Experimentul poate fi deconcertant. Prozele scurte ale lui Nicolae Rădoi (din volumul Pustnicul, Ed. Limes, 2025) sunt, unele, într-adevăr scurte sau chiar foarte scurte, făcute aparent pe același calapod. O poveste de viață prescurtată, întinsă pe nu mai mult de una – două pagini, cu tragicul ei strunit până la banalizare și narată cu un patetism reținut, cunoaște uneori un deznodământ pur mitologic, prin explicații de ordin imaterial, prin recursul la cauze scoase din arsenalul vrăjitoriei străvechi și din eresuri autohtone uitate. Legătura dintre cauză și efect în sens fizic este bine escamotată, încât explicația prin farmece și practici de magie neagră, plătite cu faustica vânzare a sufletului către diavol, se impune de la sine ca fiind singura plauzibilă.

De exemplu, absolvenți de facultate care pe vremea comunismului au nimerit prin hazardul pur al repartiției guvernamentale în locuri necunoscute până atunci, un mariaj încheiat la repezeală, în stil proletar, la doar câteva săptămâni după ce viitorii soți au făcut cunoștință, pentru ca apoi să apară comportamente ciudate. Bărbatul poartă timp de mai multe luni același pulover, ziua și noaptea, pe care nu îl dezbracă niciodată și nici nu lasă să îi fie spălat, iar când în sfârșit îi este dat la spălat, el își ia lumea în cap și dispare pur și simplu. Femeia descoperă ascuns sub preșul de la intrarea în apartament un ciudat fir de ață, înnodat cu două capete, parcă pus înadins, poate cineva a făcut ceva farmece, dă foc la ața malefică și apoi află că fostul ei soț a murit la scurt timp după aceea. La fel s-au petrecut lucrurile și cu o cămașă blestemată (în povestirea Cămașa arsă).

Altundeva, (în Cuptiorul), structura narativă este ceva mai complexă și sofisticată. O femeie tânără se îmbolnăvește brusc de o boală rară și misterioasă, în față căreia somitățile medicale nu pot face nimic, nu pot nici să o diagnosticheze și nici să o trateze. Până la urmă vindecarea vine tot cu ajutorul unei ghicitoare dezlegătoare de farmece, de la aceasta se află că femeia bolnavă era arsă în efigie într-un banal cuptor de copt pâine în cel mai barbar stil medieval, iar descoperirea și recuperarea efigiei duce la grabnica însănătoșire a bolnavei, dar și la moartea subită și violentă a vrăjitoarei răufăcătoare, care arde de vie în casa care i-a fost incendiată de duhul rău căruia i-a fost vândut sufletul.

O dragoste neîmplinită și mistuitoare îl poate ține pe un bărbat abstras din timp zeci de ani (Din Caucaz). La fel ca în basmul românesc Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte, tânărul român prizonier de război, își părăsește pentru un timp iubirea vieții lui din Caucaz, nu mai poate răbda de dorul părinților și se întoarce să-și mai vadă o dată satul său natal din munții Transilvaniei. Vin apoi peste el și ai lui vicisitudinile istoriei, care îl țin locului decenii de-a rândul. După care, cu ajutorul unui solomonar bătrân care vorbea cu lupii din pădure, la fel ca și Luparul lui Vasile Voiculescu din În mijlocul lupilor, este transmutat în lup, potrivit cu mitul ubicuu european al lycantropului și, însoțit de doi lupi care au venit după el tocmai din Caucaz, după două săptămâni de alergare ajunge din nou la femeia iubită, la celălalt capăt al lumii cunoscute.

Meritul incontestabil al prozelor lui Nicolae Rădoi este acela că forează adânc în puțin cunoscutul substrat al mitologiilor arhaice românești și proto-românești, al unor eresuri bogate în înțelesuri, care scapă mentalității pozitiviste contemporane. Aici autorul nostru sapă, conștient sau nu, după arhetipuri ale inconștientului colectiv, în înțelesul pe care îl are conceptul la C. G. Jung. După acest filosof al culturii, arhetipurile sunt imagini ale unor modele arhaice, care sintetizează experiențe originare ale umanității, depozitate în inconștientul colectiv al popoarelor și care influențează comportamentul indivizilor la modul inconștient, care sunt echivalentul eredității biologice din cultură, respectiv ceea ce numim noi ereditate culturală. Jung compară omul, sub raport psihologic, cu un copac care are trunchiul și frunzele afară, adică la lumina conștiinței, iar rădăcinile adânc înfipte în pământ, în inconștientul colectiv al poporului din care face parte.

                                                                                                      Nicolae IUGA

Nici nu știu cu ce să încep, ce aș putea să spun în câteva rânduri. Poate faptul că prietenia noastră a început în anii ‘60 ai secolului trecut?! Poate faptul că la Casa de Cultură a Studenților clujeni cu toții eram prieteni buni? Însă tu ai excelat în tot ceea ce făceai, teatru, pantomimă, muzică. În acei ani grei dar lipsiți de multe din grijile de astăzi, noi, studenții casei de cultură, ne simțeam în largul nostru, legând prietenii de o viață întreagă.

Chiar și după un hiatus îndelungat, când tu ai rămas la Cluj devenind o personalitate la Radio Cluj și scriind proză și teatru de foarte bună calitate, eu am urmat o carieră didactică de limba și literatura engleză la Institutul de Învățământ Superior din Pitești iar apoi am părăsit România, pentru a-mi reîntregi familia în Israel. Și iată, soarta a făcut să ne regăsim, să ne reîntâlnim atât în România cât și în Israel. România pe care o simt și o consider țara mea tot atât de mult precum Israelul care a devenit țara mea adoptivă.

Anii aceștia ai reîntâlnirilor au devenit deosebit de frumoși și importanți, deși amândoi am adăugat povară multă pe umerii noștri. Am colaborat în domeniul literaturii române contemporane, am reușit să traducem, împreună cu noul mușchetar adoptat, profesorul universitar Moshe B. Itzhaki, nenumărate poezii din literatura română contemporană în ebraică, să le publicăm în volume frumoase aici în Israel, pentru a prezenta publicului israelian acest deosebit corolar de literatură poetică.

La toată această muncă sisifică împreună cu Moshe Itzhaki, tu, Radu, ți-ai adus un aport covârșitor. Fără tine, Radu, nu am fi reușit să legăm cele două țări și prin frumoasele poezii românești și israeliene. Fără tine, Radu, n-am fi reușit să traducem literatura israeliană în limba română, volume de poezii publicate la Galaxia Gutenberg și Școala Ardeleană. Îți mulțumim, Radu, că ne-ai adus înapoi la vatră iar pe Moshe, născut în Israel din părinți de origine română, l-ai învățat cum să se apropie de România și cum să iubească această țară și acest minunat popor.

Însă tu, Radu, ai descoperit Israelul singur, cu flerul tău de scriitor, de ziarist, de om care era capabil să vorbească cu oamenii și păsările din cer în aceeași măsură. Ai descoperit, ai făcut observații, ai scris despre țara și oamenii Israelului cu mult duh, adevăr și dragoste. Ba mai mult, ai descoperit-o și reîntâlnit-o pe prima ta dragoste adolescentină, colegă de școală la Reghin, Ilana (Ileana, care plecase cu părinții în Israel în anii ’60), ai văzut și admirat frumusețile Negevului nostru, ale naturii nemaipomenite din deșertul viu, plin de viață, și ai vizitat multe alte locuri care te-au impresionat nespus.  Prin faptele tale și spiritul tău adevărat ai demonstrat din plin dragostea ta față de aceste locuri sfinte și moderne. Vom plânge mult pentru tine, dar te vom avea în sufletele noastre mereu.

Drum lin spre ceruri, drag prieten!

Paul Farkaș și Moshe B. Itzhaki
Israel

Profesorul, artistul András CSABA s-a născut într-o famile de meșteșugari, asociată „chiaburilor”, la 12 aprilie 1943, în Odorheiul Secuiesc, unde a absolvit școala generală și liceul (în limba maghiară).

Fiind foarte talentat  și pasionat de desen dă admitere la Institutul „Ion Andreescu” din Cluj dar, deși obține nota 9,97 este declarat „reușit fără loc”. Este încorporat și după terminarea stagiului militar (la Brăila) se prezintă din nou la admitere la Cluj și intră cu media 10. A terminat Institutul „Ion Andreescu” din Cluj cu media maximă, fiind șef de promoție.

