Sighet – Ziua Internațională de Comemorare a Victimelor Holocaustului | VIDEO

Miercuri, 27 ianuarie 2021, comunitatea evreiască din Sighet a marcat, în cadru restrâns din cauza pandemiei, Ziua Internațională de Comemorare a Victimelor Holocaustului.

27 ianuarie este data la care, în 1945, cel mai mare lagăr nazist de exterminare de la Auschwitz-Birkenau (astăzi în Polonia) a fost eliberat de armata sovietică.

Video, dr. Sorin MARKUS

Foto: Cristian Pavel (stânga)/captură video (dreapta)




Prima expoziție personală a sigheteanului Tudor Lozbă!

Tudor Lozbă

În perioada 8-21 februarie 2021, la Cluj, veți putea vizita prima expoziție personală a sigheteanului Tudor Lozbă.

Absolvent al Colegiului Național „Dragoș-Vodă” din Sighetul Marmației și al Facultății de Matematică și Informatică din cadrul Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, Tudor Lozbă profesează ca programator, iar de 4 ani lucrează în domeniul aplicațiilor mobile. În toți acești ani, o mare parte din timpul său liber l-a investit în fotografie.

Tudor ni se destăinuie: „Acum a venit momentul unei expoziții doar cu fotografiile mele. Susținut de Clubul Foto LUMEX, din care fac parte, am reușit să organizăm, la Bastionul Croitorilor din Cluj-Napoca, expoziția „Sărutul Soarelui”, o expoziție care aduce în prim plan momentele luminoase ale anului ce a trecut, cu speranța că uităm pentru câteva clipe de pandemia globală. Este o expoziție cu fotografii de peisaj, surprinse preponderent la răsărit sau apus – două momente spectaculoase pe care le putem trăi în natură. Vă invit pe această cale să vizitați Bastionul Croitorilor, în intervalul 8-21 Februarie 2021, pentru a descoperi în fotografia mea de peisaj „Sărutul soarelui”.

Salut, Sighet!: Cum și când a început pasiunea ta pentru fotografie?
Tudor Lozbă: Am început ca orice pasionat de fotografie, cu lucruri simple, foloseam aparatul în modul automat, fără să știu exact ce se petrece în spate. Cel mai mult mă interesa să am o fotografie colorată și interesantă. Pe măsură ce am persistat cu această pasiune, am început să învăț diverse reguli de bază în fotografie. Am început să experimentez compoziții creative, să folosesc elementele din jurul subiectului pentru a-l pune în evidență și, inclusiv să experimentez postprocesarea. Deja simțeam că am făcut un avans considerabil, chiar dacă eram tot la început. Pe măsură ce descopeream funcții noi ale aparatului, eram nerăbdător să ies să le experimentez. Cel mai impresionat am fost de faptul că puteam să fac o expunere lungă, iar mișcarea norilor rămânea întipărită în fotografie sau că, folosind o diafragmă deschisă la maxim, puteam să blurez tot ceea ce era în jurul subiectului. Toate aceste mici descoperiri m-au facut să devin și mai încântat de fotografie. Așa că, acum, după mai mult de 4 ani de când am început, încă sunt pasionat și dornic să descopar lucruri noi.

Salut, Sighet!: De ce fotografia de peisaj?
Tudor Lozbă: La un moment dat am descoperit că fotografia de peisaj este ceva cu totul deosebit. Chiar dacă peisajele nu se schimbă de la un an la altul, de fiecare dată parcă au ceva special: lumina, norii, culorile din cer, anotimpul etc. Fiecare fotograf vede și imortalizează peisajele în propriul stil. Asta mi-am dorit și eu să fac, așa că, pe lângă fotografie, am dezvoltat o pasiune pentru drumeții și călătorii. Multe din locurile spectaculoase din natură sunt greu accesibile. Unele necesită o drumeție, care, de multe ori, pentru a prinde răsăritul, începe în mijlocul nopții. Dar nu m-am descurajat și am persistat. Ba chiar, cu fiecare ieșire în natură pentru fotografie, dorința de a imortaliza și alte peisaje, devenea din ce în ce mai mare. Am învățat cum să mă pregătesc pentru o tură foto în natură, ce echimpament am nevoie, să studiez vremea, felul în care răsare sau apune soarele și să caut traseele turistice pentru a ajunge la punctele de interes. Consider că lucrul acesta întregește pasiunea mea pentru fotografia de peisaj. Începând de la căutatul locurilor cu belvedere, studiat traseul, parcurgerea lui, fotografiatul în sine la locație și postprocesarea imaginilor surprinse fac din aceasta o pasiune complexă, dar plină de satisfacție.

Salut, Sighet!: Care sunt rezultatele de până acum?
Tudor Lozbă: Pe parcursul anilor am participat la diverse concursuri de fotografie, la unele chiar am reușit să mă număr printre câștigători. De asemenea, am avut fotografii expuse în cadrul unor expoziții alături de alți fotografi în locuri ca Bastionul Croitorilor din Cluj-Napoca, Piața Mare din Sibiu, dar și la Teatrul Național din București.

Pe Tudor Lozbă îl găsim…. ușor!

Faceook: https://www.facebook.com/tudorlozba.photos
Instagram: https://www.instagram.com/tudor_lozba/
Website: https://tudorlozba.ro
Link event: https://fb.me/e/10qBNVVPv

Fotografii: https://drive.google.com/file/d/1INCwk2Djjheu5QOGG9_vBoi39T_8QCtb/view?usp=sharing
https://drive.google.com/file/d/1xCRg6LR7Jv6ChNaIcmGIOqGqTKtpL2uo/view?usp=sharing
https://drive.google.com/file/d/1KKh6YxEstLBSR4DeH9yVL9MS-lfDCRUI/view?usp=sharing

Salut, Sighet!

sursă foto: Facebook




Aniversarea Unirii Principatelor Române în condiții de pandemie

Ziua Unirii Principatelor Române a fost sărbătorită la Inspectoratul Școlar Județean Maramureș vineri, 22 ianuarie 2021, începând cu ora 12:00, în cadrul unui webinar desfășurat pe platforma educațională G-Suite for Education.

Moderatorul întâlnirii a fost prof. Marius Voinaghi, inspector școlar pentru istorie.
Cuvântul de deschidere, din partea ISJ Maramureș, a fost rostit de către inspectorul școlar general adjunct, prof. Muntean Ioan.

Au participat 40 de elevi și 11 profesori coordonatori de la: Școala Gimnazială „George Coșbuc” Sighetu Marmației, Școala Gimnazială „Nicolae Iorga” Baia Mare, Școala Gimnazială „Lucian Blaga” Baia Mare, Școala Gimnazială „Victor Babeș” Baia Mare, Școala Gimnazială „Vasile Alecsandri” Baia Mare, Școala Gimnazială ,,Simion Bărnuțiu” Baia Mare, Școala Gimnazială „Dr. Ioan Mihalyi de Apșa” Sighetu Marmației, Școala Gimnazială Nr. 9 Borșa, Școala Gimnazială Nr. 7 Vișeul de Sus, Liceul Teoretic „Petru Rareș” Târgu Lăpuș, Liceul Tehnologic Agricol „Alexiu Berinde” Seini.

Tematica intervențiilor a cuprins: prezentări Power Point, scenete online, filme istorice, o șezătoare online, cântece și poezii patriotice.

