Luni, 09 iunie 2025, la Ferești (Perla Cosăului) a avut loc evenimentul „Pă Mara, pă lângă apă”. Au fost interpretate bine cunoscute… Șlagăre, șlagăre! Au urcat pe scenă interpreți de referință ai muzicii ușoare românești.
În continuare un video cu… Maria Gheorghiu:
Foto & video, dr. Sorin MARKUS
Tragica beţie
Adulmecă-mi povara trădărilor de-a rândul,
beţia risipită prin fumul de ţigară,
păcatele cu fapta sau cu gândul
şi câte şi mai câte, rămase pe afară.
A vieţii mele haină e mult prea răvăşită
şi poate că-s tardive, aceste spovedanii,
cum nărăvaş e gândul ce duce în ispită,
spre doamna cea cu coasa, care-mi scurtează anii.
Dar nu-i aici sfârşitul, nici boala fără leac,
rostirea este apa cea limpede-n izvoare,
pădurea de pe Hera – mai creşte un copac
care reverberează-n cuvinte şi nu moare.
Căci numai prin cuvinte, pot să-mi plătesc greşeala
de a fi amant pe viaţă şi verbului supus.
Eu sunt, doar muritorul, ce nu cunoaşte fala.
Eu muşc din mărul vieţii, cel din Rona de Sus.
Aici și curge rostul, cel preschimbat în vin
şi în răchie tare, mustind a epitete.
Zâmbeşte chiar Esenin, înduioşat puţin
şi parcă te întreabă: „tu, tot mai scrii, poete?..”
Iar pentru toate-acestea, tu fă un semn în grindă,
dă cep de-acuma sticlei, vreau, iar să beau cucută,
în tragica beţie, mai adă-mi şi-o oglindă
ce nu mă recunoaşte şi mă priveşte mută.
***
Mihai Hafia TRAISTA (n. 15 iunie 1965, Sighetu Marmației, județul Maramureș) este un poet, prozator, dramaturg, publicist, jurnalist, grafician și actor amator român, de origine ucraineană.
Mihai Hafia Traista s-a născut pe data de 15 iunie 1965, în Sighetu Marmației. Fiul lui Mihai Traista și al Hafiei (născută Nistor), țărani din Rona de Sus.
A urmat cursurile școlii primare în satul natal, apoi a continuat studiile la Liceul „Dragoș-Vodă” din Sighetu Marmației, de unde este exmatriculat în clasa a X-a, reușind să termine treapta I de liceu la școala din Rona de Sus.
În continuare a urmat Școala Profesională de Lăcătuși-mecanici din cadrul Liceului Industrial Nr.1 din Baia Mare și un curs de bucătari la Școala Populară de Arte și Meserii din Sighetu Marmației, însă nu practică niciuna din cele două meserii.
În anul 1997 termină cursurile serale liceale la Grupul Şcolar pentru Industrie Mică şi Servicii din Sighetu Marmaţiei. În același an se înscrie la Facultatea de Litere a Universității „Ștefan cel Mare” din Suceava, pe care o abandonează în al doilea an de studiu.
În anul 2010 absolvă Facultatea de Filozofie şi Jurnalism a Universității „Spiru Haret”, din Bucureşti, iar în anul 2012 Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine a Universității Bucureşti.
În anul 2014 absolvă Masteratul de Strategii Comunicaţionale Interculturale a Facultății de Limbi şi Literaturi Străine, Universitatea Bucureşti. Tot în același an se înscrie la Şcoala Doctorală de Studii Literare şi Lingvistice a Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine, Universitatea Bucureşti.
În anul 2020 obține titlul de Doctor în Științe Filologice, cu teza „Ucrainenii și rușii. Reprezentări Imagologice”, sub îndrumarea prof. dr. Constantin Geambașu.
Înainte de revoluție lucrează ca țapinar la exploatările forestiere din județele Gorj, Caraș Severin, Arad; muncitor necalificat pe diferite șantiere de construcții (Drobeta Ternu Severin, Iași, Vaslui, Oradea, Aiud, Baia Mare); vagonetar în minele din Valea Jiului (Dîlja, Livezeni, Bărbăteni); muncitor la diferite CAP-uri din județele Timiș și Tulcea; cioplitor în piatră, zugrav, etc.
1989 – 1991 – magazioner/ casier plătitor – I.F.E.T Sighetu Marmaţiei;
1991 – 1998 – militar angajat – Poliţia de frontieră Sighetu Marmaţiei;
1998 – prezent – redactor – revista literară a scriitorilor ucraineni din România Наш Голос – Uniunea Ucrainenilor din România;
2004 – 2012 – vicepreşedinte – Asociaţia Dascălilor Ucraineni din România;
2012 – prezent – redactor şef – revista literară Mantaua lui Gogol;
2012 – prezent – preşedinte – Asociaţia Cultural Creştină a Ucrainenilor din România „Taras Şevcenko”;
2011 – 2019 – vicepreşedinte – Filiala Bucureşti a Uniunii Ucrainenilor din România;
2013 – prezent – director – Editura „Mantaua lui Gogol”;
2014 – 2016 – consilier – Parlamentul României, Camera Deputaţilor;
2015 – prezent – vicepreşedinte – Uniunea Ucrainenilor din România;
2015 – prezent – preşedinte – Comisia de Cultură a Uniunii Ucrainenilor din România;
2016 – prezent – membru al Comisiei pentru Cultură, culte și mass-media a Consiliului Minorităților Naționale;
2016 – prezent membru în Consiliul Parohial al Parohiei Ucrainene din Bucureşti,
2017 – 2020 – redactor – revista literară Rotonda Valahă;
2017 – 2019 – redactor – revista literară Cronograf;
2019 – prezent – președinte – Filiala București a Uniunii Ucrainenilor din România;
2020 – 2022 – membru în Consiliul Administrației Fonduluil Cultural Național (AFCN);
2019 – prezent – Președintele Filialei Minorităților Naționale a Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România;
2023 – prezent membru în Comisia de Premiere pentru Minoritățile Naționale a Uniunii Scriitorilor din România;
membru al Uniunii Scriitorilor din România;
membru al Uniunii Naţionale a Scriitorilor din Ucraina;
membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România;
Membru al Asociației Slaviștilor din România.
