educative.
Protecția mediului (Rad Mariana, Bora Mariana): Hazarde naturale şi antropice, Traficul de persoane – vizionare film Pasărea (Eseu), Alimentaţie sănătoasă – piramida alimentară, meniu, reţete, afişe.
Electric (Sandu Nicolae, Bârsan Paulina): Viitorul și cariera, Istoria electricității, Electrotehnica – între film şi realitate, „Cum se fabrică diverse lucruri?”, Profilul meu pe facebook.
Frizer – Coafor – Manichiurist – Pedichiurist (Bîrlea Anișoara, Vișan Anca, Bledea Victoria): Marile saloane de coafor ale lumii- tur virtual, Hair stilisti de succes, Schimbari radicale de look.
Prelucrarea lemnului (Ivanciuc Vasile, Petrovai Mariana, Ștețca Mariana, Vouciuc Vasile): „Să fim toleranți „- discuții  libere, „Drogurile-cunoasterea efectelor negative asupra sănătății”, Adolescentul și pericolele din viața lui, Istoria mobilierului – univers și constelații.
Silvicultură (Pop Bogdan, Moiș Marcel): Tur virtual al tipurilor de pădure de pe diferite continente, Tur virtual al muzeelor de Științe ale naturii, Curiozități despre plantele lumii, Exploatarea pădurilor in diferite zone geografice.
Educație fizică (Roșu Gheorghe, Lazarciuc Nicolae): Educația pentru sănătate, Istoria jocului de oină, Mari sportivi români.
Pregătire sportivă practică – volei (Câmpan Anca): Competiții volei pe clase în sală, Competiții volei mixt afară (varianta cu prezența fizică la școală), Metode și mijloace de promovare a Voleiului în Sighetu Marmației, Jocuri video și aplicații online cu volei (varianta cu școala on-line).
Religie (Lazar Lucian:): Pelerinaj Virtual la Locurile Sfinte, Relația dintre religie și știință.
Desen (Reti Marian): Desenul în animație și Gif, Jocurile video și desenul.

Făcând abstracție de continuitatea „modelului” educațional on-line (deja în exces!), activitățile propuse au suscitat – să sperăm – interesul liceenilor de la LTF Sighet!
Și touși, le dorim, profesorilor și elevilor, să revină cât mai curând în băncile REALE ale școlilor!

Salut, Sighet!

foto: captură video




Amintiri cu săniuș de pe derdeluș

Zicem des că s-au schimbat vremurile, că nu mai sunt oamenii cum o fost… că nici copiii nu-s ca odinioară. Pe vremuri, coconii se bucurau de nuci și mere când colindau, acum numai cu bani îi mulțumești. Își făceau păpuși din cârpe și săgeți din șindrile, acum se bucură doar de jucării șmechere și stau pe tablete și telefoane până „căptiază” cu totu.

Da parcă totuși, într-o privință lucrurile nu stau chiar așa. Măcar într-o privință.
Și ne referim la bucuria de a merge la săniuș. Aia o rămas.
Parcă se-ntâmplă ceva după prima ninsoare zdravănă. Se bucură și ăi mari, și ăi mici, ninge peste toate prăpastiile dintre generații și… hai afară, la săniuș!
Nu te mai poți da pe derdelușu’ de-altădată? Că-s mașini și uite, au pus și sare? Nu-i bai, un derdeluș tot se află. Și chiar dacă ești anti-sezon-hibernal, un Scrooge al zăpezii, parcă tot te bucuri când treci pe lângă copii care-s cu gura până la urechi pe săniuță. Și-ți fac poftă, așa-i?

Am întrebat câțiva maramureșeni mai puțin tinerei cum era săniușul copilăriei. Pe unde mergeau, cine le făcea săniuța, prin ce isprăvi au trecut. Și ne-au zis. Vi le povestim și vouă:

Cum ne-am aflat motiv să mergem la săniuță

„Am venit aicea de noră amu-s 38 de ani și aveam 16 ani numa și aveam cumnată, cu mine în casă, ea avea 17 ani. Și ne-am fi dusă la săniuță. Lu soțu nu i-o tare plăcut, de soră-sa nu l-o interesat, că era fată, dar io eram căsătorită și lui nu i-o plăcut nicării să să ducă, o fost om de casă, nu om de haimana. Io am fost așa, ca și cățelu, tăt dezlegat și apoi, măritându-mă, m-am simțit legată. Așa că, ne-am aflat motiv să mergem la săniuță și am zis că mergem la adăpat marhăle. Odată eram îmbrăcate amândouă și eram duse. Merem cu două zideri repede și dădeam apă la marhă, nu le întrebam: or be, n-or be, dă-i acolo repide și du-te vo câteva ture la sanie. Când vineam în casă, eram cu doi bujori, se vedea că nu am fost la adăpat marhăle. Da într-o sară, o fost un cui ieșit la săniuță și mi-am rupt stanu. „Da unde ți-ai rupt stanu?” zice bărbatu-mio, „prin grajd?” O știut el bugăt de bine că noi am fost la săniuță, da’ n-o vrut să să arete că știe”. (de la Elena Opriș, Breb)

Aveam săniuță de lemn mai lată, să încăpem tri pă ie

„Când eram noi micuțe, o fo tot de-un omăt, din octombrie, tătă iarna, până-n martie. Urnea și casele omătu, așa greu era. Noi meream la săniuș cu opinci și obdiele, nu ca acuma. Atunci n-ai avut televizor, asta ți-o fost distrarea. Aveam săniuță de lemn, apăi o făcut-o așa, mai lată, să încăpem tri pă ie. Api ne duceam, unu n-o vrut a o trage, celălalt zicea: api nu-i mai urca pă ie dacă nu o tragi și gata era scârba. Mergeam pe mocira șui Raitos, așa îi zicea și apăi era tăt un dâmb acolo, de săream așe, păstă tăte hacurile. Ne mai și loveam. Apăi meream pe ulița lui Duma și până-n râu săream cu sania. Câte unu mai pica în gheață și apoi aveai ce-ntinde de el. Când am putut scăpa de la părinți, fugeam la săniuță și stăteam vreo două ceasuri. „Numa un ptic lasă-mă”, le ziceam. No, demult am avut lucru-n casă. Fetele am avut de tors, n-ai stat un pic. Băieții umblau mai mult, da noi, fetile, n-am putut umbla. Amu n-am mai putea merge, n-avem picioare. Ni-i urât și-n mașină a mere”. (de la Ileana lu Baciu și Ileana Dunca, Budești)

Dacă v-aș arăta pe unde am sărit, ați zice că nu se poate

„Meream la săniuș pe dincolo de Ionu’ lui Pojar, pă moinele cele, până-n vale. Da’ n-aveam săniucă de-asta mică, avea tata o săniucă de adus lemne din pădure, cu aia mergeam, cu soră-mea, Anuță. De-acolo de la Hrușca, mai veneau Ileana și Ioană. Puneam o scândură și încăpeam patru inși pe săniucă. Și-apoi veneam și pe sus săream, da ajungeam bine în vale. Dacă v-aș arăta pe unde am sărit, ați zice că nu se poate”. (de la Gavrilă Brândău a lu’ Porceanu, Ieud)

Supremația DÂMBULUI

„Unde-am copilărit acasă, aveam un dâmb, se cheamă Dâmbu Chițăscului. Acolo ne-adunam toți copiii din zona aia, da mai veneau și de prin sat, că acolo era DÂMBU. Că pă locu drept, nu merea sania. Mai era și ulița lui Barus, adică ulița care iese din sat în câmp. Și meream de pe uliță până-n râu cu săniile.” (de la Ileana Andreica a Nănașului, Călinești)

Cine făcea săniuțele?

„Erau couacii care le făceau, da mai mult, le făceau părinții”, ne zice Elena Opriș din Breb. „Tata, fie iertat, și el ne-o făcut o săniuță frumoasă, de lemn, iar pă talpă se punea un fier de făcut potcoave, se zicea șparing. Acela trebuia bătut și încălzit și pus pe talpa de la săniuță. Se făcea și cu vargă de coasă. Noi, când eram coconi, ziceam că o făcut tată-său „târloagă”, era micuță, încăpe numai un copil. Erau și săniuțe din magazin, făcute foarte frumos, da cred că numa doi copii din sat din 400 și ceva o avut bani să-și ia din acelea. Părinții le făceau. Și apoi depinde și părinții ce fel de gospodari erau. Dac-o fost bun gospodar, o făcut o săniuță frumoasă pentru copiii lui. Dac-o fost mai trăncălău, o făcut câte-o târloagă”.