Optează la repartiție pentru… Sighetu Marmației, aici fiind dascal (profesor de desen la Școala Generală nr. 2, Liceul „Dragoș-Vodă” și Liceul Pedagogic – de unde s-a pensionat) timp de un sfert de secol A condus și Cercul de pictură de la Clubul copiilor (Casa pionierilor) din Sighet. A fost un profesor deosebit, completa orele de desen cu noțiuni importante și interesante de Istoria Artei.

La Institutul „Ion Andreescu” din Cluj i-a avut ca maeștri pe Miklósy Gábor și Mohi Alexandru iar la Academia de Artă „Nicolae Grigorescu” București, unde și-a desăvârșit ulterior studiile, a avut privilegiul de a-l avea maestru pe marele pictor Corneliu Baba, care l-a remarcat imediat. Tot aici i-a avut profesori pe Andrei Pleșu, Dinu C. Giurescu, Vasile Drăguș și Răzvan Teodorescu.

A avut 38 de expoziții personale (Sighet, Baia Mare, Odorheiu Secuiesc) și a participat la numeroase expoziții de grup, județene, naționale, în țară și în străinătate. A participat la tabere internaționale de pictură în România, Ungaria (Makó) și Ucraina (Teceu).

Fiica domnului profesor (Bokotey Gabriella) își amintește cu nostalgie că „tata își ducea șevaletul peste tot cu el, în toate excursiile și înclusiv când mergeam la bunica de la Cernavodă”.

Lucrările pictorului András Csaba se găsesc în colecții private și de stat din diverse țări (Austria, Germania, Ungaria, Marea Britanie, Franța, Israel, Finlanda, Canada, SUA, Argentina, Australia etc).

După ce a ieșit la pensie (anul 2000) și câțiva ani petrecuți la Sighet, pictorul s-a întors pe plaiurile natale (Odorheiu Secuiesc) în anul 2008.

La ultima expoziție de la Sighet, „Interferențe”, vernisată la 03 octombrie 2011, a expus 33 de lucrări (acuarelă, tempera, ulei) s-a bucurat de prezența prietenilor artistului, foștilor colegi, elevi și iubitori de artă.

Profesorul, pictorul András Csaba a încetat din viață sâmbătă, 29 martie 2025, la Odorheiu Secuiesc.

Dumnezeu să-l odihnească în pace! Condoleanțe familiei.

Salut, Sighet!

Liniștea de lângă

la capătul ierbii era doar liniștea verde
în cutiuțele de aur ale asfințitului
așa încheiam la gât nasturii tuturor zilelor noastre
apoi am lucrat în mari cariere de zăpadă

fulgul de nea era căutat de îngeri mai ales
ei construiau în apropierea mărilor castele sau
tinerii erau trimiși în războaiele altora
dar tinerii îngeri îmbătrâneau

dragostea mea pentru îngeri s-a stins
cum focul se stinge în mersul pe ape
și eu voi fi cândva de iarbă învins
dar păsările nu vor ști să mă-ngroape
                                                                     Vasile MUSTE

* * *

■ Vasile MUSTE s-a născut la 30 ianuarie 1956, Coruieni, Maramureș ■ Părinţi: Ioan şi Rozalia (născută Stan) ■ Licenţiat în filosofie şi jurnalism ■ A lucrat ca profesor, instructor, referent (Casa de cultură Sighetul Marmației, director și șef de secție al acesteia) ■ A fost corespondent al Studiourilor de Radio Cluj și Galaxia ■ Redactor al revistei literare „Litera Nordului”, al cotidanului „Clipa”, al revistei „Nord Magazin”, redactor-şef al publicaţiilor „Tisa”, „etc” și „Țara Maramureșului” ■ Redator-șef-al revistei „Marmația literară” ■ Organizator al Festivalului Internaţional de Poezie Sighetul Marmaţiei  (1996-2019) ■ A publicat în: România literară, Steaua, Tribuna, Astra, Ateneu, Orizont, Archeus, Hyperion, Cronica, Nord Literar, Art Panorama, Contemporanul, Amurg sentimental, Arcadia, Convorbiri Literare, Litera Nordului, Familia, Liternet, Poezia,  Mişcarea Literară, Marmaţia literară, Iluminări, eCreator, Floare de latinitate (Serbia), Balada (Germania), Literatur Und Kritik (Austria), Inima albaneză, (Londra) etc., emisiuni radio: Semnături în contemporaneitate, Dialoguri culturale etc.; emisiuni tv: Vocea poetului, Punctul sub I, etc. ■ A participat la Festivalul Internațional de Poezie de la Olomouc/ Poetry without Borders/ Poezia fără frontiere  (Cehia, 2003) ■ Membru al Uniunii Scriitorilor din România (2006) ■ Debut literar: la Radio Cluj (1975), Emisiunea „Unda pentru minte inimă şi literatură” ■ Debut editorial cu volumul de poezii: ■ Înstelarea frigului (Editura „Cybela”, Baia Mare, 1997) ■ După debutul editorial publică volumele: ■ Constelația copilăriei (Editura „Odeon”, Bucureşti, 1998; ediția a II-a, Editura „Grinta”, Cluj-Napoca, 2009; ediția a III-a, Editura „eLiteratura”, București, 2013) ■ Carte de vizită (Editura „Grinta”, Cluj-Napoca, 2003) ■ Coruieni, (Editura „Grinta”, Cluj-Napoca, 2006) ■ Proprietarul de distilerii (Editura „Galaxcia Gutenberg”, Târgu Lăpuş, 2008) ■ Însingurarea îngerilor (Editura „Grinta”, Cluj-Napoca, 2010) ■ Copilăria și singurătatea (Editura „Dacia”, Cluj-Napoca, 2010) ■ Copilăria-iubirea-singurătatea (Editura  „TipoMoldova”, Iaşi, 2011) ■ Cartea împăcării cu iarba (Editura „Grinta”, Cluj-Napoca, 2011) ■ Lupta cu Molcuțu (proză ultrascurtă, Editura „Grinta”, Cluj-Napoca, 2012; ediția a II-a revăzută și adăugită, Editura „Grinta”, Cluj-Napoca, 2014) ■  Sfântul izgonit din calendare (Editura „eLiteratura”,  Bucureşti, 2013) ■ Vasile Muste 60 (antologie de autor, Editura „Grinta”, Cluj-Napoca, 2016) ■ Satul de tăietură va muri (Editura „Ethnologica”, Baia Mare, 2017) ■ Eu nici în moarte n-am să pot muri (Editura „Școala Ardeleană”, Cluj-Napoca, 2018) ■ AMI de sub cerul meu (Editura „Grinta”, Cluj-Napoca, 2019 ■ Inima Luanei (Editura „Juimea”, Iași, 2020) ■ Blesteme (Editura „George Coșbuc”, Bistrița, 2023) A coordonat și editat volumele: ■ Un sfert de veac de poezie (Antologia Festivalului Internațional de Poezie de la Sighetul Marmației. Cuvânt înainte de Laurențiu Ulici, Editura „Luceafărul”, București, 1998) ■ Mara – 40 de ani de existență (album, Editura „Grinta”, Cluj-Napoca, 2008 ■ Ion Iuga – Binecuvântata amintire (în colab. cu Felicia Iuga, Editura „Grinta”, Cluj-Napoca, 2012) ■ Gheorghe Chivu. Opera Omnia (Editura „Grinta”, Cluj-Napoca, 2012) ■ Distins cu premii la festivaluri naționale de poezie ■ Este prezent în culegeri, antologii de poezie din țară și străinătate ■ I-au fost traduse și publicate versuri în  engleză, germană, franceză, ucraineană, maghiară, cehă, italiană, slovacă și albaneză ■ Despre poezia sa au scris:  Gheorghe Grigurcu, Laurenţiu Ulici, Radu Ţuculescu, Adrian Popescu, A.I. Brumaru, Ion Stratan, Daniel Corbu, Constantin Vişan, Ion Horea, Radu Săplăcan, Viorel Mureşan, Augustin Cozmuţa, Adrian Alui Gheorghe, Virgil Raţiu, Ion Burnar, Dan-Silviu Boerescu, Gavril Moldovan, Vasile Morar, Alina Barbu, I. R. Roşiianu, Gheorghe Pârja, Cornel Cotuţiu, Olimpiu Nuşfelean, Nicolae Scheianu, Vasile Gogea, Ion Radu Zăgreanu, Ioan M. Mihali, Ioan Pavel Azap,  Nicolae Petricec, Ion Vădan, Olimpiu Nusfelean, Mioara Bahna etc. ■

Foto: Ion Mariș

O carte complicată, în care imaginarul şi jurnalul cenuşiilor ani ai comunismului (aici am inclus şi anii copilăriei scriitorului) apar, când unul, când celălalt, sub diferite forme, cu descrieri care par interminabile, dar au locul lor bine hotărât în geografia aceasta literară pe care scriitorul Cărtărescu ne invită s-o parcurgem. Am zis geografie literară, pentru că uneori am avut impresia că am străbătut un drum format din cuvinte, lung şi obositor, dar ademenitor de a-l parcurge până la capăt, presărat fiind de multe ori cu imagini <orbitoare>, interesante, neaşteptate, neînchipuite.

