E o săptămînă de la terminarea FESTIVALULUI  NAȚIONAL DE SATIRĂ ȘI UMOR „ZÎMBETE ÎN PRIER” – Ediția a XXIII-a – desfășurat la VIȘEU DE SUS – MARAMUREȘ – în data de 29 aprilie 2025.

O detașare temporală e mereu necesară. Pentru obiectivitate.

Cîștigătorii premiilor sosesc sîmbătă. Se cazează la Pensiunea „Potcovaru”, bucuroși de întîlnire. Masa de seară începe cu supa de cîrnați făcuți în casă, după  o rețetă veche de 150 de ani; o moștenire de familie. E reconfortantă și gustoasă. Horinca, licoarea tradițională, obținută prin dublă distilare etilică, stimulează „apetitul”…

Duminică dimineața la ora 10 ne prezentăm la Casa de Cultură. Sînt vreo cincizeci de invitați. Din toată țara. Oficialii, Vasile Coman și Marius Andreica –  primar și vice-primar – și Ileana Horj, director al Casei de Cultură – adresează urări de bun venit participanților. Totul cu sobrietate și măsură, cu bunul simț al locului. Sînt zeci de premianți la multiplele categorii ale concursului. Unii iau două, poate chiar trei premii. Fiecare primește o plasă cu bunătățile colacului peste PUPĂZA, cum se numește revista de satiră și umor care îi nominalizează pe laureați. Plus premiul în bani. Li se rambursează tuturor valoarea drumul „întors”… (Umblă cîinii cu „ciolaci” în coadă pe la VIȘEU!…)

„Au venit pe cheltuială proprie, dar le dau bani de drum ca să fiu sigur că pleacă!”, îmi declară profesorul Lucian PERȚA, prietenul meu de acum 50 de ani, cu hazul său inepuizabil, percutant, revigorant. Fiecare premiat primește, ca bonus, o „înțepătură” amicală. Ne amuzăm copios. Acest „magister” al umorului de calitate l-ar băga în ospiciu pe medicul psihiatru declarînd: „Doctore, sînt depresiv!…” E o atmosferă „de rîs”! (Căutînd sanctuar după alungarea din pădurea abuziv defrișată. Îl primește automat, ca azilant.)

După dejunul de la „Potcovaru”, ne așteaptă o surpriză: mergem la „borcut” (un loc în care iese apă minerală din pămînt. Se bea din cana încăpătoare, plină ochi cu vin! Toți (de)gustă după puteri…) Urcăm în două căruțe trase de niște armăsari de toată frumusețea. „Am dat 3500 de euro pe unul”, îmi mărturisește stăpînul, mîndru de ei.

Privesc telegarii cu ochii lor inteligenți, cu coama căzîndu-le pe frunte pînă la nări, oarecum șăgalnic. Îi mîngîi fericit. Le privesc copitele imense cum nu mi-a fost dat să văd. Potcoavele, croite special, au crampoane pe măsură. Nu-i văd împotmoliți undeva. Au tracțiune 4×4!… Stăm pe scînduri acoperite de scoarțe maramureșene.

Privesc proporționalitatea minunatelor făpturi și-mi imaginez cum o fi fost în 1241 cînd trei mii de călăreți tătari au atacat și ars orașul Orăștie. Grozavnică forță o fi fost acest tăvălug, copleșind pe oricine le-ar fi stat în cale! Mă strivește eleganța acestei creaturi, Calul. Armata lui Temugin avea 30 de mii de călăreți, fiecare cu cîte trei armăsari. Străbăteau sute de kilometri dormind în șa. „Mongolul se naște în șa, moare în șa!” Cînd cucereau popoare, îi adunau pe toți și alegeau cîțiva dintre propriii lor copii, strivindu-le capul pe niște pietre cu niște ciocane de lemn imense. (Cum a fost în Iugoslavia, acum cîteva decenii. Cum mai uită lumea!…) Mai e nevoie de vorbe? Învinșii cruțați erau fericiți să-l slujească pe Han!…  Erau înglobați în armată. Revelația implicațiilor mă lasă mut.

„Oare nouă, oamenilor, de ce ne-a fost luată frumusețea Calului?”, mă întreb eu. „Ne-a fost dată cîndva. Dar ne-a fost luată pentru că n-o meritam”, îmi răspund.

Urcăm spre casa părinților Firuței, soția „starostelui” Lucian, o femeie tare inimoasă, contribuind discret la buna desfășurare a Festivalului. Sînt vreo trei kilometri pînă acolo. Mă lasă gură-cască investiția pentru modernizarea drumului. Va fi lățit la dublu. Pereții protectori îndiguind un rîu nărăvaș. Podul masiv. Primarul n-are timp de joacă! În livadă, o altă masă întinsă. Canistrele de vin alb și roșu indică trecerea discretă a lui Bachus. Nu ducem lipsă nici de horincă…

După o vreme, plecăm spre oraș. Trecem Vaserul, cu apa verzuliu-albăstruie, clară cum e cerul și rece ca gheața. „Ce fericiți trag căluții!”, zice vocea feminină din spatele meu. Rîsul meu interior, plus corecția: „Da’ cum de nechează ei aici, întocmai ca la venire? Să fie acesta locul nechezatului fericit?”, mă mai mir, părînd nevinovat. „Mai degrabă cred că a simțit feromonii unei iepșune cu care ar sta la taclale dacă n-ar avea de tras „fericit” (!) la căruță”, închei eu, tranșant.

(Nu e rău să avem cîte un cunoscător prin apropiere! Nu știi cînd ai nevoie de el…)

„Fericirea e legată de biciul care nu iartă. Nu trebuie folosit. Trebuie doar arătat. Cailor și oamenilor deopotrivă. După ce l-au „gustat”, îi strunești din hățuri…”, îmi mai trece prin minte.

Bucuros că i-am făcut dreptate prietenului meu necuvîntător, Căluțul, mă întristez fără motiv. „Să vezi că iar ne pune la masă!”, îmi zic eu, premonitoriu. Chiar asta se întîmplă. Mă limitez la supa de tăieței. Îl aud pe Lucian decretînd solemn: „Habemus papa!” (V-am spus ce hîtru este. Preotul, această omniprezență la orice eveniment, va binecuvînta totul, după obicei…) Nu lipsesc „piroștele”, niște sarmale cum doar în Maramureș poți mînca. („Bine era să iau la pachet!…”)

După micul-dejun de luni, pleacă toți, promițînd să vină la anul.

Dacă omul sfințește locul, vezi asta de cum intri pe poarta de lemn impunătoare, cu stîlpi zdraveni de stejar, purtînd pe ei simbolica frînghie a vieții, răsucită măiestrit din bardă. Soarele e stilizat în razele închise în cerc. Deasupra porții atîrnă cinci lanțuri groase, croite dintr-o singură bucată de lemn. „Ca să țină laolaltă bărbatul și femeia!…”, se zice. „Uneori sînt legate cu farmece!”, spun bătrînii, care au văzut multe în viața lor. „Destui au pățit-o!” (Lumea rîde, după cum îi e felul…)

Multe mii de euro stau în lemnul și mîna meșterului cioplitor de simboluri!…

(Rușinat, kitsch-ul fuge plîngînd. Cere azil „politically correct” (!) în palatele cu turnulețe de tablă, – „Fără număr, fără număr, …măr-…măr-…măr!” – spoite cu aur de la dugheană. Calp și el, asemenea „valorilor timpurilor noi”!…)

În curte așteaptă un ciubăr în care intră vreo două tone de „slatină”, apa sărată adusă de la Săcel. Se încălzește pentru tratamentul turiștilor. Afară, pe manechine, sînt expuse costume tradiționale. Procuțe, ștergători și preșuri țesute din lînă vopsită în culori vegetale ornează pereții sau sînt întinse pe jos.

„Găzdoaia”, doamna Silvia Grad, servește personal. „Ca să fie totul cum se cere!” (Nu-i zic „patroana”, că nu i se potrivește.) Nu cred să se mănînce mai bine și mai „ecologic” (!) în restaurantele „de fițe”. (Unde neamul prost aruncă banii.) Totul se produce aici: morcovi, cartofi, brînză, lapte, ouă și smîntîna groasă ca untul; cozonac, dulcețuri și „et caetera”…  Salamul de vînat e de la carmangeria locală. Are gust deosebit. În prima seară ne cîntă o fetiță de 11 ani, Rebeca. A obținut 4 voturi la „Românii au talent”. În a doua, o formație din zonă. Toți sub 20 de ani. Muzică din Maramureș. Pliantele color informează turiștii despre obiectivele de vizitat și despre traseul de urmat. Aici „cura de slăbire”, pe care te-ai străduit s-o faci fără a reuși, își află sfîrșitul!… „Potcovaru” e și sponsor prin reduceri de prețuri la mîncare, plata artiștilor și jumătate din mersul la borcut.

Festivalul a fost o reușită absolută. Prin eforturile tuturor celor implicați, oameni inimoși ai locului: oficialități și sponsori, care au sprijinit generos acest eveniment de excepție.

„Fă Rai din ce ai!…”
Adică prin noi înșine!…

Nicolae RĂDOI

Asociația „Cardinal Iuliu Hossu”, în colaborare cu Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței din Sighetu Marmației (str. Corneliu Coposu, nr. 4) organizează vineri, 9 mai 2025, de la ora 19:15 proiecția video a Interviului cu Cardinalul Iuliu Hossu, realizat în anii 1968, 1969 – în timpul domiciliului obligatoriu de la Mănăstirea Căldărușani. Prezintă – Gelu Hossu, Viorica Sabo.

Este o invitație la „a sta de vorbă” cu Cardinalul Iuliu Hossu în sala principală a fostului Penitenciar de Maximă Siguranță, unde marele Arhiereu greco-catolic s-a aflat în detenție pentru credință între anii 1950 și 1955.

