SCRISUL CA STARE DE URGENȚĂ… (autor, Marin Slujeru)

Sunt încă amețit de această vrajă de Mai, la care am fost supus prin intermediul lui Ion Mariș,  la Galeria de Artă Ileana și Cyril Vassiliev, în prezența impozantelor gazde și a unei audiențe restrânse, selecte. A fost  lansată cartea  „Memoria păpădiei”, Editura Valea Verde, a doamnei Luminița  Colopelnic – profesoară la CNDV „Dragoș-Vodă”, voluntar la Serviciul de Ajutor Maltez în România, scriitor în toată legea.

Editorul Ion Mariș, prof. Alexandru Mărculescu, subsemnatul, prof. Brîndușa Oanță (coordonatorul site-ului www.salutsighet.ro), prof. Doina Voina, prof. Crina Voinaghi, ref. cultural Ileana Nemeș-Pop, soțul și fiul autoarei ș.a. au subliniat multiplele fațete ale personalității autoarei, una foarte activă, ale talentului ei literar, impactul întâlnirii lor cu scriitura ei.

Aduceri aminte sub pretextul unui jurnal într-o situație-limită (pandemia), descrieri amănunțite și judecăți integratoare ale vălmășagului psiho-social creat de această năpastă, un roman-jurnal sau un jurnal al clipelor irepetabile, doldora de prezent, de trecut, de semnificații de largă respirație culturală, ancorări-evadări sistematice în golful visării, al poeziei (propriile haikuri) și, peste tot: grație și îndrăzneală, devoalări, mărturii, confesări, profesiuni de credință, minuțioase autoreflecții…

Și câtă emoție  și cât farmec pot aduce în casă o mamă și soție scriitor am aflat din mărturiile soțului, preot, ale fiului, student și mai ales ale fiicei (prin simpla prezență). Lume, dor!

La final, ne-am delectat cu un fragment din jurnalul-poem, în lectura scriitoarei Luminița Colopelnic și cu un mesaj-poezetă pe aceeași temă (Amnezia păpădiilor), transmis de poetul Radu Bata (stabilit în Franța). Iar sesiunea de autografe a lăsat amprente „înflorate” pe volumele oferite participanților.

                                                     Marin SLUJERU




Tradiționalul Pelerinaj Greco-Catolic de la Sighet, dedicat celor șapte Episcopi Martiri! | VIDEO

Azi, 8 mai 2021, la Cimitirul Săracilor din Sighet, a avut loc Liturghia arhierească în memoria celor 7 episcopi martiri greco-catolici – Vasile Aftenie, Valeriu Traian Frențiu, Ioan Suciu, Tit Liviu Chinezu, Ioan Bălan, Alexandru Rusu și Iuliu Hossu (Cardinal), dar și a celor care au sfârșit în închisorile comuniste, în numele CREDINȚEI!

Cu participarea episcopilor Vasile și Ioan, a unui număr mare de preoți, persoane consacrate, credincioși din întreaga țară, răspunsurile la liturghie au fost date de Corul CRISTOS REGE al Parohiei Greco-Catolice din Sighet, preot paroh Vasile Florea.

Mulțumim Eparhiei de Cluj-Gherla pentru înregistrare și Radio Maria care o va transmite la o dată ulterioară!

Puteți urmări liturghia AICI.

prof. Rodica GHEORGHIU




Era un posibil pericol major (autor, prof. Gheorghe Bărcan)

prof. Gheorghe Bărcan

Cât timp am funcționat în Maroc, în fiecare an, cu câteva zile înaintea vacanței de primăvară a elevilor, a rămas un obicei de a face ei grevă, în amintirea unor frustrări de mult timp produse. Fenomenul a tot slăbit în intensitate, dar la liceele unde am funcționat se mai practica, cu mai multe sau mai puține clase, fiind mereu în scădere. Oricum, profesorii erau avertizați să rămână în clase, conform orarului și să între în sala profesorală singuri, să nu manifeste nicio apreciere ori susținere a acestor manifestări, sub amenințarea unor grave sancțiuni. Deseori intervenea poliția, când erau anunțate cazurile mai ample și cei în grevă erau aspru sancționați și loviți cu bâtele, sau arestați.

Într-o astfel de zi agitată, eu predam la o clasă care nu participa la grevă, când deodată, se dechide brusc ușa și năvălesc în clasă mulțime de elevi greviști, alungați de poliție pe coidoare, încercând să-i blocheze și ei s-au ascuns în clasa unde predam eu, încercând să scape. Am desfășurat mai departe oră, cu această „asistență”, fără întrerupere, fără a spune și fără a face nimic deosebit, crezând că așa este mai bine, fiind însă, tulburat. După puțin timp, apar în ușă 3 polițiști cu bâte, privesc la sala aglomerată și la mine și mă întreabă: „ce-i ?”

Printr-o decizie de moment, spontană, nepregătită, venită în minte în mod natural, le răspund: „un profesor lipsește și fac oră cu toți elevii”. „Uahad” (cam așa se aude în arabă, nu știu dacă e bine scris și înseamnă: de acord), îmi răspund și pleacă. În bănci erau înghesuiți mai mulți elevi și pe de margini. Eu continuam să scriu la tablă și aruncam câte o privire și înspre clasă, din când un când. Peste tot, și la elevii intruși și la cei ai clasei, se vedeau numai zâmbete. Peste cca 15 minute, elevii în grevă au început să iasă unul câte unul, fiecare aruncându-mi o privire de mulțumire, imprăștiindu-se prin labirintul coridoarelor. Eu aveam o bucurie imensă, nu pentru că aș fi aprobat răzvrătirea lor, ci pentru că n-aș fi suportat să văd în fața mea elevi striviți de baâte, în clasă sau în ușa clasei, clasă în care eu eram stăpân, orice mi s-ar fi întâmplat. Dar în spatele acestei bucurii, era un mare pericol: să fiu acuzat că am fraternizat cu greviștii și de îndată să-mi se spună: contractul de muncă vă este anulat și să părăsiți Marocul în câteva zile. Problema nu era că plecăm din Maroc, aceasta fiind cu totul și cu totul nesemnificativ, dar aveam mașină și alte lucruri, care nu mai aveau preț, nicio valoare de vânzare în aceste condiții și nici nu știu dacă puteam strânge banii necesari drumului, în așa scurt timp. Pentru că în fiecare clasă erau „amicali” care relatau undeva tot ce se petrecea în clasă; ei erau și printre greviști și printre cei ai clasei. Ce s-a petrecut ? Ori aceștia toți au tăcut, n-au auzit și n-au văzut nimic, și-au ieșit din rol, inerpretaând cum trebuie gestul meu, ori au spus la direcțiune și aceasta a tăcut. Am rămas cu satisfacția și bucuria, fără a fi fost sancționat, dar pentru o perioadă de timp eram îngrijorat, pentru că puteau apare consecințe grave, ceva mai târziu. Până la urmă m-am liniștit, a trecut totul cu bine, dar cred că dintre mulțimea de amicali o fi spus careva la directori, aceasta fiind o obligație, cu toate că mă simpatizau. Dar și directorii mă apreciau mult și m-au ptotejat, înțelegând și dânșii adevăratul motiv, după felul cum s-au desfășurat lucrurile. Oricum, tăcerea s-a stabilit fie la nivelul clasei, fie la direcțiune. Între profesor și elev, indiferent de unde sunt, pe unde se află, trebuie să existe respect, instrucție, educație și protejare, nicicând ură. Așa a fost, cred, înțeles evenimentul, de către toți care au participat la el, excluzând polițiștii. Chiar dacă aceștia nu mă credeau, nu-i lăsam să folosească bâtele și îi invitam să iasă afară și să vină cu unul dintre directori să lămurescă problema. Ei puteau intra forțat, doar dacă aveau mandate de a mă ridica, pe mine sau pe vreunul dintre elevi, cine știe pentru ce motive. Doar directorul sau inspectorul de specialitate puteau intra peste mine la oră și nimeni altcineva, sala, cu ușă cu tot, era în stăpânirea mea atunci când predam. Altfel, puteam „justifica” minciuna, spunând că eu așa am înțeles, că de aceea au venit acei elevi în clasă, deși ar fi fost cam trasă de păr, pentru că nu se întâmplau astfel de cazuri. Dacă un profesor lipsea, elevii erau scoși afară, totdeauna.