Amintiri mai sunt. Nu-s astea toate. S-au strâns, că iernile erau lungi, iar coconii nu oboseau să se joace, erau neosteniți. Vorba Lenuței lui Opriș, „Io n-am văzut de-acela om care să zâcă că copilăria și tinerețea o fost urâte. Oricâtă sărăcie o fost în lume, și foamete, tinerețile-s frumoase. Nu ne interesa pe noi că nu-i curechi în cadă sau că nu este fărină, se interesau părinții de-astea și-atunci, cum tu nu ai avut nicio grijă, e clar că te-ai bucurat de tot ce-o mișcat”.

Tare-ar fi bine să ne bucurăm de tot ce mișcă și după ce creștem mai mărișori…

Centrul Județean pentru Conservarea
și Promovarea Culturii Tradiționale „Liviu Borlan” Maramureș

Cercetare & text: Rada Pavel
Foto: Mihai Ian Nedelcu




Preotul Petru Bologa – fețele părelnice ale credinței și trădării (autor, Adrian Lupescu)

Printre personajele încărcate de mistere tenebroase care au viețuit pe meleagurile sătmărene, se desprinde figura preotului Petru Bologa din Apa. Acesta trecea printre cunoscuți drept un cărturar luminat, iubitor al istoriei, un împătimit bibliofil care-și petrecea majoritatea timpului afundat în cărțile și manuscrisele sale prețioase. Faptul că nu i-a fost confiscată biblioteca personală – care conținea destule cărți ce nu puteau fi pe placul noului regim totalitar – a fost un mic hatâr pe care autoritățile comuniste i l-au făcut ciudatului preot pentru prețiosul ajutor acordat în vederea consolidării unui sistem represiv satanic, îndreptat împotriva libertăților esențiale. Desigur, nu era niciun pericol, doar preotul Bologa era sub control fiind un mare susținător al regimului. Despre trecutul său, plin de nebănuite volute, mai șopteau unii și alții, cu precauția de rigoare, dar în lipsa unor dovezi limpezi, totul nu părea decât o poveste. Întunecată, absurdă și nemiloasă. Dar într-o zi, a venit și dovada, și nu orice dovadă, ci un Raport al Securității, aflat astăzi în Arhivele CNSAS (Dosar nr. 2467, nr. 096895 vol.1, de urmărire a lui Vasile Blidaru). Dar cine a fost cu adevărat, misteriosul preot din Apa?

Născut la 23.05.1915, în localitatea Bârsana, județul Maramureș, din părinții Ioan și Maria, niște țărani săraci, Petru Bologa și-a făcut studiile liceale la Liceul ,,Dragoș Vodă” din Sighetu Marmației. A absolvit teologia, devenind preot greco-catolic, dar după 1948, a trecut, cu o suspectă lejeritate, la ortodoxie. În parohia Breb, a slujit între anii 1941 – 1953. După ce a fost mutat de acolo, prin intervenția expresă a Securității, deoarece nu mai era agreat de săteni pentru trădarea haiducului Frunzâlă, a fost numit secretar al Protopopiatului Ortodox Sighetu Marmației, de unde iar a trebuit să plece cu scandal, dar despre acest episod vom vorbi mai jos. Cert este însă, că în perioada 10.12.1955 – 06.12.1993, a slujit statornic în parohia Apa din județul Satu Mare, până la 78 de ani, ajungând la rangul de iconom stavrofor. Se spune că în ultima perioadă a pastorației sale, devenise incoerent, spre nemulțumirea enoriașilor care nu mai înțelegeau aproape nimic din predicile lui. Dar sfinția sa ținea cu dinții de scaunul parohial, poate cu un fel de teamă, ca în fața unei judecăți nemiloase și iminente. Într-un final, învins de neputințe biologice, este silit să plece din mijlocul credincioșilor săi.
După pensionarea din 1993, a locuit la Baia Mare, unde a și murit la 16 noiembrie 1994 și a fost îngropat la Apa, satul în care a slujit aproape patru decenii, lângă soția lui Maria Bologa. Nu a mai trăit nici măcar un singur an după ieșirea din parohie…
Mare iubitor al slovei tipărite, părintele avea o bibliotecă plină de cărți rare, de peste 5000 de volume (unii susțin că a avut chiar peste 10.000 de cărți!), care, după moartea sa, a ajuns în proprietatea Muzeului Județean Satu Mare. Profesorul și pictorul Nicolae Pop din Apa, are cuvinte elogioase la adresa lui, subliniind contribuția preotului Bologa la inaugurarea Casei Memoriale dr. Vasile Lucaciu, care a avut loc la 25 ianuarie 1981. O mare parte din exponatele aflate în Casa Memorială, au fost donate chiar de către neobositul și generosul părinte.