Cărţi publicate:
Симфонія шовкових трав – поезії, (Simfonia ierbii de mătase – poezii), Editura Mustang, Bucureşti, 2001;
Калинові ранки – оповідання та казки для дітей, (Dimineţi azurii – povestiri şi poveşti pentru copii), Editura Mustang, Bucureşti, 2004;
Гуцулська душа – оповідання, (Suflet de huţul – povestiri), Editura RCR Editorial, Bucureşti, 2008;
Малинові стежки – оповідання та казки для дітей, (Cărări de zmeură – povestiri şi poveşti pentru copii), Editura RCR Editorial, Bucureşti, 2008;
Не вір своїм очам – гумористичні оповідання, (Nu da crezare ochilor tăi – povestiri umoristice), RCR Editorial, Bucureşti, 2009;
Кладка – гумористичні оповідання, (Puntea – povestiri umoristice), RCR Editorial, Bucureşti, 2010;
Ibovnice cu ochi de Maramureş – povestiri umoristice, teatru, (Коханки з марамороськими очами – гумористичні оповідання, театр), Editura RCR Editorial, Bucureşti, 2011. ;
Omul de dincolo. Femeia în mov – nuvele cinematografice, Editura LibrariumHaemus, Bucureşti, 2013. (Чоловік з потойбіччя. Незнайомка у фіалковій сукні – новели);
Castelul din Rónaszék – roman, У ніч на святого Андрія – роман, Mantaua lui Gogol, 2013, 2015;
Чесні жони – гумористичні оповідання, театр, (Zâmbete maramureşene – povestiri umoristice, teatru), Ed. RCR Editorial, Bucureşti, 2013;
Logodnicii Amaltheiei – teatru, (Наречені Амалтеї – театр), Mantaua lui Gogol, 2014;
Аproapelui cu ură – nuvele şi povestiri, (Ненависть до ближнього – новели та оповідання), Ed. RCR Editorial, Bucureşti, 2014;
«Давидові Псалми» у творчості Тараса Шевченка та молдавського митрополита Дософтея, літературні студії – Editura Mantaua lui Gogol, 2011, („Psalmii lui David” în creaţiile lui Taras Şevcenko şi ale mitropolitului Dosoftei – studii literare);
Степанкова читанка – оповідання та казки, Editura RCR Editorial, Bucureşti, 201 (Cartea de citire – povestiri şi poveşti pentru copii).
Між коханням і смертю – повісті, (Între dragoste şi moarte – nuvele), Ed. RCR Editorial, Bucureşti, 2016;
Scrisoare din Africa – teatru pentru copii, (Лист з Африки – театр), Mantaua lui Gogol, 2016;
Întâmplări din Pădurea Argintată – povestire pentru copii, Editura Mantaua lui Gogol, 2016. (Пригоди лісових друзів);
Teatru – piese de teatru, Editura RCR Editorial, Bucureşti, 2016;
Poezii – volum de poezii, (Поезії), Ed. RCR Editorial, Bucureşti, 2011;
Regula de aur sau Lecția de Paremiologie, (Золоте правило, або Урок Пареміології), Mantaua lui Gogol, 2017;
Конокрадська честь, – повість, Видавництво Тиса, (Onoarea hoților de cai – roman), Львів, 2017;
Незнайомка у фіалковій сукні – (мініроман, оповідання) Видавництво Друге Дихання, Київ 2018. (Femeia în rovhie mov – roman și nuvele);
Під сузір’ям слова, – публицистика, (Sub constelație cuvântului – publicistică), Ed. RCR Editorial, Bucureşti, 2018;
Між коханням і смертю – роман у новелах, видавництво «Растр-7», Львів, (Între dragoste și moarte – roman în nuvele), 2018;
Верхньорівнянські оповідання – оповідання, (Povestiri din Rona de Sus – povestiri), Ed. RCR Editorial, Bucureşti, 2018;
Bolnav de drum – poezii, Editura RCR Editorial, Bucureşti, 2019;
На крилах дитинства – оповідання та казки, (Pe aripile copilăriei – povestiri şi poveşti pentru copii), Ed. RCR Editorial, Bucureşti, 2021 ;
Onoarea hoților de cai – roman, Editura RCR Editorial, București, 2020;
Ucrainenii și rușii – Aspecte Imagologice, Ed. RCR Editorial, București, 2021;
Noaptea Sfântului Andrei, Editura Junimea, Iași, 2021;
Hristosul de tablă, Editura Mantaua lui Gogol, București, 2021;
Лист із Африки. Кочовиколандія – п’єса та оповідання (Scrisoarea din Africa. Kociovykolandia, teatru și povestire), Editura RCR Editorial, București, 2022;
Prințul Fedir Koriatovyci între mit și realitate – Editura RCR, București, 2023.
Salut, Sighet!
Nota redacției: Echipa „Salut, Sighet!” îi urează scriitorului Mihai Hafia Traistă… LA MULȚI ANI!
Centrul Județean de Excelență Maramureș anunță deschiderea procedurii de reînscriere a elevilor care au participat la cursurile de excelență în anul școlar 2024–2025, pentru anul școlar 2025–2026.
Se pot reînscrie elevii care:
Fiecare elev se poate reînscrie la cel mult două discipline.
Termenul-limită pentru reînscriere este 25 iunie 2025.
Pentru detalii suplimentare, vă rugăm să consultați site-ul Centrului Județean de Excelență Maramureș.
www.cjexmm.ro/elevi/selecție-elevi
Comunicat de Presă
MAI
Vremea aricilor și a urzicilor. Secera și harisnya și la lucru!
CAVEIU’
Șantier, dimineața. Lucrătorul în vârstă către cel tânăr: „Hai la pauză!… Ce, n-ai lucrat ieri?… Nu te-ai hodini?…”
LA MEDICI
* Amiază. Așteptăm. O bunică iese din tăcerea ei și își părăsește locul precipitat: „Jaj! Ki kell szedjem a gyereket az iskolábol”
* Ne plângem cu toții de toxicitatea legumelor și a fructelor. O mătușă conchide: „Eu am pus morcozi, ceapă, salată… Ce culegi din grădinuță de la tine acela-i adevărul. Atât.”
* O băbucă aplecată: „Atâta ședere-i acuma! …Două sape la straturi, cu mătura prin casă – aiesta-i lucru? Că mă strâc de cap!”
Sexagenari:
– Ce dantură faină ai, ce dinți mărunți, albi!… E-a ta?
– A mea…, că am plătit-o!
5 Iunie
Ziua Învățătorului. Lumini la Iza, bujori fremătând adormiți prin grădini. Mai încolo, e Luna trandafirilor.
FRENCH OPEN 2025
*
Finala, simplu, feminin. S-a născut un nou îndemn: „DAVAI, COCO!”