După mulți ani, 5-6 ani, în a doua parte a detașării, mă aflăm la un alt liceu, Liceul El Kattab, din Medina. Terminându-mi orele, astepam în sala profesorală să iasă de la ore un tânăr prof. belgian, care mă ducea și pe mine acasă, pentru că Dacia trimisă cu vaporul din țară n-a ajuns încă. Două clase au decis să facă grevă și au ieșit de la ore, iar profesorii ce le-au predat au ieșit cu ei în curte, printre ei, mai și discutând. O parte din curte, spre poartă și spre sala profesorală, era comună, pe unde profesorii au intrat în sală iar elevii au ieșit pe poartă, manifestând. După regulament, profesorii trebuiau să aștepte în clasă, singuri, până se va suna și apoi să se deplaseze spre salăa profesorală. S-a interpretat că au solidarizat cu greviștii și profesorul francez (foate bun) a fost deîndată anunțat să păraăsescă Marocul, cât de repede, iar celălalt, marocan, n-a mai apărut la școală, ca și cel francez. După puțin timp se auzea că profesorul marocan a fost trimis pe front, în Sahara, în luptă cu „polizario” și, după o perioadă destul de scurtă, se spunea că a fost împușcat. Nu s-a precizat dacă din față sau din spate, pentru că pe front, combatanții merg și într-un sens și în altul, nu-i așa? Era un profesor bun și colaboram bine cu el, ne consultam. Mi-a părut foarte rău.

Vorbind de „amicali”, cred că această organizare era mai largă. Acolo erau detașați profesori, sau alți specialiști, din țări cu regimuri și ideologii diferite. Marocul era Monarhie și printre cei veniți erau din țări cu organizare republicană, cu ideologii socialiste, comuniste, un amestec și era permisă o singură activitate: executarea serviciului pentru care ai fost recrutat și angajat, orice altă influență se sancționa prin eliminare, în cel mai bun caz, cum era și normal. Odată, un elev în clasă mă întreabă: ce cred eu despre socialism? Puteam evita răspunsul, dar cea mai bună și explicită poziție a fost aceea pe care am adoptat-o, venindu-mi instantaneu în gând; era evident o provocare și tăcerea putea fi considerată, oarecum, tot un fel de răspuns, sau teamă. Am pronunțat, răspicat: eu gândesc aici, pentru voi, doar matematicile și am și continuat… „fie funcția” … Pentru că și printre ei erau și socialiști sau de alte gândiri și erau cu fermitate urmăriți, ziua, noaptea. Orice alt răspuns, era interpretativ și a fost singurul bun, întrecând chiar și tăcerea.

Odată, mergând cu mașina la piața de alimente, pentru cumpărături, aflată ceva mai departe de casă, am parcat mașina în față, am intrat, am făcut cumpărăturile și m-am întors grăbit la mașină, cu sacoșele, doar că nici o ușă nu voia să se deschidă și eram foarte contrariat. În această agitație, un tânăr marocan, care stătea alungit pe bordura unui gem mare de la piață, îmi spune: aceea nu e mașina dumneavoastră, monsieur; a dumneavoastră e cea din față. N-am observat că în spatele meu parcase o altă mașină, între timp, identică cu a mea, Fiat i27, bleu ciel. I-am mulțumit și m-am îndreptat spre acolo și îmi puneam sacoșele în spate. În acest tiimp, tânărul îmi spune: dumneavoastră locuiți la nr.1, rue Accra, lângă bufetul Bachus, exact adresa locuinței noastre. Evident el nu a venit cu mine , n-a alergat nici după mașină și acolo se afla de cine știe când. Nu l-am văzut nici pe lângă locuința, pe lângă bufetul Bachus și eram sigur că-mi cunoștea și numele. Eram supravegheați discret, ca de după o perdea și cine știe cât timp o fi stat în supraveghere pe acolo. Nu aveam voie să ne întâlnim mai mult de trei personae, fără a anunța poliția. Mai făceam aniversări ale copiilor, dar părinții veneau cu ei, pe rând și plecau la fel, iar noi, nu prea făceam chefuri ample. Uneori ne mai întâlneam mai mulți, mai ales pe la familia Vaida, ei având o casă mai izolată, dar mergeam și ieșeam pe rând. Ne-au spus de la Ambasadă să ne mai întâlnim, să facem câte puțin învățământ ideologic, să ținem astfel legătura cu țara, folosind ziarele ce ni le trimitreau, dar niciodată nu am purtat discuții ideologice, în întâlnirile noastre. Mai făceam câțiva câte o întrunire, din când, în când, mici petreceri, unde doamnele își arătau măiestria în arta culinară și era cu ce, spre folosință. Vin se găsea de bună calitate, iar tărie mai aveam de pe acasă, deci „țineam legătură și cu țara” și erau și pe acolo, mai luxoase, dar nu că țuica de Maramureș.

Gheorghe BĂRCAN, fost profesor la Liceul „Dragoș-Vodă”, Sighet
Minneapolis, 07.05.2021




Bustul lui Elie Wiesel a fost montat în Catedrala Națională din Washington D.C.! (autor, Teofil Ivanciuc)

Săptămâna trecută, bustul celui mai celebru scriitor și militant pentru drepturile omului născut în spațiul românesc (mai precis la Sighet), adică al lui Elie Wiesel, a fost amplasat în principalul spațiu religios al Statelor Unite ale Americii, Catedrala Națională (anglicană) din Washington D.C., acolo unde au avut loc serviciile funerare sau de consacrare ale majorității președinților ultimului secol și unde sunt înhumate personalități proeminente, precum marele președinte Woodrow Wilson.

Realizarea bustului de piatră (autor Sean Callahan), sculptat cu tehnici medievale, a durat doi ani. Acesta a fost montat în sectorul vestic al catedralei, în porticul dedicat drepturilor omului, acolo unde se mai află reprezentări ale Maicii Tereza, arhiepiscopului martir Oscar Romero sau Eleanorei Roosvelt.

Acesta nu este primul bust al scriitorului evreu: Elie Wiesel mai are un bust (și o piață purtându-i numele) la Paris, la fel ca și la București, un alt bust fiind amplasat în National Portrait Gallery de la Smithsonian Museum din Washington D.C.

În plus, există străzi Elie Wiesel în New York City, în localităţile Arras, Montpellier, Templemars, Vernouillet şi Mignaloux-Beauvoir (Franţa), Rishon LeTsiyon (Israel), Rubi (Spania), respectiv în Altenburg și Bruchsal (Germania), printre altele.

În Sighetul natal se află Casa Memorială a scriitorului precum și două busturi ale sale, unul turnat în bronz, situat în curtea casei, iar celălalt în ipsos – aflat în holul Primăriei.

Ar fi un gest binevenit, firesc, ca și strada Tudor Vladimirescu să fie redenumită Elie Wiesel, cel puțin de la colţul cu Dragoş Vodă şi până unde încep blocurile de locuinţe, așa cum am mai propus, fără rezultat, în anul 2017. În acea zonă a copilărit E. Wiesel şi tot acolo s-a aflat şi ghetoul de unde au fost deportaţi evreii sigheteni la Auschwitz, locul păstrând încă mai multe locuințe din acea epocă.

Românii, maramureșenii, sighetenii, par să nu perceapă suficient anvergura copleșitoare, de top mondial, a personajului Elie Wiesel¹ , care transcende mult dincolo de Premiul Nobel pentru Pace, de Medalia de Aur a Congresului SUA, de Premiul Medicis, de Marea Cruce a Legiunii de Onoare franceze, de titlul de Cavaler al Ordinului Imperiului Britanic, de statutul de membru al Academiei Americane de Litere și Arte, de cele 136 de titluri de Doctor Honoris Causa primite de la celebre universități și institute de cercetare din întreaga lume (cel mai mare număr oferit vreodată cuiva)…

Printre altele, cartea sa, „Night”, citită de către toți elevii americani, a fost tradusă până acum în peste 30 de limbi, fiind vândută, doar în SUA, în peste 10 milioane exemplare.

Iar imortalizarea carismaticului Elie Wiesel în însăși Catedrala Națională a Americii, e încă un indiciu că personalitatea sa imensă poate merită mai multă atenție decât i-am oferit noi până acum.


¹Nu poate fi omis faptul că mulți sigheteni s-au simțit lezați de o afirmație neinspirată a sa din 2002 (v. Youtube, între minutele 7,41-8,25), zicere preluată, interpretată și amplificată total eronat de către New York Times, însă, în rest, în scrierile și în speech-urile sale, Elie Wiesel a vorbit frumos despre orașul său natal și despre Maramureș.