Înregistrarea audio cu acest interviu, care a fost realizat de pr. Mircea Todericiu din Statele Unite ale Americii, a fost descoperită de Gelu Hossu, președintele Asociației „Cardinal Iuliu Hossu” în arhivele Societății Române de Radiodifuziune, prin intermediul d-nelor Carmen Ionescu și Silvia Iliescu.

În 2025 – Anul „Cardinal Iuliu Hossu” (declarat la nivel național) și în contextul Pelerinajului tradițional al Bisericii Române Unite la Sighetu Marmației (din 9-10 mai), vizionarea acestui interviu oferă ocazia deosebită a întâlnirii cu vocea caldă a Cardinalului Iuliu Hossu, în locul în care s-a scris o istorie tragică și totodată glorioasă a rezistenței prin credință a martirilor și mărturisitorilor secolului al XX-lea.

* Proiecția video va urma programului de Adorație euharistică pregătit de Surorile Congregației Maicii Domnului: https://www.facebook.com/photo/?fbid=1082219263953806&set=a.470769275098811

Comunicat de presă

Un altfel de Kafka găsim în această carte, care poate fi un îndreptar pentru taţii care se cred mai mult decât părinţi. Se cred stăpâni pe vieţile copiilor lor, convinşi că numai calea arătată de ei trebuie urmată, că cei mari au dreptul să decidă ce viaţă pesonală, ce meserie, chiar şi ce viaţă de familie ca maturi se potrivesc cel mai bine copiilor lor.

„Scrisoare către tata” are o postfaţă excepţională, scrisă de Ioana Pârvulescu. E necesar să scriu aici câteva idei din postafaţă, care ne permit să înţelegem mediul, epoca şi, până la urmă, chiar lumea în care a trăit Franz Kafka (1883-1924).

La sfârşitul secolului al XIX-lea lumea funcţiona „cu două viteze”. Un ritm lent, dominat de tabieturi, de reguli de comportament respectate cu tristeţe, vorba era controlată în intensitatea ei sonoră şi în conţinut (adaug eu, imaginându-mi acea lume), graba şi gâfâitul erau indecente, punctualitatea era un lucru firesc.

Cealaltă viteză era… iute! În limba română acum o sută şi mai bine de ani nu se spunea „viteză”. Se folosea un alt cuvânt, din vremurile când ne respectam limba, tradiţiile. Se spunea „iuţeală”! Iuţeala trenurilor, iuţeala maşinilor. În perioada pe care am menţionat-o la început, autoarea postfeţei remarcă iuţeala ideilor, a descoperirilor ştiinţifice, tehnice, a informaţiilor trimise prin mijlocirea ziarelor. „Logodnele sunt anunţate în ziare, subiectele sexuale constituie un tabu în discuţiile de familie. […] Nu e timp de plictiseală”.

În această lume a trăit Franz Kafka, un fel de lume pentru părinţi şi o altfel de lume pentru copiii lor. „Între tatăl lui Kafka şi fiul său, primul obstacol este lumea însăşi”.

Epoca în care a scris Kafka este a „disperărilor împlinite şi a speranţelor spulberate, pe care el, din fericire, n-a mai cunoscut-o”.

Cartea (scriu mai departe câteva rânduri despre ea şi impresia pe care mi-a lăsat-o) este o scrisoare deschisă a fiului ajuns om mare, stăpân pe destinul său, ajuns scriitor cunoscut şi apreciat în toată lumea, către tatăl său, care pregătise fiului un altfel de traseu al vieţii.

Cu toate că de la moartea lui Franz Kafka au trecut deja 100 de ani, ideile, „contraatacul” fiului către tată, au valabilitate şi azi. Am reluat ideea cu care am început recenzia, dar am convingerea că mesajul pe care-l transmite cartea are importanţă şi azi, şi va avea întotdeauna.

„Scrisoare către tata” are toată suferinţa fiului acumulată prin prea strictele reguli impuse de un tată care, voind să facă bine fiului, prin reguli care trebuiau respectate fără comentarii, fără negocieri, l-a depărtat sufleteşte, l-a făcut să sufere în tăcere toată copilăria, toată adolescenţa şi a rămas cu urme adânci toată viaţa.

Kafka îi scrie tatălui: „Tu poţi să te porţi cu un copil aşa cum ţi-e firea, cu desfăşurări de forţă, cu tapaj, cu mânie, […] pentru că voiai să mă creşti astfel încât să ajung un tânăr puternic, curajos”.

Relaţiile tată-fiu au fost cam aşa: „… lumea s-a împărţit pentru mine în trei părţi: una în care trăiam eu, sclavul, supus unor legi care fuseseră inventate numai pentru mine, […] o a doua lume, nesfârşit de departe de a mea, în care trăiai tu, îndeletnicindu-te cu conducerea, cu emiterea ordinelor şi cu mânia stârnită de neascultarea lor, şi, în sfârşit, o a treia lume, unde erau restul oamenilor, fericiţi şi neapăsaţi de porunci şi de datoria de a le da ascultare”.

Desigur că imaginaţia în redactarea acestei scrisori nu l-a părăsit nici de data aceasta pe Franz Kafka.
„…am reuşit să mă desprind [de tine] într-o măsură ceva mai mare şi folosind doar propriile mele forţe, chiar dacă într-un fel care te face să te gândeşti la un vierme călcat în picioare şi care se smulge cu partea din faţă a corpului şi se târăşte cum poate mai încolo”.

Nici când a ajuns un scriitor renumit nu s-au „înmuiat” relaţiile tată-fiu. Când fiul îi aducea tatălui o nouă carte scrisă, tatăl îi spunea întotdeauna fiului:„Pune-o pe noptieră!”, adică, spune celebrul scriitor ceh, un fel de „Acum eşti liber”.

E evident faptul că în cazul lui Kafka nu putem vorbi de o copilărie fericită. Nemulţumirile s-au acumulat în ani, până când, la maturitate, autorul le-a pus pe toate într-o carte care-i o lecţie de viaţă (tardivă, ce-i drept…) pentru tatăl prea aspru, posibil folositoare pentru cei care o vor citi.

„Au fost ani de zile în care sănătos fiind, am petrecut mai multă vreme lenevind pe canapea decât ai făcut-o tu în toată viaţa ta, socotind aici şi toate bolile tale. […] Probabil că prin firea mea nu sunt deloc leneş, doar că nu se găsea pentru mine nimic de făcut”.

Franz Kafka ar fi dorit o relaţie prietenoasă cu tatăl său. Să fi fost epoca de vină, sau avem de-a face cu un caz (fără îndoială că nu singular!) care a ajuns într-o carte mai mult decât interesantă?

„Îmi imaginez situaţia de egalitate care s-ar institui atunci între noi […] atunci eu aş putea ajunge un fiu liber, recunoscător, inocent, neîncovoiat, şi tu un tată calm, fără umbră de tiranie, plin de simpatie, mulţumit”.

Dar –  continuă resemnat autorul – pentru ca toate astea să se întâmple, „ar trebui să se transforme în neîntâmplat tot ce s-a întâmplat, adică să nu mai fim noi înşine”.

În final, rămân(em) cu ideea Ioanei Pârvulescu, cea care a scris postfaţa, că „nu râsul e urma lăsată de Kafka pe hârtie şi în viaţă, ci neliniştea”.

Şi aş adăuga încă ceva: îngrijorarea pentru ceea ce facem şi cum facem.

P.S.: De prea puţine ori sunt menţionate în recenzii numele celor care au ideea imaginilor de copertă. Pentru că un desen poate ţine loc unui întreg discurs câteodată, scriu aici numele celei care merită întreaga apreciere: Angela Rotaru.

Horia PICU

Echilibru

Mai rămîn dator cătușei prinsă-n rana unei flori
Mă întorc în tîrgul veșted să îmi scriu învățătura
Cînd planetele se ceartă în împărăția lor
Pe cîmpie se astupă ochiul văilor și gura.

Eu rămîn în minerale răspîndit pînă la sînge
Caut drumul așezării povestită în alt veac,
În icoana de cenușă neamul îngerilor plînge
O potcoavă ruginită, călărețul fără leac.

Prin orașele de iarbă se încurcă trecătorii
Alte păsări își trec zborul înspre teritorii reci,
Am rămas doar eu și fata, lîngă noi judecătorii
Se încurcă-n nebunia secolului douăzeci.
                                                                                   (Din volumul „În numele tatălui”)

Gheorghe Pârja

* * *

Gheorghe PÂRJA s-a născut în 02 mai (neoficial, dar real… 27 aprilie) 1950, în Deseşti – Maramureş.
Este poet și publicist. Absolvent al Liceului Pedagogic din Sighet și al Facultății de Ziaristică Bucureşti (1978). A fost o lungă perioadă redactor – șef al cotidianului „Graiul Maramureșului” Baia Mare, serie nouă. Debutul literar a fost girat de prozatorul Alexandru Ivasiuc în revista „Luceafărul” (1968). Debut editorial în volumul colectiv „Caietul debutanţilor” (Editura Albatros, București, 1977). A condus cenaclul „Alexandru Ivasiuc” din Sighet și a sprijinit Festivalul Internațional de Poezie de la Sighet; a inițiat Serile de Poezie de la Desești (1979).
A fost distins cu numeroase premii naționale și internaționale pentru poezie și publicistică: Premiul USR la Festivalul Internațional de Poezie (Sighet, 1979), Premiul revistei „Tribuna” (1986), Premiul Special Alexandru Odobescu al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România (1998); premiul „Nichita Stănescu” al Serilor de Poezie de la Desești (1999), Premiul pentru poezie Lviv – Ucraina (2010) etc.
Este membru al Uniunii Scriitorilor din România (1999) și al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România (UZPR). Președinte al Reprezentanței Maramureș a Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Cluj și vicepreședinte UZPR (2004), vicepreședinte al Convenției literare internaționale de la Lviv – Ucraina (2010).