*
Finala de simplu masculin a fost presărată cu dulgherisme: „…Ar face bine să intre mai des în teren, din spate nu produce atât demij…/ Hai, lasă-mă! Extrem de curajos și mânaci!…”
Și a mai fost ca o Carte de învățături într-ale tenisului :
– cum se poate câștiga cu 3-2 de la 0-2 la seturi,
– cum se dereglează un mecanism perfect,
– cum pot juca doi oameni 5 ore juma’te de tenis non-stop captivant,
– cum pot fi salvate 3 mingi de meci (sau cum pot fi pierdute)…
Și … „pentru că toate trebuia să poarte un nume” (scuze, Sorescu, Eminescu, Janik, Darren!) li s-a spus: CARLITOS.
Marin SLUJERU
N. R.: Azi fiind ziua autorului Marin Slujeru, membru în echipa noastră de redacție, îi dorim ani mulți fericiți și o neîntreruptă și apreciată colaborare cu publicația noastră. LA MULȚI ANI!
Foto: I. Mariș
Andreea Biro (A.B.): Adriana Trandafir la Sighet! Este incredibil, să ştiţi! E o bucurie imensă şi o onoare, în primul rând pentru că am avut din nou şansa de a vă vedea pe scenă şi pe urmă că aţi acceptat să avem acest dialog, pentru sigheteni. Sunteţi pentru prima dată la noi în oraş?
Adriana Trandafir (A.T.): Nu. Am venit la Sighet pentru prima oară cu ceva timp în urmă, uite aşa, m-am urcat într-un tren şi am zis că trebuie să merg să văd cu ochii mei acel loc… acel loc unde, de sub pământ, suflete şi inimi încă lăcrimează, oase frânte încă vorbesc, încă ţipă, încă îşi strigă libertatea şi luptă pentru adevăr! Şi am fost extrem de impresionată, pentru că una e să ţi se spună, să ţi se povestească, să citeşti, să-ţi imaginezi, alta e să respiri suferinţa lor – acolo. Nici nu-mi venea să calc, simţeam că mă doare. Am fost atât de marcată de lista artiştilor care au trecut prin Sighet! Am fost profund impresionată de şirul copleşitor de nume mari, uriaşe, ale teatrului şi filmului românesc; într-atât încât la întoarcere, m-am şi dus la domnul Constantin Codrescu să stau de vorbă cu dumnealui. Am vorbit, chiar cu o săptămână înainte de a-şi lua zborul către toţi eroii care au trecut prin Sighet – şi pesemne că acum s-au reîntâlnit cu toţii, sunt împreună şi pun ei ceva minunat la cale. Mi-a explicat, mi-a spus (aflasem şi de la Leopoldina Bălănuţă, profesoara şi mentorul meu, de la părinţii mei, care mi-au istorisit multe, precum şi de la un fost deţinut politic, care făcuse Aiudul şi care s-a întors după 17 ani şi a putut să se bucure de libertate, atât cât şi-a sau i s-a permis să se bucure de libertate) şi am înţeles că Sighet are o rezonanţă extraordinară. Nu socio-politic! Ci prin ceea ce eu consider că este sfânt în zona asta, anume lupta pentru libertate – lupta celor care au ales să facă tot posibilul pentru ca noi să gustăm, să ne înfruptăm din libertate. Acum… dacă noi nu mai ştim ce să facem cu ea, nu este vina lor, este în totalitate vina noastră!
A.B: Cum vedeţi situaţia culturii din România, în general, iar pe cea din oraşele mici în particular?
A.T: E greu. Azi, poate mai mult ca oricând. Trebuie să recunoaştem că sunteţi tare departe de noi… iar asta îngreunează lucrurile. Însă teatrul românesc, teatrul ca lume, nu o să moară niciodată, indiferent cât de tulburi ar fi vremurile; nu o să moară pentru că are nişte rădăcini atât de adânci, încât nici un război, nici o confruntare socială, nici o situaţie politică nu îl poate doborî! Îmi spun mulţi Doamnă, mai e generaţia Dumneavoastră şi apoi s-a terminat! Nimic mai fals! Nu s-a terminat! Eu am studenţi atât de valoroşi, copii (pentru că am o şcoală de teatru pentru copii) atât de talentaţi, înzestraţi, dăruiţi, înnobilaţi de Dumnezeu cu har şi cu o minte de laser, încât sunt sigură că ţara asta va încăpea pe mâini bune, cultural vorbind. În orice loc am fost, în orice turneu, în ţară, sau în lume, nu mi s-a întâmplat să mi se spună Nu m-a prins, nu m-a interesat şi nici nu cred c-o să mă intereseze vreodată ce aveţi voi se spus pe scenă.
A.B: Cum aţi defini menirea artistului Adriana Trandafir?
A.T: Eu m-am format şi am evoluat în generaţia de graniţă. Deci probabil echilibrul şi conservarea legăturii: s-a spus despre mine că am fost cea mai tânără dintre cei bătrâni şi cea mai bătrână dintre cei tineri. Consider că Dumnezeu m-a iubit şi mă iubeşte enorm de mult, de vreme ce mi-a permis să stau alături, să-i privesc, să-mi fie profesori nişte zei! Să joc alături de ei! Îmi amintesc când, de la ţară, îi ascultam la radio ori îi priveam la televizor, nu pricepeam unde, cum încăpeau acolo atâtea voci, cum încape un film într-un ecran? Iar când am ajuns la facultate în 1975, când l-am văzut pe Amza Pelea intrând pe uşa Institutului, m-am lipit de perete! Pentru că nu-l vedeam pe profesorul Amza Pelea… ci pe Mihai Viteazu! Astfel, pentru mine, toţi profesorii mei – Octavian Cotescu, Leopoldina Bălănuţă, Dem Rădulescu, Marinuş Moraru, Amza – toţi, toţi erau şi au rămas nişte zei. Nişte zei care, chiar în întunericul care ne înconjoară, sunt faruri! Nu voi avea niciodată suficiente cuvinte, ori timp, să le mulţumesc pentru cât şi câte am învăţat privindu-i!
A.B: Cine v-a fost model şi mentor în familie?
A.T: Mama, măicuţa mea, dar şi bunica (am avut o bunică aşa, Moromete!); stătea pe prispă şi fuma – parcă o văd! – şi am întrebat-o într-o zi Ce e, maică mare, viaţa? Iar ea mi-a răspuns Ei, ce să fie? Iaca, un costum de haine: ne naştem goi şi murim îmbrăcaţi! Atât! Ce n-aş da să-i mai sărut mâinile măcar o singură dată…
A.B: A fost greu drumul? A fost abruptă poteca?