Teofil IVANCIUC




E ușor să dai uitării… (autor, Crina Andreca)

Crina Andreca

Undeva, pe o bancă dintr-un parc, stătea ea, bătrânica simpatică de pe strada vecină și hrănea porumbeii din firimiturile rămase din pâinea cumpărată pentru sărbători. Au venit copiii acasă și ea era tare bucuroasă, încât pregătise un adevărat festin, că doar au venit „puii mamei’’. Normal că nu putuseră să mănânce tot, așa că uite-o, stând pe băncuța de la malul râului care curgea pe lângă parc. Era cufundată în gânduri numai de ea știute – poate se gândea dacă au ajuns cu bine copiii acasă, dacă le-a plăcut masa pregătită de ea sau dacă vor mai avea la cine să vină la anul… cine știe? Zilele treceau cu repeziciune, firele albe se înmulțeau din ce în ce mai repede și nepoții creșteau. Rareori o mai sunau, dar nu se supăra; ei erau ocupați cu școala, aveau și ei viața lor, înțelegea asta. Ce bine ar fi fost dacă ar fi avut cu cine să își petreacă bătrânețile – soțul ei murise încă din tinerețe, în război, fiul său era director la o companie în unul din marile orașe ale țării, iar ea nu mai avea pe nimeni altcineva aproape. Toate zilele îi arătau la fel – își făcea plimbarea de dimineață prin parcul din apropierea casei, gătea câte ceva, se uita la telenovela de la ora 16, poate mai sta la o poveste cu vreo vecină, iar seara adormea în fața televizorului care, de o vreme, devenise plictisitor încât știa programul fiecărei emisiuni în parte.

În ciuda tuturor supărărilor ei, era o zi splendidă, cu un soare strălucitor care îi încălzea chipul brăzdat de riduri. Punga de firimituri se goli numaidecât și îndată se ridică și plecă spre casă. O dureau cam toate, dar nu se plânse niciodată în fața fiului… și așa avea el destule griji la serviciu. Trecând pe lângă locul de joacă, o întâlnise pe vecina care stătea la două case distanță de casa ei.
– Ce faci, vecino? Ai ieșit și tu puțin la aer?
– Da, uite, am ieșit puțin cu nepotul în parc că deja o ia razna de la atâta stat cu nasul în telefon, zise, arătând spre un copil zglobiu care se avânta spre tobogane.
– Ce mare a crescut de când nu l-am mai văzut prin curtea ta! Imediat e cât tine.
– Da, într-adevăr! spuse râzând vecina sa; de acum o să îl vezi și mai des pentru că fiul meu s-a mutat cu sediul companiei lui aici în oraș.

Chipul bătrânei se întunecase dar încercă să pară bucuroasă totuși, că nu era vina vecinei că nu avea nepoții aproape și nu se putea bucura de râsetele lor.
– Mă bucur mult pentru voi! Să ajungă acasă cu bine! O zi bună să ai în continuare! zise, după care, plecă abătută.
– Mulțumesc! La fel!

Se simțea mai singură ca oricând. I se părea că toate vecinele sale își petrec timpul cu nepoții, au cine să le scoată peri albi și nu ar fi supărat-o asta. Dar ea… ea nu are nimic. Avea doar o pisică ce îi mai ținea companie în unele zile dar era cam vagaboandă și era mai mult plecată decât acasă. Își mai pierdea din când în când vremea cu o vecină care stătea vis-a -vis, dar nu știe – poate din cauză că îmbătrânise sau poate pentru că vecina devenea din ce în ce mai cârcotașă pe zi ce trecea – ea nu mai avea răbdare să îi asculte toate balivernele, așa că se descotorosise de ea. Drumul i se păruse nesfârșit, cu toate că nu era prea lung și după câteva minute ajunse în sfârșit acasă. Casa era rece, așa cum se așteptase. Deja era obișnuită cu această atmosferă, era obișnuită doar cu propria-i persoană. Totuși, vestea primită de la vecina ei o făcea să se simta ca și cel mai uitat om dintre câți au existat. Se bucura pentru ea, dar ce n-ar fi dat să aibă și ea parte de o asemenea bucurie… sau măcar să o mai sune familia din când în când.

Scotoci printr-un sertar în căutarea unui album de fotografii pe care îl găsi în cele din urmă. Răsfoia albumul și privea pozele sale din tinerețe, alături de soțul și fiul său. Memoriile sale împăienjenite erau reîmprospătate de acele poze, care îi dădeau o stare de melancolie însă totodată îi aduceau zâmbetul pe buze. Pozele de la nuntă, cu fiul ei doar de câteva luni, cu prima zi de școală a acestuia – toate păreau așa de recente, de parcă se întâmplaseră ieri. Nu își putea explica când trecuse așa repede timpul. Timpul ăsta… oare unde se grăbea? Poate concura la maraton, cine era ea ca să îl judece? Lacrimi grele îi brăzdau obrazul măcinat de vreme și ofta, căci nu era cine să i le șteargă. Încă una și încă una până când, fără să-și da seama, umezise albumul de fotografii. Toate aceste retrăiri ale tinereții o epuizaseră complet, ca urmare se întise pe canapeaua din sufragerie și adormi cu albumul de fotografii în brațe și cu lacrimi încă umezindu-i fața, în ciuda eforturilor sale de a se liniști.

Era bolnavă de câteva luni – era obosită și încercată de viață. Nu dorea să spună nimănui de problemele sale, căci nu voia să devină o povară. Se puse liniștită să se odihnească pentru câteva ceasuri. Se trezi mai obosită. Ignorând acest aspect, se târî până la bucătărie ca un copil fără poftă de mâncare și ciuguli ceva, doar cât să prindă puțină putere, după care se tolăni în fața televozorului pentru a urmări telenovela de la ora 4.

Așa-și trecea viața… printre lacrimi, regrete, speranțe deșarte, dar masca toată această durere sub un chip zâmbitor.

Crina ANDRECA
clasa a IX-a E
Colegiul Național „Dragoș-Vodă”

foto: Peter Lengyel




Carolina Burcuș – Locul II (proză/liceu), „Talente Sighetene”, ediția 2021

Până la adânci bătrâneți

Încă o pagină albă în fața mea pe care urmează s-o pătez cu gânduri și ambiții, în speranța ca de data aceasta să nu mai ajungă în gunoi. Bine, poate exagerez, dar simt în mine un gol pe care nu-l pot umple nicidecum. Poate aceste foi vor reuși. De câteva zile m-am lipit de scaunul de la birou și încerc să-mi prefac sentimentele în slove, dar parcă mâna mea nu mă ascultă așa cum mi-ar plăcea. Încerc să-mi storc mintea pe o foaie nevinovată și să fac limonadă din toate trăirile mele. Îmi îndrept privirea spre peretele din dreapta mea, plin de poze. Reușesc cumva să trăiesc prin ele când le văd, în acele momente nemuritoare imortalizate care sădesc în inima mea speranță. Dacă au fost cândva timpuri bune, sigur se vor întoarce.

M-am întors la scrisul meu. Lucrez la o poveste despre un băiat, dar am rămas fără un final pentru acest protagonist misterios. A avut o călătorie prin viață destul de turbulentă, dar un simplu „și-au trăit fericiți până la adânci bătrâneți” nu i se potrivește.
O bătaie neașteptată în ușă îmi distrage atenția pentru a doua oară. Mă întorc și văd o figură înaltă, îmbrățișată de razele aurii ale soarelui. Poartă un zâmbet mai vast ca viața în sine, iar părul de-un negru închis i se varsă asupra chipului precum o cascadă moale de smoală ce-ți îneacă sufletul în frumusețea ei. „Credeam că nu mai vii”, am spus, o ușoară ezitare oprindu-se pe buzele mele. Încă văd iubirea precum o capcană care așteaptă șireată să te ia de mână și să te tragă în josul etern al dezamăgirii. Ar fi ironic să mă îndrăgostesc de imaginea persoanei lui, oglindă a mea, dar, totuși, imposibil din moment ce eu l-am creat.