Volume publicate: În numele tatălui, (versuri,1996); Sub podul lui Apollodor. Dialoguri cu Adam Puslojić despre Nichita Stănescu şi alţi poeţi din lume, (1998); Cartea din Valea Mătrăgunii, (versuri, 2000); Dialoguri în Centrul Europei, (vol. I, 2000 și vol. II, 2003); Portret de grup cu Laurenţiu Ulici, (co-autor, 2003); Poemele Ieronimei, (versuri, 2003); Preludia solodkovo haosi/Preludiu la dulcele haos (versuri, lb.ucraineană, trad. Ştefan Tcaciuc, 2004); Umbra noastră cuvântul – Serile de Poezie „Nichita Stănescu” de la Deseşti 1979-2003, (antologie de poezie, în colaborare cu Echim Vancea, 2003; Singurătatea sonoră, (versuri, antologie de autor, 2005), Dialoguri cu ferestre spre Nord (interviuri, 2005), Poeme din vremea lui Adam (2007), Călătoria îngerului prin Nord (2008), Vânzarea umbrei/ Árnyékvásár (versuri, antologie româno-maghiară, 2011), Livada cu prieteni și alte împrejurimi (eseuri, 2011), Lacrima sfinxului (versuri, 2014), Ochii Basarabiei (proză, 2018), Oglinzile Nordului (2019), Seniorul lemnului (proză, 2019), Scrierea cerului (versuri, 2020).

Prezent în volume colective: Anotimpul întrebărilor (1967), Nord statornic (1973), Popas în Hiperboreea (1980), Dor de lumină (1997), Un sfert de veac de poezie (1998), Antologia poeţilor ardeleni contemporani (antologie de Eugeniu Nistor şi Iulian Boldea, 2004), Dialoguri cu ferestre spre nord (2006), Punte între sentimente (antologie de poezie irakiano – română, 2012), Confluențe poetice (antologie de poezie kuweitiano – română, 2013), Punte între lumi și inimi (antologie de poezie arabo – română, 2017) etc.
Poemele i-au fost traduse în sârbă, ucraineană, engleză, arabă, maghiară, belarusă etc.

Foto: Ion Mariș

100 de proiecții de gală – Omagiu cinematografic în România și Europa

În noaptea de 4 spre 5 mai 1955, George ENESCU, marele compozitor, dirijor și violonist român, pleca din această lume, lăsând în urmă o moștenire artistică de necuprins. La exact 70 de ani de la acel moment, îl comemorăm printr-un eveniment cinematografic de amploare – „Enescu, jupuit de viu”, primul film artistic dedicat lui Enescu, semnat de regizorul Toma Enache,  aduce în fața publicului latura profund umană și zbuciumul interior al unui geniu care a pus Romania pe harta muzicală a lumii.

Filmul a fost distins cu 40 de premii internaționale, în toate marile categorii: scenariu, regie, interpretare, imagine și coloană sonoră – un succes care a validat atât artistic, cât și emoțional, această creație românească unică.

„Enescu, jupuit de viu” este un film intens și tulburător despre dragoste, creație, suferință și demnitate. O poveste despre omul Enescu, nu doar artistul, despre rana tăcută a unui geniu si dragostea lui sfâșietoare pentru o prințesă. Cu interpretări remarcabile (Mircea Dragoman și Theodora Sandu – ambii la debut cinematografic în rol principal), regia sensibilă și profundă a lui Toma Enache reconstituie cu rafinament o epocă și un destin.

IMPORTANT: La decizia echipei de producție, filmul nu a fost înscris în nicio competiție oficială a festivalurilor de film sau Gale de film din România, alegere ce reflectă o poziționare artistică independentă și un angajament direct față de publicul românesc.

Proiecția cu numărul 100 a filmului va avea loc în data de 24 mai 2025, la Paris, în renumita Salle Cortot, într-un eveniment internațional de gală dedicat lui George Enescu.

Proiecții omagiale în România:
5 mai 2025, ora 19:00 – Opera Națională din Iași
6 mai 2025 – Cinema Florin Piersic, Cluj
20 mai 2025, ora 19:00 – Teatrul Jean Constantin, Constanța
21 mai 2025 – Cinema Muzeul Țăranului Român, București
31 mai 2025 – Filarmonica Pitești

Proiecții internaționale:
14 mai 2025, ora 18:30 – Landesmuseum Württemberg, Stuttgart
24 mai 2025, ora 19:00 – Salle Cortot, Paris – proiecția cu numărul 100
26 mai 2025, ora 20:30 – Cinema Comoedia, Lyon

Bilete:
România: ticketstore.ro | iabilet.ro
Stuttgart: Rezervă aici:
Veranstaltungsdetails
Paris: Rezervă aici
https://www.eventbrite.com/e/billets-enescu-jupuit-de-viu-un-film-de-toma-enache-1302875247939?aff=oddtdtcreator

Urmărește-ne online:
Facebook film: facebook.com/enescufilm
Instagram film: instagram.com/enescufilm

COMUNICAT DE PRESĂ

Se apropie ora când trebuie să plec de-acasă, conferința la care prietena mea m-a invitat este în centrul orașului. Afară plouă încet, este înnorat nu se simte nicio adiere de vânt, aerul rece de primăvară îmi dă o senzație de lejeritate interioară și prospețime exterioară, îmi transmite un elan calm către un nou început de an.

Îmi setez GPS-ul și îmi arată ora estimată la care trebuie să ajung la destinație… 5:55 pm, și îmi ia 22 min… de mai bine de două săptămâni văd numere repetate, fără oprire, pe țevi de apă, pe ceasuri de perete, pe bordul mașinii, pe facturi, numere de înmatriculare, telefon. Chiar pe o carte de spital pe care am uitat că o am, de ani de zile. Făcând curățenie și triaj de documente o găsesc pierdută într-un cotlon. Nu pot să nu remarc și să nu fiu atentă la acest lucru, este mult prea evident. Parcă cineva vrea să-mi atragă atenția să observ mai atent momentele când aceste numere apar. Bineînțeles, este vorba de îngerul meu păzitor. Mă transform într-un detectiv și încep să analizez. Ce gândesc în acel moment, ce simt, ce emoție sau sentiment iese la suprafață, ce îmi zice intuiția. Numerele repetate, în Angelologie indică confirmarea Universului că este de acord cu mine în acțiunea întreprinsă sau gândul ce mi-a trecut prin cap în acel moment. Îmi urmez intuiția și ghidarea divină. Știu că ele mă îndrumă fără oprire pe calea destinului meu.

Numerologia, Angelologia și intuiția mea sunt un melanj perfect, ca un fel de hartă a destinului meu, este un cod de viață pe care îl urmez cu strictețe în ultimii doi ani. Sunt în cooperare cu el și cu energia divină de care sunt conștientă în acest moment că există în jur, energie ce îmi curge prin vene și o simt din ce în ce mai puternic în ultimele 6 luni. Sunt în continuă cooperare și cu lumea nevăzută pe care o simt din ce în ce mai mult.

Fiecare dintre noi are modul lui propriu în a se analiza, în a întreprinde acțiuni și a lua decizii pe baza nevoilor și dorințelor proprii în a evolua sau a-și atinge țelurile în viață, și care e diferit de la o persoană la alta. La fel și eu. Din noaptea în care am văzut umbra aurie pală a flăcării lumânării pe peretele din fața patului unde dormeam, am devenit subiectul numărul unu de studiu și analiză. Nimic mai fascinant pentru mine în acest moment, decât eu însumi și Universul din care fac parte și a tuturor oamenilor ce trăiesc ce eu trăiesc.

Încarnez această femeie pe pământ, ce se numește Ionița, dar în spatele consumului terestru și rolul pe care l-am luat aici se află mult mai mult de atât. Simt asta. Am devenit „un proiect” de viață, intrigant și plin de surprize. Sunt o cutie a Pandorei, așa mă văd și în fiecare zi descopăr ceva magic și incredibil apropo de existența mea și a tuturor celor ce mă înconjoară, care există în viața mea sau sunt în pasaj. Viața este o aventură într-o continuă expansiune și frica și lipsa curiozității ne ține în lesă să nu o trăim pe deplin de multe ori. Acum știu.

În drum spre centrul orașului mă gândesc la ultima oară când am ieșit la un eveniment social, mi se derulează încet fiecare detaliu al acelei seri de ianuarie. Mă opresc la semafor și pe partea stângă a drumului în curtea unei case văd statuia Fecioarei Maria cu brațele deschise arătându-mi drumul pe care sunt ca și cum m-ar îndruma și ar spune să continui că sunt pe drumul bun. Continui drumul și în același timp această imagine mă bântuie parcă, nu-mi aduc aminte să fi văzut această statuie chiar dacă sunt cinci ani de când iau acest drum spre oraș foarte des.

Gândul îmi fuge din nou la ultimul eveniment la care am participat în ianuarie din nou. Era o lansare de carte și parcă trăiesc un deja vu. Mă gândesc la numerele repetate… Același lucru s-a întâmplat și atunci numai că în loc de 22 de minute de pe GPS de acum, s-au transformat în, strada principală numărul 222, adresa la care trebuia să mă prezint pentru eveniment. Și îmi aduc aminte că drumul național pe care eram era DN 369. Numere care au devenit obsesia lui Nikolai Tesla de-a lungul carierei sale. După spusele lui aceste numere dețin cheia secretului Universului.
Atunci la sfârșitul lui ianuarie la evenimentul la care am participat, am întâlnit în carne și oase editorul cărții mele preferate „Les familles d’âmes” fondatorul editurii Le Dauphin Blanc din Quebec. Oare ce voi întâlni azi?…
Atunci am întâlnit oameni pasionați de literatură și scris, cu talente și haruri divine, pasionați de astrologie, de tratament prin energie Reiki, tratament sunet și vibrație, de la astrologi la mediumi și cititori de cărți de tarot, ghizi spirituali, ghizi de viață în succes. M-am simțit ca Alice în țara minunilor. A fost un moment absolut minunat și magic. Lumea magică există nu numai în cărțile de povești nemuritoare, există într-adevăr în realitate și apare în viața noastră odată ce suntem pregătiți și vibrăm la aceași frecvență vibratoire cu această lume.