Sursă foto & text, ISJ Maramureș




Un incident la râul Iza (autor, prof. Gheorghe Bărcan)

prof. Gheorghe Bărcan

În timpul școlii, pe lângă învățătură, teme de casă, mai erau și alte multe activități, mai ales în timpul vacanțelor. Încă de mic pliveam prin grădină, mai și prășeam câte puțin (prăsitul era o muncă grea și nu mă lăsau prea mult să-l practic). Vara mai mergeam pe deal, unde tata făcea fân cu mult spor, mai îngrijeam de câteva animale și îi duceam tatălui meu câte puțină apă rece, din locuri de unde izvorul venea din stâncă. În timpul secerișului eram însă pe acasă și o ajutam pe mamă la secerat, care rămânea în sarcina ei; eu nu seceram, dar o ajutam altfel. Holdele se secerau în echipe de mai multe femei, pe rând, la unele sau la altele, cu zilele contabilizate; acolo unde nu se acopereau astfel, se plăteau financiar, cu înțelegere. Tot în echipe se făcea și prășitul, unde tot mama era responsabilă, de regulă. Eu, mai mic, rămâneam acasă cu mama și o ajutam cu ce puteam și chiar mult, mai ales la prăait, la seceriș, fără o participare directă. Florica și Ion, frații mei, cu 6-4 ani mai mari ca mine, mergeu cu tata pe deal, pentru a-l mai ajuta la strâns pologul. Eu eram foarte atent cum pregătește mama diferite «meniuri» și, pot spune, că le-am deprins și eu, chiar destul de repede, de mic. Mai târziu, când ajutam și eu efectiv la făcutul fânului, acolo sus pe deal, eram doar cu Ion și tata la acele munci; dar bucătarul pe acolo eram tot eu, aveam cunoștințe, știam să pregătesc mai multe «meniuri» și tata se gândea că mă și protejează puțin, celelalte activități fiind mai grele. Poate ei nu știau, dar nici acolo nu era ușor, mai ales că toate trebuiau făcute în mare grabă.

Când se organizau echipe de femei la muncile amintite, femeile din echipă care aveau copii mai mici îi aduceau la noi, să le fiu eu dădacă, toată ziua; în mod obișnuit, își luau hrană rece pentru prânz și veneau acasă numai seara. Aveam astfel în grijă de câte 4-5 copii, toți mici, dar de vârste diferite, ce reclamau și îngrijiri, unii «mai speciale» Mă descurcam, îi mai și înveseleam cu diferite jucării, îi serveam mâncare cât le trebuia și nu prea aveau de ce să mă «toarne» la mămicile lor; numai așa se puteau constitui echipe de muncă trainice. Mai mult, când veneau de la muncă, le așteptam cu o masă îmbelșugată, suficentă pentru toată lumea. Astfel, le așteptam cu mămăliguță cu brânză, cu pireu de cartofi cu costiță sau cârnăciori, iar când erau legume în grădină, le făceam și supe de fasole verde sau de cartofi, supă de salată, cu tot ce le trebuia; în grădină aveam morcovi, pătrunjel, gulii, de toate și spuneau că le plăcea chiar foarte mult, că n-au mai mâncat supe așa de bune… Erau chiar bune (îmi plăceau și mie!) și nu eram zgârcit la produsele bune ce trebuiau adăugate (smântână, jumări ș.a.). Poate mă și lăudau puțin, pentru încurajare, pentru efort, pentru a-mi păstra «năravul». Dar aveam doar 9-10 ani! S-au mirat foarte mult când le-am așteptat cu «laște», pârgăluite, la care adăugau zahăr sau brânză, la alegere. Țărăncile din comună făceau atunci tăieței de casă, și erau foarte buni. Eu am observat pe mama cum pregătește aluatul din făină albă și tot cu câte puțină apă adăugată, cum îl frământă foarte mult, până când avea elasticitatea pentru a putea fi întins cu «sucitorul» în foi foarte subțiri, fine; așa făceam și eu. Aveam acasă o rotiță zimțată, prinsă într-un mâner metalic și cu aceasta tăiam laștele, având și o formă frumoasă, decorativă, mai îmbietoare. Mama, și ea jubila cu laudele.

Dar odată s-a produs un incident, așa cum se întâmplă de obicei, după mai multe reușite, pentru a ieși și din monotonia lucrurilor. Într-o zi, echipa era plecată la seceriș și timpul era foarte cald. Mă gândeam cum aș putea fugi puțin la scaldă, la răul Iza, unde erau plise mai adânci, eu știind să înot foarte bine și să mă scufund măcar o dată în plisă; nu era departe, imediat după podul peste râul Buleasa, acolo unde era și confluența lor. Nu se depășeau mai mult de 500 m până acolo. Secerișul a ținut câteva zile și timpul bun la fel și eu tot căutam o posibilitate de a fugi până acolo, fără a periclita cu nimic siguranța copiilor și am găsit «soluția».

M-am gândit că a doua zi să nu laa copiii deloc să doarmă, apoi să-i hrănesc bine și să-i culc pe toți deodată în pat, transversal, unul lângă altul, să pun pe geamuri perdele netransparente, pentru a semăna a noapte, să închid ușile și… ușteală la scăldat, ceea ce am și făcut și toate parcă mergeau ca ceasul. Am ajuns în viteză mare la râu, dar am fost neinspirat și am luat pe umăr și un cojocel, nou făcut, cu modele frumoase, pentru a-l arăta celorlalți copii, pentru a mă lăuda. L-am arătat, l-am pus deoparte și am sărit repede în apă, evident dezbrăcat, așa cum erau toți, goi. Am ieșit repede din plisă și am alergat spre casă, la copii, dar la podul peste Buleasa constat că, în grabă, mi-am uitat acolo cojocul. M-am întors repede, dar el nu mai era acolo; era un copil rămas în apropiere, care, văzând cum mă uit după ceva, intervine și mă întreabă:

– Noa (!), măi Bărcan, unde ți-i cojocul?
– Unde-i, îl întreb eu, bănuind că l-a ascuns el pe undeva?
– Nu știu unde-i și am întrebat că te-am văzut puțin înainte cu el, iar acuma nu-l porți!
– Tu știi de el, unde l-ai ascuns? De aceea m-ai întrebat!
– Nu știu nimic, îmi răspunde el, privind în altă parte…

Hoțul! Mă gândeam să-l iau la bătaie, să-l ciuflic în apă până va recunoaște că l-a ascuns, dar aceasta lua timp și eu nu-l aveam, poate l-am și depășit; aveam un reper cu acesta și, fără cojoc, am fugit acasă.

Am deschis repede ușile și am intrat în casă: dezastru! Toți copiii erau treziți și în casă un miros groaznic, sau, mai bine zis, nuanțe de mirosuri. Copiii erau mânjiți peste tot, în amestec. Nu știu cum au putut face atâta «bogăție» în așa scurt timp. Mi-am zis că trebuie să fiu foarte operativ. Mai întâi am deschis larg ferestrele, apoi am scos repede afară un ciubăr mare din lemn, folosit pentru spălatul rufelor și am turnat în el câteva găleți de apă călduță, ce o aveam într-un vas mai mare, unde se ținea pentru udat seara grădina; i-am luat apoi câte pe unul și i-am pus pe toți în ciubăr. Erau toți pestriți și pe față și i-am săpunit bine, cu un săpun, apoi i-am pus jos și i-am limpezit. Le-am spălat și «lenjeria» puțină ce o aveau și am pus-o la uscat. Am scos afară o pătură curată și i-am pus pe ea, pe iarbă, iar cu un cearceaf i-am acoperit; erau așa frumoși și rumeni, parcă și veseli. Afară era cald și se mai întorceau și pe burtă, pentru a se feri de soare. Nu au înțeles ei bine ce a fost cu graba aceasta, dar cred că s-au simțit bine, cu «scăldatul» lor. Pătura și căldura îi uscă repede de udeală, dar până atunci eu trebuia să rezolv și camera, care între timp s-o fi aerisit. Paguba nu era mare la pat, nu aveam atunci saltele «Dormeo». Le-am scos afară toate și am spălat patul bine, peste tot, iar cearceaful l-am pus în ciubărul copiilor, cu apă și săpun pentru spălat. Am făcut patul după ce s-a uscat, cu paie, cu toate noi. I-am dezvelit pe copii, am pus pe ei «echipamentul» și i-am lăsat pe pătură să se joace, cu niște jucării. Eram mulțumit, dar cu gândul la cojoc și mă gândeam la recuperarea lui, reclamând eventual furtul și la jandarmi («csendorii maghiari», erau foarte eficienți), pentru a-l recupera a două zi.