Oamenii sunt făcuți din probleme. Aceste probleme ne fac atractivi în ochii celor ce ne-nconjoară căci ei vor să ne „repare”, să ne rezolve problemele. De aceea și zicala, oamenii vin și pleacă. De fapt, oamenii nu pleacă, doar li se termină problemele care te-au făcut să te agăți de ei în primul rând. Lui, în schimb, nu-i curg problemele prin vene, ci cuvintele mele și cerneala de pe hârtie. El e pacea și armonia și nimic mai mult. Cum aș putea eu oare să rezist ochilor ce tăinuiesc o galaxie-ntreagă și zâmbetului parcă de miere, știind că în spatele lui nu se ascund probleme ce mi-ar pune bețe-n roate să-l iubesc? Cum ar fi să încalc singura regulă dintre creator și creație? Nu există pe lumea asta cineva mai potrivit să-l iubească decât mine. Și simt deja cum mă cuprinde dragul când îl văd așezându-se pe patul meu comod. El s-a ridicat din slove… Slovele mele. L-am clădit cuvânt cu cuvânt iar acum e destul de puternic să se țină pe picioare, dar, dacă mă opresc din scris el se va prăbuși precum gândurile mele pe această foaie. Foaia asta este începutul și sfârșitul nostru, iar asta mă sperie.

„Am găsit o piesă nouă, cred că ți-ar plăcea”, spune el, vocea-i răsunând în mintea mea de mai multe ori. El urmărește mereu rutina, iar eu îl urmăresc pe el mereu. Vine la mine, ascultăm muzică până ne îmbătăm cu notele muzicale, purtăm o conversație fără rost apoi pleacă, și nu se uită înapoi. „Arată-mi”, îi răspund sec în timp ce mă așez lângă el pe pat. Ne rezemăm amândoi de perete și împărțim o pereche de căști pe care le scoate din buzunar. Muzica a fost mediul prin care ne uneam de când am scris prima pagină a poveștii lui.

„Te-ai gândit la ce final să-mi dai?” m-a întrebat pe nepusă masă. Pluteam pe valurile piesei și nu eram pregătită să-i răspund încă și să mă despart de ele. Am stat în liniște câteva secunde, ce se prelingeau pe ceas ca fiind ore, apoi am reușit să spun un „Nu știu, sincer.”. Mi-am aruncat privirea asupra lui. Dintre toți oamenii pe care-i cunosc, el e cel mai fascinant. Fără să mai spună nimic, s-a ridicat și a început să danseze prin cameră. Vom putea noi, cei reali, să ajungem atât de liberi încât să acționăm fără vreun motiv ascuns așa cum face el? Nu m-am putut abține și m-am ridicat și eu, parcă trasă de casca din ureche. Am dansat dintr-o piesă în alta, doar noi doi în cutia de 4 pereți ce ne separa de lumea rece. Am avut dreptate, timpurile bune chiar se întorc – atât timp cât găsești persoana potrivită care să le aducă înapoi.

„Dă-mi finalul în care ți-ar plăcea să mă vezi dacă aș fi real.”, a spus încet, parcă sperând să nu-l aud. Știam eu că de asta a venit. Cuvintele lui s-au lovit de mine și nu știu de ce, dar m-au supărat enorm. „De parcă e așa ușor…”, i-am servit o replică pe un ton dur. M-am oprit din dansat și m-am așezat înapoi, trăgându-l și pe el după mine. „Ți-e ușor să vorbești,” am continuat, uitându-mă în gol și sperând că astfel voi putea scăpa de emoțiile agățate de vocea mea, „Dacă nu este ceea ce cititorul vrea să citească? Dacă mă răzgândesc? Dacă nu-mi place de fapt și-l scriu doar pentru că pare a fi ceea ce vreau?”. Se spune că atunci când vorbești despre problemele tale se simte ca și cum ți s-ar lua o piatră de pe inimă, dar eu mă simt de parcă am mai adunat 10 peste. „E vorba de ce vrei tu! M-am săturat să nu mă asculți! E povestea ta și doar a ta!”, a spus și am putut să-i simt frustrarea din glas. M-am gândit la ce a zis, destul de mult. Poate că are dreptate. „E timpul să-mi dai drumul”, glasul i s-a stins din nou.

„E timpul să-mi dai drumul.” Ce drum? La ce se referă? „Dă-mi drumul!”, am auzit din nou. Simțeam cum inima începe să-mi bată din ce în ce mai tare. Nu mai puteam să-i văd chipul angelic sau să-i aud vocea. „Nu-mi da drumul!” am răspuns, lacrimi umezindu-mi obrajii precum o ploaie de vară peste florile proaspete. Și astfel, totul s-a prăbușit în mâinile mele…

Am deschis ochii și m-am văzut din nou la birou, uitându-mă la pozele de pe perete. Am luat stiloul în mână, și de data asta nu m-am oprit din scris decât după cuvântul „Sfârșit”. Da, e povestea mea și avea dreptate. E finalul meu, al lui, al nostru și stă în gândurile mele, pe foaia asta. Așa că, precum într-o poză, voi trăi și eu, și el, amândoi, prin cuvintele așternute pe foaia asta, pentru totdeauna.

Carolina BURCUȘ,
Colegiul Național „Dragoș-Vodă”,
Clasa a IX-a E

N.r.: Lucrare premiată cu locul II, la Concursul „Talente Sighetene”, ediția a IV-a (organizator, Centrul Cultural Sighet), la secțiunea Proză/Liceu.




Vasile Gabriel Vouciuc – Locul I (eseu), „Talente Sighetene”, ediția 2021

Să creăm împreună

Ultimul an a fost unul complicat pentru toată populația planetei, însă, mai ales pentru elevi, a căror viață a suferit cele mai multe modificări. Totul a început cu două săptămâni de vacanță, două săptămâni de relaxare care păreau binevenite, apoi a continuat cu trei luni de școală online, o idee atrăgătoare la început, iar apoi ni s-a promis că din luna septembrie ne vom întoarce în băncile școlii. Însă nu a fost așa, cel puțin nu pentru cei mai mulți dintre noi. După 12 luni cu urcușuri și coborâșuri, cu anxietăți, stări de singurătate, redescoperiri interioare, pierderi și câștiguri, putem analiza în mod obiectiv ce a însemnat și înseamnă în continuare „școala online”.

Cu toții știm că avem un sistem de educație pe alocuri deficitar, iar la capitolul de folosire a tehnologiei și a resurselor de învățare on-line nu excelăm. La un moment dat, majoritatea elevilor au visat să învețe într-un mediu modern, în care platformele on-line, utilizarea telefonului și a laptopului, proiectele și evaluările în format electronic sunt la loc de cinste, însă această realitate ni se părea una îndepărtată, una văzută doar în filmele de peste ocean. Însă, în doar câteva săptămâni, acest vis s-a transformat în realitate pentru toți elevii din țara noastră, deși cu greu îl mai putem numi vis, și cu exagerată indulgență putem zice că așa a fost pentru toți elevii din țara noastră. Am descoperit alte lipsuri ale sistemului: profesori nefamiliarizați cu tehnologia, profesori care nu sunt capabili sau pur și simplu refuză să predea la distanță, elevi plictisiți, care nu își dau interesul, elevi care nu pot asimila informațiile din mediul on-line. Toate astea, în timp ce lumea trece prin clipe grele, marcate de incertitudine și spaimă, de pierderi în familie, de izolare și singurătate.

Însă, nu totul legat de școala on-line este negru, întrucât am descoperit un alt mod de a învăța, un alt mod de a face școală, am învățat să folosim mult mai bine propriile dispozitive electronice, am învățat să fim autodidacți, și am învățat că, oricât de departe am fi unul față de celălalt, putem stabili o legătură extrem de puternică dacă avem încredere și înțelegere reciprocă. Am îmbunătățit relațiile cu școala și cu profesorii, care, între timp, s-au perfecționat în arta predării la distanță și a mânuirii platformelor on-line, deși, în mare parte, nu au fost instruiți în cadrul unor cursuri, după cum era de așteptat. Nici noi, elevii, nu am fost instruiți cum să trecem peste stările de interiorizare și peste anxietatea provocată de pandemie și izolare, însă am învățat singuri să ne ridicăm moralul, ne-am dedicat mai mult pasiunilor noastre și acelor lucruri mărunte care ne fac fericiți, și chiar am descoperit noi pasiuni, talente ascunse și laturi ale noastre despre care nu știam până acum.