A.T: Când am venit eu de la ţară şi am dat admitere la facultate, intrând prima din prima, în condiţiile în care erau 876 de candidaţi pe 4-5 locuri – şi, credeţi-mă, e relevant ce vă spun, nu o fac ca să mă laud! – mergeam în fiecare seară la spectacole; am prins cea mai bună, cea mai frumoasă perioadă a teatrului românesc, între 1975 şi 90! Greu? Nu, a fost superb! Şi de atunci tot lupt, tot cred, tot sper ca noi, românii, să avem drept carte de vizită cultura. Iar rădăcinile astea adânci nu se vor usca niciodată, nu au cum, pentru că sunt udate de lacrimile profesorilor mei, de sângele înaintaşilor noştri care au luptat pentru toate de care ne bucurăm azi.
A.B: Lupta despre care vorbiţi nu-mi este străină! Străbunicul meu, Protopop Greco-catolic, a fost întemniţat la Piteşti, iar fiziologia familiei mele s-a schimbat iremediabil după aceea. Fiece suntem azi, e şi pentru că el a ales să-şi păstreze verticalitatea, principiile, drumul! Pentru toţi cei ce i-au succedat. Personal, m-am simţit mereu profund legată de lumea scenei, aşa încât, din postura dascălului, fac teatru şcolar de limbă engleză…
A.T: O, superb! Vă aşteptăm la Bucureşti!
A.B: Mulţumim de invitaţie, am fi încântaţi să o putem onora! Aşa cum spuneaţi, copiii sunt minunaţi! Şi merită toate eforturile noastre.
A.T: Da, dar vedeţi ce se întâmplă? Tot mai puţin sunt ascultaţi, tot mai puţină încredere se depozitează în ei! Pentru că, poate, nu sunt perfecţi. Pentru că greşesc. Eu… mereu mi-am recunoscut greşelile! Am făcut greşeli. Şi o să mai fac! Pentru că important nu e ce ţi se întâmplă, important e ce înveţi din ce ţi s-a întâmplat! Profesoara mea Leopoldina avea o vorbă: un artist adevărat este ca o oglindă; dacă cineva dă cu piatra şi oglinda se sparge în mii de cioburi, iar tu iei un ciob, unul singur, unu! tot tu eşti! Aşa simt şi eu. Şi chiar dacă nu aş îndrăzni vreodată să mă compar cu monştrii sacri care m-au format, sper să-mi fi pus amprenta pe studenţii mei. Diriginta mea din liceu a împlinit ieri 90 de ani…
A.B: Ce vârstă frumoasă! La mulţi ani binecuvântaţi!
A.T: … eu acum organizez întâlnirea de 50 de ani de la absolvirea liceului şi abia aştept să mă revăd cu toţi… care mai sunt, că din păcate, au plecat mulţi la cele veşnice, şi-au luat zborul. Se moare atât de des, se moare atât de rapid, nici nu observi şi oamenii au şi plecat de lângă tine! Şi realizezi că ai fi vrut să mai ai timp, să le poţi spune cât i-ai iubit, cât i-ai apreciat. Iar eu asta vreau acum, să le spun celor ce sunt, cât îi preţuiesc – nu mai vreau să mă mai fac vinovată de păcatul tăcerii!
A.B: Bunicul meu, un suflet de artist care mi-a modelat personalitatea, principiile care mă călăuzesc, spunea că singurele greşeli pe care nu le mai poţi răscumpăra sunt cele săvârşite faţă de cei ce nu mai sunt. Pentru că nu mai poţi să te întorci, să ceri iertare… nu mai e cui!
A.T: Înţelept!
A.B: Mi-aş dori să avem teatru la Sighet în fiecare lună! Nu ştiu dacă e posibil, în contextul acesta complicat. Ştiu însă un lucru: toţi colaboratorii asociaţiei Cultura Gratia Urbis, toţi artiştii pe care noi, ori alţi actanţi culturali din zona privată, am reuşit să-i aducem aici, acasă, au fost impresionaţi de public. Acest public însetat, schilodit de lipsuri, dar care aplaudă în picioare minute în şir!
A.T: Pe bună dreptate! Chiar dacă nu sunt condiţii ideale, chiar dacă sala nu e adecvată pentru teatru, ne bucurăm enorm că am venit şi că am jucat aici; pentru ceea ce am citit în privirile oamenilor, pentru căldura lor sinceră.
A.B: Mi-aduc aminte, în 1983 sau ‘84, v-am văzut pentru prima dată pe scenă în rolul Mariei din „Arta conversaţiei”. Am rezonat atunci, din raţiuni extrem de personale, cu fetişcana care spunea, apăsat, uşor zeflemist, cu siguranţă în mod rebel, mon demi-frère. E o amintire luminoasă cu mama, care „şi-a luat zborul”, cum atât de frumos v-aţi exprimat, cu ceva timp în urmă. Sunt prea puţine cuvinte în lumea asta ca să exprim ce a însemnat azi să vă am aici, să împărtăşim gânduri, nostalgii, dar şi speranţe!
A.T: Eu sunt … uşor altfel, în perioada asta, pentru că peste câteva zile urmează să devin bunică. Am recunoscut tot timpul că nu am fost copilul ideal, poate nici soţia, prietena sau soacra ideală, dar îmi doresc să fiu o bunică ideală! Pentru că unul dintre neajunsurile cele mai grave este că această generaţie, care are muuult mai multă nevoie de iubire decât noi, decât am avut noi, întrucât problemele din jurul lor sunt severe, complexe, această generaţie spuneam, nu mai are bunici! Bunicii nu mai au rolul de atunci… Şi nici nu mai sunt bunici în faţa porţilor acum. Mai grav, copiii aceştia parcă nici părinţi nu mai au: părinţii aleargă după muncă mereu, să aibă cei mici de toate – să-i ducă în străinătate, să le cumpere tot!
A.B: Da, părinţii oferă lucruri, dar prea puţin mai oferă timpul lor copiilor.
A.T: Iar copiii nu au nevoie de lucruri scumpe, au nevoie de timpul, atenţia şi iubirea lor. De încredere. Dar, după cum vedem, şi societatea actuală ne uşuieşte de peste tot, de nu mai reuşim să ne bucurăm de nimic!