Nu mai aveam timp să fac o mâncare de păstăi aite (fasole verde fiartă, cu usturoi), pe care să adaug și urdă prăjită în jântuit, foarte gustoase, pentru că nu mai era timp. Am să le fac o mămăligă cu brânză («pături»), suficient de multe, cu jumări și smântână, mai rapid de preparat și tot foarte gustoase, pentru care am și pus apa la fiert. În continuare m-am jucat cu copiii, i-am dus apoi în casă, în pat, care mirosea a reavăn și proaspăt, ca și ei.

Femeile au sosit de la seceriș pe înserate, obosite și flămânde, au cinat bine și n-au lăsat nimic, urmând a două zi cam același program, probabil în alt loc, la alt proprietar și, aproape sigur, eu renunțând la scaldă. Preventiv, le-am spus mamelor că s-au murdărit puțin copiii, «cu de-ale lor» și că i-am spălat, îmbăiat, totul fiind foarte bine, fără a le mai spune toată istoria, pentru a nu-mi trăda isprava. Dar erau foarte grăbite și au plecat repede spre odihnă și refacere!

Dar, peste toate, rămânea acum paguba, secretizată de mine, cu multe griji. Dimineață, ne-am sculat devreme și mama mi-a spus:

– Nu știu ce ai avut, dar ai dormit foarte agitat și tot vorbeai în somn, te certai cu cineva; s-a întâmplat ieri ceva?
– Nimic, totul s-a petrecut cu bine.

Îmi transmite însă o misiune:

– Trebuie să mergi până în Poiană, la Palade a lui Gheorghe a Împăratului, să-i duci ceva.

Erau prietene bune cu mama lui Vasile, pritenul meu, încă de când locuiau pe ulița noastră, aproape de noi și-i trimtea ceva cadou. Era dimineață, devreme și cam rece; eu vreau să plec imediat, dar mama mă oprește și-mi spune :

– Ia-ți cojocul pe ține că-i răcoare, să nu răcești;
– Nu-i nevoie; eu fug repede și la dus și la întors și mă încălzesc;
– Măi copile, ia-ți cojocul pe tine, dacă-ți spun!

Eu manifest în continuare rezistență și încerc să plec fără a-i mai răspunde; dar mama, punând mâna pe mine, intuind ceva, ca întotdeauna, mă izbește cu bănuiala:

– Tu ai pierdut cojocul, nu-l mai ai!?

Ce mai îmi rămânea de făcut? N-o puteam contrazice, nu-i puteam arăta cojocul. Am fost obligat să-i spun toată povestea, cu toate amănuntele; a avut intuiție, ca de atâtea ori! M-a certat mai blând și mi-a reproșat că am lăsat copiii singuri; unii se puteau trezi și se puteau lovi, sau cine știe ce altceva să facă (dar au și făcut!).

În vecini de noi, stătea bunica acelui băiat și mama i-a spus de îndată întâmplarea; era o femeie deosebit de cumsecade, îndrăgită și respectată de toți cei din jur. Aceasta s-a dus imediat în fața ei și i-a spus întâmplarea, certându-și nepotul de ce nu mi-a dat imediat cojocul și mi-a produs atâta supărare; i-a mai spus că n-am dormit de grijă toată noaptea, însă mama lui, are o neașteptată reacție: Dacă nu îl ascundea copilul meu, cine știe cine-l lua și nu-l mai putea găsi în veci. Nu era adevărat, pentru că eu m-am întors imediat, doar cât a avut timpul să-l pitească. Îl dau, dar vreau pentru aceasta 2 kg de lână spălată.

Atunci lâna era scumpă, nu era «pe garduri», cum este acuma, cu industria prelucrătoare distrusă aproape în totalitate. N-a cedat la nicio referință, la cinste, la sentimente umane și mama i-a dat cele 2 kg. de lână cerute și a recuperat cojocul. I s-a întâmplat acelei familii un necaz, nu peste mult timp: tatăl copilului a suferit un accident grav, în urma căruia a trebuit să-i amputeze un picior. Mulți dintre cei ce cunoșteau evenimentul, spuneau că a venit ca o pedeapsă pentru răutatea lor. O coincidență însă, nefericită, așa cum atâtea se întâmplă în viață!

Un contrast între căldura unei veri, uneori dogoritoare și contrastul mijlocului de iarnă, cu gerurile lui și ele atât de variabile, de acuma. Peste aceste contraste, firești, suportabile, între timpuri și anotimpuri, apare cea mai respingătoare prezență, COVID-19, nevăzut, nesimțit, nebănuit, precum firescul celorlalte amintite și, totuși, cu atât de masiv rău, distrugător.

prof. Gheorghe BĂRCAN, fost elev al Liceului «Dragoș-Vodă», Sighet
Minneapolis, Minnesita, USA, 15.01.2021

foto: Marin Slujeru




Semn de carte: „Poemele luminii” traduse în limba ucraineană de Pavlo Romaniuc

Poetul, scriitorul maramureșean Pavlo Romaniuc s-a încumentat și a reușit să-l traducă pe marele poet român Lucian Blaga în limba ucraineană. O selecție din „Poemele luminii/ Поеми світла” traduse în limba ucraineană, a apărut înr-un volum recent publicat la Editura „Valea Verde” din Sighet,  la sfârșitul anului 2020.  Prefața este semnată de Anatol Viere (Cernăuți), Vasyl Makhno (New York) și Ion Mariș (Sighetu Marmației).

Volumul va fi lansat și în Ucraina în următoarele săptămâni, cu un prim popas la Cernăuți.

 

Salut, Sighet!

 

 




Povești de pe laiță

Un proiect cultural are laița din Maramureș ca personaj principal. Demarat în 2020 de Asociația Culori Unite, proiectul „LAVIȚA – BANCA AMBASADOARE A MARAMUREȘULUI” a adunat, de-a lungul unui an, câteva organizații și instituții partenere, dornice să se implice în activitatea de cercetare a acestei piese de mobilier țărănesc. De curând, Centrul Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale „Liviu Borlan” Maramureș s-a alăturat proiectului.

Pe vremuri, în casa țărănească din Maramureș, mobilierul era făcut numai din lemn și doar de meșterii satului. Printre piesele de mobilier, mult mai puțin diverse decât în zilele noastre, dar neîndoielnic mai trainice, LAVIȚA (sau laița, cum îi zic localnicii) avea locul ei cu greutate. Pe ce să stea oamenii, dacă nu pe laviță? că doar nu erau atâtea scaune cum sunt azi, de fotolii ce să mai vorbim… Ba mai mult, pentru unii slujea și la dormit, căci nici paturi nu erau atâtea.