Criticul şi scriitorul italian Armando Santarelli, în articolul „Palida lumină din „Orbitor. Aripa stângă”, apărut în revista „Echinox” în 29 aprilie 2021, tradus în română de Valeriu Barbu, scrie, citându-l la rândul său pe alt critic şi scriitor italian contemporan, Alberto Ravasio, care spune că apreciază la scriitorul român „frumuseţea pură a paginii”, dar, Cărtărescu, în final, „livrează o catedrală ce are doar schelele, o planetă doar cu aburi spațiali, fără un nucleu, fără un centru pe care să se sprijine”; cel al lui Cărtărescu, continuă el, este „un amestec pur lexical, nu epistemologic”. (sursa: https://revistaechinox.ro/2021/04/eseu-armando-santarelli/)

Ciudat… Paginile scrise de Cărtărescu – îmi permit o părere – nu trebuie să (ne) ducă la epistemologie. Ideea (sau senzaţia, sau trăirea) apare în final de paragraf, de capitol, de carte, nu sare în ochi, nu-i clară de la început. E un drum pe care cititorul trebuie să-l parcurgă cu răbdare, să admire bogăţia lexicală care i se oferă. Folosim aceleaşi cuvinte. Nouă, din amestecul lor, ne iese comunicarea. La Cărtărescu, nu comunicarea e pe primul plan. Mai mult contează bogăţia stilistică a frazelor, frumuseţea şi unicitatea alăturării unor cuvinte care te fac sa te întrebi cum poate un om să descrie cu atât de multe amănunte un obiect, un fapt, un vis.

Cărtărescu poate că livrează o catedrală care are doar schelele. Tocmai în asta constă măreţia! Fără schele, catedrala nu se poate înălţa. Fiecare cititor o construieşte mai departe aşa cum vrea. Cărtărescu nu comunică (sau o face puţin), el îl face pe cititor participant la visul sau la întâmplarea care pare reală, imaginarul nefiind niciodată lăsat să zacă nebăgat în seamă.

Şi nu trebuie neglijat că „orbitor” are şi sensul figurat că tulbură raţiunea. Nu pot trece mai departe fără să citez aici un fragment din „Orbitor. Aripa stângă”:

„Că sîntem larve ale unei fiinţe astrale ne-o arată trunchiul nostru cerebro-spinal. Cu măduva spinării ca rădăcină şi cu cele două emisfere cerebrale din ţeastă ca două cotiledoane cărnoase, el seamănă perfect cu o plăntuţă în primele stadii de după-ncolţire. Carnea e pămîntul în care a fost sădită şi pe care-l va epuiza de resurse, creierul va fi şi el consumat şi se va zbîrci ca miezul de nucă într-un fruct sec, iar din mijlocul lui vor izbucni, fragede şi luminoase, cele două frunzuliţe, aripi ale sufletului, aripi ale duhului, care vor părăsi răsadniţa acestei lumi pentru ca, îmbrăcate în slava unui corp ceresc, să fie plantate pe un pămînt nou, sub un cer nou”

… şi să spun: asta da!
Aş putea spune de multe ori: asta da! Drumul lung la care pleacă cititorul (cartea are, în format pdf, 661 de pagini) are, în multe momente, idei interesante, unice aş zice. Dau un exemplu: „Eram, cei din familia noastră, ca trei insecte preocupate fiecare de propria dîră chimică, atingîndu-şi rareori antenele şi trecînd mai departe”.

Dacă nu pot fi de acord cu Alberto Ravasio, nu pot fi de acord nici cu Mircea Cărtărescu însuşi, care spunea – cred eu că într-un moment de modestie – că a scris cartea „Într-un singur flux, de paisprezece ani, pagină după pagină pe o serie de caiete, fără a le reciti și fără a rescrie vreodată, pornind inițial de la singura dorință de a scrie o carte de peste o mie de pagini și de a vedea unde mă duce acest gest”.

„Orbitor. Aripa stângă” n-are o mie de pagini. Are mai puţine. Autorul lasă impresia că în momentul când se apucă de scris, ideile se dezvoltă de la una la alta, se ramifică formând „un arbore” care pare a fi, la prima vedere, un „obstacol” dincolo de care nu se vede nimic altceva decât neînţelesul.

Asta, doar la prima vedere… Cărtărescu zice ceva interesant la un moment dat:
„Nu doar vedem, ci şi gîndim doar de la roşu la violet. Nu înţelegem decît ce deja am înţeles, nu credem decît ce deja am crezut. Dar cum ar fi să vedem întreg spectrul din care vederea-i doar o gaură într-un zid nesfîrşit? Să vedem cu toată pielea şi să gîndim cu toate celulele, ca şi cînd am fi alcătuiţi în întregime din neuroni?”.

Nu mi-a plăcut că unele idei din „Orbitor. Aripa stângă” (apărută în 1996) „sar” în alte cărţi ale aceluiaşi autor. Dau câteva exemple.

„Ăsta, aşa oaie blîndă cum îl vedeţi! A omorît-o pe una cu care trăia, cînd avea negustoria la Buzău, a ars-o-n foc şi i-a strîns cenuşa şi-o mînca dimineaţa cu linguriţa dintr-o oală mare, uite-aşa, şi după ce-a mîncat-o toată lepra asta s-a dus la poliţie […]”. – citat din „Orbitor”.

„… în fiecare seară, timp de patru luni de zile, Cristian Vasile a mâncat câte-o linguriţă din cenuşa Zarazei”. – citat din „De ce iubim femeile” (apărută în 2004).

„Mimi făcea colecţie de pachete de ţigări şi un arici viu, pe care-l scotea cîteodată afară, în spatele blocului”. sursa: „Orbitor”.

„Mimi creştea un arici şi colecţiona cutii de ţigări străine, unele făcute din plastic subţire”. sursa: „Mendebilul” (anul apariţiei: 2006).

„…că o dată va mai vedea, şi nu doar cu ochii, ci cu toată pielea corpului său”. – idee din Mandebilul.

„Cît sîntem vii, vedem doar ca prin crăpătura unei cutii de scrisori, dar după moarte vedem de jur împrejur, cu toată pielea”. sursa: „Orbitor”.

Ce să mai spun despre efectul Kirlian, care în cartea pdf pe care am citit-o e scris greşit de fiecare dată când apare ?  Scrie „efectul Kirilian” la pagina 134, „efectul kirilian” la pagina 308 şi „efectul Kirihan” la pagina 429.

Să revenim la aspectele pozitive ale cărţii. Cărtărescu descrie în cartea sa [carte…Cărtărescu… merge, nu-i aşa ?]  întâmplări din perioada comunismului – securistic trăite în fiecare casă şi trebuie recunoscut, o face cu umor, cu ironie. Unde exista un televizor „…imaginea se deregla, apărea scris pe ecran „Defecţiune tehnică”. „Stai, nu mai pocni televizorul, că e de la ei”, zicea mama, căci tata, cum începea să joace imaginea, sărea enervat şi lovea cu palma în cutia de lemn atît de tare, că era de mirare că nu se făcea praf. Aceşti „ei” ştiau ce-ţi trebuie, nu mai trebuia să-ţi baţi tu capul. Îţi dădeau un film pe săptămînă. O emisiune de varietăţi vinerea şi serialul cu Sfîntul sîmbăta. Marţi nu-ţi dădeau nimic, se odihneau şi ei. În schimb, se pare, tot ce-ţi cereau era să nu vorbeşti „ce nu trebuie”.”