Ajung în centrul orașului, parchez mașina, cobor din mașină și avansez către adresa unde conferința are loc. Orașul și forfota urbană îmi amintește de Europa, străzile pavate și drumurile înguste.

Ajung în fața clădirii și când ridic capul văd o cruce imensă și dedesubt scrie cu litere mari „Biserica de Scientologie”…
Ultimul test pentru mine ca să pot absolvi școala vieții? Să merg mai departe, să-mi înfrunt prejudecățile?
Intru pe poarta mare din sticlă și abia aștept să văd ce găsesc dincolo de această poartă.

222 în numerologie înseamnă aliniere și echilibru.
555 transformare, tranziție…
Suntem aliniați pentru transformare.

Să înceapă „spectacolul” acum.

Ionița Năneștean,
Aprile, 2025/ Québec

O fericită coincidență face ca în cimitirul central din Sighet mormântul domnului Petru Codrea (ultimul deținut politic anticomunist din oraș plecat recent la cele veșnice) să fie chiar în spatele monumentului eroilor armatei române căzuți la eliberarea Sighetului (ianuarie 1919 și lunile următoare). Cu siguranță nimeni nu a regizat această potrivire, părinții domnului Codrea fiind de zeci de ani acolo, în proximitatea monumentului eroilor, deja centenar, dar ea ne bucură și ne dă ocazia unor reflecții despre continuitatea jertfei în istorie, ca trepte succesive  ale devenirii naționale și fundament al comuniunii neamului cu Dumnezeu. Iar noi, generația actuală, cultivăm memoria valorilor autentice și ducem mai departe „firul vieții” (denumirea asociației sighetene care a făcut demersurile onorării domnului Petru Codrea cu titlul de Cetățean de Onoare al Sighetului, pe lângă multe alte realizări remarcabile).

Petru Codrea este un fiu al Maramureșului, reprezentantul unei tradiții autentice (în care l-a format familia, Biserica și dascălii de excepție), militarii morți în 1919 erau români din Vechiul Regat care foarte probabil nu văzuseră niciodată Sighetul până atunci, dar care luptau motivați de idealul unității naționale, eliberarea Ardealului fiind motivul explicit al intrării României în Primul Război Mondial de partea Antantei (și deci contra Austro-Ungariei). Acești militari au murit departe de familii și satele natale, stropind cu sânge și înnobilând pământul Maramureșului, Petru Codrea a pătimit în temnițe și lagăre din alte colțuri ale țării  (Cluj, București, canalul Dunăre -Marea Neagră), ambele jertfe consolidând unitatea în profunzime a neamului românesc atâtea veacuri obligat să trăiască în state diferite și să lupte sub steaguri străine.

Eroii căzuți  pe fronturile de luptă sunt de multe ori necunoscuți (greu sau imposibil de identificat) sau, dacă au un nume pe cruce, rareori acel nume spune ceva privitorilor. Prin cinstirea și omagierea lor nu se face cultul personalității individuale în majoritatea cazurilor ci sublimul sacrificiului suprem care îi înalță în conștiința neamului. Dacă murea la Jilava sau la Canal, fără mormânt și cruce, Petru Codrea ar fi fost și el un erou anonim ca și alte zeci de mii de tineri morți în lupta anticomunistă înainte de a se putea afirma în viață, dar Providența a vrut ca el să supraviețuiască și să se întoarcă la Sighet (asemenea lui Aurel Vișovan, Gheorghe Bulacu, Ioan Motrea, Ioan Ilban, Mihai Vlad, ca să cităm doar pe cei din „lotul Vișovan” ) asumându-și dureroasa și riscanta misiune de a înfrunta privirile agresive ale autorităților dar și o notorietate nedorită în ochii opiniei publice (împărțită între cei deranjați de întoarcerea lor și cei care îi admirau în secret) care făcea Securitatea și mai „vigilentă”.

Împreună cu ceilalți foști deținuti politici sigheteni, Petru Codrea  a reprezentat rezistența de durată, pașnică, demnă și sobră, prin credință și cultură a generației care nu a putut învinge (militar sau politic) regimul comunist dar și-a păstrat verticalitatea, nefiind pervertită de acesta, ca o rezervă de speranță a națiunii. Împreună cu eroii armatei române ei forjează identitatea neamului și duc mai departe firul istoriei.

Preot prof. Marius Vișovan

Festivalul Național de Folclor „Care om horește mândru”, concursul de interpretare vocală ajuns la ediția a IV-a, s-a desfășurat Duminică, 27 aprilie 2025 la Casa de Cultură „Victoria Darvai” din Dragomirești.

În concurs s-au înscris inițial 33 de tineri soliști vocali amatori (cu vârsta cuprinsă între 14 și 25 de ani) iar juriul, prezidat de prof. univ. dr. Ioan Bocșa, a selectat, pentru finală, 19 competitori.

Finala, în care s-au „bătut” în frumoase melodii tradiționale tinerii care iubesc folclorul autentic, a fost apreciată de publicul numeros prezent și a fost punctată cu generoase aplauze.

Juriul, format din prof. univ. dr. Ioan Bocșa (președinte), Iuliana Maria Dragoș, Ioan Dordoi, Anamaria Marti, Eduard Albina, Vasile Coca și Clara Iuga, a avut o misiune dificilă dar, după o atentă și profesionistă deliberare, a stabilit laureații celei de-a patra ediții a Festivalului:

Trofeul Festivalului „Care om horește mândru” (marele premiu) – FILIP Ionuț;
Premiul I – Știrbu Codruț Victor;
Premiul special al Casei de Cultură „Victoria Darvai” – Burcă Adela-Lorena;
Premiul II – Tișe Diana-Camelia;
Premiul III – Mirișan Andreea;
Mențiune – Avasîici Sara;
Mențiune – Mance Alexia-Roxana.

Câștigătorul Trofeului Festivalului „Care om horește mândru”, Filip Ionuț, are 16 ani, este elev la Colegiul de Arte din Baia Mare și studiază cu prof. Ioana Lazăr.

Spectacolul de gală, care a nuanțat suplimentar calitatea Festivalului, a fost susținut de importanți artiști și ansambluri folclorice de referință din țară: Ansamblul Folcloric Național Transilvania (dirijor – Eduard Albina, director – Iuliana Dragoș), Ioan Dordoi, Ana-Maria Marti, Vasile Coca, Maria și Gabriel Arba, Oana Larisa Pop, Iulia Ioana Vlad, Dorinel Gavriluț, Clara Iuga & Band, Ansamblul Nicoară Timiș, Ansamblul Izvorul Izei.

A fost o ediție reușită, organizată de parteneriatul dintre Primăria Dragomirești, Consiliul Județean Maramureș, Ansamblul Național Transilvania și Casa de Cultură „Victoria Darvai” Dragomirești, parteneriat coordonat de primarul Vasile Țiplea.
Partener media: Hora TV.

Felicitări organizatorilor Festivalului, felicitări participanților, felicitări laureaților!

Ion Mariș

Foto: Casa de Cultură „Victoria Darvai” Dragomirești

* * *

La Mulți Ani pentru totdeauna, dragă prietene, care porți poezia pe cărările sufletelor noastre, așa cum zefirul alină primăverile prea împovărate de doruri ancestrale!
Mai pune multe cărți  frumoase căpătâi, spre neuitare!
Ani mulți cât mai frumoși și cu mulți prieteni alături!

■ Doina Rândunica ANTON

* * *

Prietenul Gheorghe Pârja împlinește zilele acestea 75 de ani. Mă bucur și mă mândresc a fi unul dintre martorii frumoasei și fructuoasei sale existențe de până acum, mai cu seamă în prima parte a acesteia, cea în care s-a clădit, cinstit, cu trudă, în cărți scrise, care-i vor rămâne dovezi de netăgăduit despre cum a trăit acești ani. Dar, pe lângă aceste deloc puține cărți, în care îi găsim întipărit sufletul, dragostea și încrederea în destinul Neamului Românesc din țară și din afara ei, Gheorghe Pârja a fost mereu și pe baricadele luptelor pentru o societate și o lume sănătoasă moral și etic, pentru respectul valorilor autentice, s-a implicat în proiecte culturale de prestigiu, pe unele dintre acestea slujindu-le  cu o credință exemplară de câteva decenii până prezent. Cât despre Gheorghe Pârja, ziaristul de la „Graiul Maramureșului”, în slujba căruia continuă să oficieze cu harul său și în aceste zile, mărturisesc doar că editorialele sale îmi încălzesc sufletul și-mi dau un ușor sentiment de mândrie, când îmi amintesc, că în urmă cu peste 50 de ani, când eram redactor la „Graiul”, atunci îmbrăcat în „Pentru Socialism”, și redactorul-șef  Vasile Gaftone m-a întrebat pe cine recomand dintre tinerii de la noi pentru a fi trimis la București la Ziaristică, i-am răspuns: pe Gheorghe Pârja!
Și da, de neprețuit pentru mine, a rămas și prietenia noastră, pentru că Gheorghe Pârja știe să fie un prieten de drum lung și de mare suflet, și glasul lui, pe care, din când în când, îl aud întrebând la telefon: „Ioane, ce-ți mai fac albinele?” este pentru mine o bucurie aleasă și rară.
La mulți ani, Prietene Gheorghe Pârja!