Care era rolul laiței maramureșene de demult? Cine o făcea? Unde se așeza? Și ce loc ocupă ea în godpodăria de azi (căci har Domnului, nu s-au aruncat toate pe foc)? Cum ar putea fi încă pusă în valoare? Sunt întrebări la care urmărește să se răspundă prin proiectul „LAVIȚA – BANCA AMBASADOARE A MARAMUREȘULUI”, demarat la începutul anului 2020 de către Asociația Culori Unite, în parteneriat cu Editura Saga și Rosfera.

Susținut, inițial, de Municipiul Baia Mare, proiectului i s-au alăturat, cu timpul și alte instituții preocupate de zestrea maramureșeană. Așa se face că și Centrul Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale „Liviu Borlan” Maramureș a devenit unul dintre partenerii proiectului.
Ce se urmărește prin acest acord de parteneriat? Promovarea valorilor patrimoniului cultural al Maramureșului, creșterea conștientizării locuitorilor din Maramureș privind valorile culturale ale zonei și, nu în ultimul rând, interconectarea celor care activează în domenii ale industriilor creative în Maramureș, în speranța că generațiile actuale de creativi vor găsi inspirație în creativitatea maramureșenilor de altădată.

Lavița maramureșeană este o lume încărcată de simboluri încrestate în lemn, de povești, amintiri și pățanii. O piesă de mobilier aparent banală are un trecut și implicit, multe de istorisit. Proiectul „LAVIȚA – banca-ambasadoare a Maramureșului” dorește și să realizeze o colecție de asemenea istorisiri, un clasor cu amintiri de pe laiță. Aveți asemenea amintiri? De la vreo șezătoare, o sărbătoare sau dintr-o zi oarecare? Ați spus povești pe laiță? De-abia așteptăm să ni le spuneți și nouă.

Așteptăm amintiri și fotografii într-un mesaj privat trimis pe pagina www.facebook.com/banca.maramureseana sau www.facebook.com/culturatraditionala.

CJCPCT „Liviu Borlan” Maramureș
Text: Rada Pavel

Foto: Miya Kosei




Miezul iernii în haiku (autor, Maria Tirenescu)

Maria Tirenescu

***
Ziua în declin –
în vântul adiind
răzleţi fulgi de nea
***
Pe foaia goală
doar un creion fără vârf –
ninge ca-n poveşti
***
Nici un nor pe cer –
un bocanc fără şiret
lângă vechiul gard
***
Noapte cu lună –
felinarul din poartă spart
de un bulgăre
***
Om de zăpadă
fără nasturi la haină –
noapte fără lună
***
Noapte senină –
doar omul de zăpadă
fără căciulă
***
Dacia veche
sub un troian cât casa –
liniştea nopţii
***
Noapte geroasă –
cântecul greierului
în dosul sobei
***
Miezul iernii –
un cocoşar ciuguleşte
ultimul măr
***
Flori de gheaţă-n geam –
ghionoaia loveşte
ramura de măr
***
Noapte senină –
pisica se piteşte
în cojocul vechi

Maria TIRENESCU

 

Foto: Peter Lengyel




Sigheteni prezenți la Hollywood în…. „The Silversmith” – Argintarul! (autor, Ion Mariș)

În urmă cu peste trei ani (noiembrie 2017) am avut plăcerea să moderez lansarea unui roman (istoric) interesant, ,,În umbra lui Shakespeare“ (publicat în anul 2016). Atunci, la Sighet, l-am cunoscut pe Walter Übelhart, băimărean, biolog, autorul entuziast al unui roman „misterios”, publicat până la această dată în patru limbi: română, germană, engleză, maghiară.

Nu bănuiam – la acel moment – că romanul, având o rețetă „mistică”, extrasă din lumea medievală băimăreană și europeană, va sta la baza unui film artistic care se pare că are succes. Walter, perseverent și încrezător în „steaua” lui, a demarat, pe un fundament interesant, aventura producerii filmului artistic „The Silversmith” – Argintarul. O idee provocatoare pe care Walter și-a dorit s-o implementeze împreună cu… cititorii romanului său. Astfel, filmul are actori inediți: cititorii! Afinități atemporale au dus la formarea unei echipe foarte eterogene dar… spectaculoase și pasionate.

Walter Übelhart a format o echipă, a mobilizat-o, i-a unit printr-o poveste – joc și, în aproximativ trei ani a realizat un film cu iubitorii „din umbră” ai cărții conectate la marele William Shakespeare, film care pătrunde încet – încet în lumea… hollywoodiană. Walter și-a găsit colaboratori și la Sighet iar azi se bucură de un prim succes. La sfârșitul anului trecut (decembrie 2020) filmul a fost nominalizat dintr-un total de 30 de producții selectate inițial ca finalist (doar 5 producții!!) la Festivalul Internațional „Hollywood Gold Award” din Statele Unite ale Americii.

Lumea filmului a primit cu uimire și interes filmul maramureșeanului Walter, generând semne și semnale că prin artă se pot depăși toate barierele și că succesul depinde în primul rând de… pasiune, încredere și… alchimie!

„The Silversmith” – Argintarul, regia – Janos Tarkanyi, scenariul – Walter Übelhart, producător executiv – Coralia-Monica Übelhart a deschis porțile cititorilor – actori, cititorilor – parteneri.

Din dorința de-a sublinia deocamdată aportul sighetenilor, am reținut mulțumirile speciale pe care Walter Übelhart le-a direcționat spre sighetenii implicați la realizarea filmului: Lia Stan – actor, recuziter și costumier, Ileana Vassiliev – costumier, actorii (pe bune!) Alisa Șofineț, Imelda Bojoga, Anca Ileana Mih, Benjamin Gabriel Stan, Găvrilă Dunca, Pavel Vlad și actorii figuranți Anuța Turda și Cosmin Marius Iuga.

Tebuie să precizăm că două scene s-au filmat la Casa – muzeu Mihaly de Apșa din Sighet.
Walter nu s-a sfiit să menționeze „colaborarea exemplară între băimăreni și sigheteni, filmul fiind și o punte frumoasă între cele două mari orașe ale Maramureșului!”.

Drumul literar al maramureșeanului Walter Übelhart este doar la început, are multe proiecte pe care – sunt convins – le vom „desluși” în curând. De fapt, un nou roman scris de băimăreanul nostru (ce bine că-i maramureșean, ne mândrim cu el!) va apărea… luna viitoare.