Primii ani de şcoală, în vremurile când fiecare elev folosea tocul cu peniţă, cerneala din călimară:
„Îi fusese îngrozitor de greu să înveţe să facă literele. Apăsa pe pagină cît putea, peniţa tocului se crăcăna şi caligrafia ieşea aiurea. Îi plăcea însă mult mirosul şi chiar gustul tocului, care avea capătul zbîrcit de zeci de muşcături. Cerneala însă avea un miros oribil, dacă nu era „Pelican”, cea mai bună, ce se vindea în cutii de carton în care era o elegantă sticlă plată. Cînd îi deşurubai prima dată dopul, ieşea de-acolo o aromă stranie, pătrunzătoare. Pe fundul dopului era un cauciuc mereu impregnat de cerneală. Ăla mirosea cel mai tare. Cerneala o turna într-o călimară de plastic care, chiar dacă se răsturna, nu lăsa să curgă cerneala, şi totuşi copiii erau mereu pătaţi peste tot, pînă şi pe limbă”. Chiar aşa era!

Sau, tot în primii ani de şcoală: „De deasupra tablei le zîmbea tovarăşul Gheorghe Gheorghiu-Dej, cu faţa lui de unchiaş singuratic. Cînd vorbeau, în clasă, despre eroii clasei muncitoare şi despre comunişti, tovarăşa îl dădea mereu exemplu de luptă şi abnegaţie. Nu se ştia însă prea bine ce făcuse, în afară de faptul că era conducătorul ţării”.

„Orbitor” – cuvântul, apare de treizeci şi şapte de ori în carte. Până la urmă,– îl citez mai departe pe autor – „în miezul miezului acestei cărţi nu se află altceva decît un urlet galben, orbitor, apocaliptic…”.

                                                Horia Picu

Un alt portret care merită readus în memoria zilei este cel al dascălului Ion Berinde, de la a cărui moarte se împlinesc 25 de ani, și a carui viață ne servește un exemplu elocvent despre cum s-au format primele generații de intelectuali maramureșeni, ridicați din rândul pruncilor unor familii de țărani nevoiași.

Ion Berinde s-a născut în comuna Budești, în 26 noiembrie 1908, în familia țăranilor săraci Toader și Călina, neștiutori de carte. În toamna anului 1915, când ar fi trebuit să înceapă și el învățătura de carte, tatăl său a fost înrolat în armata austro-ungară și trimis pe front. Fiind cel mai mare dintre frați, Ion a fost dat de slugă la o familie înstărită din sat. Era singura modalitate de a-și ajuta familia. Cei câțiva ani de slugărie s-au dovedit decisivi în formarea caracterului său, călindu-l din toate punctele de vedere: prețuirea pentru învățătură, dârzenia și perseverența, toate însoțite de o mare putere de muncă și un acut simț al adevărului și al dreptății i-au rămas trăsături definitorii pe tot restul vieții. Spre norocul său, în 1919, tatăl s-a întors din prizonierat și s-a putut duce la școală. Avea 12 ani când a început prima clasă, dar, având parte de un învățător cu har, în doi ani a făcut toate cele patru clase și, datorită aceluiași învățător, pe nume Demetriu Mihali, în toamna anului 1921, a intrat la Școala Normală din Sighet. În toate clasele a fost printre cei mai buni la carte și de o seriozitate exemplară. A fost „mâna dreaptă” a cunoscutului profesor Gheorghe Vornicu, pe care l-a însoțit adeseori prin satele maramureșene în căutarea obiectelor vechi pentru muzeul școlii, devenit apoi primul Muzeu etnografic al Maramureșului. În anul III s-a îmbolnăvit de febră tifoidă și, fiind considerat irecuperabil, a fost trimis acasă, dar structura sa de luptător l-a ajutat, s-a refăcut și s-a întors la școală.

În toamna anului 1927, cu diploma de învățător în buzunar, și-a început activitatea la Școala din Borșa Poiană și în anul următor, copiii atrași de tânărul învățător, abia încăpeau în singura sală de cursuri. Avea elevi în toate cele patru clase simultan, iar seara organiza cursuri de alfabetizare pentru adulți. După doi ani a fost luat în armată, iar la întoarcere a fost numit învățător și director la Școala din Dragomirești. Omul inițiativelor și al acțiunii, în scurt timp a reușit să organizeze aici cea mai importantă bibliotecă publică din mediul rural al Maramureșului și a dedicat-o memoriei savantului Vasile Pârvan.A fost reprezentantul principal și organizatorul activităților Astrei, ale Asociației Presei, dar și colaboratorul celor mai importante publicații din Maramureș și din țară.

În 1937 a obținut un post de învățător în Sighet și s-a stabilit aici pentru ca cei trei copii ai săi să fie mai aproape de școală. Știa că și investind în copii ajuți neamul și țara și a făcut acest lucru într-un mod exemplar. Fiul Alexandru a ajuns fizician, cercetător pe Platforma de la Măgurele și director al Institutului de Fizică Nucleară, profesor universitar și autor al unor importante studii în domeniu. Celălalt fiu, Mihai, inginer, a făcut carieră strălucită în Centrala Ministerului Construcțiilor de mașini, iar fiica, Doina, ingineră, s-a stabilit la Cluj.

Stabilit la Sighet,  Ion Berinde a fost cooptat  redactor la „Graiul Maramureșului”, la „Frontul Maramureșului”, la „Astra Maramureșului” și la „Școala Maramureșană” și a colaborat și la alte publicații locale și din țară, fiind fără îndoială cel mai prolific ziarist maramureșan al acelor ani. Articolele sale directe, tăioase, adesori necruțătoare la adresa nedreptăților de ordin politic și social, i-au atras vreo câteva procse de presă, dar, fire dârză și caracter puternic, n-a abandonat niciodată cauza pentru care a luptat.
Iată un scurt fragment dintr-un articol publicat în 1931: „Țara este vlăguită de o puzderie de jefuitori. Se impune, ca măsură excepțională, revizuirea averilor tuturor slujbașilor statului -foști și actuali – precum și a acelora care au exercitat influențe pe lângă oficialități. Dacă acest lucru s-ar înfăptui în mod echitabil și fără menajamente, bugetul statului s-ar echilibra fără aplicarea „cotelor și a curbelor de sacrificiu” la salariile funcționarilor. Jefuitorii averii publice, îmbogățiții peste noapte trebuie puși la răscrucile drumurilor și scuipați în față de toți trecătorii cumsecade. Măsura ar fi și un puternic antidot împotriva corupției. Este inechitabil și împotriva bunului simț să-i lași, pe cei care au înstrăinat averea publică, să se lăfăiască în „Forduri” (limuzinele la modă ale celor bogați n.n.) iar cei săraci și umili să fie jupuiți de zece piei… Penitenciarele și ocnele de sare să fie populate cu toți acei care vor fi dovediți că au înșelat statul”.

În 1940, după cedarea Ardealului de Nord, s-a refugiat la Arad, iar în 1941 a plecat pe front și a participat la campania de eliberare a Bucovinei și Basarabiei cu arma în mână. Întors în 1945 acasă a fost numit în fruntea Inspectoratului Școlar Maramureș, contribuind în mod decisiv la reorganizarea sistemului destructurat de anii de dictat și distrus de război, dar în 1949, după ce s-au văzut primele rezultate, a fost schimbat ca „necorespunzător din punct de vedere politic” și s-a întors la catedra sa de învățător. Dar în 1952 a fost arestat ca „naționalist și antistalinist” și au urmat doi ani de detenție în lagărele de muncă de la: Ghencea, Bicaz, Onești și Borzești. S-a întors iar la școală… până în 1971, când s-a pensionat. Acum începe munca la prima sa carte de istorie culturală locală cu titlul „Portrete de dascăli Maramureșeni”. Cu bogatele cunoștințe pe care le avea în acest domeniu și printr-o minuțioasă documentare suplimentară, a reușit să readucă în actualitate figurile celor mai importanți luminători ai Maramureșului, pornind de la „dascălul dascălilor”, profesorul Ion Bușița de la Preparandia din Sighet și continuând cu Dumitru Chișiu, Ilie Cleja, Petru Bilțiu-Dăncuș și alții, toți crescuți de Preparandie, și ajungând la generația celor din perioada inerbelică, formați la Școala Normală din Sighet: Vasile Fodoruț, Petre Lenghel-Izanu, Vasile Ananie, Petru Codrea și alte câteva zeci de chipuri zugrăvite în sute de pagini scrise cu creionul și apoi bătute la mașină în câteva exemplare. Și a umblat apoi, precum Gheorghe Șincai cu scrierea sa, dar cine să-ți publice în anii 1980 o asemenea carte, în care nu era vorba nici despre muncitori fruntași, nici despre țărani colectiviști!