Înainte de venirea lui la Apa, a slujit în parohia Breb, din județul Maramureș. În lucrarea lor, Rapoartele preoților greco-catolici despre retragerea trupelor germano-ungare, respectiv intrarea subunităților Armatei Roșii în Maramureș și asupra ,,Regimului Odoviciuc” (Acta Mvsei Porolissensis – XXVII – 2005 –Zalău, pp. 441 – 443), cercetătorii maramureșeni, Ilie Gherheș și Doina Gherheș, notează faptul că preotul Petru Bologa, care slujea atunci la Breb, într-un document cu numărul 21/19.05.1945, înainta autorităților un raport amănunțit și obiectiv, privind situația din comună din anul 1944. În seara zilei de 24.08.1944, preotul Bologa a fost arestat de jandarmii unguri și transportat în lagărul de internați politici de la Ocna Șugatag, unde a fost ținut până în 4 septembrie, când a fost eliberat, fiind apoi arestat la domiciliu și supravegheat cu strictețe, până la retragerea armatelor germane și maghiare din fața ofensivei sovietice. În 21 februarie 1945, alături de prim-curatorul bisericii și încă 120 de săteni din Breb, părintele Bologa a mers în audiență la Sighetu Marmației, la reprezentantul Comisiei Aliate de Control pentru Aplicarea Armistițiului și i-au prezentat maiorului Zaharenko protestul lor, deoarece s-a decretat alipirea Maramureșului altei țări decât România… peste voința poporului maramureșean și neglijându-se cele mai elementare principii democratice. În 5 martie 1945, preotul se află în fruntea celor 200 de locuitori ai satului care participă la adunarea de protest împotriva scoaterii Maramureșului dintre granițele românești, de către trupele aventurierului ucrainean, Ivan Odoviciuc. A urmat o nouă prigoană, de data aceasta din partea bandelor ucrainene ale lui Odoviciuc, împotriva unor preoți, învățători, alți intelectuali sau fruntași români maramureșeni. Astfel, în 8 martie 1945, trupele acestuia devastează casa parohială din Breb și vor să-l aresteze pe preotul Bologa, dar, din fericire, nu-l găsesc acasă. Tentativa de arestare se repetă și la 1 aprilie 1945, însă fără succes nici de data aceasta. Episodul ,,Odoviciuc” se încheie la 9 aprilie 1945, iar Maramureșul revine la hotarele de dinainte de 1940.
Trecut deja prin atâtea greutăți, preotul Petru Bologa, nici nu visa câte încercări îi va mai rezerva destinul. În 1948, după desființarea cultului greco-catolic, preotul Bologa, va trece la ortodoxie și astfel nu va avea de îndurat vicisitudinile la care a fost supus clerul greco-catolic care a refuzat să facă acest pas. Ne aflăm într-o vreme extrem de tulbure a istoriei noastre, de comunizare brutală a României, iar toți cei care refuzau să se integreze în noul regim aveau să ia calea codrului sau a pușcăriei. Așa au apărut haiducii anticomuniști printre care s-au numărat Vasile Blidaru în Codru, Griga lui Ianoș în Țara Oașului și Ioan Gruiet (1920-1994) de loc din Budeștii Maramureșului, cunoscut sub numele de Frunzâlă Pribagul. Despre acesta din urmă se spune că a fost trădat chiar de preotul Petru Bologa din Breb, fiind capturat în noaptea din 3/4 noiembrie 1950. Preotul, care părea să-i fie prieten, l-a chemat acasă la el, în acea noapte, pe la ora 4.
Dovada acestei rușinoase vânzări o avem într-un document al Securității din Baia Mare cu numărul 544/11.07.1957, adresată Ministerului Afacerilor Interne, Direcția a III a, Serviciul V, intrat cu numărul de înregistrare (00)214855 din 15 iulie 1957, exact în perioada când securiștii îl căutau înnebuniți, pe un alt haiduc și anume, Vasile Blidaru. Șeful Direcției Regionale al Securității Baia Marei, maiorul Eugen Dascălu, alături de căpitanul Nicolae Hrițan, propun organelor superioare să ordone Episcopiei, mutarea preotului Petru Bologa, care, din 1955, slujea în parohia Apa, pentru o perioadă de 3 luni în satul Solduba, pe unde hălăduia în acea vreme, haiducul Vasile Blidaru, pentru a-i trage de limbă pe săteni, în vederea capturării rebelului haiduc codrean, în timpul spovedaniei, pe un model deja consacrat: Numitul Bologa Petru a adus un raport complet în munca informativ-operativă în perioada colaborării cu organele noastre, în problema fugarului ,,Frunzilă”, respectiv în casă la el a fost prins acest bandit. Are o orientare justă, om curajos, calm, sincer față de organele noastre bun cunoscător al psihologie țărănești. În finalul adresei, maiorul Dascălu ține să sublinieze: Menționăm că preotul este dispus să ne ajute în acțiunea pentru prinderea banditului Blidaru Vasile. Această intenție nu s-a materializat, pentru că preotul se deconspirase și nu mai prezenta garanții în ochii Securității, iar haiducul Blidaru a fost asasinat în noaptea de 23/24 mai 1958. Este cât se poate de sugestiv faptul că preotul Bologa era considerat de către Securitate, ca fiind unul de-al lor!
Revelatoare sunt și notele scrise de mână de către căpitanul D. Ochișor, pe această adresă a Securității băimărene:
Cererea a fost transmisă agentului „Năstase” la 07.08.1957 pentru rezolvare. Cu această ocazie agentul mi-a adus la cunoștință că pr. BOLOGA este cunoscut ca agent al organelor noastre și că din această cauză a avut dificultăți, trebuind să fie mutat succesiv. Astfel, din comuna Breb, neascunzând contribuția lui la prinderea lui FRĂȚILĂ (e vorba de fapt, despre Frunzâlă – n.n.) și-a creat o astfel de situație încât nu a mai putut rămâne preot acolo. Mutat la Sighet ca secretar al protopopiatului și ca paroh, amenința pe preoți cu organele de securitate. Unii dintre cei amenințați, fiind interogați de securitate un număr de 20 de preoți, i-au cerut demisia. În comuna Apa, unde funcționează în prezent, recent a bătut pe cântărețul bisericesc.
Iată modul absolut nefericit în care se completează profilul moral al cucernicului părinte, Bologa!
Mai există o notă finală, scrisă cu un creion roșu, peste textul raportului, probabil o rezoluție a unui mahăr din Securitatea de la București, locotenent-colonelul Budișteanu, căruia îi fusese încredințată rezolvarea acestei probleme: Nu se mai folosește agentul în cazul în care prea este deconspirat. Am dat ordin cpt. Hrițan (de la Baia Mare, unul din semnatarii Raportului, probabil adjunctul maiorului Eugen Dascălu). Până și Securitatea l-a considerat la un moment dat pe preotul Bologa, un fanfaron și un palavragiu periculos, care devenise incontrolabil și astfel inutil, tocmai prin lipsa lui de discreție și de măsură!
Ar fi foarte dificil să descifrăm comportamentul absolut duplicitar al preotului Petru Bologa. Dacă e să judecăm cu dreaptă măsură, el a fost un vândut, un trădător, pus în slujba celei mai odioase mașinării represive ale statului comunist, și anume, Securitatea. Pe de altă parte însă, acesta s-a dovedit un aprig apărător al neamului, cum am văzut în episodul din anii 1944 – 1945, când a mobilizat întreaga suflare din Breb, împotriva ocupanților străini, asumându-și riscuri extreme. La Apa, a lăsat imaginea unui preot cu har, a unui cărturar luminat, care a fost vizitat de mari scriitori și artiști ai României din vremea sa. A militat aproape eroic, pentru înființarea unei case memoriale a părintelui Vasile Lucaciu în 1981, unde a donat majoritatea lucrurilor aflate și azi acolo, și apoi, a făcut toate demersurile necesare în vederea ridicării unui bust al marelui luptător memorandist, în 1989, chiar înainte de Revoluție!
Ce destin ciudat, ce volute halucinante ale conștiinței! Este greu de înțeles acest complicat melanj de rău și de bine, de extremele la care acest om și-a supus conștiința (dacă totuși, a avut vreuna!).
Dar peste toate acestea, plutește ca un nor întunecat mizerabila lui colaborare cu Securitatea, până într-atât încât a devenit părtaș direct la capturarea unui prieten anticomunist, ademenindu-l în casă la el, pentru a putea fi capturat mai ușor!
Există, fatalmente, dovada clară a colaborării atât de fructuoase a preotului Petru Bologa cu Securitatea, mergând până acolo încât în timp ce îl spovedea pe Frunzâlă, care avea capul acoperit cu patrafirul său, l-a pocnit pe acesta cu un ciocan în cap, astfel că securiștii au putut să-l aresteze imediat. Este un episod parcă rupt dintr-un film de suspans, dar, din păcate, documentele din arhivele Securității confirmă cumplita veridicitate a acestei odioase trădări.
Ziaristul Iosif Țiproc, este primul care merge pe firul acestei povești în cartea sa, Griga lui Ianoș (editura Solstițiu, Satu Mare, 2008). El a fost în satul Breb din Maramureș unde a slujit preotul Bologa și a stat de vorbă cu preotul Marian Pop, dar și cu mai mulți săteni care cunoșteau povestea lui Bologa. Gheorghe Vișovan relatează: Preotul l–a lovit în cap. Frunzilă are și acum neamuri pe la noi. De loc, era din Budești, un sat vecin, și eu l-am cunoscut bine pentru că apoi a lucrat la mină. Familia lui Frunzilă nu a avut noroc în acest sat. Băiatul lui Frunzilă a fost omorât chiar aici, la Breb. Venise în sat la fete. Unul de la noi i –a înfipt cuțitul în inimă și a murit. Băiatul lui Frunzilă era înalt și lat, iar cel care l-au ucis era doar unul mic de statură.
Un alt sătean, Ion Tiran adaugă și el: Așa se spune, că l-ar fi lovit în cap pe Frunzilă. Toți așa spun la noi. Nici el nu era totuși un om rău, pentru că aici în sat nu a făcut rău la nimeni. Preotul Bologa era și el iubit în sat pentru că era om harnic. A slujit la noi între 1941 – 1953. La rândul său, Ioan Borca își amintește: În satul Breb nu este om să nu vă spună povestea lui Frunzilă. Pe vremea aceea, a comuniștilor, cam așa era. Ori ești cu noi, ori ești dușmanul nostru. Preotul Bologa s-a dat cu comuniștii și le-a făcut pe plac. L-a trădat pe Frunzilă. Într-o dimineață l-a chemat la spovedanie, dar a anunțat întâi securiștii vremii. Lumea spune că preotul Bologa l-a lovit în cap cu ceva pe Frunzilă și astfel a fost prins și închis ani mulți. Oamenii când au aflat ce s-a întâmplat, l-au fugărit pe preot din sat. Eu așa știu că a ajuns apoi în satul Apa, județul Satu Mare.
Probabil că mutarea lui într-o comună de câmpie mai bogată era un fel de recompensă, dar și o mișcare strategică, prin care Securitatea încerca să-l protejeze, nu de alta, după cum bine s-a văzut, pentru a fi folosit în vederea altor misiuni speciale. Care o fi fost activitatea lui specială la Apa, vreme de aproape patru decenii, nu am putea afla decât tot din arhivele CNSAS, acolo unde straniul preot apan, are cu siguranță, câteva volume consistente, despre care vom scrie la vremea potrivită și care cu siguranță, vor produce senzație!
Însă acolo unde adevărul nu poate fi deslușit, acesta lasă loc legendelor. Prima, este cea legată de faptul că Frunzâlă i-ar tot fi trimis mesaje din pușcărie preotului, că într-o zi se va răzbuna pe el!
Cu toate acesta, când odată cei doi s-au întâlnit în tren, Frunzâlă s-a făcut că nu îl cunoaște. O altă legendă spune că, aflat pe patul de moarte la Baia Mare, pe preotul Petru Bologa l-au cuprins remușcările și l-ar fi chemat pe Frunzâlă, ca să obțină pământeasca iertare a acestuia, dar bătrânul haiduc ar fi refuzat cu îndârjire să se mai întâlnească cu cel care l-a trădat.
Poate că sunt doar niște simple povești, azi nimeni nu poate să mai spună. Este însă clar, și documentele Securității stau mărturie, că preotul Bologa l-a trădat pe Frunzâlă, pentru că era unul dintre cei mai credincioși slujbași ai acestei instituții păgâne.
O viață trăită probabil la cote existențiale maxime, acolo unde binecuvântarea și blestemul se amestecă, până la confuzie…
O coincidență stranie, face ca amândoi, preotul și haiducul, să moară în același an, 1994. În lumea de dincolo, poate că fiecare a dat seamă pentru păcatele sale…