Anularea olimpiadelor naționale din primăvara anului 2020 a fost o lovitură grea pentru elevii care s-au pregătit intens, timp de un semestru și jumătate, visând constant la evenimentul care le-ar da posibilitatea să își demonstreze inteligența, să întâlnească alți tineri cu aceleași pasiuni, și chiar să le schimbe radical viitorul. Calificarea la o olimpiadă națională necesită multă muncă, caiete întregi pline cu subiecte și exerciții, ore întregi de pregătire, iar recompensa ar fi trebuit să fie una pe măsură: un premiu la națională înseamnă și admiterea la facultate fară examen, direct cu notă maximă. Elevii olimpici, printre care mă număr și eu, am suferit pe moment, am fost furioși, însă nu din cauza simplului fapt al anulării olimpiadelor, complet justificată având în vedere situația pandemică de atunci, ci din cauza impresiei că toată munca noastră și a profesorilor noștri a fost în zadar, dar ne-am resemnat cu faptul că 2021 ne va da o nouă șansă, o nouă provocare. Această nouă șansă nu a venit nici în 2021, olimpiadele și concursurile școlare fiind, din nou, anulate, fară ca măcar să se ia în considerare organizarea acestora în condiții de protecție sanitară, însă noi, elevii, rămânem optimiști și ne punem speranțele în anul următor, resemnându-ne cu ideea că aceste concursuri nu sunt cele mai prețioase lucruri pe care pandemia ni le-a răpit.

Descoperim, însă, cu regret, și pe zi ce trece din ce în ce mai puternic, câte alte lucruri ne-a răpit pandemia, și de ce școala în format fizic este net superioară școlii on-line: nu ne mai vedem cu prietenii și colegii, nu mai avem parte de nicio interacțiune umană, petrecem prea mult timp navigând pe internet, fie de pe telefon, fie de pe laptop, stăm prea mult în casă și nu mai luăm destul contact cu natura, ne găsim cu greu motivația să ieșim din rutină, iar viața noastră devine una monotonă și lipsită de concretețe. Simțim chiar și lipsa trezirii dimineața devreme precum și a drumului până la școală și înapoi, pentru unii mai scurt, pentru alții foarte lung. Însă, eu consider că acum nu este momentul să ne uităm în trecut, ci trebuie să privim spre viitor, spre viitorul în care ne vom întoarce la școală și vom fi învățat să folosim tehnologia și resurele on-line, vom fi deprins spiritul autodidact, însă ne va lipsi experiența muncii în echipă și a comunicării. Am învățat multe de la școala on-line, atât despre noi înșine, cât și despre lumea din jurul nostru, iar provocarea cea mai mare, odată ce trece pandemia, este să nu uităm ce am învățat, ci să creăm împreună un sistem de educație care să răspundă „noilor vechi” nevoi ale elevilor.

Vasile Gabriel VOUCIUC
Colegiul Național „Dragoș-Vodă”
Clasa a X-a E

N.r.: Lucrare premiată cu locul I, la Concursul „Talente Sighetene”, ediția a IV-a (organizator, Centrul Cultural Sighet), la secțiunea Eseu.




Semn de carte: Gheorghe MIHĂIESCU – Dincolo de scenă!

Încheiem Săptămâna Mare, semnalând o nouă apariție editorială la Editura Valea Verde din Sighet: DINCOLO DE SCENĂ!

Gheorghe Mihăiescu, fostul dansator al Ansamblului Folcloric Mara din Sighetu Marmației, fost „șurubar” și membru în Rotary Club Sighet, oferă cititorilor un consistent volum autobiografic (480 de pagini) ce include și „poveștile” neștiute din spatele scenei, de pe parcursul celor 14 ani petrecuți de autor în mijlocul binecunoscutului ansamblu folcloric sighetean, Mara.

Prefațatorii volumului (Ioan Ardeleanu – Pruncu – membru UZPR, Gheorghe Pârja – membru USR, Echim Vancea – membru USR, Ion Mariș – editor), îl însoțesc pe Gheorghe Mihăiescu într-un debut literar de bun augur.

Lansarea live a volumului va avea loc în prima parte a lunii mai, 2021.

Salut, Sighet!




De Paști, în Săliștea de Sus, Maramureș (autor, prof. Gheorghe Bărcan)

prof. Gheorghe Bărcan

Evoluții, schimbări. Frumusețile de altădată, cu doruri și timpuri trecute, care nu se vor mai întoarce și care au lăsat un urmă doar regrete. Nu le comparăm deloc cu cele din vremile prezente, sau mai apropriate, pentru că sunt prea mari diferențele, față de atâtea alte datini și tradiții, de o deosebită frumusețe, cu schimbările lor profunde în trecerea timpurilor, ducând cu ele viața însăși în aceste regrese.

Fiind în perioade istorice destul de depărtate, firesc era să fie un progres, într-o normalitate a așteptărilor, a vieții, spre mai bine, în evoluția timpului. Dar schimbările s-au produs chiar invers, cam în toate cele ce cuprind viața cea de toate zilele.

Sunt și altfel de contraste, uimitoare, depărtate însă de „domeniul utilitar”, direct. Așa cum ar fi trecerea de la mersul cu căruța, la deplasări amețitoare, cu mijloacele moderne, sau cu zborurile navelor pe traectorii interplanetare și alte „minuni”, de exemplu, în domeniul informaticii.

Când eram cu domiciliul la Vișeu de Sus, sau la Cluj, Crăciunul și Paștele le sărbătoream aproape mereu la Săliștea de Sus, unde confortul, frumusețile, plăcerile și „sfințenia” lor erau depline. Ne simțeam „acasă”, cu toate.

Spații depopulate. Acuma o primă constatare, ar fi golirea comunei de oamenii locului, o mulțime fiind plecați în pribegii, prin străinătăți, pentru a putea face față nevoilor familiale, aduse de ticăloasa și micimea umană a administrării țării. Sunt familii care se reunesc de marile sărbători, cu greutăți enorme și se bucură mult de împlinirea acestora, altele sunt rămase în separația singurătăților sau în durerea atâtor tragedii, determinate de alungarea peste hotare a cetățenilor acestei țări. Cu toată măreția și evlavia cu care se petrec și se mai păstrează aceste tradiții, în luminile și sfințenia lor, peste ele parcă plutește o umbră a tristeței și disperării, a pustiului, mai mulți fiind cei care pleacă, decât cei care se întorc acasă.

Dar să lăsăm aceste întunecimi și să revenim la situații locale mai vesele, într-o privire mai cuprinzătoare, cum erau altădată și cum mai sunt rămase și mai reduse acum, în respectarea cu eforturi a frumoaselor tradiții și datini, în respectarea Sfințeniei Marilor Sărbători.

Marile Sărbători în evoluția timpului. De mic îmi reamintesc imaginile frumoase, de tradiție, în prețuire, în liniște și reculegere a tuturor sărbătorilor de peste an, când se respectau și conservau aceste frumoase datini, mai ales în Transilvania. În preajma Marilor Sărbători se țineau posturile, ca și ajunuri în unele zile și, în același timp, o mare mulțime de oameni, aproape toți adulții, se mărturiseau și se împărtășeau cu Sfintele Taine.

Sărbătorile Pascale sunt printre cele mai așteptate de peste an. În cele 7 săptămâni premergătoare Învierii Domnului, populația din comună avea și are un comportament mai deosebit. Oameni mai în vârstă, care nu participă la munci grele, posteau și postesc întregul Post Mare, în sens bizantin, meniurile fiind lipsite de toate produsele animaliere, cum ar fi carnea, de orice fel, laptele, brânzeturile, untul, ouăle; nu mâncau nimic „de dulce”. Majoritatea adulților și cei mai mici, posteau în zilele de post (luni, miercuri și vineri), cu strictețe mai ales vinerea. Foarte mulți ajunau Vinerea, unii chiar toate cele 7 vineri din post. Încă de mic, de la 8 ani, am ajunat, prima dată cu o masă la amiază, apoi doar seară. Cei mai „zdraveni”, mai puțini, practicau ajunul mare, din când în când: din seara de Joia Mare, nu mâncau nimic până Duminecă dimineață, după venirea cu „Pasca”, cu cele Sfințite, de la Biserică; se mânca apoi câte puțin în primele zile. În 3 ani consecutivi, la 10, 11 și 12 ani, am ținut și eu acest ajun mare și aproape toate Vinerile din Postul Mare. La început a fost mai greu, apoi m-am obișnuit. Cât de bună a fost această educație a foamei, prin aceste ajunuri. Uneori și la făcutul fânului nu mâncăm nimic până seară, obligați de vremea capricioasă, schimbătoare, pentru a proteja adunarea pologului uscat, de degradare, de ploaie. Și muncile grele de la coasă, de la cărat căpițe, ridicrea clăilor, tăierea și transportul lemnelor, mi-au făcut mușchii numai fibră. Educarea foamei și condiția fizică deosebită m-au ajutat să rezist, în minime condiții de a rămâne viu, în detenția cumplită comunistă.