Pasionat de literatură și cu lecturi bogate în domeniul celei românești clasice Ion Berinde a fost în perioada interbelică un bun și prolific recenzor de carte, îmbogățind constant coloanele presei locale cu semnalările sale, și a continuat această activitate în cadrul Cenaclului literar „George Coșbuc” și, sporadic, în coloanele ziarelor locale. Dar în ultimii ani de regim comunist, aflat în febra noilor sistematizări, casa cumpărată după ani de muncă i-a fost demolată și i s-a dat în schimb un apartament de bloc. Rămas singur s-a acomodat greu cu noile condiții.

După Decembrie 1989, ca prin farmec, și-a regăsit pofta de a face iarăși gazetărie: „Sunt bătrân. Am trăit sub trei dictaturi: cea a lui Carol II, cea a lui Antonescu și cea a familiei Ceaușescu. Ultima a fost neînchipuit de crâncenă și lungă. (…) M-am rugat lui Dumnezeu să trăiesc măcar o zi sub razele calde ale libertății” a scris el în primul număr al primei publicații sighetene „Tribuna Marmației”, apărută în 25 Decembrie 1989. A colaborat apoi și la „Jurnalul de Sighet” și a fost ales președinte al reînființatei Asociații a presei din Maramureș și s-a bucurat de încă zece ani de libertatea dorită, în 1994 fiind declarat Cetățean de Onoare al Sighetului.

În ultimii 2-3 ani, nemaiputând citi și scrie decât foarte greu din pricina vederii, ieșea și stătea prin parc, iar duminicile și la sărbători era nelipsit de la biserică. Se întorsese fericit, în 1989, la „legea strămoșească” (greco-catolică), cum obișnuia să spună, aici fiind și locul unde se mai ptea înâlni cu puținii (mai tineri) prieteni rămași în viață, precum preoții Grigore Balea sau Vasile Paul. Altfel, Ion Berinde a fost totdeauna un om echilibrat și din punct de vedere confesional. „Există inconștienți care au îndrăznit să afirme că Biserica greco-catolică ar fi ucigașa românismului. Istoria neamului românesc a stabilit definitiv prin pana celor mai renumiți istorici ai noștri, care a fost contribuția celor două biserici surori întru susținerea și păstrarea sufletului și a graiului străbun. Amândouă bisericile, ortodoxă și greco-catolică își au meritele lor pe acest ogor care nu se pot șterge niciodată. De aceea nu putem înțelege sacrificarea celei din urmă, care ține legăturile noastre cu Roma latină, în favorul celei dintâi”, scria el în 1928, referitor la luptele interconfesionale din Maramureș.

S-a stins din viață în anul 2000 pe deplin împăcat cu sine și cu lumea și încrezător în viitorul Maramureșului și al Țării și ne-a lăsat doar datoria de a nu-l uita. Încă.

  Ioan Ardeleanu – Pruncu

Drumul prietenului meu, Radu Țuculescu, s-a oprit definitv la Sighet.
S-a întors la orașul în care poposea pentru relaxare, odihnă și răsfăț culinar, în care a fost iubit și apreciat.
Am petrecut zeci, sute de ore împreună, la cafea, la întâlnirile și lansările de carte din cadrul Clubului Rotary Sighet la care mai participau foarte mulți tineri din Interact și Rotaract.
A povestit în scrierile lui despre multe „personaje” sighetene, despre întâmplări din viața orașului. A fost mulți ani implicat în Festivalul Internațional de Poezie de la Sighet (inclusiv președinte de juriu).
Am fost părtaș la liniștile și neliniștile lui Radu, m-am bucurat de succesele pe care le savura cu bucurie șăgalnică.
Îmi povestea despre călătoriile lui la Basel, Bratislava, Praga, Tel Aviv etc și „expansiunea” cărților lui în Europa și Israel, despre prietenii la care ținea enorm. Era mereu inspirat și în căutare de noi subiecte.
Pleca și revenea mereu la Sighet („la margine de țară”) unde era așteptat cu drag de doamna Monica.
Sighetul a devenit – din nefericire – un capăt de drum pentru Radu, dar cărțile lui vor continua să trăiască și să călătorească nu doar aici, în Nord de țară („aproape de Centrul geografic al Europei”), ci în toată Europa, în lume.
În ultimele lui cărți (inclusiv „Gudrun”), pe ultima pagină apăreau, constant, locurile unde se născuseră paginile din volumele lui: Cluj – Basel – Sighetu Marmației. SIGHETU MARMAȚIEI „închidea” volumele.
Ultimul Capitol l-a încheiat – Destinul a decis – la SIGHET!
„Povestirile SighetuluiȚuculescian. Orașul de la marginea țării” se scriu de acum în Cer!
Orașul nostru îi va memora trecerea.
Drum liniștit spre lumina veșnică, Radule!

Ion Mariș

* * *

Radu ȚUCULESCU (n. 01 ianuarie 1949, Târgu Mureș – d. 25.03.2025, Sighet) a fost romancier, dramaturg, regizor, publicist și traducător din limba germană; nepotul pictorului Ion Țuculescu, tatăl prozatorului Răzvan Țuculescu și-al fiicei Blanka-Rakhel Rieder, pe care o adora.

A copilărit în Reghin, unde urmează primele clase la Școala Germană (1956-1963), după care continuă la Liceul de Muzică din Târgu Mureș (secția maghiară) și ulterior la Liceul de Muzică din Cluj (1964-1968). Urmează Academia de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca, secția vioară (1968-1972). Între 1967 și 1974 conduce Cercul de teatru și pantomimă „Atelier”. După 1990 și-a continuat activitatea teatrală, participând și la festivaluri naționale și internaționale (Franța, Italia, Rusia, Maroc, Canada, Ungaria, Germania, Cipru, Olanda, Cehia etc.). După absolvirea facultății este redactor la Radio Cluj (1972-1985), iar după desființarea studioului de radio, din ordinul lui Ceaușescu, devine violonist la Filarmonica de Stat din Cluj-Napoca (1985-1989), apoi, din 1990, pe parcursul multor ani, este redactor și realizator la TVR Cluj.

A debutat cu poezii în revista Steaua (1966), debutul publicistic având loc în Amfiteatru (1967), cu articolul „Despre teatrul studențesc”. Colaborează la Amfiteatru, Echinox, Napoca Universitară, Viața Studențească, Vatra, Tribuna etc. A realizat filme (reportaje) pentru televiziune în Belgia, Grecia, Tunisia, Egipt, Spania, Portugalia, Austria etc. A beneficiat de mai multe burse de creație la Paris, Basel, Viena, Berna.

A inițiat colecția „Scriitori elvețieni de expresie germană” a Bibliotecii revistei „Familia” din Oradea, în cadrul căreia a tradus zece volume de versuri și proză, și a realizat prima antologie de proză scurtă contemporană elvețiană de expresie germană din România (1997).

Este membru al Uniunii Scriitorilor din România, membru fondator ASPRO și al Societății Oamenilor de Cultură și Știință Bihor.
A semnat numeroase traduceri din literatura elvețiană contemporană de expresie germană și austriacă contemporană. Romanele sale au fost traduse în Germania, Franța, Italia, Austria, Ungaria, Serbia, Cehia, Israel, iar piesele de teatru în cehă, maghiară, italiană, franceză, ebraică, engleză. Din 2008 piesele sale au intrat în repertoriul permanent al teatrului Orfeus din Praga fiind astfel cel mai jucat dramaturg român contemporan în Cehia.