Adrian LUPESCU (Satu Mare)

Adrian Lupescu, poet, cantautor de muzică folk, născut la 25 aprilie 2004 la Serra San Bruno (Italia), locuiește la Satu Mare, locul de baștină al părinților săi. A debutat în 2020 cu volumul de versuri Aici începe altceva apărut la editura Ecou Transilvan din Cluj Napoca, carte foarte bine primită de reprezentanți importanți ai criticii literare românești, dintre care îi amintim pe Ion Pop și Gheorghe Grigurcu.
A publicat în mai multe reviste importante din țară. A publicat în colaborare cu Felician Pop, volumul de proză Spovedaniile celor ferecați (prefață Ion Pop) la editura Limes, Cluj Napoca 2020 și volumul de eseuri Din zilele surpării, editura Limes, Cluj Napoca 2020 . În calitate de cantautor și-a lansat de curând un CD de muzică folk intitulat Cord și corzi, muzica și versurile îi aparțin.

 

N.R.: În fotografia principală (colaj), în partea stânga este documentul de la securitate în facsimil; în partea centrală părintele Petru Bologa, la vârsta de 60 de ani, într-o pictură de Nicolae Pop (1975); în partea dreapta Biserica din Apa.




Sighet – album retro (LXXII)

Zona centrală a Sighetului, în perioada interbelică, înainte de cel de-al Doilea Război Mondial, când la Sighet era primar Alexandru Filipașcu.

Se pare că în centrul orașului posibilitățile de relaxare erau mult mai atractive în urmă cu  aproape 90 de ani!

 

Completările cititorilor la această fotografie sunt binevenite.

Salut, Sighet!

NR: Fotografie dintr-o colecție privată.




In memoriam prof. univ. dr. habil. Ioan DZIȚAC (14.02.1953 – 07.02.2021)

Prof. univ. dr. habil. Ioan DZIȚAC s-a născut la 14.02.1953 în comuna Poienile de sub Munte (Maramureș). A urmat clasele primare și cele gimnaziale în comuna Repedea – Maramureș (1960-1968). A absolvit Liceul (Colegiul Național) „Dragoș-Vodă” din Sighetu Marmației, promoția 1972, la bacalaureat obținând media zece la matematică.

După bacalaureat, a urmat Universitatea „Babeș – Bolyai” din Cluj – Napoca, finalizând-și studiile cu nota zece la Diploma de Licență – Matematică (în anul 1977) și, ulterior, a obținut Diploma de Doctor în Informatică cu un calificativ maxim (în anul 2002). În 2019 a obținut abilitarea în domeniul Informatică Economică la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. A fost lector și apoi conferențiar universitar la Universitatea din Oradea (1991-2005). Din 2009 este profesor universitar de informatică la Universitatea „Aurel Vlaicu” din Arad, iar din 2017 este profesor de matematică și informatică la Universitatea Agora din Oradea (unde a ocupat postul de conferențiar între 2005-2009). De asemenea, este conducător de doctorat la Universitatea din Craiova.

A fost profesor asociat la Universitatea Academiei Chineze de Științe (2013-2016) și, de asemenea, membru în Consiliul Consultativ al Facultății de Management of Technology, Hoseo University din Coreea de Sud. Este co-fondator și co-editor șef al unei reviste cotate ISI Web of Science/SCI Expanded (din 2006), International Journal of Computers Communications & Control, nominalizată de Elsevier pentru Journal Excellence Award – Scopus Awards România – 2015 (Factor de Impact în JCR2018 = 1,585). Și, nu în ultimul rând, este membru în Editorial Board și la alte 11 reviste științifice din lume. Este co-fondator și președinte al International Conference on Computers Communications and Control (ICCCC). A fost membru în Comitetele de Program în peste 80 de conferințe internționale. Este Senior Member IEEE din 2011 și membru în alte organizații profesionale (ROMAI, SRAIT, SSMAR, RNG-ISCB etc.). A fost invitat să susțină conferințe în China (2013 – Beijing, Suzhou, Chengdu, 2015 – Dalian, 2016 – Beijing), India (2014 – Madurai, 2017 – Delhi), Rusia (2014 – Moscova), Brazilia (2015 – Rio de Janeiro), Lituania (2015 – Druskininkai), Coreea de Sud (2016 – Asan). Cercetările sale curente sunt orientate spre diferite aspecte ale inteligenței artificiale, soft computing și aplicații ale logicii fuzzy în tehnologie și economie (luarea deciziilor). A publicat 3 cărți, 12 cursuri și materiale suport pentru studenți, 6 proceedings-uri și peste 80 articole științifice în reviste de specialitate și în volumele unor conferințe. Are peste 40 de articole ISI Web of Science și peste 200 de citări din ISI în ISI (fără autocitări, h-index=9). În Google Scholar are peste 510 de citări. A fost inclus printre cei 100 de informaticieni români de pretutindeni, din ultimii 100 de ani, în volumul „One Hundred Romanian Scientists in Theoretical Computer Science”, Editura Academiei Române, precum și în volumul „Civilizația Românească – Știința și Tehnologia Informației în România”, apărut în anul aniversării a 100 de ani de la Marea Unire, tot în Editura Academiei Române (2018). A fost rector al UAO în perioada 2012–2016, fiind reales și pentru mandatul 2016-2020.

În anul 2019 (11 octombrie) a participat la festivitatea de aniversare a Centenarului Liceului (Colegiului Național) „Dragoș – Vodă” (de care-l legau plăcute amintiri și prietenii), când l-am întâlnit pentru prima și – din păcate – ultima dată. Telefonic, am discutat de mai multe ori, atât înainte dar și după ce a răspuns cu toată mărinimia la interviul pe care mi l-a acordat (apărut la 22 iulie 2019 în publicația online „Salut, Sighet!”).

Avea numeroase planuri și idei de a-și intensifica prodigioasa activitate științifică dar se gândea și la posibile „pauze” pentru sine însuși, pentru relaxare și odihnă.

Din păcate, maramureșeanul, prof. univ. dr. habil. Ioan Dzițac a fost „chemat” la Cer duminică, 07 februarie 2021, la o vârstă care-i permitea încă foarte multă implicare științifică, cu doar câteva zile înainte de aniversarea zilei de naștere.

Condoleanțe sincere familiei îndolitate! Dumnezeu să-l odihnească în pace!

Ion MARIȘ

N.R.: Interviul cu  prof. univ. dr. Habil Ioan Dzițac, publicat și în volumul #CNDV100 – Convorbiri – mărturisiri, (Editura Valea Verde, 2019), îl puteți citi aici.




Iuliu Maniu, comemorat la Sighet | VIDEO

Sâmbătă, 6 februarie 2021, au avut loc la Sighet manifestările comemorative anuale în cinstea marelui om politic Iuliu Maniu, exterminat de regimul comunist în închisoarea din orașul nostru (+ 5 februarie 1953).