■ Ioan ARDELEANU-PRUNCU

 * * *

Gheorghe Pârja și misterul din Valea Mătrăgunei

Când intenționezi să scrii despre un prieten, la moment aniversar, ți-ai dori să dea năvală peste tine cuvintele și sub temperatura emoțiilor să reușești un portret narativ, nu neapărat ceremonios, în care să pulseze amintiri, sentimente, idealurile, motivațiile existențiale, ce ne-au luminat anii de prietenie.
Mă leagă de poetul, jurnalistul Gheorghe Pârja, șase decenii de prietenie fără fisură, cu experiențe de viață de neuitat din adolescență până azi, unele de referință pentru biografiile noastre, precum cătănia de la Beiuș și calitatea lui de naș în cel mai fast moment al vieții mele – căsătoria.
Ne-am cunoscut de elevi, eu la Liceul „Dragoș-Vodă”, el la Liceul Pedagogic din Sighet. Anii tinereții ne-au fost acompaniați de spiritul poeziei, de care ne-am apropiat unii cu timiditate, alții, precum Gheorghe Pârja, cu o deschidere spre rostirea poetică mai matură încă din acei ani. Înclinațiile noastre ne-au favorizat accesul către spațiul cultural al Sighetului, unde am întâlnit câțiva intelectuali remarcabili, cu preocupări literare, în frunte cu poetul și pictorul Gheorghe Chivu, de care ne-am atașat și ei ne-au încurajat sesizându-ne unora înclinații promițătoare.
După adolescență și armată, prietenia a devenit și mai puternică, aș zice netulburată de vanități și orgolii, alături de un grup de prieteni remarcabili fiecare în felul lui, pe care nu-i nominalizez, evitând riscul unor omisiuni nedrepte. Ne-am integrat în instituțiile culturale ale Sighetului, eu la Biblioteca Municipală, el la Muzeul Maramureșean din Sighet. Opțiunile noastre profesionale, deși diferite, ne-au conturat un profil intelectual distinct. Gheorghe Pârja a devenit jurnalist, despre care, spun cu certitudine, că a fost și este printre cei ce și-au confirmat vocația prin etică și deontologie, în respect pentru adevăr, pentru cititori și instituții, într-un timp al unor complicate, adesea confuze, evoluții sociale, politice, economice, culturale din societatea românească. Nu i-a fost indiferentă nici soarta românilor din Transcarpatia și Bucovina de Nord, din Ucraina, a românilor din Republica Moldova. Nu putem omite din biografia sa statutul de redactor șef la Graiul Maramureșului și la revista Nord Literar. În prezent este președintele reprezentanței Maramureș, din cadrul Uniunii Scriitorilor – filiala Cluj.
Ca poet, afirmat încă din adolescență, este în prezent prestigios receptat la scară națională, ca o voce distinctă și creator al unui topos liric inconfundabil în spațiul rural românesc, prin Serile de Poezie de la Desești, timp de 45 de ediții, desfășurate concomitent cu Festivalul Internațional de Poezie de la Sighetu Marmației, care a depășit o jumătate de veac de existență. Poezia lui respiră misterul adânc din Valea Mătrăgunii, unde, cred, s-a deprins cu mirarea și frumusețea ce plutesc la poalele Gutâiului, convertindu-le în surse de inspirație pentru poet. Fără să par prețios, Gheorghe Pârja face parte din acea categorie de prieteni pe care nu doar că i-am ales eu, ci sunt un dar de la viață.
La aniversarea a 75 de ani de viață, îi urez din inimă sănătate, ani mulți, inspirați și să rămânem pe mai departe „Doar împreună!”.

■ Gheorghe Mihai BÂRLEA

* * *

La împlinirea celor 75 de ani ai săi, simt nevoia să evoc cu prețuire figura unui coleg de liceu care a devenit, peste timp, o voce importantă a presei și a poeziei maramureșene: Gheorghe Pârja.
Ne leagă anii petrecuți la Liceul Pedagogic din Sighet, o școală care a știut să formeze caractere și să cultive vocații. Încă de pe atunci, Gheorghe Pârja avea o lumină a lui, un fel aparte de a fi prezent în lume – tăcut, dar atent, discret, dar profund.
Încă din liceu, cuvintele lui aveau greutate și o nuanță poetică, parcă presimțind destinul pe care avea să-l urmeze.
Ne-am reîntâlnit peste ani la Festivalul Internațional de Poezie de la Sighetu Marmației, un eveniment care adună suflete sensibile sub semnul cuvântului, al poeziei, al creatorilor de versuri, al cititorilor și iubitorilor  de poezie. Ani de zile a găzduit la Desești participanții festivalului, cu renumitele seri stănesciene. Memorabil pentru mine rămâne anul în care am fost acolo împreună cu Ana Blandiana. Întâlnirile cu Gheorghe Pârja acasă, la Desești, sunt unice! De fiecare dată, aceeași pasiune pentru poezie, aceeași dorință de a pune în lumină valorile acestui ținut, de-a aduna prieteni, iubitori de poezie.
Gheorghe Pârja este mai mult decât un poet și un jurnalist: este o conștiință maramureșeană. În versurile lui pulsează dealurile, bisericile de lemn, tăcerile bătrânilor, strigătele de pe Valea Izei. În articolele sale, găsești respectul pentru adevăr și nevoia de a păstra identitatea unui loc cu o memorie aparte. Liceul Pedagogic are toate motivele să se mândrească cu el – a devenit un reper pentru generații.
Îi doresc sănătate și inspirație în continuare. Iar poezia să-i fie mereu o punte între el și lumea care are nevoie, poate mai mult ca oricând, de poeți care nu și-au trădat rădăcinile.

■ Odarca BOUT

* * *

LIVADA  CU  POEȚI

Se sedică poetului Gheorghe Pârja de Desești, 
autor – printre multe alte cărți de poezii –
și al volumului de evocări Livada cu prieteni.

 Chiar la întretăierea a două mari linii
imaginare,
în punctul definit geografic 47 grade, 46 minute Nord
și 23 grade, 51 minute Est,
loc în care în care și-a înfipt steagul, la 1360
Voievodul Dragoș,
numindu-l pe veci Desești,
și-a cultivat Ghiță livada
în care avea să ademenească, în torsul
timpului
la întrecere clătită în curgerea Marei,
Prietenii.

Și ei, ca voievozii –
Stăpîni, nobili adică, ai domeniului limbii
Române.

Le-a dat să mănînce, fmînzi fiind,
mere, nuci și pancove
și le-a dat să bea, însetați fiind,
din lacrimile Maramureșului
chiar mama lui
care a devenit Mama tuturor, Mama Doca.

Primul ademenit în livadă s-a nimerit a fi
Nichita Stănescu,
descoperind aici locul potrivit
pentru a se pregăti să fie oaspetele Zeului.

Apoi, absorbind reverberațiile energiei
arhaice
primordiale ale Locului,
au trecut prin Livada de după vale
un șir lung de poeți, care mai ales decît
altul
și respirînd aerul acela tare
(„simplu, profund, separat”)
ca în prima lor clipă pe pămînt,
au devenit, în chip magic, cu toții
Nichita.

Într-atît s-a îndesit Livada din Desești (fără ca cineva să se fi îndesat în ea
cu de-a sila,
doar cu cei care, precum magii, se simt
chemați ca de un semn
pe bolta septentrionului),
încît acum, acolo, a crescut
un codru de poezie.

Iar poeții, ca voievozii, adevărați Niketas,
vin în fiecare toamnă, la vremea cînd nucile
s-au copt,
merele au fost culese și lacrimile de peste
veac distilate,
la o vînătoare liturgică de cuvinte.

Atunci,
Nodurile cosmice se dezleagă
Iar cerul se îndesește de necuvinte.

■ Vasile GOGEA

* * *

Fiindcă știam că pe 27 aprilie, Gheorghe Pârja împlinește o vârstă formată din trei sferturi dintr-un întreg, m-am gandit zilele acestea, cum l-aș putea defini, ca la rebus, ca om, într-un cuvânt sau în cât mai puține cuvinte. Nu e ușor, pentru  că poetul și jurnalistul care și-a petrecut cea mai mare parte din viață în redacția unor reviste și ziare (începând cu celebra „Flacăra” a lui Adrian Păunescu), dar, cu precădere, în redacția cotidianului „Graiul Maramureșului” (ca redactor, redactor șef sau redactor șef adjunct) – este o personalitate culturală și socială cu valențe multiple, complexă,  dar  și „un om din popor”, fiul satului său drag, Desești, din care  a reușit să facă un punct de reper în viața culturală maramureșeană și națională.  Deseștiul și livada sa cu prieteni, din curtea casei  părintești a devenit un loc important în biografia multor poeți români și străini  renumiți  și motiv de mândrie  pentru maramureșeni, pentru că  au  avut  această șansă de a fi fost vizitați și de a fi vizitați, an de an, cale de câteva decenii, de poeți, critici și  scriitori care contează  în literatura română.  Pentru că  suntem, de o vreme bună, prieteni și schimbăm adesea opinii sau vești despre ce se mai întâmplă sau despre ce s-a întâmplat în literatură, nu vreau să pară că „îl  tămâiez” cum se spune, de circumstanță, și spun cu drag despre el că este „un esențial”, una dintre  personalitățile maramureșene din toate timpurile, care au fost și sunt esențiale  pentru cultura maramureșeană .
La mulți ani cu sănătate și cu chef de scris, Gheorghe Pârja!

■ Nicolae  SCHEIANU

* * *

Publicistul poet la 75 de ani

Gheorghe Pârja face parte cu onoare din echipa sigheteană de septuagenari literați ai Maramureșului Istoric, alături de Gheorghe Mihai Bârlea, Echim Vancea, Andrei Făt, luându-le-o, iată, înainte cu atingerea „Bornei 75”…
Știe ca nimeni altul să fie, să locuiască în lumea Maramureșului, scriind sute de poeme și articole celebrative despre acest loc, oamenii, inima, tainele și rânduielile sale, ca  o apă vie fără sfârșit pentru cititori. Nu voi uita mai ales medalioanele închinate  de Gheorghe Pârja părinților și prietenilor săi sau un editorial copleșitor  despre bătrânii „sângurați” ai Maramureșului…
Este un prieten de nădejde, pe a cărui sprijin și discreție te poți baza – cuvântul său contează. Perseverent, trudește în tăcere și din toată inima la relevarea fenomenului și al În-sinelui maramureșean.
Am toată admirația pentru creația sa poetică, activitatea sa la „Graiul  Maramureșului”, „Nord literar”, filiala Maramureș a Uniunii Scriitorilor din România. Și nu am participat niciodată la manifestări literare mai complexe decât  Serile de Poezie „Nichita Stănescu” de la Desești, satul său natal.
La Mulți Ani, prietene!