Ion MARIȘ




De ziua lui Eminescu, împreună cu Ion Iuga, la Sighet (autor, Vasile Gogea)

S-a întîmplat în 15 ianuarie 1974. Eram, deja, de mai bine de trei luni „militar cu termen redus” la Batalionul de instrucţie, arma grăniceri, din Sighetu Marmaţiei, care ţinea de Brigada V Oradea. Iarna părea, după aproape două luni de geruri năprasnice şi vînturi care ne ardeau obrajii, să facă parte din inventarul unităţii militare. Temperaturile care îngheţaseră sub minus douăzeci de grade făceau ca tot programul de instrucţie să pară unul de detenţie ori de război cu un inamic invizibil. Sufeream fără întrerupere de frig şi, din această cauză, pe fondul alimentării precare, de foame. Dormitoarele fuseseră improvizate (eram prima serie de „terişti”, adică de tineri care satisfăceau serviciul militar cu termen redus înainte de a începe studiile universitare, unităţile militare care au fost desemnate să primească aceste noi „corpuri” de recruţi nu erau, în marea lor majoritate, pregătite, nici cu echipament, nici cu spaţii corespunzătoare, nici cu ofiţeri capabili să aplice noua „doctrină” militară pentru ofiţerii de rezervă) în nişte foste grajduri de cai, care au servit spre sfîrşitul celui de-al doilea război mondial, ca barăci pentru prizonierii germani aflaţi în tranzit spre Siberia. Erau „pavate” cu ciment, adăposteau în jur de cincizeci de militari în paturi metalice suprapuse, cîte două, cu o singură sobă de teracotă în mijloc, pentru care primeam o cotă, mereu insuficientă, de „brichete”, praf de cărbune presat în forme aproximativ sferice, fără putere calorică dar care afumau la greu „dormitorul”. Sigur, soluţiile pentru a contracara aceste „privaţiuni” absurde erau dintre cele mai neaşteptate, testînd inventivitatea (în toate planurile!) militarilor. Dar, cîţiva, cei care erau originari din sau aveau rude de gradul unu în Sighet (sau în satele limitrofe) puteau solicita (şi uneori chiar primeau) învoiri de 24 de ore în oraş. Astfel, mai scăpam şi eu din „lagăr” şi, pe lîngă băile prelungi şi fierbinţi pe care le făceam la un unchi (închipuindu-mi că pot să-mi încarc oasele cu destulă căldură pentru încă o săptămînă), am cunoscut acolo, în Sighet, cîteva figuri emblematice pentru oraş: pe profesorul Ardeleanu-Mecena (de la care împrumutam Cioran în franceză), pe librarul-poet (la vremea aceea) Simion Şuştic, pe poetul şi pictorul Gheorghe Chivu (care conducea un cenaclu), pe doctorul-medic ginecolog Victor Pop (care a asistat-o pe mama la naşterea mea şi era proprietarul celei mai mari colecţii de „pecetare” din Maramureş), pe Mihai-Ţuţu Dăncuş (cel care reconstruia, pe dealul Doboieş, unde mai făceam şi noi instrucţie uneori, satul maramureşan arhaic) sau pe filosoful Jean Bălin (la ale cărui conferinţe despre Platon şi Aristotel se umplea sala mare a Palatului Culturii), cu care aveam programate lungi „seminarii” despre Kierkegaard sau Constantin Noica.
Aşa se face că, în 15 ianuarie 1974, atunci cînd poetul Ion Iuga („cel mai frumos bărbat din nord”) s-a aflat la Sighet într-una dintre peregrinările lui prin Maramureş (sau prin ţară), ne-a trimis vorbă în „unitate”, mie şi lui Viorel Igna cu care eram camarad de pluton (şi urma să fim colegi de facultate), să ne vedem „de ziua lui Eminescu”. Plecarea peste gard, pentru cîteva ore, nu mai era chiar o problemă, fiind tacit acceptată, ca o compensaţie la condiţiile mizerabile în care eram ţinuţi. Astfel că, imediat ce s-a lăsat întunericul, am „executat” o „trecere frauduloasă” a „frontierei” batalionului şi, în mai puţin de un sfert de ceas, într-un „marş forţat”, eram în „salonul” restaurantului „Zimbrul”, din centrul oraşului (în care, la urma urmelor, mă născusem şi mă simţeam „acasă”), unde la o masă, singur, ne aştepta chiar poetul. După ce am făcut cunoştinţă (Viorel îl cunoştea dinainte, probabil prin fratele său, poetul Vasile Igna), am dat comenzile necesare ospătarului şi am ciocnit pentru Eminescu. Pe un fel de strapontină cîntau nişte ceteraşi. În restaurant era un fum gros, de la ţigări proaste şi puturoase. O rumoare continuă se împletea cu cîntecele muzicanţilor. Vodca începea să ne încălzească. La un moment dat, Ion Iuga a făcut semn ceteraşilor să tacă. Şi aceştia s-au oprit scurtcircuitaţi din cîntat, luînd chiar o poziţie oarecum solemnă, de parcă ar fi urmat să se cînte imnul. Apoi, poetul s-a urcat pe masă şi doar cu o singură mînă a făcut linişte în restaurant. „Măi oameni buni, ştiţi ce zi îi azi?” – a întrebat el. Şi cum răspunsul se lăsa aşteptat, a continuat: „azi îi ziua lui Mihai Eminescu, cel care e voievodul poeziei româneşti aşa cum Bogdan a fost voievodul Maramurăşului. Se cuvine să-l cinstim. Nu cu cetera şi zongura, ci cu propriul lui vers. Vă voi spune o poezie pe care să o ascultaţi cu atenţie şi să ţineţi minte din ea cît de mult puteţi.” Şi a început să recite, cu vocea lui unică, „Doina”. De la cap, la coadă! „De la Nistru pîn’ la Tisa”… Eram pe malul Tisei, eram grănicer, eram tînăr aspirant la studii de filosofie, eram înconjurat de ţărani maramureşeni înmărmuriţi… Îngheţasem, dar, de data asta, nu de frig… În jur, la mese, maramureşenii îmbrăcaţi în gubele lor albe, păreau nişte statui. Nu-mi amintesc cum au izbucnit şi cît au ţinut aplauzele şi „ţîpuriturile”. Vraja s-a rupt brutal cînd în „salon” au năvălit două patrule: una de miliţie, care l-a luat pe Ion Iuga, şi alta militară, care ne-a luat pe mine şi pe Viorel. Am fost duşi la batalion şi băgaţi direct la arest. Ni s-au descuiat de la perete două „ţambale” (peste zi, acestea erau încuiate cu lacăt, la perete), am primit două pături cu ţesătura lînii atît de rarefiată încît puteai privi prin ea, ca printr-un voal, şi am fost lăsaţi acolo pînă dimineaţă, cînd urma să fim „scoşi la raport” în faţa comandantului batalionului şi să fim judecaţi. La ora cinci, după o noapte de chin, de nesomn, de tremurat de frig, am fost scoşi să curăţăm zăpada pe cei cincizeci de metri ai aleii care ducea de la „punctul de control” al intrării în unitate pina la clădirea „comandamentului” (ninsese toată noaptea, temperatura mai crescuse spre doar minus zece grade). Dădeam la zăpadă şi priveam în direcţia în care se aflau „pavilioanele” „meteriştilor”: se dăduse adunarea pentru a se deplasa la sala de mese pentru micul dejun. Pierdeam şi bucata neagră de pîine, cubul de marmeladă şi cana de ceai cu bromură! Unde mai pui că nu ştiam cu cîte zile de arest  urma să ne procopsim. Era de luat în seamă şi ameninţarea repetată a ofiţerilor că fără referinţele lor corespunzătoare la sfîrşitul stagiului, nu vom fi primiţi nici la facultăţi, chiar dacă reuşiserăm la concursul de admitere. „Din Boian la Vatra Dornii”…
Ceea ce a urmat, însă, a fost un miracol: pe poarta batalionului a intrat comandantul însoţit de… Ion Iuga! Colonelul ne-a făcut doar semn să-l urmăm. Ceea ce am şi făcut. Pînă în cancelaria lui. Acolo, de faţă cu Ion Iuga ne-a scris cîte un bilet de voie pentru douăzeci şi patru de ore, antedatat, cu începere din 15 ianuarie, ni le-a întins şi ne-a spus: „mai aveţi zece ore din învoire. Cînd vă întoarceţi, vă prezentaţi la mine la cancelarie şi vă ascult să văd dacă aţi învăţat Doina. S-a-nţeles?”
Am plecat, primind această răsturnare a situaţiei ca pe o ninsoare, ca pe un fenomen al naturii. Mai năuciţi au fost caporalii de la corpul de gardă cînd ne-au văzut biletele de voie semnate de colonel. Şi, înapoi, la „Zimbrul” (pe vremea aceea era deschis aproape non-stop, doar între orele cinci şi şapte era o întrerupere pentru curăţenie şi schimbarea „turei”). Nu l-am întrebat nimic pe poet, dar pînă seara ştiam „Doina” pe de rost de la început la coadă şi de la coadă la început.
De atunci, în fiecare 15 ianuarie îmi amintesc de doi mari poeţi, nu doar de unul… Şi mă întreb dacă voi ajunge vreodată, chiar dacă nu ca „grănicer”, să ascult „Doina” şi pe malul Nistrului?