După un moment de rugăciune și evocare la celula unde a murit Iuliu Maniu, a urmat ceremonia parastasului la Cimitirul Săracilor de la Ciarda. Evenimentul a fost organizat de Partidul Național Țărănesc Maniu-Mihalache (președinte național Radu Rizescu, președinte județean Gheorghe Șiman), iar slujba religioasă a fost oficiată de un grup de preoți greco-catolici condus de protopopul Vasile Iusco.

preot prof. Marius VIȘOVAN




La Răscruce de „Drumuri” (autor, prof. Gheorghe Bărcan)

prof. Gheorghe Bărcan

Oricine în viață, face una sau alta, care uneori ar părea chiar arbitrare, să fie sau să nu fie, dar au fost făcute și, mai apoi, devreme sau mai târziu, să constați că erai la o răscruce de drumuri, că ceea ce părea fără semnificație, atunci, a produs succese sau insuccese majore, că a schimbat destine, în bine sau în rău. Ceva ce semăna a întâmplare, ceva „nimic”, a devenit peste timp un centru, un punct forte de viață, chiar profilul ei; dintr-o răscruce de drumuri, pe unul de mult l-ai ales astfel, fără să-i fi știut continuarea, sosirea, consecințele. Ar semăna cu o sămânță de ghindă ce cade în scorbura unei stânci și care putea cădea altundeva. Rămâne acolo căzută, apoi se mărește, face mici rădăcini, se umflă, crește, crapă stânca și dă naștere unui stejar falnic, ori se frânge sub dărâmăturile stâncii pe care a crăpat-o. Poate fi una sau alta.

1. Încă de mic copil, de la 7-8 ani, îmi plăcea să particip la cele ale casei, cu ceilalți, peste puteri, de multe ori, dar prin liber consimțământ. Astfel, de la zile de post, am trecut la cele de ajun, în Postul Mare, Vinerea, apoi am ajuns, când eram mai mărișor, de 11, 12, 13 ani, să țin ajunul mare, din Joia Mare, seara, până Duminecă dimineață, Ziua Învierii, când mâncam puțină Pască Sfințită. Revenirea la servirea mesei normale, se făcea în 2-3 zile.

Au urmat alte răbdări la făcutul fânului, cu pauze mari între două mese, ajungând ca de la o cană de lapte rece, servită la orele 4, înainte de intrarea în brazdă, la cosit, să nu mai servim nimic până seara la 10, vremea capricioasă, care ne tot amenința, obligându-ne să adunăm și clădim tot pologul uscat, pentru a nu fi degradat de ploaie; și se întâmpla deseori în timpul verii. A fost o educație, o stăpânire a foamei.

La fel și cu munca; de la prășitul câte puțin, la ziua întreagă, destul de mic, un copil, apoi, de la împrăștiat brazde, la întors pologul, la corit (scoaterea lui de la umbră), am ajuns la aruncat fânul pe claie, apoi la tras și purtat căpițe, care parcă-ți smulgeau mâinile din umeri și, de aici, la coasă, progresiv, ajungând la 12 ani un cosaș format, iar la 13 ani să fac cu fratele Ion (17 ani) tot fânul (20 de ha), tatăl nostru fiind concentrat în armată. Se știe că munca la coasă este precum înotul de grea, la care participă întregul organism. Eu aduceam și alimentele de acasă pe deal, la 10 km, câte 25-30 de kg odată, săptămânal. Aceste munci grele începeau de regulă la 17-18 ani și nu de mic copil; nu mi-au fost impuse, dar m-am angajat singur în ele. A fost o alegere salvatoare într-o Răscruce de Drumuri, pentru detenția cumplită ce a urmat, încă de mic. Foamea nu mă durea, doar mă slăbea, iar mușchii îmi erau numai fibră puternică, încheieturile și oasele întărite. Fără pregătirea, nebănuit de utilă , mă prăbușeam în puține luni și nu rezistăm cele 29 îndurate!

2. În ziua de 08.09.1948, de Sfântă Mărie Mică, treceam pe la unchiul, pentru a-mi lua la revedere, în câteva zile urmând să plec la școală, la Sighet. Înainte să ies, mi-a spus că mama mi-a transmis să duc pe inginrul Pop Mihai la noi, pentru 2-3 zile, la Sighet fiinf forțat să-și schimbe cultul greco-catolic și el nu voia. El era logodnicul nepoatei soției unchiului. Aveam două alternative: să-l ascult, sau să refuz, pentru a merge acasă să întreb și apoi, eventual, să revin, mai ales că mă îndoiam de cele afirmate; cunoscându-l pe tata, nu credeam să fi fost de acord, așa cum s-a și petrecut în realitate, fiind deja multe peresecuții pe această temă. Au urmat multe dezvoltări, continuări și eu, pentru a salva situația de multe arestări, de vieți umane, consecință a acestei diversiuni, am plătit cu 29 de luni de detenție cumplită, acoperind, tăinuind și protejând totul, urmată de alte sancțiuni pe afară, exmatriculări, restricții domiciliare, toate la un loc însumând 12 ani de chinuri și persecuții. Acestea doar pentru refuzul meu de a colabora cu Securitatea, de a le fi complice în trădări și ucideri, în trei solicitări făcute, la rând. În această Răscruce, drumul ales a fost o eroare, a produs multe suferințe, scăparea mea fiind o minune, dar a fost de demnitate, cinste și măreție.

3. Eram elev în clasa a IX-a la Liceul „Dragoș-Vodă” din Sighet și, în ziua de vineri, 01.04.1949, mă întorceam de la Biserică și, cu mâna pe clanța ușii de la intrare, gata să intru la prima oră. După programul de internat, aveam o jumătate de oră până la începerea cursurilor și, deseori, mergeam la biserica romano-catolică, foarte aproape de liceu, pentru câteva minute. M-am răzgândit și n-am intrat la oră, ci am mers la autogară să văd orarul cursei, urmând să plec acasă din ziua următoare, pentru un concediu medical, având un început de pneumonie. La autogară, autobuzul de Iza tocmai sosise și, printre primii care se dau jos, este chiar mama. Speriată, zgâriată și bucuroasă că mă vede, mă ia deoparte și-mi spune: au tăbărât în miez de noapte la noi securiștii, miliția și au căutat peste tot pe Mihai, dar nu l-au găsit, deși era sub nasul lor. Le-am spus că a fost pe la noi, dar a plecat, nu știm pe unde. Ei excelau în brutalități și teroare, nu în inteligență. Au intrat securiștii la liceu, la prima oră, pentru a mă aresta, dar eram absent. Alegerea drumului din Răscruci, a fost salvator de viață. Cu pneumonie, în detenția celulară comunistă, nu rezistăm multe zile.

4. La Securitatea din Satu Mare, unde am fost transferat, m-au mutat, din celula inițială, într-un beci mai de jos, în întuneric beznă, cu pământ pe jos și plin cu șobolani. Ca mobilier era o tablă de scândură jilavă, care, punânad-o pe cant îmi folosea de scaun și când somnul mă dobora, mă culcam pe ea, cu zeghea peste cap și gât pentru a mă proteja de mușcăturile lighioanelor. M-au mușcat de picioare și, când am prins pe unul cu mâna, care mă mușca de picior și l-am trântit de perete, m-a mușcat și de mână. Am început apoi să simț o mare fierbințelă în respirație, cu delir (febra mușcăturii de șobolan) și atunci m-am târât la ușă și am tot bătut, cu un pumn, cu altul, credeam, inutil. Dar tunelurile acelea subterane aveau rezonanță și-i deranja pe cei „de sus”. A venit un securist să mă sancționeze, dar, deschizând ușa, am căzut peste prag afară, pierzându-mi apoi cunoștința. Am simțit că m-au târât în „celulă mea” și, când m-am trezit, eram dezechipat de zeghe și îmbrăcat cu hainele mele, fără a ști nimic din ce s-a întâmplat, și doi civili mă predau la Penitencarul din Bistrița. A durat mult timp până au decis și organizat transferul și cu drumul, sigur cu mașina, am dormit mult, eram în stare gravă. Dacă rămâneam, leșinam și pe acea scândură, mă acopereau și mă devorau șobolanii. Când intra securistul ar fi avut o tresărire de durere: vedeau zeghea sfârtecată. Drumul spre ușa beciului și zgomotul făcut, a fost singurul salvator în Răscrucea de drumuri, parcă de Cineva indus.