Volume publicate:
Portocale și cascadori (proză scurtă, Editura Dacia, 1978); Grădina suspendată (proză scurtă, Editura Albatros, 1981); Vânzătorul de aripi (roman, Editura Dacia, 1982); Ora păianjenului (roman, Editura Albatros, 1984); Degetele lui Marsias (roman, Editura Dacia, 1985); Portrete în mișcare (proză scurtă, Editura Albatros, 1986); Umbra penei de gâscă (roman, Editura Dacia 1991); Cuptorul cu microunde (proză scurtă, Editura Dacia, 1995); Aventuri în anticameră (jurnale, Editura Paralela 45, 2001); Liften (proză scurtă, Zalaegerszeg-Ungaria, 1996, trad. Szlafkay Attila); Ce dracu se întâmplă cu trenul acesta? (teatru, Editura Eikon, 2004); Teatrul transilvan la începutul mileniului III (cronici dramatice, Editura Tribuna, 2004); Povestirile mameibătrâne (roman, Editura Cartea Românească, 2006); Der Mikrowellenherd (der Roman Eines Plattenbaus in zehn Aufzugen) – Editura Lehner – Viena, 2008 traducere Zorin Diaconescu); Antologia Dilingo (zece prozatori români contemporani) (Editura Noran, Budapesta, 2008); Stalin cu sapa-nainte (roman, Editura Cartea Românească, 2009); Bravul nostru Micsa – trei piese de teatru (Editura Eikon, 2010); Romanul erectil – publicistica (Editura Limes, 2010); Femeile insomniacului (roman, ed. Cartea Românească, 2012); Mere-vieille racontait (Gingko Edition, Paris 2012, trad. Dominique Ilea); Stalin con la zappa in spalla (Aracne editrice, 2013, trad. Danilo De Salazar; Mierla neagră (roman, Ed. Cartea Românească, 2015); Prica Staramajke (Ed Sezam-Belgrad, 2015); Staromama vypravi (Ed Dauphin, Praga, 2015); A mi derek Miksank!-szinmuvek (Ed. Garabontzia, Târgu Mureș); Antologie de literatură elvețiană de expresie germană, 2 volume (Traducere și prezentare, ed, Biblioteca revistei Familia, 2015); Stalin, mit dem Spaten voran! (Mitteldeutscher Verlag, Halle Saale, 2018); Măcelăria Kennedy (roman, 2017); Uscătoria de partid (proză scurtă, 2019); Trei în dormitor, o piesă de teatru și alte povestiri scurte (Shlosha be mita ahat) ebraică, (Ed Iton77, Tel Aviv, 2019); Femeia de marțipan (Ed. Polirom, 2020); Luna gheboasă – Romanul unui bloc în unsprezece secvențe (Ediția a doua revăzută și adăugită, Ed pentru artă și literatură, București, 2023); Crima de pe podul Garibaldi (roman, 2022); La umbra Muntelui Tabor. Locuri și oameni din Țara Sfântă (interviuri, Editura Galaxia Gutenberg, 2023); Gudrun (Ed. Polirom, 2025); Povestirile mameibătrâne. Satul de la marginea lumii (reeditare, Ed. Școala Ardeleană, 2025).

Literatură pentru copii:
Ina și ariciul Pit – aventuri în aparatul de fotografiat al bunicului (vol. I-II, Ed. Corint, 2017); Uimitoarele peripeții ale liliacului Vico în Mirabelia (Ed. Polirom Junior, 2022); Die wundersamen abenteuer der fledermaus VICO in MIRABELIA (2024).

Salut, Sighet!

Foto: Ion Mariș

Deși domiciliat în Sighetu Marmației (născut la Săpânța), cu o impresionantă carte de vizită, artistul vizual Ioan POP – VERETA este o prezență discretă, cu o modestie neconformă timpurilor noastre, preferând să creeze și să se dedice în liniște muncii sale.

Ne vedem –  nu foarte des – prin Sighetul nostru superficial agitat, aflu de la el despre prezențele importante pe simezele diferitelor muzee/ locații din marile și relevantele orașe ale țării și mă bucură toate succesele pe care le „întâmpină” firesc, fără prețiozități și… aroganță. Este un artist atipic aș putea spune, de aceea mi-am propus să-l „agasez” cu doar câteva întrebări, pentru a conștientiza că în Sighet avem valori care ne îmbogățesc orașul prin însăși munca lor creativă.

Cine este Ioan Pop-Vereta?

Ioan POP-VERETA s-a născut la 7 iulie 1964 în localitatea Săpânţa, judeţul Maramureş. A absolvit Academia de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu“ Bucureşti, secţia sculptură, promoţia 1987 (clasa prof. Paul Vasilescu). Este membru titular al Uniunii Artiştilor Plastici din România – filiala Baia Mare şi al Asociaţiei Artistice „Art Bunavestire”.

A participat la numeroase expoziţii de grup: Târgu-Mureş, „Totem 21“ (2002); Baia Mare, „Anuala artelor 2002“ (2002); Târgu-Mureş, „Totem 21“ (2004); Galeria, „Helios”, Timişoara (2006); Colonia Pictorilor, Baia Mare (2006); Muzeul Etnografic , Sighetul Marmaţiei (2007);  Galeria de artă, „Pro Armia“, Timişoara (2007); Negreşti-Oaş, „Art Bunavestire“  (2008); Negreşti-Oaş, „Art Bunavestire” (2009); Iaşi, (2009); Negreşti-Oaş, „Art Bunavestire “  (2020); Târgu-Mureş, „Totem“ (2020); Negreşti-Oaş, „Art Bunavestire” (2011); Muzeul de artă Timisoara, „Barrique Art” (2011);  Timisoara-„Arta la frontiera-frontiera artelor” (2012); Targu-Mures,”Totem” (2012);  Carei, Castelul Karoly, expoziție itinerantă „Art Bunavestire” (2014);  Baia Mare, „90 PLUS” (2015); Târgu Mureș, „Totem 2015” (2015);  Cluj Napoca, expoziție retrospectivă „Art Bunavestire” – 30 ani (2016); Minsk, Galeriile Muzeului de Istorie „Omagiu lui Brâncuși” (2016); Sângeorz Băi, „Însuflețirea pietrei”, sculptură în andezit și bazalt (2017); Piatra Neamţ, Muzeul de Artă,  „Dincolo de granit”, andezit (2017); Bistriţa, Complexul Muzeal, „Expoziţia formelor cu greutate”, andezit (2018);  Negreşti-Oaş, „Art Bunavestire” (2018); Buşteni, Castelul Cantacuzinilor, „100 de ani, 100 de sculpori, 100 de zile” (2018);  Sângeorz Băi,  „In memoriam Adrian Chira  şi prietenii – Mărturisiri irepetabile” (2018); Sângeorz Băi,  „Mirabila Privire”, bronz şi andezit (2020); Negreşti-Oaş, „Art Bunavestire” (2021), etc. 

Cele mai recente expoziții de grup: „Andezit 10” (Baia Mare, Sighet, Bacău- Galeria Karo, Iași – Galeria Dana, București – Galeria Simeza 2024), expoziția de la Iași, „Luna sculptorilor români” (2025).

Nu se pot exclude din activitatea artistului Ioan Pop Vereta Lucrările de for public: Bârsana, „Mircea Vulcănescu” (bust, marmură), 1999; Giuleşti,  Monument închinat participanţilor cu Credenţional la Marea Unire de la Alba Iulia, 1 decembrie 1918 (busturi în bronz ale lui Ilie Lazăr, Petru Bârlea, Gheorghe Moiş, Gheorghe Bârlea), 2019.

De asemenea, pentru a da o „formă”, chiar dacă doar relativă, prezentării bogatei activități a artistului Ioan Pop Vereta trebuie să amintim și câteva Simpozioane şi tabere de sculptură la care a participat:  Săliştea, Sibiu – lemn (1987); Oarba de Mureş – piatră (1988); La Châtre, Franţa , simpozion internaţional de sculptură– marmură Cararra (2001); Reghin, Muzeul de Etnografie – lemn (2002); Negreşti-Oaş, Tabăra de creaţie „Formă, culoare, timp“ – andezit şi tuf vulcanic de Cavnic (2008); Târgu-Mures, „Citadin“ – simpozion de Artă contemporană (2008); Sângeorz Băi,  simpozion Internaţional, „Masa“ (2010); Sângeorz Băi,  simpozion Internaţional „Andezit 2011” (2011); Bacău, Casa memoriala „George Apostu”- lemn (2014); Ploieşti – marmură (2020); Tăşuleasa  – andezit (2021); Tăşuleasa  – „Via Transilvanica” – andezit (2022), Runcu – Gorj – „Atelierele Brâncuși” andezit (2022) și Voluntari – Tabăra de creație „EcclesiArt” (2024).