Vasile Gogea
_________________________________________________________________________
Text publicat în revista STEAUA, nr. 5-6/2013, http://www.revisteaua.ro/core/numere/2013/Steaua/

 

Foto: Marin Slujeru




PoetikS – Antonia Luiza Dubovici

Antonia Luiza Dubovici

Ceva ce nu ne sfârșește

Undeva într-un colț al lumii, sufletul meu tânjește după dragoste ca după soarele lui, ca atunci când te trezești dimineța și lumina se stinge mai departe de inima ta, ca o despărțire făcută-n grabă. Oftezi. Recunoști conturul draperiilor sorbind praful. Ai putea atârna de norii diluați în ferestrele înghețate, reci și de nepătruns.
Dar nu-i decât o amăgire visul cules după ce ai atins zăpada iar pielea ta n-a găsit nevăzutul. Aerul îți inundă plămânii, tu nici măcar nu realizezi cât efort îi trebuie trupului tău să se trezească. Ca o viață nouă după moartea cea veche.
Îți începi rugăciunea așa: „Doamne, îți mulțumesc că m-ai trezit astăzi”.
Gustul de ieri dispare. Buze fierbinți, umede deschid fereastra către o altă zi. Apoi lumina se amestecă încet cu părul tău încât nu mai știi să le separi.
Trăiesc la suprafață, iar înlăuntrul meu trăiesc mai puternic. Timpul îmi cade ca o rochie întunecată. Întreg și risipit, pe alocuri ceva viu și halucinant. Într-o noapte ca aceasta, lumea s-a ascuns definitiv.
Dragostea îmi este ca o singurătate cu mâini calde, ca atunci
când privești fotografii, îi vezi pe cei ce nu mai sunt, te doare, dar măcar poți să atingi fericirea de alătădată. Că atunci când ai iubit, ai întins sufletul tău pe o aripă și zborul te-a dus mai sus decât puteai să vezi.

Un sărut în care îți vine să țipi, să-i spui vieții să nu se dezlipească vreodată de cel ce-l iubești, dar undeva înlăuntrul tău păstrezi gândul că tot ceea ce se sfârșește nu poate fi decât frumos.

Antonia Luiza DUBOVICI

sursă foto: Pinterest




Drama sighetencei Janka, subiect de film artistic! (autor, Ion Mariș)

Pe gemenii David și Oscar Speace i-am cunoscut în urmă cu opt ani, la Sighet, locul unde s-a născut și a trăit – până la deportare – mama lor, Janka Festinger. Alături de Oscar Speace a fost prezentă în orașul nostru și soția acestuia, o doamnă delicată, sensibilă, frumoasă, actrița Janice Noga. Prezența lor la Sighet a fost determinată de premiera națională a piesei „Janka” (rolul Jankăi și l-a asumat cunoscuta actriță Maia Morgenstern), regizor Toma Enache, producător Rotary Club Sighet.

Drama Jankăi Festinger s-a declanșat spre finalul Celui De-al Doilea Război Mondial când ea împreună cu două surori au fost ridicate de la locuința lor din Sighet, la 15 mai 1944, și duse în lagărul de exterminare de la Auschwitz. Janka a fost eliberată la 01 mai 1945 și se căsătorește cu un soldat american, era prima căsătorie a unui soldat american, staționat în Germania, cu o persoană eliberată din lagărele naziste, la încheierea celui De-al Doilea Război Mondial. După căsătorie, Janka împreună cu soțul ei pleacă spre SUA, se stabilesc în New Jersey iar în anul 1948 se nasc gemenii David și Oscar Speace.

Povestea Jankăi este spusă peste ani – pornind de la o scrisoare păstrată în familie – într-o piesă de teatru scrisă de Oscar D. Speace și respectiv într-un volum „Janka Festinger’s Moments of Happiness” scris de David D. Speace. Premiera națională de la Sighet (2012) a piesei lui Oscar a fost un moment de maximă referință culturală, piesa fiind preluată și de Teatrul Evreiesc din București iar drama Jankai a fost făcută cunoscută și în alte orașe din România (într-un mic turneu desfășurat sub emblema Rotary).

Am continuat, în special cu actrița Janice Noga, corespondența noastră de la distanță și m-am bucurat când am primit vestea, la un moment dat, că Oscar și Janice au devenit membri în Clubul Rotary din localitatea lor de domiciliu, Fresno, California, USA.

Pe la începutul anului trecut Janice m-a anunțat, încântată, că Oscar a demarat un proiect prin care își propunea să producă și un film având la bază piesa lui, „Janka”. Pe la mijlocul anului trecut s-a reușit finalizarea filmărilor la Janka (în rolul principal fiind Janice Noga), după o muncă intensă de câteva săptămâni, editarea finală a fost încheiată în luna septembrie. Filmul are o durată de 90 de minute și a fost înscris la Festivalul de Film de la București.

Producătorul, dramaturgul și regizorul Oscar D. Speace a avut amabilitatea să-mi trimită și trailerul filmului „Janka”, pe care-l oferim cititorilor „Salut, Sighet!” și, poate, vom avea ocazia să vedem filmul în vară, la Sighet și să ne întâlnim cu Oscar Speace și Janice Noga aici, în orașul în care s-a născut Janka Festinger.

 

Ion MARIȘ

 

Foto: Ion Mariș




Memoria Ethnologica după 20 de ani

Nu doar anul s-a înnoit zilele trecute, ci și colecția „Memoria Ethnologica”, revista de patrimoniu ethnologic și memorie culturală, pe care Centrul Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale „Liviu Borlan” Maramureș o publică încă din 2001.

Numărul 76 – 77 al revistei e proaspăt scos din „cuptorul” tipografiei și are în el de toate, așa cum îi șade bine unei reviste ajunse la maturitate: studii și articole, colecții de folclor și recenzii de carte, scrise în limbile română, engleză și germană.

Între mituri, superstiții și arhitectură sacrală

Lectura noului număr ne poartă de la mituri esențiale la un studiu despre unguente folosite ca leac în medicina tradițională, apoi la semiotica costumului popular românesc din zona Banatului și înapoi, la credințe, superstiți și legătura aparte om-animal în mentalitatea țărănească.

Ne întâlnim, în paginile următoare, cu un studiu al complexității semnificațiilor salciei în universul satului românesc și cu o cercetare care depășește granițele țării noastre, mergând pe urmele materiale și imateriale ale trecutului industrial dintr-o zonă a orașului Milano (autor Luca Rimoldi).

Dr. Livia Ardelean ne prezintă Maramureșul anilor 1767-1769 văzut prin ochii unui general topograf austriac, cu doar câteva pagini înainte ca etnologul Pamfil Bilțiu să analizeze pedepsele aspre, „șocante și fanteziste” care se aplicau pentru diferite încălcări ale legii sau ale moralei în orașul Baia Mare din vremea evului mediu, aducând, astfel, contribuții la un domeniu mai puțin cercetat, cel al etnologiei juridice.