5. Eliberat în 04.05.1954, după o lună de spitalizare și tratament pentru refacerea unui schelet eliberat din temniță și după două luni de serviciu ușor (un semiserviciu), decizia aceea „nebună” de a mă repezi la două clase de liceu rămase, cu examen de maturitate, era nefirească. Programul, atât de dens, a mai fost încărcat și cu examenul de admitere la o facultate grea, cea de Matematică-Fizică și, în perioadă rămasă, iunie-august, a rezultat o reușită de excepție, la toate, promovând clasele și reușind și la facultate, pe locul 30 din 180 admise, în prima treime, într-o concurență de peste trei candidați pe loc. Ceea ce „m-a mânat în luptă” a fost încorporarea din toamnă, cu alți 3 ani de amânări, armată de 2,5 ar fi fost tot la muncă. Dar în postură de student am făcut-o elegant, în cadrul facultății. Am reușit cu un somn extrem de redus, cu determinare, folosind uneori ligheanul cu apă rece, sau plimbarea prin roua dimineții, când există, cu concentrarea întregii capacități, cu multă voință, „a fi sau a nu fi”! Deși eram unul din cei mai buni studenți din an, am fost exmatriculat prin minciuni, abuz și ticăloșenie, din anul IV, ultimul an de sudii, în 08.02.1958. Drumul ales la acea Răscruce, prin așa intensă muncă, asociată și cu refuzul de a fi colaborator al Securității, a fos de excepție și prilej de măreție, deci un mare succes, deși am fost exmatriculat, pentru că a continuat la fel, onorabil, după aceea. În anul 1954, am fost deținut, eliberat, internat la spital, cu serviciu, elev și student !

6. Au trecut 5 ani și toate încercările de reînmatriculare au eșuat, fiind muncitor în curs de calificare pe șantierul Brazi-Ploiești. Am promovat examenul de admitere la Politehnica București, la 31 de ani, o reprofilare târzie. Am mai încercat o ultimă dată la Ministerul Învățământului, pentru reînmatriculare și m-a Primit Directorul General din MI, tov. Turcu. La solicitarea făcută, îmi spune: „Nu mai încerca: ai fost condamnat, n-ai recunoscut în acte și totul este încheiat!” Dar eu n-am fost condamnat și am recunoscut ce trebuia, i-am răspuns. „Dacă faci dovadă aceasta, te reînmatriculăm”. Am avut ideea de a cere reabilitarea la Tribunalul Vișeu și dl. judecător Bartoc mi-a respins cererea, ca fiind fără obiect, eu nefiind condamnat, cu cazierul curat. Am trimis această Decizie la tov. Turcu, care mi-a aprobat deîndată reînmatricularea și mi-am reluat studiile în octombrie, 1962, terminându-le în 1964, după 10 ani de la începere: 1954-1964, onorabil. Decizia cu solicitarea reabilitării a fost extrem de bună, în această Răscruce, genială.

7. Eram cu afecțiuni cardiace grave, fibrilații atriale, cu secvențe ventriculare, de mare amplitudine, cu mulțimi de flatere și internări la secțiile de cardiologie, în timpul unei perioade de aproape 30 de ani. Am avut mulțimi de internări cu săptămânile, la spitalele din Borșa, MM, din Baia Mare și, mai ales din Cluj-Napoca. Domiciliind deja la Cluj -Napoca, cum se întâmplă ca o criză cardiaca să treacă în câteva ore și să mă întorc acasă, altele după 2-3 zile, săptămâni, mi s-a stabilit progamul să iau 2 tablete de Rithmonorm, când apare criza, să aștept o oră și, dacă nu se ameliorează, să merg la urgențe. Am urmat acest tratamaent cu anii și o dată, însă, încalc regula stabilită și îndată ce se produce fibrilația, chem taxiul și merg la urgențe. Imediat ce mă pune pe „masă”, doamna doctor trece la telefon și-mi aud numele, apoi, ajutată de doi rezidenți, îmi face pe loc șocul electric, deși acesta se face cu pregătire, sau adormire. Mă uit la Monitor și observ pulsul de 250/minut; un rezident îmi spune că era de 300/minut și șocul electric era o mare urgență, pentru că inima se putea face bucăți. Decizia, contrară regulii, a fost singura soluție de salvare. Am rămas 10 zile la terapie intensivă, apoi am făcut o operație pe cord (ablație) la Nantes, în Franța, în 2007. După 3 ani am mai avut un puseu asemănător și am mai rămas 6 zile la terapie intensiva. Mi s-a făcut o nouă intervenție pe cord, în 2010, tot în Franța, de către acealași chirurg român, domnul dr. Marius Andronache, specialist în ablații, în Franța. În țară mi-au refuzat operația din cauza vârstei. Aceasta a fost cea mai grea Răscruce, cu o singură abordare salvatoare și pe aceea am ales-o, cu totul arbitrar, plecarea imediată la urgențe. Nu o pot interpretă decât în domeniul minunilor, cu mulțumiri Domnului și, de atunci, s-a așternut liniștea, cu un tratament susținut.

Cele relatate simplu și atât de rezumativ aici, s-au întins pe ani mulți de zile, de greutăți, necazuri, persecuții și suferințe, de speranțe, nădejdi și descurajări, încheindu-se, după grele lupte, cu succes, trăind și bucurându-mă de ele în măsura permisă de vremile și moralităților timpului în care trăiam.

prof. Gheorghe BĂRCAN, fost elev al Liceului „Dragoș-Vodă”, Sighet
Minneapolis, Minnesota, USA, 01.02.2021

foto: Marin Slujeru

 




In memoriam Ioan (Ivan) Ardelean, poet și prof. univ. dr. emerit (04.06.1942 – 03.02.2021)

Ioan ARDELEAN (pseudonim literar: Ivan Ardelean) s-a născut la 04 iunie 1942, în Crăciuneşti, Maramureş. A absolvit Liceul „Dragoș Vodă” în anul 1961 și, ulterior, Facultatea de Fizică a Universității Babeș – Bolyai, Cluj Napoca (1966). A fost doctor în fizică al UBB Cluj Napoca din anul 1980 și profesor universitar la Universitatea Babeș – Bolyai, Cluj Napoca. A primit Premiul Academiei Române „Constantin Miculescu” 1980.

Debut absolut cu poezia „Cântec” în cotidianul ucrainean „Novîi Vik” din Bucureşti, 1961. Debut editorial în 1971, în volumul colectiv „Timp Înaripat”, al scriitorilor ucraineni din România. Prezent în „Antologia poeziei ucrainene din România” de Şt. Tcaciuc (2000) și în volumul „Voi, cuvinte!” (Editura Valea Verde, 2019), antologia poeților absolvenți ai Liceului „Dragoș – Vodă” din Sighet.

În anul 2012, a primit titlul de profesor universitar emerit, iar în anul 2007 Universitatea din Oradea i-a acordat distincția Doctor Honoris Causa. Conducător de doctorate (fizică) din anul 1990, la UBB Cluj. A publicat numeroase articole și lucrări științifice.

Volume de autor: Drumul, lb. ucraineană, versuri, 1987; Nostalgia ferestrelor, lb. ucraineană, versuri, 2000; Dincolo de pragurile cerului, lb. ucraineană,. versuri, 2001; Daţi cerului azur, lb. română, versuri, 2001; Cu mâinile înălţate spre cer, lb. ucraineană, versuri, 2002; Vise de toamnă, lb. ucraineană, versuri, 2003; Însemnări de călătorie, lb. română, 2004; Gânduri argintii, lb. ucraineană, versuri, 2005; Urme ruginii, lb. ucraineană, versuri, 2006; Dansul absolut, lb. Ucraineană, 2009; Nostalgia ferestrelor – antologie, lb. ucraineană, 2010; Umbrele cuvintelor, lb. ucraineană, versuri, 2014; Simfonia sufletului, lb. ucraineană, versuri, 2017.

A fost distins în anul 2001 cu Premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru poezie în limba ucraineană (volumul Nostalgia ferestrelor, 2000).

Membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Cluj din anul 1990.

A încetat din viață azi, 03 februarie 2021, la Cluj – Napoca.

Echipa „Salut, Sighet!” este alături de familia îndoliată și transmite sincere condoleanțe! Dumnezeu să-l odihnească în pace!

Salut, Sighet!




Biblioteca Municipală „Laurențiu Ulici”, la un click distanță!

Vă anunţăm cu bucurie că biblioteca oraşului nostru este de azi înainte mai adaptată noilor realităţi, mai modernă şi sperăm noi, mai practică.

Astfel, toţi cei interesaţi vor putea accesa CATALOGUL ON-LINE al bibliotecii – printr-un simplu click pe butonul albastru „FOLOSEŞTE APLICAŢIA” – având astfel posibilitatea să facă un tur virtual printre rafturile noastre şi să îşi aleagă cu răbdare cartea dorită, sau să verifice de la distanţă şi în orice clipă dacă ceea ce îî interesează în mod deosebit se regăseşte în colecţia bibliotecii. Mai mult decât atât, pentru aceia interesaţi dintre dumneavoastră, există şi posibilitatea de a rezerva cartea de care aveţi nevoie.