Nu-i așa că doar la o „simplă” trecere prin biografia artistului sighetean realizăm că avem lângă noi un om valoros, pe care nu-l „oferim” suficient publicului larg și care – din păcate – are doar un atelier provizoriu în orașul în care trăiește și muncește?

De aceea mi-am propus să-l „întrerup” din activitatea creativă și – cu acordul lui – să-l determin să se destăinuie.

Ion Mariș (I.M.): La reperele biografico–artistice pe care le-am enumerat ce ar mai fi – mai deosebit, mai… spectaculos – de adăugat?
Ioan Pop – Vereta (IPV): Nu neapărat „spectaculos”, aș mai adăuga că înainte de a intra la „Academia de Arte”, am absolvit cursurile Liceului de Arte „Octav Băncilă” din Iași – promoția 1982 – după ce între 1974 și 1980 am urmat cursurile cu același profil la Baia Mare (În 1980 Ceaușescu a desființat majoritatea liceelor de artă, lăsându-le doar pe cele din marile centre universitare, respectiv București, Iași, Cluj, Târgu-Mureș, Craiova și Timișoara). „Niciodată nu-i prea târziu”, mi-am zis când „la o poveste” cu prietenul meu Echim, poetul Echim Vancea spunea că (parafrazez) „pentru un scriitor, a lansa o carte e ca pentru un artist plastic, o expoziție personală”. Așadar voi aminti câteva expoziții personale de sculptură și desen pe care le-am avut în ultimii ani: „Gânduri” la Palatul Culturii Sighetu Marmației (2022); „Sculptură și desen” la Muzeul de Artă Comparată Sângeorz – Băi (2023); „Arhetip” la Galeria „Hangar F” Alba Iulia (2024); „Scultură și desen” la Galeria Dana din Iași (2024).

I.M.: Cum, cine și ce l-a determinat pe tânărul Ioan Pop-Vereta să urmeze Academia de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu“ Bucureşti, absolvită în 1987?
IPV:   Nu știu „cum”, pur și simplu mi-am urmat calea pe care pășisem demult, determinarea era în mine, asta voiam să fac… Și poate m-a ajutat mult că sunt născut la sat, că am o conexiune sanguină cu folclorul maramureșan, cu etnografia, care ne atinge pe toți. Mama mea la 86 de ani, încă mai coase cojoace fetelor din Săpânța, împletește în 40 de fire, baierele trăistuțelor feciorești, ori alege cu urzeală de bumbac. Da, astea m-au împins înainte și mersul la muzeu – arhiva noastră genetică unde îmi place să privesc la nesfârșit lucrurile vechi, la care câte ceva, încerc să modernizez, să înnobilez, să încarc cu sentiment, într-o notă contemporană. 

I.M.: Ce amintiri aveți din perioada studenției și a stagiaturii dintr-o perioadă destul de restrictivă cu artiștii, cu oamenii de cultură?
IPV: M-ați prezentat ca absolvent al Academiei de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din București, clasa profesorului Paul Vasilescu. Alături de domnia sa, cu mare drag și cu mult respect i-aș aminti pe doamna Geta Caragiu, Horia Flămând și nu în ultimul rând pe Marin Iliescu, profesorul de desen care a intuit direcția multora în sculptura contemporană. Ne spunea: „Dacă ați intrat la facultatea asta înseamnă că sunteți artiști. Noi nu vă putem face artiști… ”. Iar regretata Geta Caragiu (sora marelui Toma Caragiu) ne încuraja: „Profitați măi copii că aveți un acoperiș deasupra capului” (referinduse la atelierele de creație). Am profitat, am avut mulți prieteni, mi-a plăcut „focul” Bucureștiului. Dar am decis să mă întorc acasă…

I.M.: După 1989 care au fost – pe scurt – provocările pentru artistul eliberat de… constrângeri?
IPV: După 1989 marea provocare pentru „artistul eliberat de constrângeri” era însăși libertatea. Ne-am dezmeticit greu, poate am înțeles-o greșit, anii au trecut repede.

I.M.: Am văzut că sculptați în marmură, andezit, lemn, pictați, utilizați toate tipurile de „resurse” și „instrumente” specifice artistului vizual complet. În ce „zonă” vă simțiți mai… confortabil?
IPV: Ador andezitul, dar mi-e aproape și lemnul – îmi place să-l las cum vrea el, asta completând mereu ideea inițială. Și-mi place mult să desenez, să combin execuții matematice, detalii cu exprimări gestuale, expresioniste.

I.M.: De ce oare nu sunteți mai „vizibil” în orașul nostru?
IPV: Poate pentru că nu-mi place ostentația și agresivitatea. Prefer să tac și să fac.

I.M.: Dacă n-ați fi urmat calea artelor vizuale ce v-ar fi plăcut altceva să faceți și de ce?
IPV: Niciodată nu m-am văzut să fac altceva. Când eram mic îmi doream să lucrez în atelierul de tâmplărie al unchiului Vasile (Stan Colțun).

I.M.: Unde vă situați, unde vă este locul în „arhitectura” artelor vizuale maramureșene?… dar la nivel de țară?
IPV: Sigur că Timpul este marele judecător, fiecare ne găsim cumva locul. Consider că a stabili o ierarhie ar fie o chestiune pur subiectivă. Succesul în artă ca și în viață de altfel, depinde foarte mult de șansă, conjunctură, noroc și multe altele…

I.M.: Care-i „sensul”existenței și ce-și dorește artistul în zilele noastre, mai puțin favorabile artei, culturii?
IPV: Aș răspunde plecând de la sintagma „cuget, deci exist”. „Sensul” existenței unui artist este tocmai procesul creației, al cărei rezultat generează (zic eu) o gamă largă de sentimente, o stare de bine, bucurie și frumos. În vremurile astea așa cum ați spus „mai puțin favorabile artei” îmi doresc ca evenimentul cultural (de orice fel ar fi el), să devină un eveniment social. Și asta nu se poate decât prin educație.

I.M.: Se poate trăi din artă în lumea globalizată de azi? Cum „rezistă” financiar un artist în România?
IPV: Asemenea majorității artiștilor e greu să „supraviețuiești” financiar. De-a lungul timpului pot spune că unii „au prins trenul”, alții compensează cu diferite munci înrudite creației.

I.M.: Un important istoric și critic de artă spunea că „arta oferă și o cheie către minte”. Avem oare minți suficient de pregătite în zilele noastre, prin/pentru cultură, artă?
IPV: Nu știu cine a spus asta, dar e frumos și real. Minți strălucite, precis că sânt, doar că nu le recunoaștem. Și tinerii gândesc altfel, percep lucrurile și le înțeleg într-un ritm… aparte.

I.M.: Este celebră în lumea artei „Școala băimăreană de pictură” care a pornit de la sigheteanul Simon Hollósy. Există șanse sau care ar fi contextul pentru a avea și o…. școala sigheteană în artele vizuale? Este o întrebare exagerată?
IPV: Personal cred că până acolo-i departe. Și mă gândesc în primul rând la lipsa unei „infrastructuri” culturale.

I.M.: Spuneți-mi vă rog care vă sunt prioritățile artistice pentru perioada următoare, unu – doi ani, să zicem.
IPV: Îmi doresc să fim sănătoși, să mergem înainte. Mi-ar plăcea să organizăm la Sighet un simpozion internațional de sculptură în andezit, unde să invităm nume mari ale sculpturii. Ar fi un mare câștig spiritual, orașul s-ar îmbogăți cu opere de artă care educă ochiul și mintea.
Și dacă  mi-e îngăduit, aș face o invitație: pe 25 martie 2025, ora 17:00, la vernisajul expoziției „Artbunavestire” XXXIX la Muzeul Țării Oașului din Negrești Oaș, expoziție pe care o curatoriez alături de maestrul Dorel Petrehuș. De asemenea, vă invit să vedeți expoziția mea de sculptură și desen „Locuiri” pe simezele galeriei „Colonia Pictorilor” din Baia Mare. Iar dacă aveți drum prin Cluj, merită să vedeți la Muzeul de Artă expoziția „Drum” unde expun alături de Maxim Dumitraș, Strejac Florin, Stanciu Marcel și Țînteanu Constantin. Cam… atât.

I.M.: Mulțumesc, domnule Ioan Pop-Vereta! Așteptăm cât mai multe informații despre activitatea dvs. artistică pe care să le comunicăm și publicului larg.
IPV: Și eu vă mulțumesc și vă urez multă sănătate și tot ce vă doriți.