Sfintele Taine. Comuna era mare, în jur de 4.000 de adulți și aproape toți se mărturiseau și se împărtășeau, înainte de Crăciun și de Paști. De aceea, cu destul de mult timp înaintea Paștilor, se organiza la Biserică un program prelungit pentru acestea. Se făceau și se fac multe pomeni, multe daruri pentru cei necăjiți, de aceste sărbători, într-o solidaritate creștină de profunzime.

Meniul Pascal era foarte bogat și variat. Se vopseau multe ouă, în culori diferite, culoarea roșie predominând și foarte multe se și „împistreau”, în diverse variante. Se făcea, de regulă, ciorbă de miel și miel umplut, friptură de miel, cârnat și șuncă, afumate și fierte, excepționale, cozonac special pregătit, cu multe adausuri, mai multe variante (aluatul, cu făină albă, lapte, smântâna, ouă, unt și după fermentație se umplea cu brânză de vacă amestecată cu zahăr și apoi se punea la cuptor), deosebit de gustoase, completate cu diferite prăjituri de casă. Se făcea și o pâine foarte bună, din făină albă, cu împletituri, din care una mai mică, „Pasca”, era pentru sfințit. Acestea se puneau într-o traistă frumoasă, de regulă nouă, sau într-un coșuleț și se ducea la Biserică pentru sfințire, cu o sticlă cu vin.

Pregătirea Nopții de Înviere. Săptămâna premergătoare acesteia, numită Săptămâna Mare, era și este dedicată mult pentru diverse servicii religioase (multe rugăciuni, reculegeri, mărturisiri), mulțime de femei sunt prezente la Biserică, pentru o curățenie deosebită și diferite alte aranjamente, pentru a întâmpina cum se cuvine Marea Sărbătoare.

În Joia Mare, se citesc seara cele 12 Evanghelii, iar după această se face, în Vinerea Mare, Prohodul Domnului, cu biserică plină de lume și prin împrejurimi. Din această zi, până în Noaptea Învierii, nu se mai trag clopotele la Biserică. Sâmbătă Mare este o zi de rugăciune, post, ajun și reculegeri.

Ceremonialul religios de Înviere, a avut în timp două desfășurări. Mai demult, se făcea slujba de Înviere de la miezul nopții, cu cele obișnuite peste tot în bisericile ortodoxe și greco-catolice și se continua cu Sfânta Liturghie a zilei, după care se Sfințeau cele aduse în acest scop și apoi lumea pleca acasă, spre ziuă, cu serviciile religioase terminate pentru prima zi. Mai nou, după slujba de Înviere, se sfințește Pasca și se pleacă după aceea acasă, iar dimineață, la orele stabilite, se efectuează slujba obișnuită. Sărbătorile Pascale durează trei zile, în ultimele două cu Sfintele Liturghii și cu unele mărturisiri, pentru cei care nu le-au putut efectua până atunci. Am să vorbesc puțin de slujba de Înviere. La miezul nopții se adună mult lume la Biserică, se trag clopotele, se ia Lumina și se înconjoară Biserica de trei ori, cu preotul/ preoții, cu o mulțime de oameni, în rugăciuni și cântând „Cristos a Înviat”, de multă lume, cântec amplu ce răsuna peste împrejurimi.

Apoi se ajunge la ușa bisericii, închisă, preotul bate în ușă, purtând dialogul creștin cunoscut, după care intră apoi înăuntru și se efectuează slujba de Înviere, cu dese intervenții ale unei formații mari de coriști, băieți și fete, tineri și bătrâni, care cântă în mai multe variante acest „Imn al Creștinismului”, „Cristos a Înviat”. La încheierea acestuia, lumea participă la slujbă în continuare, fie pleacă acasă și dimineață, mai târziu, o parte dintre ei se întorc la Biserică, pentru Sfânta Liturghie de Paști.

Masa de Paști. În ziua Învierii, de dimineață, cu toți ai casei prezenți, purtătorul Păștilor, a produselor sfințite, când intră în casă spune: „Cristos a Înviat” și cu toții, împreună, răspund: „Adevărat că a Înviat”, apoi aducătorul Păștilor înconjoară masă de trei ori, spunând până la sfârșit aceleași rugăciuni. Se pun pe masă, special pregătită, și alimentele sfințite, lângă cele nesfințite, separat, apoi se spală toți într-un lighean cu apă curată, în care este pus un ou roșu, sfințit și se repetă de toți versurile cu: „Cristos a înviat” și se rostește și „Tatăl Nostru”. Se trece apoi la servirea mesei, încheiată din nou cu aceleași rugăciuni. Evident, nu lipsește ciocnitul cu ouăle roșii între membrii familiei, cu aceleași exprimări. Câteva zile se servește dimineață puțin din alimentele sfințite, apoi se completează cu celelate alimente, până se termină, în cursul acelei săptămâni.

Obiceiuri. Copiii mai mici umblă de dimineață bună în Tiez, la vecini, neamuri, cunoscuți, cu o tășcuță de gât, pentru ouă. La intrare spun „Cristos a Înviat” și li se răspunde de gazdă „Adevărat că a Înviat” și-i servesc cu câte un ou roșu, mere și nuci; își cam umplu tășcuța.

După masa de Paști, aproape toți ai casei, mai ales tineret, bărbați și copii pleacă și umplu cimitirul de lângă Biserică. Copiii se dau în „cioca”, cu ouă nesfințite, lovind ouăle cu vârful, cu aceleași cuvinte ca în Tiez; oul spart îl ia câștigătorul și până la urmă iese un campion, cu cele mai multe ouă sparte. Bărbații mai în vârstă se așează pe lângă morminte, unde se dispută în jocuri de cărți, simbolizând, probabil, activitățile soldaților romani ce păzeau pe Isus Cristos, în Suferințele de pe Cruce, până la Înmormântare, timp în care se câștiga „Cămașa lui Isus” și altele, probabil și „Cununa de Spini” de pe cap. Mulți tineri se urcă în Clopotniță și trag clopotul, semn de răspândire de vești bune peste an. Tinerii mai mari (18-20 de ani), organizau jocul „de o bătută și pe ea”, un fel de „oină locală”, când timpul permitea, pe spații lărgi, cu galerii, într-o mare veselie, cu toții, fără pizmășii, o adevărată și frumoasă manifestare sportivă.

Mai ales în cele două zile următoare, ca și în toate duminecile și sărbătorile, respectate peste an, șoseaua și trotuarele alăturate erau pline de lume, tineri și bătrâni, în relații de prietenie, de afaceri, sau o recreere și-ți era mai mare dragul să-i privești în costumația locală de sărbătoare, de o frumusețe deosebită. Și o purtau cu mândrie, cu naturalețe, ca ceva ce se cuvine și ce trebuia așa făcut. Mașini erau puține și se rula cu atenție și încet. Foarte mulți elevi din comună intrau la Facultăți, câte 14-16, anual. Majoritatea acestor Facultăți fiind de 5 ani, se plimbau prin comună între 50-70 de studenți și mulțime de elevi. La un moment dat, Săliștea de Sus era comuna cu cel mai mare număr de studenți, pe țară.

Cu timpul, acele tradiții frumoase ale Marilor Sărbători s-au diminuat. Paștele, Crăciunul, sau alte serbări frumoase, „Familiale”, de mare amplitudine, ce umpleau comuna, pline de farmec, spiritualitate, noblețe, frumusețe și trăinicie, acestea s-au rarefiat, s-au împuținat. Locurile s-au umplut de multe „insule familiale” în singurătăți, suferințe și tragedii, printre cele rămase în trăinicia acelor datini frumoase, care și ele și-au mai diminuat din farmecul lor deosebit, de altădată. Erau impuse de stăpâniri stabilite într-o necinste și lipsă de credință, de onestitate, de sentimente naționale, cu ideologii străine neamului românesc, în trecerea timpurilor, îmbinate acuma și cu efectele acestei pandemii, care micșorează și mai mult frumusețea acelor datini și tradiții de altădată. Ele se manifestă totuși, mereu, în evlavie, cucernicie și credință, cu bucurii și tristeți și nu vor fi nicicând suprimate, ci dimpotrivă, vor reveni, prin „renaștere”, la amploarea și desfășurarea lor firească, de altădată, cu unele„împrospătări”, aduse de timp, în treceri.

prof. Gheorghe BĂRCAN,
fost elev al Liceului „Dragoș-Vodă”, Sighet
Minneapolis, Minnesota, USA.

foto: Rada Pavel




Rânduiala postului prin satele Maramureșului

Într-un Maramureș care se schimbă de la o zi la alta, nici rânduiala postului nu putea rămâne aceeași.