■ Marin SLUJERU

* * *

În Nord, pe Mara

Acolo unde toamna nici frunzele nu-s frunze
Și gerul te subție ca lama de cuțit
Vibrează o lumină ca-n marile orașe
Când voievozi de slovă din noapte s-au trezit.

Frumos e Doamne, ceasul când te hrănește mintea
Ochii te mai rabdă să te uiți la cer
Și liniștea se-ntoarce să-ți odihnească drumul
Să-ți vezi pruncia dusă cu-n tren forestier.

În Nord pe Mara sau poate în alt Nord
Îmi frâng a jeluire cu pumnii tari genunchii
Că prietenii nu-mi scriu nici frații mei nu-mi spun
Că-mi rătăcesc prin codri mătușile și unchii.   (Gheorghe Pârja)

În Nord, pe Mara*

Acolo unde toamna nici frunzele nu-s treze
Și-ndiferent de arbori totul miroase-a prună,
E dat doar poeziei la toate să vegheze
Și-acolo poezia poeții mi-i adună.

Frumos e Doamne, totul la ceasul înserării
Când anual poeții îmi intră-n bătătură,
Dar asta pân’ acolo spre mijlocul serbării,
Când pică câte unul pălit de băutură.

În Nord pe Mara, Doamne, locația precisă
E în Desești, la școală, cu toată deferența,
Te rog să vii în toamnă, mi-e inima deschisă,
Dar fă cumva odată și vino fără… Perța!

                                                                                                                                  ■ Lucian PERȚA

* * *

„Vândut” primăverii

„Asta este casa noastră. Nu are glorie/
Ci numai memorie. //
Lăsați-L pe Dumnezeu să vorbească/
Liniștit despre noi.”

Din maldărul de ani plini de vise și aduceri aminte la acest ceas aniversar decupez cu mare dificultate gânduri de a nu spune mai mult decât s-ar cuveni din dragoste frățească, dar nici, din modestie, mai puțin.
Cu Gheorghe Pârja ne ştim de mai mult de o jumătate de secol. Cred că de prin vara-toamna atât de nehotărâte a anului 1970 când un prieten comun, Gheorghe Mihai Bârlea, ne-a făcut cunoştinţă. Gheorghe Pârja era absolvent al Liceului Pedagogic (așadar pedagoist), eu al Liceului de cultură generală „Dragoș-Vodă”, ambele din Sighetul Marmației. Am  devenit buni prieteni. În aceeași toamnă ne-am dat întâlnire în Cluj-Napoca. El pentru admitere la filologie, eu la sociologie. Nu am mai apucat a ne înscrie niciunul dintre noi la facultate. Ne țineam bagajele în gară, la bagaje de mână, și ori de câte ori aveam nevoie de ceva (mai ales horincă) le deschideam când unul când altul. Dormeam când la un cămin când la altul, dar „reședința” o aveam la căminul  studențesc de pe Avram Iancu. Vreme de vreo două săptămâni, am dat admitere cu mai mulți „restanțieri”. Nu mult după aceea am fost chemați sub arme, adică am încorporat. Eu la Constanța, Bârlenii (Vasile și Gheorghe Bârlea) și Gheorghe Pârja și-au dat întâlnire pe la Beiuș. Dar nu după ce, în prealabil, în Nănești-ul natal, am pus-o de un vergel.
Pentru mine, numele Gheorghe PÂRJA rămâne asociat cu cel al prietenului prin excelență, mai ales în timpuri de întuneric, de confuzie și de pierdere a valorilor, cum este cel de astăzi.
Gheorghe Pârja a impresionat și impresionează încă prin demnitate și integritate, prin spiritul unei febrilități vizibile întru a descifra lumea/ cultura, de a transmite acest entuziasm al descifrării nu numai celor apropiați ci, mai ales, și contestatarilor. Pentru mine rămâne, în mod cu totul special, prietenul.
Născut într-o casă lângă care se înălța o biserică (astăzi monument istoric) străjuită de un venerabil stejar și de un popor de morminte și cruci dinspre care vântul aducea efluvii de tămâie, ce puteau trezi în suflete porniri inconștiente spre misticism și tot de la aceasta purcedeau vibrații de clopot, prelung glas de aramă care, după dispoziție, putea să înfioare, sau să dispună la visare. Pe o laură a casei (în față) se afla (se află și astăzi) un cerdac, larg cu stâlpi de lemn de stejar din care coboară o scară cu mai multe trepte pe care erau/ sunt așezate ghivece cu flori (mai ales mușcate) de toate felurile atent îngrijite de Mama Doca. În cerdac se află lada de zestre a familiei pe al cărei capac părintele Gheorghe a scris cu creion chimic: „Astăzi 27 aprilie 1950 s-a născut fiul meu Gheorghe.” Grădina traversată de drumul mocăniței spre Runc este plină de pomi fructiferi (meri, peri, nuci, pruni). În acest loc plin de apoteoza culorilor s-au strecurat poezia și visul într-un suflet pregătit poate pentru asta, darul de a vibra înaintea frumosului, făcându-le să ajungă, într-un târziu, la darul cititului și al scrisului, la darul poetic…
Nu o dată ne-am cuibărit la o masă dintr-o bibliotecă imaginară adâncindu-ne în liniștea lecturii respectând convenția, și ea tăcută, a tăcerii.

Este drept că l-am cunoscut mai târziu prin scrisul său, texte care mi se dezvăluiau în straturi succesive de sens adânc, de plinătate a frazei, a limbajului poetic de înaltă ținută nu numai ca idee, dar și ca stil. Dar cel mai mult mă leagă de Gheorghe Pârja pasiunea pe care o împărtășim pentru poezie. Și asta a însemnat enorm, pentru că încrederea cu care mi-a însoțit debutul în poezie a însemnat și recunoașterea de către mine a faptului că în activitatea mea de lucrător cu cuvântul, în relația mea cu textele literare sunt iubirea și neliniștea, deopotrivă, față de lume, de om, de cultură care își trage seva din poezie. Poezia scrisă și nescrisă a oamenilor, a frumuseții și a spaimei din noi.
Gheorghe PÂRJA, ajuns în această primăvară la o vârstă…, este o figură aproape singulară în buimaca noastră societate maramureșeană în care triumfă zi de zi impostura, vasta ignoranţă, intoleranţa, mitocănia lustruită, prostia fudulă şi, peste toate, noncaracterul ca una dintre cele mai nefericite trăsături ale specificului… național.
Intelectual rasat, Gheorghe Pârja fără ifose, fără paradă de erudiţie, recurgând cu parcimonie la aceasta și numai când contextul o impune la formația și experiența sa de ziarist și poet este mai întâi de toate un prieten de patimă sufletească, în lumea celor care se simt înfrățiți prin aceeași cuminecătură a Artei, a Poeziei.
Închei cu o memorabilă frază dintr-un articol al lui G. Călinescu despre N. Iorga: „Omul excepţional, expus privirilor tuturor, este ca pomul care, crescând, măreşte crestătura neînsemnată şi-i dă înfăţişare de plagă”. Procurorii literari de azi sau apostolii diverselor ideologii demolatoare de monumente și valori ar putea lua aminte!
Îți mulțumesc, prietene, pentru „aceste aduceri aminte.., aceste «odăi fără izvoare», pe care de un timp încolo, simți nevoia să le zăvorăști, de teamă să nu care cumva să intre în ele prea curând musafirul nepoftit.” și îți urez cu toată inima La mulți ani!

■ Echim VANCEA

* * *

Ce poți spune – în plus – despre un maramureșean veritabil, poet, publicist, care a marcat zeci de ani „mersul” cuvintelor pe drumul dinspre obârșie spre veșnicia nu doar a satului ci a vieții, pe care a trăit-o demn și fără complicații inutile? Prietenii lui Gheorghe Pârja, sus_semnați, au „divulgat” multe și frumoase amintiri, întâmplări, dedicații, sevențe totuși infime din bogata viață a sărbătoritului la 75 de ani.
Eu îl cunosc mai îndeaproape doar de câțiva ani și – mai ales – după participarea la câteva ediții ale „Serilor de poezie Nichita Stănescu de la Desești”, de când m-am încărcat cu energie pură din/ pe covorul verde al satului Poeților. M-au surprins plăcut discuțiile pe care le-am avut, prietenia deosebită pe care mi-a arătat-o și mi-o arată, generoasele abordări ale volumelor mele de poeme.
Extrem de deschis, de o politețe nedisimulată, originară, Gheorghe Pârja știe să-și arate prietenia, emaptia și să genereze… respect.
La mulți ani frumoși, mereu înverzitori în poezie, aducători de cât mai multe „seri” profunde, Domnule Gheorghe Pârja!