A.B: Şi poate timp de calitate alături de copii ar putea, ar trebui să însemne timp cu mama şi tata, sau cu bunicii la teatru…
A.T: Cu siguranţă şi asta. Mi-aduc aminte când am dus-o prima oară pe fiica mea să mă vadă într-o comedie la teatru; am întrebat-o la final dacă şi ce i-a plăcut. „Da, mi-a plăcut! Mi-a plăcut că oamenii râdeau şi cu palmele”. Asta am simţit şi din partea publicului sighetean azi: în aplauzele lor era râsul, bucuria, aprecierea lor faţă de arta noastră!
A.B: Adriana Trandafir, aplauzele noastre vă vor însoţi, iubirea şi aprecierea noastră de asemenea. Sper să ne revedem curând! Mult succes în tot ceea ce întreprindeţi, în fiecare rol – de mamă, de bunică, de actor, de profesor şi mentor!
Andreea BIRO
Notă: materialul a fost realizat prin transcrierea unui interviu înregistrat audio, pe 13 mai, 2025, după spectacolul „Iar vine barza?”.
PREZENȚĂ
iată o nouă și o nouă zi
respir împreună cu cel ce m-a uitat
aceasta e chiar absenta mea
nu e constructia ei, ci
iată o nouă si o nouă zi
ești prezent și ai treabă
înșiri aici silabele renunțării
stingi una câte una luminile în poem
respiri împreună cu cel ce te-a uitat
(din volumul …P.A.U. ZA DE LECTURĂ, 1999)
* * *
■ Marin SLUJERU, s-a născut în 12 iunie 1954, la Ocna Şugatag, Maramureș ■ Este sighetean din 1958. ■ Licenţiat în filosofie (Facultatea de istorie-filosofie din cadrul Universității „Al. I. Cuza”, Iași). ■ A fost profesor de gimnaziu şi liceu. ■ Prezenţe sporadice în presa judeţeană, în câteva antologii, în reviste literare („Poesis”, ”Familia”, „Poezia”, ,,Astra” ș.a.), în „e-Creator”. ■ Despre cărțile sale au scris: Vasile Gogea, Gheorghe Mihai Bârlea, Echim Vancea, Ion Zubaşcu, A. I. Brumaru, Eduard Țară, Amalia Pecican, Ioan J. Popescu, Horia Picu ș.a.
■ A publicat volumele de poezie: Pauza de lectură, 1999 (debut editorial); Tresăriri, 2002; „… léptem?”, 2010 și Târziu în iunie, 2022 (toate la Editura „Echim”, Sighetul Marmației); În neştire, 2008 (Editura „Limes”, Cluj-Napoca); Anotimpul neprevăzut, 2013; În pas de 17 (alături de Doina Rândunica Anton cu volumul „În ce mă priveşte”), 2015; Cum trecem cuminţi…, 2020; Capturi de Maramureș (I), 2022; Fără confesiuni, 2025 (toate la Editura „Valea Verde”, Sighetul Marmației).
■ Scrie în continuare poezie, inclusiv haikú.
Nota redacției: anticipând aniversarea poetului Marin Slujeru (12 iunie)… dăm startul urărilor aferente… LA MULȚI ANI, MARINE!
Salut, Sighet!
La Centrul Cultural din Sighet, vineri, 06 iunie 2025, filosoful și eseistul prof. univ. dr. Nicolae Iuga ne-a prezentat volumul „Literatura perennis și revoluțiile culturale ale veacului din urmă” (Ed. Tribuna, Cluj-Napoca, 2025), al treizecilea volum de autor al concitadinului nostru, membru al Uniunii Scriitorilor din România.
Un grup apreciabil de prieteni ai scrisului și cititului „clasic” și – nu în ultimul rând – prieteni ai filosofului Nicolae Iuga au ținut să fie prezenți la un eveniment „fierbinte” (la figurat dar și la propriu – a fost o zi toridă la Sighet), unde s-a discutat nu doar despre „tragedia antică” și evoluția filosofiei și literaturii pe parcursul celor douăzeci și cinci de secole „evaluate” (și evoluate) dar mai ales despre turbulențele produse de revoluțiile culturale din secolul XX. Un expert al discursului filosofic (cu nuanțe socio-politice), universitarul Nicolae Iuga a scris o carte interesantă, oferindu-ne o lectură nu tocmai simplă, cu multiple… înțelesuri.
A deschis seria discuțiilor managerul Centrului Cultural, Ileana Matus, iar în continuare și-au exprimat opiniile despre carte prof. Otilia Chindriș, preot paroh Gavriș Vancea, preot Iura Albiciuc, scriitorul Paul Romaniuc, prof. Horia Picu și… Ion Mariș (un „pic” și moderator).
Cu mulțumirile de rigoare adresate celor prezenți, Nicolae Iuga a oferit cu generozitate cărți și autografe, sugerându-ne aprofundarea eseului… „Literatura perennis și revoluțiile culturale ale veacului din urmă”.
Foto & text: Ion Mariș
La Centrul Cultural din Sighet, vineri, 06 iunie 2025, ora 12:00, filosoful și eseistul prof. univ. dr. Nicolae Iuga ne propune o lectură provocatoare, noua carte recent apărută: „Literatura perennis și revoluțiile culturale ale veacului din urmă” (Ed. Tribuna, Cluj-Napoca, 2025).
Este o carte consacrată dimensiunilor perene ale literaturii și aplicării acestora la interogațiile general umane, coextensive cu întreaga istorie a umanității, în comparație cu convulsiile spirituale agonice din ultimul secol, cunoscute sub numele de „revoluții culturale”.
Întâlnirea cu autorul cărții va deschide un dialog care ne va determina să reflectăm și să extindem abordarea la secolul XXI: oare cât de perenă mai poate fi cultura într-un veac „avatar”, ultra-virtualizat și… grăbit?
Salut, Sighet!