Mai demult, întreaga suflare a satului ținea tot Postul Mare, cât era el de aspru și de lung. Nu se mânca de dulce nici măcar duminica. Posteau și copiii, fiindcă nu se făcea altceva de mâncare, nu erau atâtea feluri de bucate, atâtea bunătăți. Ce se gătea, aia se mânca! Când începea Postul Mare, femeile făceau leșie de cenușă și cu ea spălau vasele, ca să nu mai rămână pe ele urmă de dulce. Și în prima săptămână din post, la fel ca în ultima, numai poame fierte se mâncau, nici tu mazăre, nici tu cartofi.

De câteva săptămâni, la Centrul Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale „Liviu Borlan” Maramureș, adunăm de pe la femeile din satele Maramureșului, rețete de post. De fapt, nu atât rețete, nu vrem să știm gramaje precise și ingrediente atent descrise, ne-am dorit mai mult să aflăm cum văd oamenii de azi rânduiala postului, cum își amintesc de trecut, din perspectiva aceasta, care este memoria afectivă a mâncărurilor cu care se hrăneau în copilărie sau în tinerețe atunci când se postea.
Acum, unii nu mai postesc deloc. Găzdoaile cu care am vorbit postesc numai în unele zile, îndeosebi vinerea, uneori și lunea și miercurea. Cartofii și mazărea sunt încă „la bază”, dar alte mâncăruri au rămas doar amintire… Chiar și cele care erau considerate deliciu pe vremuri nu au prea trecut proba timpului și a modernizării…

Poame și-atât

„O fo greu…”, auzim nu de puține când se vorbeste despre cum era viața pe vremuri în satele noastre. O fost greu de lucru. Da și să ții post era mult mai greu decât în ziua de azi: ca să ai hrană de post, trebuia să trudești pentru ea, să te îngrijești să o asiguri din timp.
„Demult, femeile se pregăteau mai bine ca amu de post. Se pregăteau încă din timpul verii. Și bunica… punea pere la uscat în cuptior. După ce făcea pita, o scoté, era cuptioru cald și arunca acolo câte un cuptior de pere. Și-apoi de o grămadă de ori, tăt le băga, până erau uscate bine.
Apoi puné prune la uscat, să-nșirau poame, făceam poame, așa, de mere dulci, de mere de vară și le puneam la uscat și în timpu postului, sierbeam pere, prune, cu poame de măr. Se uscau hribe și să-nșirau ș-acele și pă ață, le uscai pe blodăr, pe unde puteai, le puneai într-o hârtie și le duceai în pod. Altfel erau pregătirile. Amu… îi mai simplu, că punem hribele la congelator, le luăm, le țâpăm într-o tigaie, punem un pic de oloi și una două-s gata”. (de la Lenuța Opriș din Breb)
Acuma, cu „marketurile” astea în care găsești de toate, îi lesne a posti, numa să vrei.

Picioci fripte în ler, cureti, ai și alte câteva

„Dimineața să mânca scrijele pă fiteu, adică pâine prăjită și dată cu on mniez de usturoi și cu ceai. Și ceapă friptă mâncam, da nu chiar de dimineață, mai târziu on pic” își amintește Reghina Cosma, din Rogoz. „Mai punéi câte-on mniez de cureti murat cu niște orez sau cu păsat. Tăieței cu picioici laolaltă, păstăi uscate de post, poame uscate, grăunță sierte. Pere, mere le puneau la uscat și făceau pă urmă un fel de compot. Mai puneau on pic de zahăr și ce bun era. Mai demult, oamenii foloseau 1 litru de ulei în tot postu Paștelui. Era on meceteu, o cârpă pusă într-on băț și cu aceie unjé lespidea. Era de sămânță de pepine uleiul. Făcém picioici fripte în ler. Spălam cartofii și îi băgam în ler și apoi mâncam cu on mnez de ai (usturoi) ori numa cu sare. Mai mâncam cureti murat cu oloi și cu pâine sau cu mălai. Și amu mâncăm. Îi cea mai bună murătură”.

Pui de mazăre (adică fasole) cu ceapă

Asta-i o mâncare tare-tare simplă de post, de care ne-a zis tot Lenuța lui Opriș din Breb. Da-i și tare-tare bună. „Se pune mazărea a sierbe (a fierbe). Când îi siartă, iei de-acolo vreo doi pui, demnici ceapă, pui un pic de oloi și o mănânci așa. Ce rămâne, o faci frecată și aduci o broazbă de curechi din cadă, o demnici, mai pui și pă ea un ptic de oloi și… îi tare bună de post, nu sîmțăști că ești flămând. O mănânci așa de bine, că ești mai sătul ca-n zi de dulce. Bei apă de numa după ea”.
Vai, ce bună-i fasolea așa, nici nu știți! Sau no, dacă vreți să știți, vă puteți face.

Sarmale cu ciuperci și păsat

Maria Buda din Ungureni (Țara Lăpușului) își amintește „Făceam cureti umplut cu ptitoance (ciuperci) și cu păsat. Le demnicam mânânțăl și puneam în păsat. Mai puneam 2-3 morcovi dați pân răzătoare, petrinjăl, ceapă friptă în oloi cu poprică și puneam pă păsat, nu făceam cu orez. Măcinam la moară păsat și îl făceam cu ciuru până nu rămânea nicio tărâță în el numa el mândru. Îl spălam bine cu apă, dacă mai rămânea on mniez de târâță se strânjea deasupra apei. Apoi îl strecuram pân strecurători. Așă făceam ptitoance cu cureti morat. Inima de la căpățâna de cureti o demnicam mânânțăl și o puneam în păsat. Era tare bun, cine-l știa face. Trebuia să pui tot feliu pă el ca să fie bun.”

Tisălița amintirilor

Tisălița se făcea demult. Prin unele „căsi” se făcea des tare, de oamenilor li s-a cam acrit de ea și nu își amintesc cu mare plăcere. În alte sate, nu s-o tare făcut. Pentru tisăliță circulă mai multe variante de rețete, noi v-o zicem pe cea culeasă de la Lenuța Opriș din Breb: „Străbunica me făcea, soacră-mea făcea… Se pune fărină de mălai, cu un pic de drojdie și vreo două tărâțe și apă caldă într-un borcan mare, așa cam de vreo 10 litri. Se pun acolo și se lasă să se acrească. Când îi acră, se străcură, să pune într-o oală pă foc, se face rântaș; la rântaș pui un pic de ulei, demnici un miez de ceapă, o lingură de fărină și un pic de boia. Stingi cu apă rece și pui pă zama ceie… Dacă ți se pare că-i prea acră, mai pui un pahar-două de apă. Și-aceie se mănâncă cu cartofi fripți în bloder. Se pune cimbru, sare, piper și apa… câtă s-o luat de acolo din borcan, iară se completează cu apa caldă…”

Mai sever o fost postu ca amu…

„Eu îs sângură, n-am pă nimeni. Nici copii, nici bărbat, numa pă Dumnezău. Așa că în zâua de post, îmi curățăsc doi cartofi, îi prăjesc pă lespede, îmi aduc un pepine și mănânc. Pă altă zi, îmi fierb un pic de fasole. Îmi fac frecată… dacă o fac miercuri, îmi rămâne și pă vineri, dacă-s sângură”, ne zice mătușa Mărie din Bârsana. Tot ea ne mai spune:
„Și demult, tăt fasole frecată făceam, sau fasole cu zamă, da tăt de post. Cartofi în bloader, cu o broazbă de curechi mai mâncam. Mânca lumea pită de mălai, de i-o pârâit grumazu. Amu… numa cine are o poftă de pită de mălai mănâncă de-aceie… Nu era pită de grâu p-atunci. Numa dacă mereai în oraș și cumpărai. Amu videți că și cozonac se face de post. Mai greu o fost postu atunci ca amu. Și nu mâncau din Joia Mare până-n ziua de Paști. Și asta nu o fost așa pentru c-o fost sărăcie. C-o fo’ la oameni berbință cu brânză și-o fo berbință cu lapte. Da n-o mâncat. Așa o fost rânduiala. Amu… s-o mai depărtat un pic.”