■ Ion MARIȘ

* * *

Gheorghe PÂRJA s-a născut în 02 mai (neoficial, dar real… 27 aprilie) 1950, în Deseşti – Maramureş.
Este poet și publicist. Absolvent al Liceului Pedagogic din Sighet și al Facultății de Ziaristică Bucureşti (1978). A fost o lungă perioadă redactor – șef al cotidianului „Graiul Maramureșului” Baia Mare, serie nouă. Debutul literar a fost girat de prozatorul Alexandru Ivasiuc în revista „Luceafărul” (1968). Debut editorial în volumul colectiv „Caietul debutanţilor” (Editura Albatros, București, 1977). A condus cenaclul „Alexandru Ivasiuc” din Sighet și a sprijinit Festivalul Internațional de Poezie de la Sighet; a inițiat Serile de Poezie de la Desești (1979).
A fost distins cu numeroase premii naționale și internaționale pentru poezie și publicistică: Premiul USR la Festivalul Internațional de Poezie (Sighet, 1979), Premiul revistei „Tribuna” (1986), Premiul Special Alexandru Odobescu al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România (1998); premiul „Nichita Stănescu” al Serilor de Poezie de la Desești (1999), Premiul pentru poezie Lviv – Ucraina (2010) etc.
Este membru al Uniunii Scriitorilor din România (1999) și al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România (UZPR). Președinte al Reprezentanței Maramureș a Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Cluj și vicepreședinte UZPR (2004), vicepreședinte al Convenției literare internaționale de la Lviv – Ucraina (2010).

Volume publicate: În numele tatălui, (versuri,1996); Sub podul lui Apollodor. Dialoguri cu Adam Puslojić despre Nichita Stănescu şi alţi poeţi din lume, (1998); Cartea din Valea Mătrăgunii, (versuri, 2000); Dialoguri în Centrul Europei, (vol. I, 2000 și vol. II, 2003); Portret de grup cu Laurenţiu Ulici, (co-autor, 2003); Poemele Ieronimei, (versuri, 2003); Preludia solodkovo haosi/Preludiu la dulcele haos (versuri, lb.ucraineană, trad. Ştefan Tcaciuc, 2004); Umbra noastră cuvântul – Serile de Poezie „Nichita Stănescu” de la Deseşti 1979-2003, (antologie de poezie, în colaborare cu Echim Vancea, 2003; Singurătatea sonoră, (versuri, antologie de autor, 2005), Dialoguri cu ferestre spre Nord (interviuri, 2005), Poeme din vremea lui Adam (2007), Călătoria îngerului prin Nord (2008), Vânzarea umbrei/ Árnyékvásár (versuri, antologie româno-maghiară, 2011), Livada cu prieteni și alte împrejurimi (eseuri, 2011), Lacrima sfinxului (versuri, 2014), Ochii Basarabiei (proză, 2018), Oglinzile Nordului (2019), Seniorul lemnului (proză, 2019), Scrierea cerului (versuri, 2020).

Prezent în volume colective: Anotimpul întrebărilor (1967), Nord statornic (1973), Popas în Hiperboreea (1980), Dor de lumină (1997), Un sfert de veac de poezie (1998), Antologia poeţilor ardeleni contemporani (antologie de Eugeniu Nistor şi Iulian Boldea, 2004), Dialoguri cu ferestre spre nord (2006), Punte între sentimente (antologie de poezie irakiano – română, 2012), Confluențe poetice (antologie de poezie kuweitiano – română, 2013), Punte între lumi și inimi (antologie de poezie arabo – română, 2017) etc.
Poemele i-au fost traduse în sârbă, ucraineană, engleză, arabă, maghiară, belarusă etc.

Foto: Ion Mariș

Sâmbătă, 26 aprilie 2025, la Dragomirești, la Centrul de Cercetări Teologico-Filosofice al obiceiurilor populare românești din Maramureș, a avut loc Simpozionul Național „Veghetori la Obârșii”, ediția a IX-a, cu tema „Ceremonial arhaic și cultură tradițională în Țara Maramureșului. Evocându-l pe folcloristul Nicoară Timiș (1924-2011)” organizat de Primăria și Consiliul Local al orașului Dragomirești.

La debutul lucrărilor a adresat un „cuvânt în deschiderea simpozionului” primarul Dragomireștiului, Vasile Țiplea, iar Acad. Doru Pamfil, președintele Academiei Române, Filiala Cluj, a adresat un „cuvânt de salut”.

Simpozionul, moderat cu subtilitate și delicatețe de Preot conf. univ. dr. Ioan Bizău, a propus auditoriului o serie interesantă de lucrări susținute de importante personalități din țară: Prof. univ. dr. Virgiliu Țârău, Facultatea de Istorie și Filozofie, Universitatea „Babeș-Bolyai” Cluj-Napoca – În ape tulburi. Reintegrarea administrativă a Maramureșului în România (1944-1945); Prof. Ioan Ardeleanu-Pruncu – Nicoară Timiș – un căutător de comori; Conf. univ. dr. habil. Ioan Mircea Farcaș, decan al Facultății de Litere, Centrul Universitar Nord, Baia Mare, Universitatea Tehnică din Cluj-Napoca – Tache Paphagi, Graiul și folklorul Maramureșului, după 100 de ani; dr. Anamaria Iuga, șef secție Studii Etnologice, Muzeul Național al Țăranului Român, București, (online) – Povești țesute din camera bună; prof. Curac Maria – Ritualul în viața femeii exprimat prin Ansamblul „Izvorul Izei” din Dragomirești;  Rareș Dina, director Direcția Patrimoniu Imobil, Muzeul Național al Satului „Dimitrie Gusti”, drd. Școala doctorală de istorie, Universitatea din București și dr. Corina Dina – Zestre și identitate locală. Studiu asupra lăzilor tradiționale din nordul Transilvaniei și Maramureș; Pr. Gavriș Vancea, Săliștea de Sus – Plămădirea festivalului „Câte flori pe Iza-n sus”; Pr. drd. Ioan Jula – Evocarea Mănăstirii de la  Dragomirești în paginile revistei Renașterea; Prof. Bilțiu Pamfil – Nicoară Timiș si valorificarea culturii populare; Prof. dr. Petrovai Ion –Gheorghe Dăncuș – un etnolog reprezentativ al Țării Maramureșului; Prof. Gherheș Mihaela-Cristina, Școala Gimnazială „Lucian Blaga” Baia Mare – Nicoară Timiș (1924-2011)-omul providențial pentru cultura populară maramureșeană; Arhim. Calinic Dandu – Ritualuri și Tradiții arhaice puse în operă la așezământul monastic  Peștera Ialomiței; Prof. Vasile Leschian, Baia Mare – Nicoară Timiș – Ctitor cu vocative; Prof. Elena Zubașcu, Dragomirești – Simboluri vegetale în cultura tradițională – busuiocul și mătrăguna; Prof. Măricuța Petrovai – Particularități ale creației populare din Petrova; Prof. univ. dr. Ioan Bocșa – Suflet românesc – atunci și acum, (urmat de prezentarea filmului-documentar).

La finalul simpozionului, primarul Dragomireștiului a oferit diplome tuturor celor care au susținut prezentări.

În partea a doua a zilei a avut loc lansarea volumului „Școală și cultură națională la   Dragomirești și în Țara Maramureșului” cuprinzând lucrările ediției a VIII-a a Simpozionului Național „Veghetori la obârșii”, 2024, Dragomirești urmată de vizionarea sculpturilor lui Nicoară Timiș din expoziția deschisă în incinta Casei de Cultură „Victoria Darvai”.

Felicitări comitetului de organizare (Pr. conf. univ. dr. Ioan Bizău, pof. Vasile Țiplea, jr. Ioana Raluca Mîrza), comitetului științific (prof. univ. dr. Virgiliu Țârău, prof. univ. dr. habil. Ioan Mircea Farcaș, lect. univ. dr. Natalia Lazar, jr. Ioana Raluca Mîrza), autorilor lucrărilor prezentate, pentru consistența și valoarea remarcabilă a evenimentului și… succes la viitoarele ediții!

Ion Mariș

La ora 7:35 în dimineața zilei de 21 aprilie 2025 (21 aprilie, ziua de naștere a Romei – 2778 ani), Episcopul Romei, Papa FRANCISC, s-a dus la casa Domnului. Întreaga sa viață a fost dedicată slujirii Domnului și a Bisericii sale.
Papa Francisc a murit în a doua zi de Paște, la vârsta de 88 de ani, în reședința sa din Casa Santa Marta din Vatican, a anunțat Sfântul Scaun.
Jorge Mario Bergoglio era iezuitul îmbrăcat în alb, „venit din capătul lumii”, dar care nu s-a întors niciodată în patrie. Papa Francisc nu a vrut să își mai vadă Argentina lui dragă. Pe 13 martie 2013 când a fost ales Papă a declarat: „Cred că pontificatul meu va dura patru sau poate cinci ani, e o senzație a mea.”

Jorge Mario Bergoglio, s-a născut la Buenos Aires pe 17 decembrie 1936 dintr-o familie de origine piemonteză, emigrată în Argentina în 1929 și a fost al doilea cel mai longeviv Papă (după vârsta anagrafică).
A murit la 88 de ani și 4 luni și este al doilea Pontif decedat la o vârstă înaintată, după Papa Leon al XIII-lea (1878 – 1903), mort la 93 de ani.
Când a fost ales Papă, în Conclavul din 13 martie 2013, după dramatica renunțare a lui Benedict al XVI-lea pe 11 februarie, luna precedentă, Jorge Mario Bergoglio avea 76 de ani și a rămas la cârma Bisericii Catolice 12 ani o lună și 8 zile, printre critici feroce, beatificări mediatice în viață, războaie subterane între anti papi de ultimă generație și bergoliani, numeroase boli personale, o pandemie care a oprit lumea pentru câteva luni în 2020. Duminică, de Paște, în ciuda recomadărilor medicilor, Papa Francisc a ținut să fie în mijlocul enoriașilor în Piazza San Pietro, și vântul de primăvară care sufla delicat l-a dus în liniște pe acest Papă Combativ, acest Cardinal argentinian venit de la capătul lumii și care până la ultima suflare a vrut să se amestece printre oamenii care l-au iubit, poporul său venit să îl vadă și să îi arate că îi este aproape în suferință.
În papamobilul descoperit, Papa Francisc a reușit să îi salute pe toți, a făcut înconjurul platoului din fața Basilicii San Pietro, a salutat, a binecuvântat câțiva bebeluși și, acompaniat de aceeași boare de primăvară, s-a retras în Casa Marta ca și cum ar fi presimțit că este pentru ultima oară…
Amintirea acestui Papă va rămâne cristalizată în memoria colectivă nu doar a creștinilor catolici ci și a tuturor oamenilor. Miercuri, 23 aprilie 2025, de Sfântul Gheorghe (și onomastica Papei), dimineața, va fi depus sicriul din lemn simplu în Basilica Sfântul Petru pentru a fi salutat de oricine va dori să își ia rămas bun și să îi spună o rugăciune. Înmormântarea va începe sâmbătă la orele 10:00 (ora Italiei) la San Pietro, în prezența numeroșilor șefi de state și guverne din întreaga lume, de la Donald Trump cu Melania, Emmanuel Macron, Javier Milei, Zelensky ș.a.