Miercuri, 28 mai 2025, Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței a fost gazda unei întâlniri de suflet: Ana Blandiana, una din vocile puternice ale societății civile românești contemporane, a răspuns întrebărilor elevilor de la Colegiul Național „Dragoș Vodă” Sighetu Marmației, cuprinși în Centrul de Excelență Maramureș, disciplinele Istorie, Limba latină și Limba și literatura română, și în redacția revistelor AXA și GEMINA. Întâlnirea „Despre libertate. La 35 de ani de la proclamația de la Timișoara”, organizată de Fundația Academia Civică și Fundația Hanns Seidel, a prefigurat Ziua Eroilor și proiecția filmului „Anul Nou care n-a fost”. S-a discutat despre pedagogia memoriei, vindecarea trecutului mai recent și mai îndepărtat, forme de autoritarism postdecembrist, propagandă digitală, manipulare prin limbaj, identitate europeană, multă literatură și rolul intelectualului azi, și, evident, educație civică și dialog democratic. La finalul întâlnirii, Ana Blandiana a avut amabilitatea să răspundă la câteva întrebări pentru cititorii Revistei online „Salut, Sighet!”, și nu numai. E modul meu de a vă împărtăși bucuria întâlnirii. Deci, motor:
Marius Voinaghi (M.V.): Ce formă de vinovăție considerați că este mai periculoasă pentru memoria colectivă: tăcerea celor care au știut, dar n-au vorbit, sau indiferența celor care n-au vrut să știe?
Ana Blandiana (A.B.): Vă referiți la perioada de dinainte de ’89. Vinovăția-i colectivă. Ideea că numai Nicolae Ceaușescu și nevasta lui ar fi vinovați e clară; culmea este că, la un moment dat, îi urau pe ei doi și cei din jurul lor, pe care îi umileau. Dar cum ajunsese Nicolae Ceaușescu ceea ce fusese? Deci, cum acest grup de activiști îl lăsaseră să ajungă? E clar că, întotdeauna, autocratul, ca să nu zic dictatorul, este opera celorlalți. În ceea ce privește poporul, e puțin mai complicat. Blaga are o frază care întotdeauna m-a emoționat și am încercat s-o respect. El spune că „niciun popor nu-i atât de rău încât să nu merite să-ți dai viața pentru el, dacă îi aparții”. Nouă ni se cere să ne dăm viața, dar în momentul când vrem să-l judecăm, cred că trebuie să ne amintim fraza asta. În ce măsură avem dreptul s-o facem? Și răspunsul se referă mai ales la intelectuali. Pentru că eu cred că, de fapt, întotdeauna și–n toate epocile, mai ales începînd cu istoria modernă, vina este a intelectualilor. Pentru că, cu cât cineva înțelege mai mult, cu atât este mai responsabil de ceea ce a înțeles. Și în tradiția românească, a secolului XX cel puțin, o ruptură a fost între intelectuali și societate.
M.V.: Poate o societate traumatizată colectiv să devină democratică fără un proces autentic de vindecare, de asumare a trecutului? Ce lipsește României în acest sens?
A.B.: În primul rând, justiția. Funcționarea corectă a justiției. Ați pus virgulă după vindecare și asumare a trecutului. Eu cred că vindecarea este chiar asumarea trecutului. Și-n acest sens, Memorialul de la Sighet este o formulă. Este cât se poate de clar, ca să mergem înainte, societatea trebuie să se vindece. Și ca să se vindece, trebuie să se despartă binele de rău.
M.V.: Aţi spus cândva că doar trei dintre cei 200 de torţionari au fost cu adevărat condamnaţi. Mai poate literatura suplini, măcar simbolic, lipsa de justiţie?
A.B.: Eu sper că da! Și mai ales sper spre binele ei. Nu știu dacă societatea o să mai profite în vreun fel, având în vedere lipsa de importanță a literaturii, relativă în societate. Dar literatura, este clar că nu va mai putea fi importantă în continuare, dacă nu va deveni o formă de analiză a acestui trecut. Literatura este o formă de analiză a vieții, trebuie să existe această legătură între ea și viață. Trecutul este atât de important pentru a înțelege prezentul, și atunci trebuie ca el să fie rezolvat de literatură. Și-n acest sens, literatura română de azi este mai puțin importantă decât literatura rusă de azi, unde există cinci, șase scriitori la ora asta, care au devenit mari pentru că au scris despre ce s-a întâmplat în ultima jumătate de secol, despre tragedia pe care au parcurs-o. În timp ce la noi, n-aș zice că au apărut marile romane ale acestei istorii. Adică, avem scriitori foarte importanți, dar viziunile literare pe mii de pagini pot să fie importante în teoria literaturii, nu în sufletul cititorilor.
M.V.: Spuneaţi recent că democraţia europeană e ameninţată atât de extremişti antisistem, cât şi de un progresism care „redefineşte autocenzura”. Cum navigăm între aceste două excese fără să pierdem libertăţile câştigate?
A.B.: Asta-i cea mai mare problemă. În primul rând, a celor care dețin puterea în democrație. Democrația riscă să fie mai slabă în comparație cu regimurile autocrate. Ea are rețineri în a-și folosi puterea, ca să spun așa! Pot să vă dau un exemplu: de ce, din punct de vedere democratic, nu poate să existe o formă de a opri propaganda toxică a postului TV Realitatea pe parcursul acestor alegeri? Chiar nu există o formă democratică de a interzice acest tip de luptă toxică sau cei de care ar depinde acest lucru sunt solidari cu ea în subtext?
M.V.: Trăim într-o epocă a războiului informațional, a manipulării și propagandei digitale. Cum comparați aceste noi forme de intoxicare a opiniei publice cu cele practicate în regimul comunist? Este „adevărul” mai greu de apărat astăzi decât în timpul dictaturii?
A.B.: Evident. Este incredibil felul în care evoluează lumea. Simplul fapt că au apărut noțiuni ca „postadevărul” dovedește că s-a acceptat minciuna ca o formă teoretică de existență. Puterea de a manipula a Uniunii Sovietice, care era o putere consolidată teoretic prin faptul că n-avea morală. Pe această lipsă de morală, pe această putere sovietică a manipulării, a pătruns în societățile libere și a fost moștenită de Rusia. Putin a făcut tot ce a putut să dizolve coeziunea societăților libere. Este teribil cum prin manipulare poate fi stăpânită lumea.
M.V.: Regimurile totalitare modifică limbajul pentru a controla gândirea. Cum percepeți astăzi mutațiile limbajului public în România și în lume? Observați forme noi de „limbaj de lemn” adaptate epocii digitale?
A.B.: Că există un limbaj de plastic este cât se poate de clar. În același timp, este greu de spus ce-o să urmeze. Lumea se schimbă cu o viteză amețitoare și toate mijloacele de apărare, de luptă împotriva răului trebuie să schimbe, înainte chiar de a defini răul. După cum nu suntem în stare să definim binele. De aici confuzia.
M.V.: În acest sens, granița dintre estetic și etic se estompează tocmai din cauza acestei rapidități…
A.B.: Vreți să vă spun ceva, lucrurile devin atât de grave, încât esteticul pur devine pur și simplu ridicol. Nimănui nu-i mai are cum să-i pese.