Multiplele forme ale… mălaiului

Ileana Andreica, din Călinești, ne-a povestit, la rându-i despre postul copilăriei.
„Noi, dacă am fost familie mare, n-am avut grâu. Și ne făcea un cuptor de pită de mălai sâmbăta și de-aceie mâncam tătă săptămâna. Pâine de grâu aveam numa când dădea mama pită de mălai la schimb. Și când primea pâine de grâu, ne-o împărțea, ca pe o prăjitură.
Lictaru noi îl făceam numa din prune, fără nici un pic de zahăr. Se făcea atâta de tare, că nu puteai băga lingura în el, se tăia cu cuțâtu și se puné cu un pic de apă pe sobă și se mai serbè, să se subțieze. Apoi se punea în straturi cu tocană. Prima dată un strat de lictar și după aia tocană, iară lictar. Și-apoi din aia mâncam tăți. Unde-am stat eu, eram 15 prunci în 3 căsi… Amu nu-s atâția într-o clasă de pe tăt satu.
Când rămânea tocană de dimineață, o făcea cu ulei și o prăjea pe sobă. Și-apoi mâncam și de-aceie, tocană oloietă îi ziceam.
Fiecare găzdoaie ave cuptor și usca poame. Și apoi mama bătrână punea o oală de zece litări, punea poame în ea și umplea oala de apă. Și când erau serte, punea un pic de zahăr. Și-așe era de bună zama ceie de pă poame rece și tocana caldă”.

Ceva dulce care nu-i de dulce?

Tot Ileana Andreica, din Călinești, ne-a zis care erau câteva dintre versiunile de desert. Unele nu se mai fac azi, altele, în schimb, au și acum mare trecere:
„Prăjiturile erau mai mult apă, făină, un miez de zahăr, să fie un pic de dulce, să frământa c-un miez de drojdie și să tăia în mai multe forme și le cocea în bloader. Acele se chemau uscături. Erau ca un fel de cornuți. Ca să postim și să și mâncăm ceva dulce, din alea se făceau. Și la școală din alea ne puneau, uscături. Mai erau și unse cu lictar, numa murdăream cărțile. Acuma nu mai facem din astea. Nu că nu ne plăceau, dar, știți… tineretu s-o modernizat…”
Da, știm. Faptul că tineretul s-a modernizat e explicația universală pentru aproape orice schimbare a traiului din Maramureș. Mulțam Domnului, la scoverzele de post cu lictar (clătite cu magiun), nu s-a renunțat însă. Ba mai mult, am asistat la o sesiune în direct cu „facerea lor”. Le-am văzut cum se fac, le-am fotografiat și, desigur, le-am mâncat.
De fapt, scoverzele de post pe care ni le-a făcut mătușa Ileana nu-s chiar clătite din alea subțiri („ca la maternitate” le zice găzdoaia noastră), ci mai degrabă niște plăcințele, fiind mai pufoase.
Rețeta-i simplă: aluat din fărină, apă, sare, un pic de miere (zahăr), dar și niște mici exotisme ca vanilia și lămâia. Separat, într-o cănuță, apă călduță cu drojdie, care după ce crește, se adaugă aluatului, se frământă toate și se lasă la dospit cam o oră. Se pune lespedea pe șpor (mult mai fain decât aragazul, zicem noi) și în ea, un pic de ulei să se înfoace. Apoi se pune aluat în lespede, se întinde cu lingura cât să fie uniform, se prăjește pe-o parte pe alta și-s gata. După ce se adună câteva bunătăți din astea, se răstoarnă pe un fund de lemn. Apoi îți ungi scoverzele cu lictar adus din cămară, și desigur, le mănânci cu poftă, cum altfel?

Așa o fost. Așa îi acum. Mâncăruri mai sunt, desigur, nici pe departe nu le-am cules pe toate. Le mulțumim tuturor interlocutoarelor noastre, ale căror grai și înțelepciune dau… aromă oricăror amintiri, mai ales celor culinare. Vă dorim o Săptămână Mare cu cât mai puține păcate și Paști îmbelșugate!

CJCPCT „Liviu Borlan” Maramureș
https://www.facebook.com/culturatraditionala
Rețete culese de Rada Pavel și Mirela Poduț
Text și foto: Rada Pavel




Învață și du mai departe: încondeiatul și vopsitul ouălor!

Sub genericul „Învață și du mai departe!”, timp de trei zile (26-27-28 aprilie) se desfășoară, on-line, ateliere de încondeiere a ouălor și vopsitul acestora cu plante. Evenimentul este coordonat de Măriuca Verdeș și Asociația Rădăcinilor Străbune, iar parteneri ai proiectului sunt Muzeul Maramureșean și Muzeul Județean de Etnografie și Artă Populară din Baia Mare. 

Mâine, 27 aprilie, în a doua zi de proiect, învățăm încondeierea ouălor, tehnică specifică Țării Lăpușului, alături de găzdoile din localitatea Libotin. Aveți nevoie de: ouă, coji de ceapă roșie, luște, zer, sfeclă roșie, ceară și bineînțeles condeiul pe care îl puteți confecționa singuri dintr-o bucată de lemn, cioplită subțire, la un capăt cu un corp cilindric de tablă subţire. Vă așteptăm! (manager interimar, muzeograf Mirela Barz)

Atelierele încep de la orele 17:00, pe platforma ZOOM, iar linkul de acces va fi postat și în următoarele două zile pe pagina de facebook a Muzeului Maramureșean.

Salut, Sighet!

sursă foto: Muzeul Maramureșean




Rânduiala Paștelui în satul maramureșean

Învierea Domnului este cea mai importantă sărbătoare din calendarul creștin și este respectată cu sfințenie și azi în satele maramureșene. Oamenii au învățat din generație în generație cum să se pregătească pentru sărbătoarea pascală, sărbătoare însoțită de numeroase tradiții și obiceiuri.

Sărbătoarea Paștelui implică pregătiri intense, care încep cu o săptămână înainte, denumită în popor Săptămâna Mare. Aceste pregătiri incumbă acte ritualice, transmise din vremuri precreștine și care, în anumite sate, persistă și azi.

Chiar dacă vremurile erau grele, oamenii au încercat să facă tot ce le sta în putință, ca la marile sărbători religioase să aibă masa îmbelșugată și haine noi.

Pentru a întâmpina cum se cuvine sfânta sărbătoare a Paștelui, în Săptămâna Mare, interiorul tradițional îmbracă straie de sărbătoare. Sunt etalate cele mai frumoase țesături, icoanele sunt împodobite cu cele mai frumoase ștergare și întreaga familie se pregătește de sărbătoarea Învierii Domnului.

Expoziția se dorește a fi o monografie a ceea ce a însemnat Săptămâna Mare în comunitatea tradițională, o săptămână în care tot ceea ce se întâmpla era menit să aducă purificare și bunăstare casei, gospodăriei, dar și familiei.

Vă invităm ca împreună să (re)descoperim obiceiuri, credințe și superstiții legate de Praznicul Învierii Domnului!
Mulțumim Părintelui Sidău Dan și Măriuca Verdeș Nemeș!

Expoziția va fi deschisă în perioada 23 aprilie – 30 mai 2021, la Secția de Etnografie a Muzeului Maramureșean din Sighet și poate fi vizitată de marți până duminică, între orele 9-17.

Vă așteptăm cu drag!

Comunicat de presă
Muzeul Maramureșean




Semn de carte: Luminița COLOPELNIC – Memoria păpădiei

O nouă apariție editorială la Editura Valea Verde: MEMORIA PĂPĂDIEI!

Luminița COLOPELNIC, profesoară de limba franceză (la Colegiul Național „Dragoș – Vodă” din Sighet), debutează editorial cu un volum (roman – jurnal) deosebit de captivant. Volumul este „O sinteză de viață, un suflu viu ce limpezește de impurități și realcătuiește esențialul într-o lume afectată de boală, mizerie, neajunsuri ”(Antonia Luiza Dubovici).

Recomandat de cititori – prefațatori avizați (Anca Opriș – Consulul general al României la Lyon, Antonia Luiza Dubovici, poetă – SUA, prof. Alexandru Mărculescu, prof. Marin Slujeru – poet), „romanul – poem” va fi lansat (cu public!) după Sărbătorile Pascale.

Volumul (design copertă – Alexandra Făgăraș, lector de carte – Eliza Pop) a fost tipărit la Sighet (Aska Grafika) cu sprijinul unor generoși sponsori: Vasile Godja (Plimob SA), Dan Ofrim (Hotel Grădina Morii), SC Dos Catering SRL, CMI dr. Crina Moțoc Popa și Editura Valea Verde.

Salut, Sighet!