Cum arăta biserica de lemn din Berbești? Arhitectul Alexandru Baboș reconstituie istoricul, trăsăturile și semnificația unei biserici care, deși a fost remarcată, cercetată, fotografiată de specialiști încă din secolul XIX, constituind un reper in studiul arhitecturii sacrale a zonei, a fost demolată în 1932, lăsând un gol de neînlocuit în patrimoniul nostru cultural.

După un periplu de aproape 150 de pagini prin subiecte diverse, care au debutat cu un articol dedicat miturilor esențiale, ne întoarcem, ciclic, la mituri ca limbaj fundamental al lumii moderne și ca temelie pentru solidaritatea comunităților umane (autor, prof. dr. Ștefan Mariș).

Colecțiile de folclor ale revistei ne introduc, ca de fiecare dată, în lumea tradițiilor, a credințelor și a ocupațiilor maramureșene de odinioară, culese de la localnici cu darul povestirii și cu memorie ageră: nunta de pe vremuri, claca, obiceiurile de la stână, obiceiurile la sărbătorile de iarnă, prelucratul cânepei, făcutul fânului, luatul laptelui și fata pădurii sunt câteva dintre temele care populează această lume în numărul actual al revistei.

Memoria Ethnologica și conservarea tradiției prin modernitate

Anul acesta, revista Memoria Ethnologica împlinește 20 de ani. Sunt, deci, 20 de ani de când această publicație a urmărit să fie o dovadă a ceea ce memoria culturală a Maramureșului păstrează din vechime și în același timp, o imagine a memoriei culturale prezente. Și a reușit acest lucru, dacă ascultăm/ citim opiniile unora dintre redactorii și colaboratorii „casei”: „Memoria Ethnologica este un excelent mod de conservare a tradiției prin modernitate – modernitatea cercetărilor, care face din această publicație un reper național și internațional”, ne spune conf. univ. dr. habil. Carmen Dărăbuș, unul dintre redactorii publicației.

O altă ambiție a revistei a fost aspectul ei multidisciplinar, în paginile „Memoriei” găsindu-și locul studii scrise de specialiști în diferite domenii științifice. Este un aspect pe care îl recunoaște și îl apreciază și Livia Ardelean, doctor în istorie, consilier superior la Direcția Județeană Cluj a Arhivelor Naționale și colaboratoare a revistei: „Memoria Ethnologica are un rol deosebit în păstrarea identității locale. Și cum identitatea și memoria etnologică, etnografică nu pot fi scoase din contextul evoluției evenimențiale, istorice, sociale, socotim că multidisciplinaritatea este plusul acestei reviste. Încă de la începutul colaborării noastre, devenită, în timp, una tradițională, am fost bucuroasă și încântată să descopăr că paginile revistei adăpostesc nu doar cercetări etnografice, etnologice, antropologice, ci și analize sociale ale unor fenomene istorice ce și-au pus amprenta asupra întregii dezvoltări a comunităților din Maramureș, revista contribuind, astfel, la istoria locală și natală.”

Nelipsite din paginile revistei, încă de la „facerea” ei, sunt articolele profesorului Pamfil Bilţiu, membru al Asociaţiei de Ştiinţe Etnologice din România, în opinia căruia, Memoria Ethnologica este cea mai bună revistă de profil din țară, evidențiindu-se datorită varietăţii conţinutului, care s-a diversificat şi se menţine constant, dar și datorită cooptării unui număr tot mai mare de specialişti din ţară şi de peste hotare: „Importanţa şi valoarea revistei ne sunt certificate de circulaţia tot mai intensă în rândul specialiştilor, dar şi al iubitorilor de cultură populară. Când am aflat că materialele publicate de noi în revistă au pătruns în peste 80 de ţări, am trăit momente de mare satisfacţie şi împlinire”. (prof. Pamfil Bilțiu)

„Memoria Ethnologica este o revistă științifică recunoscută internațional, fiind accesată de cititori din zeci de biblioteci universitare ale lumii, din China până în Statele Unite și din Australia până în Canada”, completează informațiile prof. dr. Ștefan Mariș, redactor-șef al revistei, confirmând, la rându-i, abordarea interdisciplinară și transdisciplinară a publicației, prin care „specialiști reputați (etnologi, antropologi, lingviști, filosofi, sociologi, istorici, teologi etc) contribuie la prezentarea unei viziuni holistice asupra realității, în încercarea (asumată) de a echilibra raționalitatea umană generică și unitatea biologică a omenirii, cu extraordinara diversitate naturală a formelor culturale.”

Vaccin anti-globalizare

Memoria Ethnologica este locul în care se întâlnesc, ca la o șezătoare, poveștile și credințele țăranilor de azi și de odinioară, hori și vechi colinde, descântece și magie, meșteșuguri dispărute sau care mai respiră încă, prin gospodării, obiceiurile zilelor de muncă și ale celor de sărbătoare, alături de lucrări de sinteză bine documentate și studii intelectuale temeinice. E podul casei în care găsești comori de mulți uitate, la care nu te așteptai, sau, pe care sperai să le descoperi și de care te bucuri cu nostalgie și mirare, recunoscător că ai găsit un refugiu care s-a ținut departe de globalizare.

Dacă doriți, la rândul vostru, o doză de vaccin anti-globalizare, vă poftim să achiziționați revista, în format tipărit, de la sediul CJCPCT „Liviu Borlan” Maramureș (Baia Mare, str. Culturii 7A, tel 0262 211 560, email cjcpctmm@gmail.com) sau să cercetați online întreaga arhivă, cu toate cele 77 de numere adunate până acum, pe website-ul: www.memoria-ethnologica.ro.

CJCPCT „Liviu Borlan” Maramureș
Text și fotografii: Rada Pavel




La săniuș (autor, prof. Gheorghe Bărcan)

prof. Gheorghe Bărcan

Aveam o situație materială bună, cu cămara plină cu de toate: brânză de oi care nu se termina, lapte fiert de oaie, făcut de tata, foarte bun; când luai cu lingură din el, nu se umplea golul, și, în general, sacrificam 2-3 porci în timpul anului, cu diverse preparate în untură și altele conservate prin afumare, să țină și pentru vară. Țineam acasă tot timpul 2-3 vaci cu lapte, altele erau trimise la munte, în timpul verii. Iarna aveam la grajd 10-12 vite mari, din care mai vindeam în timpul anului, pentru cele necesare, pentru diverse cheltuieli. În acest bum de produse, mama elimina cu totul zgârcenia și mulțime de femei necăjite se perindau pe la noi pe acasă și nici una nu ieșea cu mână goală. Când veneau la cerșit țigănci nomade, eu nu plecăm de lângă ele, până când mamă se ducea să le aducă ceva produse, acestea având și obiceiul să fure, cât de mult puteau. La multe familii necăjite, le trimitea acasă anumite ajutoare, în general alimente. Eram în timpul iernii, în preajmă sărbătorilor și era o iarnă grea, cu multă zăpada. Într-o după masă a unei astfel de zile, mama m-a trimis la o familie necăjită cu ceva alimente; i se spunea Bodran și locuia pe «Poduri», la marginea comunei, la peste un km distanță. Am predat cadoul, frumos, substanțial, ca de mare sărbătoare, primit cu multă bucurie și mulțumiri.