Dar iată şi ceea ce mai trebuie să ştiţi în vederea utilizării acestui nou serviciu: odată accesat linkul ce duce la catalogul nostru online (https://sighetumarmatiei-mm.ebibliophil.ro/…) aveţi posibilitatea să navigaţi ca un simplu vizitator anonim – în special dacă doriţi doar să aruncaţi o privire în colecţia noastră. Pentru cei înscrişi deja la bibliotecă, sau pentru cei care doriţi să deveniţi cititori cu această ocazie, există posibilitatea de a vă face un cont pe această pagină, durează câteva minute. (Nu uitaţi să activaţi apoi acest cont, pentru a deveni funcţional, veţi primi un mail cu un link pe care trebuie să îl accesaţi).

IMPORTANT! Cei care intenţionează să folosească în viitor opţiunea „Rezervă”, este obligatoriu să facă un singur lucru: să adauge atunci când îşi fac un cont, o adresă de email pe care mai apoi să ne-o comunice (telefonic, verbal sau printr-un mesaj pe pagina de facebook a bibliotecii, împreună cu numele lor complet, aşa cum figurează în CI). Fiţi convinşi că noi nu o vom folosi la nimic altceva, decât pentru a o adăuga în fişa dumneavoastră de înscriere la bibliotecă. Adresa dumneavoastră de email este cea care face legătura dintre catalogul online şi fişa dumneavoastră de cititor.

Odată creat şi activat acest cont personal, el vă va permite să vizualizaţi toată activitatea dumneavoastră în bibliotecă – istoricul împrumuturilor, împrumuturile active etc., şi vă va permite să rezervaţi oricare dintre cărţile disponibile în acel moment.

Suntem în faza de testare a acestui serviciu şi pentru început am decis ca fiecare cititor să poată rezerva o singură carte, o altă rezervare putând fi făcută doar după ce precedenta a expirat, sau dacă a fost anulată. Durata unei rezervări este de 24 de ore, însă rezervările de vineri îşi vor întinde valabilitatea până luni inclusiv.

Pentru orice alte nelămuriri, vă aşteptăm să ne contactaţi la secţiunea mesaje, promitem să vă răspundem cu promptitudine.
Sperăm ca acest catalog on-line să vină cu adevărat în sprijinul dumneavoastră şi vă aşteptăm cu nerăbdare la #bibliotecafrumoasă!

Comunicat de presă

 

sursă foto: arhivă Biblioteca Municipală „Laurențiu Ulici”




Urmărit de Securitate prin pădurile Maramureșului (autor, Marius Vișovan)

O mare personalitate a luptei anticomuniste din România și a medicinei românești, dr. Teofil Mija, (originar de lângă Mediaș, 12 ani în temnițele comuniste și trecut la cele veșnice la Brașov acum 10 ani) a absolvit Facultatea de Medicină din Cluj și a fost numit în Maramureș în circumscripția Săcel – Săliște în 1948. Marele val de arestări din 14/15 mai a aceluiași an l-a surprins în Borșa unde dorea să-si viziteze colegul (de facultate, dar și de rezistență anticomunistă), dr. Emil Boieru, și el numit de curând în Maramueș. Ajungând în preajma locuinței acestuia află că Securitatea este acolo, dar Boieru a reușit să scape sărind pe geam. Teofil Mija face cale întoarsă, încercând să iasă din Borșa și să se întoarcă la Săcel, fiind urmărit de echipa de securiști de la Sighet condusă de locotentul Beni Ștern, o „brută sadică” (mulți maramureșeni aveau să cunoască cruzimea acestuia în anii următori).

În acea noapte de groază, Teofil Mija va parcurge mai mulți kilometri pe întuneric, peste munte, pe drumuri cunoscute și necunoscute, ascunzându-se și ferindu- se pe cât posibil să fie văzut, trecând prin numeroase pericole reușind să scape cu viață și salvându-și (deocamdată) libertatea. Să-l lăsăm pe eroul nostru să relateze el însuși tensiunea, groaza dar și speranțele momentului.

Ajuns în șosea, mi-am mai făcut o cruce, am mai rostit un Tatăl nostru și un Doamne ajută și am pornit cu pași grăbiți spre Moisei. Casele au început să se rărească. Mă simțeam mai singur ca oricând, dar aveam convingerea că Dumnezeu nu mă va lăsa… Nu cred că am parcurs mai mult de un kilometru de drum spre Moisei, când deodată zăresc apropiindu-se o caruță cu cai mergând la pas. În căruță erau militari, desigur jandarmi. Se apropie de mine, îi auzeam vorbind. Probabil mergeau la Borșa la raport, sau poate erau noi ajutoare chemate pentru scotocirea și încercuirea zonei. Fără a sta mult pe gânduri, am sărit peste gard într-o grădină cu un lan de ovăz. Am căzut direct într-un șant plin de apa și noroi…am stat nemișcat până a trecut căruța…am putut distinge bine prin gard că erau 6 militari… M-am hotărât să nu mai cobor pe șosea, pentru a evita astfel de întâlniri nedorite. O voi lua deci peste munți, prin pădure, până la Moisei. Trebuia să ajung pe vârful versantului ce despărțea Valea Vișeului de Valea Izei, căci de acolo îmi va fi mai ușor să cobor spre Săcel. Eram convins că în acel teritoriu mă voi putea descurca mai bine, chiar și pe întuneric. Și așa am pornit din nou la drum…

Nu puteam găsi nicio cărare prin pădurea deasă, mă înfundaam tot mai mult în desișuri, prin teren când mlăștinos, când stâncos, cu spini și cu urzici… mi-au ieșit în cale pâraie de munte cu ape repezi și reci ca gheața, câteodată apa ajungându-mi până la genunchi… de multe ori cădeam alegându-mă și cu câte un strat gros de noroi în părul capului. Simțeam că am sloiuri de gheață pe spinare, ca apoi să mă cuprindă o sete chinuitoare. Din când în când îmi umezeam buzele în roua ierbii și astfel reușeam să mai potolesc setea… Mă ispitea un mic popas ca să-mi refac puterile, dar rațiunea îmi ordona că n-am voie să cedez, pentru că dacă rămân locului câteva minute nu mă voi mai putea urni la drum. Cu cât puterile voiau să mă părăsească cu atât îmi creștea îndârjirea și voința de a rezista. Încercam să apreciez distanța parcursă după luminile dintre case, care erau din ce în ce mai îndepărtate. Dar, spre miezul nopții au dispărut și aceste singure repere de orientare. Fără să vreau, pe dinaintea ochilor minții a început să mi se perinde tot firul vieții mele mai ales speranțele și idealurile neîmplinite … am dorit și eu, alături de atâția feciori cinstiți și curajoși ai acestui neam românesc să nu trădez sacrificiile și jertfele eroilor și martirilor săi…pentru asta eram hăituit în miez de noapte…Nu mi-au ieșit în cale fiare sălbatice, dar simțeam cum îmi dau târcoale fiarele cu chip de om. Aveam în tot acest timp convingerea că Dumnezeu nu mă va părăsi.