M.V.: Și-n acest context cine mai joacă rolul de „câinele de pază” al democrației?
A.B.: O întrebare absolut dramatică. Nu pot să vă răspund decât cu forme fixe. Implicarea intelectualului. Omul care gândește nu poate gândi în afara societății. Și aici se suprapune cu societatea civilă. Tot ce s-a întâmplat bun în ultimii 30 de ani la noi, s-a întâmplat sub presiunea societății civile, de la Alianța Civică, la mișcarea rezist. Deosebirea dintre cei care sunt în societatea civilă și cei care sunt în viața politică, este că ultimii au interese, pe când primii au idei.
M.V.: Le–ați spus azi elevilor că „libertatea este exprimarea gândirii critice”. Care e primul exerciţiu de gândire critică pe care ar trebui să-l facă un licean de azi?
A.B.: O mare problemă. Toți știm că adolescenții au spirit critic. Dar fără criterii. Ăsta-i adevăratul rol al profesorului. Să-i facă să-și mențină spiritul critic, dar să-l exercite pe baze culturale și o strucrură morală. Să aibă sens și câștig spiritul critic!
M.V.: O ultimă întrebare. Ce ne facem cu indiferența din societate? Dar cu fractura din societate?
A.B.: Problema de bază a societății în democrație. Consumismul și indiferența. O democrație care funcționează în indiferență încetează să mai fie! Pe de altă parte, odată cu AI, există ruptura dintre generații, și cred că nu există nimic de făcut. Partea bună este că jumătate dintre români sunt conștienți de rolul lor în societate. Sunt aceiași cu cei din Piața Universității din anii ‘90 care se simțeau vinovați nu pentru ce au făcut, ci pentru ceea ce nu au făcut. Și sper ca această vinovăție să fie păstrată în continuare!
M.V.: Vă tare mulțumesc, stimată Doamnă Ana Blandiana!
Marius Voinaghi
„Profu’ zăpăcit” (alias actorul Șerban Borda) a susținut sâmbătă, 31 mai 2025, în „pregătirea” Zilei Copilului (1 iunie), o lecție deschisă (în aer liber, în Parcul Grădina Morii) la invitația Clubului Rotary Sighet (parteneriat cu Primăria Sighet).
Primit cu entuziasm de iubitorii școlii… „altfel”, copiii și părinții prezenți au savurat argumentele împărtășite de „Profu’ zăpăcit” – numerosului public – pro… științele exacte.
Vremea frumoasă, zumzetul copiilor interesați de fizica și chimia experimentelor „zăpăcite”, prestația adecvată a profesorului – actor Șerban Borda – prezent contracronometru pe „scena” verde a Sighetului – au fost „ingredientele” unei formule magice (The Magic of Rotary) care (sperăm) vor determina o apropiere tacită a copiilor (și chiar a părinților!) de lumea… spectacolului/ teatrului.
Urmăriți un scurt video cu plecarea din Sighet, la fel de spectaculoasă, pe calea aerului, a celui mai iubit… profesor:
Foto & video: I. Mariș
CINE ARE URECHI DE AUZIT…
Am voit să ard, să înalt, să iubesc, să dărîm;
am voit să plîng, să lupt, să ucid –
e oare o țară, un timp, un tărîm?…
un zid pretutindeni, un zid.
Voi pleca deci lăsînd moștenire o lungă
trenă de sînge, de zgură, de fum –
puținii ce vor putea să mă ajungă
poartă stigmatul meu de pe acum.
Otrăviti-vă carnea! Din hoitul îmbălsămat
nici spic, nici floare, nici salcie nu dă!
iată se-aude istoria urlînd depărtat –
cine are urechi de auzit, să audă!…
A. E. BACONSKI
(din volumul „Cadavre în vid”)
* * *
Anatol Eftimie Baconsky (n.16 iunie 1925, Cofe, Hotin, România – d. 4 martie 1977, București, România) a fost un eseist, poet, prozator, publicist, teoretician literar și traducător român de orientare modernistă, asociat și cu mișcarea suprarealistă din România. Este tatăl diplomatului, scriitorului și politicianului Teodor Baconschi. A publicat sub numele A. E. Baconsky.
A fost fiul lui Eftimie Baconsky, preot ortodox basarabean, și al Liubei. Inițiala E. din numele său provine de la prenumele tatălui, Eftimie, după obicei rusesc. A fost fratele criticului și istoricului literar Leon Baconsky, respectiv tatăl lui Teodor Baconschi.
A urmat liceul la Chișinău și la Râmnicu Vâlcea. Între 1946 și 1949 a frecventat cursurile Facultății de Drept a Universității din Cluj. A debutat cu versuri în revista pentru copii „Mugurel” din Drepcăuți (1943), cu eseu în „Tribuna nouă” din Cluj (1945), iar debutul editorial s-a produs în 1950 cu volumul Poezii. A fost redactor-șef al revistei „Almanah literar”, devenită ulterior „Steaua”, de la Cluj (1953-1959). Dacă în primii ani poezia sa este apropiată de poetica realismului socialist, la maturitate devine un poet neo-expresionist. La Congresul Scriitorilor din 1956 atacă principiile dogmatice ale proletcultismului. Traduce mult din lirica universală, din Salvatore Quasimodo, Carl Sandburg, Arthur Lundkvist și este autorul volumului Panorama poeziei universale contemporane, un compendiu al poeziei moderniste europene. A murit în cutremurul din 4 martie 1977.
Volume de poezii: Copiii din valea Arieșului, 1951, Cântece de zi și noapte, 1954, Două poeme, 1956, Fluxul memoriei, 1957; volum retrospectiv, 1967, Dincolo de iarnă, 1957, Imn către zorii de zi, 1962, Fiul risipitor, 1964, Cadavre în vid, 1969, Corabia lui Sebastian, 1978, volum postum.
Proză: Echinoxul nebunilor și alte povestiri antologie de povestiri, 1967, Biserica neagră, roman, în Scrieri, vol. II, ediție postumă, 1990.
Totul a început într-o marți.
De unde știu? Păi, de fapt nu știu! Dar mirosea ca o marți, se auzea ca o marți… aș putea chiar să vă păcălesc, spunând că arăta ca o marți – dar sunt un cățel onest: nu aveam cum s-o știu pe asta, pentru că încă nu vedeam nimic!
Și de fapt nici nu era marți! Am aflat mai târziu.