Maria „Salus Populi Romani”
Această icoană bizantină reprezentând-o pe Fecioara Maria cu pruncul în brațe este cea mai importantă icoană mariană care i-a fost foarte dragă Papei Francisc, fiindu-i dintotdeauna devotat și unde venea să se roage ori de câte ori se întorcea din călătoriile papale sau din spital: „Salus Populi Romani” înseamnă „Salvarea Poporului Roman” și se spune ca ar fi fost pictată de evanghelistul Luca, patron al pictorilor din Ierusalim.

În testamentul Papei Francisc este scris doar atât: să fie depus în pământ în Capela Paolina din Basilica Santa Maria Maggiore, acolo unde sălășluiește și icoana Maicii Domnului „Salus Populi Romani” și să fie scris doar atât pe mormânt: FRANCISCUS.

P.S.: În 2019, fiind în audiență la Papa Francisc, împreună cu colegii mei jurnaliști corespondenți în Italia, i-am dăruit o icoană a Maicii Domnului (cumpărată în Sighet de la magazinul de lângă Parohia Ucraineană și sfințită de Părintele Lauruc) care i-a luminat chipul! Icoana seamănă mult cu cea de la Santa Maria Maggiore! O fărâmă din Sighet – Maramureș și România a sălășluit alături de Suveranul Pontif.
Vei rămâne mereu prezent, Papa Francesco, pentru că ne vom aminti întotdeauna cuvintele tale simple dar greu de pronunțat uneori chiar în familie: „Se poate? Mulțumesc și scuze! Să nu se termine ziua fără să ne cerem scuze și să facem PACE!”

Julia-Sandra Virsta
Vatican – 21 aprilie 2025

Papa FRANCISC (n. 17 decembrie 1936, Buenos Aires, Argentina – d. 21 aprilie 2025, Vatican) a fost al 266-lea episcop al Romei și papă al Bisericii Catolice, ales la 13 martie 2013 de către conclavul cardinalilor. Din 1998 a fost arhiepiscop de Buenos Aires. A fost primul papă neeuropean după papa Grigore al III-lea (731-741). De asemenea, a fost primul papă originar de pe continentul american și primul papă iezuit.

Papa Francisc (născut Jorge Mario Bergoglio) s-a născut în Buenos Aires într-o familie de emigranți italieni, fiind unul dintre cei cinci copii ai unui muncitor de cale ferată italian. A studiat chimia la Buenos Aires, apoi a urmat cursurile seminarului din cartierul Villa Devoto (Buenos Aires). La 11 martie 1958 a devenit novice în ordinul iezuit. A revenit în Argentina, unde a obținut licența în filosofie la Colegio Máximo San José din San Miguel (Buenos Aires), apoi a predat literatură și psihologie la Colegio de la Inmaculada din Santa Fe și la Colegio del Salvador din Buenos Aires.
Unul din formatorii spirituali ai lui Bergoglio a fost preotul greco-catolic Ștefan Czmil, refugiat din Ucraina, care l-a inițiat în spiritualitatea creștină răsăriteană.
Papa Francisc a fost ales la conclavul din 2013 cu cel puțin 77 de voturi din 115. Conform unor surse ar fi întrunit consensul mai multor fracțiuni din conclav, ceea ce a dus la alegerea sa cu peste 90 de voturi din totalul de 115.

Jorge Mario Bergoglio a intrat în Societatea lui Isus la 11 martie 1958 și a studiat pentru a deveni preot la seminarul iezuit în cartierul Villa Devoto din Buenos Aires. În 1960 Bergoglio a obținut o licențiere în filosofie de la Colegiul Maximo San Jose din San Miguel; în 1964 și 1965, a predat literatura și psihologia la Colegio de la Inmaculada, un liceu în provincia Santa Fe, Argentina, iar în 1966 el a predat cursuri de același fel la Colegio del Salvador din Buenos Aires.
A fost hirotonit preot în data de 13 decembrie 1969.
În anul 1992 a fost numit episcop auxiliar de Buenos Aires. Consacrarea sa episcopală a avut loc în data de 27 iunie 1992. În data de 28 februarie 1998 a devenit arhiepiscop de Buenos Aires. La 6 noiembrie 1998 i-a fost încredințată suplimentar jurisdicția episcopală asupra credincioșilor de rit bizantin din Argentina, inclusiv a celor aparținând Bisericii Române Unite cu Roma. Credincioșii din Argentina aparținători Bisericii Greco-Catolice Ucrainene au din 1968 episcop propriu, sufragan (subordonat) arhiepiscopului de Buenos Aires. Între 2009-2011 episcop al ucrainienilor catolici din Argentina a fost Sviatoslav Șevciuc, actualul arhiepiscop de Kiev-Halici.
În consistoriul din 21 februarie 2001 papa Ioan Paul al II-lea l-a ridicat la demnitatea de cardinal.

La 13 martie 2013, la ieșirea din conclavul însărcinat să-l aleagă pe succesorul papei demisionar Benedict al XVI-lea, cardinalul protodiacon Jean-Louis Tauran a pronunțat celebra formulă Habemus papam, anunțând lumii alegerea cardinalului Jorge Mario Bergoglio sub numele de Francisc. În data de 14 martie 2013, prima zi de după alegerea sa în funcția de episcop al Romei și papă al Bisericii Catolice, a vizitat Bazilica Santa Maria Maggiore și s-a închinat icoanei Salus populi Romani. La întâlnirea cu jurnaliștii din data de 16 martie 2013 a arătat că și-a ales numele de papă în amintirea lui Francisc de Assisi. Cu aceeași ocazie a spus că i s-a sugerat să-și ia numele de Adrian, în semn de continuitate cu papa Adrian al VI-lea.
De la invadarea Ucrainei de către Rusia în februarie 2022, papa Francisc a luat diverse inițiative pentru a promova pacea. Papa Francisc a trimis doi cardinali de rang înalt, Konrad Krajewski și Michael Czerny, cu ajutor umanitar în Ucraina. Pe 25 martie 2022 papa Francisc a invocat ocrotirea Maicii Domnului atât pentru Rusia, cât și pentru Ucraina.
Papa Francisc vorbea cursiv spaniola (limba oficială a Argentinei), italiana – limba maternă a părinților, engleza, franceza, latina, germana, limbă în care și-a redactat teza de filosofie. Poseda noțiuni de limbă portugheză. În domeniul literar Jorge Bergoglio aprecia cel mai mult scriitorii Friedrich Hölderlin, Jorge Luis Borges și Feodor Mihailovici Dostoievski. Îi plăceau de asemenea filmele neorealismului italian. Iubea fotbalul și era susținătorul echipei argentiniene San Lorenzo de Almagro din Primera División de Argentina.
La 24 noiembrie 2017 Papa Francisc a fost ales membru de onoare al Academiei Române.

În perioada 31 mai-2 iunie 2019 a avut loc vizita papei Francisc în România, sub genericul „Să mergem împreună!”. În data de 2 iunie 2019 a prezidat pe Câmpia Libertății din Blaj slujba de beatificare a episcopilor greco-catolici Valeriu Traian Frențiu, Ioan Suciu, Vasile Aftenie, Ioan Bălan, Alexandru Rusu, Tit Liviu Chinezu și Iuliu Hossu.

Papa Francis a „plecat” spre Cer la vârsta de 88 de ani, luni, 21 aprilie 2025, în a doua zi a Sărbătorilor Pascale, la Vatican.

Dumnezeu să-l odihnească în pace!

Salut, Sighet!

Sursa foto: Vatican.va

Element central al Sărbătorilor Pascale, oul este, în același timp, un simbol religios și un simbol universal al omenirii, o îmbinare între credințe vechi, tradiții și valori spirituale.

De la Oul Primordial, al începutului vieții și al tuturor lucrurilor, la Oul Învierii, al biruinței vieții asupra morții, întreaga încărcătură simbolică și religioasă pune stăpânire, poate, uneori, fără să ne dăm seama, pe ouăle pe care le înroșim, în fiecare an, de Paște.
Pe ouăle pe care le „împistrim” cu frunze și flori și le vopsim, așa cum am învățat de demult, în coji de ceapă roșie, păstrând, astfel, legătura cu strămoșii și cu glia.
Pe ouăle pe care le ducem la „slujit” în noaptea de Înviere, pentru ca, dincolo de simbol, să capete și puterea sfințeniei.
Pe ouăle pe care, strânși în jurul mesei, le ciocnim pentru a sparge, simbolic, piatra de mormânt și puterea morții.
Pe ouăle pe care le dăruim copiilor ce vin  în „ptiez ” în dimineața zilei de Paște, vestind, de trei ori, miracolul Învierii.
Pe oul ce-l punem, cu un bănuț, în ulcica cu apă, pentru ca spălându-ne pe obraz să fim roșii, sănătoși și curați tot anul.

Ouăle roșii – roșul vieții, roșul sângelui lui Iisus, roșul sacrificiului pentru noi și pentru a noastră mântuire – rămân, iată, și în prezent, expresie a puterii credinței, a puterii tradiției și a ritualului.

Dr. Anuța Pop