Când a început să se crape de ziuă, pe la orele 3-4 am ajuns la culmea despărțitoare a văilor Vișeu și Iza. În sfârșit acum puteam coborî spre Săcel. O dată cu răsăritul soarelui, după o noapte atât de neagră, începeau să se strecoare șuvițe de lumină. Sub un cer senin puteam zări limpede ambele văi șerpuind în zare. Privind la cer mi-am adus aminte de formularea lui Kant… cerul înstelat deasupra mea și legea morală din mine…. la vreo 20 de metri am zărit conturul șoselei care cobora spre Săcel, știam că e un risc de a mă întâlni cu șoferi de camion sau alte utilaje de la șantier, dar eram deja pe hotarul circumscripției mele, mă puteam orienta și apăra mai bine. Am luat-o pe șosea la vale, dar bocancii nu voiau să mă mai asculte. Erau sparți, unul cu talpa găurită celălalt cu ea desprinsă…. pe pantele cu înclinație mai mare grăbeam așa de mult pasul că mă trezeam fugind… foloseam toate scurtăturile perpendiculare ca să câștig timp… Atunci m-am convins pentru prima data în viață că se poate merge și dormind. Peste voința mea mi se închideau ochii pe câte o porțiune mai domoală, apoi mă trezeam brusc…
După vreo oră bună de coborâre pe scurtături, am ajuns la marginea satului Săcel. Am ocolit câteva grădini și prin alta am pătruns în curtea unde știam că locuiesc cei trei prieteni ai mei, care m-au ascuns apoi câteva zile și m-au îngrijit… aveam febră, făcusem congestie pulmonară. De trei ori în acele zile Ștern și dulăii lui au dat târcoale dispensarului nostru, furioși și frustrați că „banditul” le-a scăpat din gheare…

Peste o săptămână am părăsit defintiv Maramureșul. Adio, Maramureș Voievodal, cu locuitorii tăi minunați și atât de buni români cu pitorescul și cu farmecul tău de neuitat, atât de încântător! (Teofil Mija, Generația neînfrântă)

Preot prof. Marius VIȘOVAN




Există un timp pentru orice (autor, Crina Voinaghi)

prof. Crina Voinaghi

Petrecea multă vreme gândindu-se la timp. Își aducea aminte că în copilărie avea ore întregi ba chiar zile lungi de plictiseală în care timpul se târa asemenea unui melc hotărât să ajungă ultimul la frunza de varză. Nu mai ținea minte de când timpul îl înșela și împărțea ziua în câteva momente cheie cum ar fi toaleta de dimineață, plimbarea de după-amiază încetinită de baston, scuturatul pernelor care îl făcea tot timpul să strănute și serialul de seară devenit tot mai siropos odată cu trecerea anilor. Și apoi de la capăt. Ca și cum ar fi aceeași zi pusă pe repeat. Ca și cum tipul înalt care făcea un maraton în mai puțin de trei ore, bărbatul carismatic după care femeile întorceau capul pe stradă, divorțat la doar doi ani după nuntă și care nu s-a mai recăsătorit, ar fi dispărut. Pur și simplu. Nu s-a transformat, a dispărut, nu îl mai recunoștea în nimic. Nici în mersul șovăielnic, nici în ridurile care îi brăzdau fruntea, nici în ochii apoși, nici măcar în vocea devenită răgușită și ezitantă.

Apoi au început să îl doară toate deodată. Vârsta, asta e, cnp-ul, îi spunea vecina de la trei care îi aducea din când în când o prăjitură, vorbeau de trecut, de copii iar timpul devenea vioi, întinerea și cânta cu toate limbile ceasului vechi cu pendul de pe hol. A venit și fata lui din Elveția – singurul copil pe care îl avea – cu două săptămâni înainte de Crăciun.

– Tată, ți-am spus să ai grijă de tine! Of, de ce nu ați mai făcut voi un copil! Tu ești într-o parte, mama în alta, am și eu viața mea! zicea ea cam de două ori pe zi cu ochii la ceasul micuț de la încheietură.
– Apoi nu trebuia să vii dacă te-am deranjat, îi răspundea el pieptănându-și părul rar și alb. Avea ticul ăsta ori de câte ori se simțea ofensat, îl păstrase din tinerețe când avea un păr des și frumos, cam așa ca al fetei lui.
– Nu mă enerva! Mi-am luat două zile de concediu. Cu week-end-ul, patru. Merg cu tine să-ți faci analize, te pun eu pe picioare.

Nu i-au ieșit bine analizele. Fata lui a plecat după patru zile timp în care i-a întors casa pe dos, a ridicat praful din covoare, a gătit exagerat, a servit mesele la ore fixe, a aerisit continuu, el suferind de frig și dorindu-și să nu fi venit. Plus că vorbea tot timpul la telefon într-o franceză pițigăiată și miorlăitoare. Nu suferea franceza. I se trăgea din școală probabil, de la conjugarea infinită a verbelor și de la profa care urla pronunția.

S-a internat pentru trei zile – pentru mai multe investigații cică – iar timpul nu mai era împărțit, devenise un lac mâlos nemișcat, cu miros de clor și medicamente. Poate și pentru că își lăsase ceasul și telefonul acasă spre disperarea celor doi prieteni ocazionali pe care îi mai avea și a fiicei lui, singurii care îl mai căutau. Poate l-ar fi sunat și vecina de la trei, cine știe? În lipsa unui ceas urmărea defilarea asistentelor, a medicilor, a infirmierelor, a celor care veneau în vizită, doar noaptea erau perioade de liniște întrerupte de suspine mai sonore. Apoi nu mai putea să doarmă iar timpul îl cuprindea în plantele lui unduitoare.

După Crăciun au început să-l doară mâinile. Pur și simplu. Timpul aproape s-a oprit în loc dar cel mai ciudat era cât de mult le simțea ale lui, așa dureroase și atârnându-i greu de corp. Ar fi vrut să le smulgă și să le pună deoparte, măcar cât să poată dormi dar erau ale lui, ramificații devenite inutile ale unui corp ticăind mut. A avut timp în acele nopți să-și aducă aminte toată adolescența. Clavicula unei fete blonde, cerul mânjit de stele văzut dintr-un câmp de maci, roșul unghiilor tipei de la bar care îi dădea restul de la paharul cu gin și el care îi prindea mâna caldă spunându-i „Păstrează-l!” Mama lui tot timpul cu cearcăne, bicicleta negru cu galben la care pedala ca un apucat, muzica răsunând dintr-un garaj unde era clinchet de pahare și versuri de la Pink Floyd. Cât de repede a trecut acea perioadă, uneori se întreba dacă sigur e a lui, dacă nu cumva a inventat-o. Au mai fost momente fericite, sigur că au fost, dar perioade întregi ca atunci, asta nu mai ținea minte. Poate era și el de vină, nu lua timpul în serios, credea că e egal, corect, altruist. S-ar întoarce să mai stea cu fata blondă, să îi sărute clavicula ca în acele seri de iulie, să nu se însoare atât de repede și prostește cu cea mai bună prietenă a ei doar ca să se răzbune pentru a și uitat ce, să nu se mai îngroape în lucru devenind un străin pentru propria lui familie.

A durat câteva nopți dureroase până și-a dat seama că toate gândurile sunt inutile, că timpul îl păcălește în continuare provocându-l să se gândească la ceva mort, trecut, terminat, devenit atemporal. Când și-a dat seama de asta nu l-au mai durut mâinile. A dormit toată noaptea iar dimineața s-a simțit tânăr, energic. Și-a dat jos ceasul de pe mână și a oprit pendulul din hol. Apartamentul încărcat de tablouri, pături, milieuri și vaze de cristal i-a părut brusc apatic și inutil. S-a îmbrăcat lejer și a urcat încrezător la etajul trei. Era o zi numai bună de făcut o plimbare prin oraș, iarna se transformase prematur în primăvară.

prof. Crina VOINAGHI

sursă foto: mediafax.ro/Persistența memoriei, Salvador Dali




Iarna tinerilor (autor, Maria Tirenescu)

Iarna tinerilor

Copii grămadă
pe uliţă la şotron–
primii fulgi de nea
*
Moină de seară –
ea desenează un cal
alergând pe câmp
*
Patine ruginite –
copiii joacă fotbal
pe zăpada moale
*
Aşteptând trenul –
mâinile îngheţate
pe bagaje
*
Dealul satului –
crivăţul colorează
feţele copiilor
*
Tren de navetă –
galerie de artă
pe-un geam aburit
*
Cer de iarnă –
zărind un asteroid
printre stele
*
Cosând o inimă
pe căciuliţa fetei –
ninge domol
*
Zăpada sclipeşte –
două inimi desenate
pe fereastră
*
Ninge cu fulgi mari –
ea visează un tort
ca o inimă

Maria TIRENESCU

foto: Peter Lengyel




Sighet – Ziua Internațională de Comemorare a Victimelor Holocaustului | VIDEO

Miercuri, 27 ianuarie 2021, comunitatea evreiască din Sighet a marcat, în cadru restrâns din cauza pandemiei, Ziua Internațională de Comemorare a Victimelor Holocaustului.

27 ianuarie este data la care, în 1945, cel mai mare lagăr nazist de exterminare de la Auschwitz-Birkenau (astăzi în Polonia) a fost eliberat de armata sovietică.

Video, dr. Sorin MARKUS

Foto: Cristian Pavel (stânga)/captură video (dreapta)