La întoarcere, trceam pe sub o coastă, cu pantă mare, numită Coasta Prisăcii; erau o mulțime de băieți care coborau cu sania pe aceea pantă foarte mare. Sania lua așa mare viteză, încât aluneca pe pantă și pe toată ulița din josul ei, până în râul Buleasa, uneori și pe firul acestuia, pe unde era apa înghețată, peste tot fiind zăpadă și gheață. Era spre seară și tare doream să fac și eu o cursă, două; aveam mulți prieteni și cunoscuți printre copii și mi-au împrumutat săniuța. Săniușul acela prezenta și un mare pericol, și trebuia să fii bun «sănior», pentru a reuși parcurgerea acelui traseu, lung de cca 300-400 de metri. Imediat pe lângă acea pantă, acolo unde săniuța aproape «zbura», se afla un gard de sârmă ghimpată, ce împrejmuia o gospodărie aflată mai jos. Sensul de coborâre al pantei era de-a lungul gardului și trebuia să fii foarte atent, să pui piciorul drept jos, exact unde trebuie, pentru a nu scăpa săniuța în gard, pentru a-i corecta direcția și a o îndrepta apoi spre uliță, către râu. Altfel, fie ratai coborârea, dacă puneai «frână» (piciorul) mai târziu, care se termina la capătul pantei, într-o bordură sau gard, fie te aruncai cu mare viteză în sârma ghimpată, în care rămâneai agățat, dacă frânai prea devreme, cu cine știe ce alte consecințe rele.

După un scurt instructaj, am luat săniuța în primire în vârf de pantă, mi-am umplut pietul cu aer și m-am lansat; viteza a devenit imediat enormă, încât îți tulbura și vederea și am pus piciorul jos o secundă prea devreme, punct critic, timp suficient însă ca săniuța să ia direcția drept spre gard, în care m-a și aruncat în câteva clipe. Șansa sau neșansa a fost că m-a proiectat direct într-un «sarant», butucul acela solid din lemn, de regulă de stejar, de care erau prinse sârmele. Instinctiv, am pus piciorul în față pentru protecție, dar izbitura a fost cumplită, dată de energia cinetică transformată în energie mecanică, încât s-a rupt stâlpul și, din șoc și inerție, am izbit stâlpul și cu genunchiul, apoi i-am dat o lovitura zdravănă și cu capul! Nu știu dacă l-a doborât lovitura de picior, bordul săniuței sau cea cu capul; poate împreună, cu forțe unite. Am fost aruncat pe spate, dar cu picioarele și sania încâlcite în gard, printre sârmele ghimpate. Mi-au venit în ajutor ceilalți copii de pe pârtie și m-au scos dintre ele. Norocul mare a fost, cred, că m-am izbit totuși de acel stâlp, cu toate relele petrecute, pentru că, altfel, puteam lovi sârmele, ghimpii lor, chiar cu ochii și rezultatul putea fi o catastrofă. Poate și aceasta se înscria în cele prezise în «Oracolul Gromovnic de la Săliște », când eram mai mic: «Va trece printr-o mare primejdie, dar, dacă va scăpa de ea, va trăi mult.» Poate era și o atenționare, o predicție a răului ce va veni peste mine mai târziu, cu alte sârme ghimpate, multe, pe unde puteai rămâne definitiv «agățat». Mă durea rău genunchiul, care se tot umfla, dar mai ales capul, unde a început să se dezvolte un cucui enorm, care simțeam cum creștea, de parcă se umflă la pompă. Șchiopătând și cu toate durerile, m-am îndreptat spre casă amețit și mă gândeam cum să mă ascund de ai mei, să nu-mi cunoască pățania, să nu vadă în ce stare sunt, până se va mai repara, să nu se mai adauge și o certare. Am pândit lângă casă și am observat că mama s-a dus puțin spre grajd, pentru vite și eu m-am strecurat repede în casă; bănuiam că tatăl meu încă nu era venit de pe deal. Casa era goală, ceilalți fiind tot pe la vite și eu am urcat repede pe «cuptor », cu fața spre perete.

Casa avea două camere, amândouă spațioase, una tot timpul aranjată, cu tot mobilierul necesar, unde primeam și musafirii mai de seamă, noi folosind-o la nevoie; cealaltă avea două pături, un lădoi destul de mare între ele și, în față, era o masă întinsă, unde serveam de regulă mesele, în familie și uneori mai izolat. Mai lateral, lângă peretele dinspre antreu, pe un spațiu mai larg, trona aparatul de gătit cu două plite (șporiul) și, chiar lângă perete, se afla și cuptorul pentru pâine. Ca și combustibil, se folosea doar lemnul și pentru mașina de gătit și pentru cuptor. Întregul sistem era racordat la două coșuri ce urcau în podul casei și deasupra lor era un spațiu larg ce le împrejmuia și fumul ieșea din pod prin două deshideri în acoperișul casei; în podul casei se afumau pentru conservare și preparatele din carne de porc. Acolo sus, în acea margine a casei, pe un așternut, puteau dormi foarte comod două persoane, mai ales iarna, unde locul era foarte călduros, încălzit suficient și doar cu căldură de la șpor, care funcționa iarna aproape tot timpul; acolo mi-am găsit ascunzișul, culcat cu față la perete. Se înnopta și, intrând mamă în casă, mă întrebă:

– De ce ai stat așa de mult la Bodran?
– Am mai stat de vorbă și am mers mai încet, pe zăpadă, pe gheață.
– Dar de ce te-ai cocoțat acolo sus?
– M-a prins frigul pe drum și mă încălzesc.

A fost prima repriză și eu tot mă încălzeam, iar cucuiul credeam că era foarte mare și mi se părea că tot creștea, se făcea și mai mare; nici cu genunuchiul nu stăteam mai bine. Mama pregătea cina și eu mă făceam că dorm, deși mă gândeam că n-am să dorm toată noaptea, de durere, de toată situația, starea. Speram s-o duc așa și să nu cobor până dimineață, când cucuiul și toate se mai puteau îmbunătății. Cina fiind pregătită, tata fiind sosit și el și, cu toți ai casei prezenți, mama mă cheamă din nou:

– Coboară la mâncare, ce tot stai acolo, că doară te-oi fi încălzit și n-om aștepta cu toții după tine!
– Am mâncat ceva înainte de a pleca și nu mi-e foame; vreau să dorm.
– Măi, tu ai pățit ceva, mai spune mama bănuitoare; ia hai să te văd!
– Mă simt bine și vreau să dorm!
– Dă-te jos, veni somația autoritară! Tu mă duci cu vorba; exprimă o convingere că am pățit ceva.

Nu mai aveam ce face și ies la vedere, la «bătaie», cum se spune.

– Vai de mine! strigă mama, văzându-mi capul așa rău lovit și acel cucui mare. Ce ai pățit?

Le-am spus pățania și au rămas cu toții foarte îngrijorați când m-au văzut, dar nu m-au mai certat. Mama m-a doftoricit cum ea știa, mi-a pus comprese reci pe frunte, pe picior și mi-a zis :

– Putea să fie mult mai rău și, slavă Domnului că ai scăpat numai cu atâta; nu te astâmperi și te aventurezi în jocuri periculoase! N-ai văzut că acolo era gardul acela peiculos de sârmă și nu te puteai abține?!
– Ba l-am văzut, mai ales când am dat peste el!

Gheorghe BĂRCAN
fost elev al Liceului «Dragoș-Vodă», Sighet
Minneapolis, Minnesota, USA, 04.01.2021

foto: Peter Lengyel