Era luni. 10 iunie. Ziua în care am respirat pentru prima oară aerul acestei lumi care avea să mă înalțe și să mă azvârle, să mă dezamăgească până la limita disperării – pentru ca mai apoi, printr-un miracol, să mă salveze. (Biro, A., Blue – manuscris)
Blue. Un suflet. Abandonat. Salvat. Renăscut. Devenit erou!
Ca s-o spun pe cea dreaptă, pentru mine chiar a început într-o marţi: 10 septembrie, 2024 – ziua în care m-a sunat buna mea prietenă Elvira Poienar, spunându-mi că intenţonează să pornească o campanie de conştientizare în şcoli, pe tema abandonului animalelor, care a căpătat, trebuie să o recunoaştem, proporţii catastrofice în oraşul nostru.
Urma să facă acest demers de mână cu Blue, un căţeluş salvat alături de surorile sale dintr-un tomberon, unde fuseseră lăsaţi pur şi simplu să moară…
I-am sugerat, mai în glumă, mai în serios, să-l promoveze pe micuţ la rangul de Ambasador al cauzei fraţilor săi, câini sau pisici, care suferă o soartă crudă, pe străzi, în adăposturi subdimensionate, flămânzi, înfriguraţi, terifiaţi şi singuri.
Ideea a … prins! Până să ne dezmeticim bine, eram deja în centrul unei campanii cu ambiţii mari, care a luat, mai întâi, forma unei piese de teatru. Piesa originală Blue urmează să reprezinte comunitatea şcolară sigheteană la festivalul naţional de artă dramatică în limba engleză “Come with us to Dramaland”.
Actorii – elevi ai Liceului Teoretic Leőwey Klára din Sighetu Marmaţiei, membri ai clubului şcolar Arts Club L.K, s-au implicat 100%, dovedind cu prisosinţă zicala copiii nu obosesc niciodată!
Textul, profund emoţional, reprezintă o provocare pentru nişte tineri de 12-13 ani, întrucât ei trebuie să îmbrace straiele unor căţei, ori ale salvatorilor lor; să gestioneze stări vecine cu durerea surdă, dar şi cu exuberanţa, ori biruinţa! În acelaşi timp, realismul acut al situaţiilor, faptul că personajele spun, cu subiect şi predicat, adevăruri cumplite, vine să completeze un tablou de ale cărui personaje (elevii) sunt, ca profesor, extrem de mândră!
O altă parte a proiectului Ambassador Blue o reprezintă o carte pentru copii, al cărei text a fost deja finalizat şi predat artistului grafic, buna mea prietenă şi neobosita mea colaboratoare, încă din zorii aventurii Cultura Gratia Urbis, Imola Şerban. Ulterior, lucrarea îşi va urma drumul spre tipar şi sperăm ca, la toamnă, să putem invita publicul sighetean ca „martor” al lansării.
Înainte de asta însă, vor urma câteva reprezentaţii ale piesei de teatru aici, acasă, întrucât ideea de la care am pornit, cum spuneam, într-o marţi, a fost aceea a conştientizării concetăţenilor noştri, înainte de toate, asupra unor realităţi… mai puţin plăcute, pe care alegem să le trecem cu vederea.
Asta pentru populaţia şcolară în special. Pentru părinţi, bunici, într-un cuvânt, pentru adulţii care, alături de noi, au responsabilitatea uriaşă de a forma tinerii de azi, pregătim cel puţin o conferinţă – deşi poate termenul sună prea pretenţios! – întâlniri cu medici veterinari şi voluntari, dar şi cu reprezentanţi ai legii, care să explice pe înţelesul tuturor care sunt responsabilităţile proprietarilor de animale de companie, precum şi ce prevederi există pentru nerespectarea lor. Vom încerca de asemenea să chemăm, încă odată, autorităţile la aceeaşi masă cu voluntarii, în încercarea de a netezii opiniile contondente şi orgoliile absurde care, în prezent, împiedică soluţionarea inteligentă şi pe termen lung a problemei animalelor abandonate.
Nu în ultim rând, am început demersurile transformării conceptului Ambassador Blue într-un brand; ne vom adresa OSIM pentru a înregistra marca Blue şi, desigur, toate fondurile obţinute vor fi direcţionate către ajutorarea animalelor aflate în suferinţă.
Unde ne vor duce toate astea, rămâne de văzut! Cert este că ni s-a dovedit – dacă mai era nevoie – că tinerii, copiii zilelor noastre reprezintă o inepuizabilă sursă de inspiraţie, de energie pozitivă; pentru că ei nu cunosc cuvântul imposibil! Cu ei alături putem deveni o societate , o comunitate mai responsabilă, mai empatică, mai ancorată într-un prezent plin de provocări de tot soiul.
Andreea Biro
Preşedinte Cultura Gratia Urbis
Nicolae RĂDOI, mulți ani profesor de engleză și antrenor de karate la Sighet, cu buni prieteni în orașul nostru, nu-și uită punctul forte al traseului profesional și revine mereu aici, pentru a-și lansa cărțile pe care le publică constant în ultimii ani.
Nicolae Rădoi și recenta carte „Pustnicul”, apărută la Editura Limes (2025), au fost în centrul atenției prietenilor prezenți la Galeria de Artă Vassiliev din Sighet, invitați pentru a „comenta” această nouă bornă literară atinsă de autor, cel de-al patrulea volum de proză ieșit de la tipar.
A fost o discuție non-formală în care au fost relevate calitățile scriitoricești și originalitatea „exprimărilor” profesorului Nicolae Rădoi, substratul mistico – fantastic al prozelor (scurte și foarte scurte) incluse în volum.
Au analizat „parametrii” mistici, mitologici, metaforici, filosofici etc ai volumului prof. Ileana Dobrin, prof. Alexandru Mărculescu, prof. Nelu Vlașin, prof. univ. dr. Nicolae Iuga, Ileana și Cyril Vassiliev, Ion Mariș.
La final, Nicolae Rădoi a confirmat și-a subliniat nuanțele scrierilor lui „extrase” din experiența lui maramureșeană, rolul pe care Sighetul și Maramureșul îl „joacă” – mai mult sau mai puțin evident – în creațiile lui literare.
Cu promisiunea că-și va asuma mereu cu mândrie… identitatea adoptivă sigheteană, Nicolae Rădoi ne-a informat prietenește că toate cărțile lui vor avea lansare de/ din suflet în capitala (azi) simbolică a frumoasei Țări a Maramureșului.
Text & foto: I. Mariș