Foto & text: Ion MARIȘ

Joi, 27 martie 2025, de la ora 15:00, la Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței Sighet (sala de conferințe), va avea loc lansarea volumului de poeme „ DOAR ÎMPREUNĂ Alte sigilii” (Editura Limes, Florești – Cluj Napoca, 2025), autor Gheorghe Mihai BÂRLEA.

Invitat de onoare, poetul Mircea PETEAN, manager Editura Limes.

Organizatori: Centrul Cultural Sighet, Revista Nord Literar, Uniunea Scriitorilor din România – reprezentanța Maramureș.

Salut, Sighet!

Orașul meu

orașul meu ascunde mai bine ca altele
satele din el nu se văd tot timpul
cum nu se poate observa nici
evul mediu
pe care îl port în fală
pretutindeni
pe unde trece orașul meu
se ridică drapele
flutură flamuri
numai conquistadorii rămân pitiți prin artere
pulsând vehement
eu nici nu mă văd de fala acestui oraș
el nici nu mă bagă în seamă
trecem unul prin altul
amândoi
fără prea multe regrete

(din volumul Elefanți pe linia de tramvai)

* * *

Ovidiu Coriolan PECICAN s-a născut în Arad, la 8 ianuarie 1959. Istoric, eseist, prozator, scenarist și… poet. A absolvit Facultatea de Istorie a Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj. Este doctor în istorie al aceleiaşi universităţi. Profesor la Facultatea de Studii Europene a Universităţii „Babeş-Bolyai”. A coordonat Centrul de Studii Răsăritene de pe lângă catedra de studii europene a facultăţii (împreună cu conferenţiar Magyari-Vincze Enikö); co-director al Institutului de Studii Post-Totalitare (1997-1998; împreună cu lect. Emil Boc de la Facultatea de Studii Politice 1998-1999); cancelar (secretar ştiinţific) al facultăţii (ianuarie 1996 – ianuarie 2000). A coeditat (împreună cu conferenţiar Magyari-Vincze Enikö) Caietele tranziţiei, revista Centrului de Studii Răsăritene (1997-1999). Conducător de școală doctorală.

A fost redactor al următoarelor publicaţii: Apostrof (Cluj), Conversaţia (Arad), Contemporanul – Ideea europeană (Bucureşti), Istoria azi (Cluj), Caietele Prodan (Cluj), TV Satelit (Cluj), co-editor al primei reviste române pe reţeaua internet East a Facultăţii de Ştiinţe Politice a Universităţii din Cluj. Membru al colegiului redacţional, secretar de redacţie al versiunii româneşti a revistei Provincia (începând cu nr. 2, mai 2000 şi până la încetarea apariţiei, în decembrie 2002), editat simultan în variantă românească în ziarul Ziua şi în variantă maghiară în revista Kronika şi din ianuarie 2001 ca publicaţie independentă.
Editorialist la Tele Cablu (toamna 2000 – vara 2002) şi la Ziua de nord-vest (din februarie 2002), respectiv Bună ziua, Ardeal. Membru al colegiului redacţional al revistei Piaţa Literară (mai-decembrie 2002). Redactor-şef al revistei E-Leonardo. Titular de rubrici permanente la diferite publicaţii prestigioase. Din 2020 a înființat la Cluj revista culturală independentă „Avalon” iar din iulie 2021 devine directorul revistei „Steaua”.

Este membru al Uniunii Scriitorilor din decembrie 1994, membru al ASISC din februarie 1995.

Volume publicate:

ISTORIE ŞI STUDII EUROPENE: Europa – o idee în mers (1997; ed. a II-a 1999; Premiul pentru Integrare Europeană al Universităţii „Babeş-Bolyai”, 1998); Troia, Veneţia, Roma. Studii de civilizaţie europeană (1998); Lumea lui Simion Dascălul (1998); România şi Uniunea Europeană (2000; ed. a II-a revăzută şi adăugită 2003); Arpadieni, angevini, români. Studii de medievistică central-europeană (2001); Realităţi imaginate şi ficţiuni adevărate în evul mediu românesc. Studii despre imaginarul medieval (2002); Trecutul istoric şi omul evului mediu (2002), Haşdeenii. O odisee a receptării (2003); Originile istorice ale regionalismului românesc (2003); B.P. Hasdeu istoric (2004); Sânge şi trandafiri. Cultura ero(t)ică în epoca ştefaniană (2005); Poarta leilor. Istoriografia tânără din Transilvania (1990-2005) (vol. I – 2005); Între cruciaţi şi tătari (2006; ediţia a doua, revăzută şi adăugită, 2010); Ce istorie scriem (2006); Trasee culturale Nord-Sud (2006); Poarta leilor. Istoriografia tânără din Transilvania (1990-2005) (vol. II – 2006); Istorii intersectate. Comentarii critice (2007); Troia, Veneţia, Roma (2007); Letopiseţul Ţării Moldovei, atribuit lui Grigore Ureche, compilat de Simion Dascălul, ediţie de Ovidiu Pecican (2007); Europa în gîndirea românească interbelică, antologie (2008); Dicţionarul celor mai bune cărţi de istorie românească (2008); Regionalism românesc. Organizare prestatală şi stat la nordul Dunării în perioada medievală şi modernă (2009); Medievalităţi (2009); Letopiseţul unguresc (2010); Istoria românilor, vol. I, De la origini pînă la 1690 (2010); Avalon (2011); Pâlnia şi burduful (2011); Evul Mediu fictiv. Reprezentări despre medievalitatea românească (şi nu numai) (2012); Istoria de sub covor. Dezbateri istoriografice (2013); Românii și Europa mediană (2021); Românii. Stigmat etnic, patrii imaginare (2022); Istoria României – Stat și Cultură (1866-2018) (2023); Istoria românilor de la origini și până astăzi (vol.1) (2023).

LITERATURĂ: Eu şi maimuţa mea, roman (1990); O utopie tangibilă, antologie de interviuri cu Nicolae Breban (1994); Razzar, roman (1999; în colab. cu Alexandru Pecican; premiul Nemira 1998); Clipuri (2001); Darul acestei veri (2001; nominalizat la premiul ASPRO pentru proză scurtă); Vorbind. Dialog în trei alături de Gheorghe Grigurcu şi Laszlo Alexandru (2004); Rebel fără pauză, contribuţii la istoria literaturii române (2004); Zilele şi nopţile după-amiezei (2005); Imberia, roman (2006); Puncte de atac (2006); Arta rugii, dramaturgie în colab. cu Alexandru Pecican (2007); Sertarul cu cărţi (2007); Poveşti de umbră şi poveşti de soare (2008); Reuniunea anuală a cronicilor literare (2008); Nord. Moduri de locuire, poeme (2008); Antologia prozei scurte transilvane actuale (coordonator, vol. 1-2, 2010; vol. 3, 2011); Clujul în legende, repovestit de Irina Petraş şi Ovidiu Pecican (2010); Mituri publice, mitologii cotidiene, polemici (2010); Aventurile lui Matiaş Corvin la Cluj (2011); Voluptăţi literare (2011); Bokia (2011); 999 minciuni, treisprezece povestiri (2012); Acorduri şi dezacorduri critice (2012); Eu şi maimuţa mea, roman, ediţia a II-a (2012); Razzar, roman, ediţia a II-a, în colab. cu Alexandru Pecican (2012); Arhitecturi mesianice, roman (2012), Lumea care n-a fost, roman (2018) Elefanți pe linia de tramvai, poezie (2019).

Coautor (alături de Sorin Mitu, Lucia Copoeru, Virgiliu Ţârău şi Liviu Ţîrău) al manualelor de Istorie pentru clasa a XI-a şi a XII-a, Bucureşti, Ed. Sigma, 1999, aprobate de Ministerul Educaţiei Naţionale în 1999, ISBN 973-9077-81-1 şi 973-9077-82-X, dar interzise în şcolile din România de ministra Ecaterina Andronescu ulterior, prin ordinul nr. 4402 din 12 septembrie 2001.

Prezent în numeroase volume colective de istorie sau beletristică (proză scurtă şi S.F.). A coordonat singur sau alături de alţi colegi diverse volume: Transition in Central and Eastern Europe (1997); Romania and the European Integration (1999); Prezenţe feminine. Studii despre femei în România (2002); Breaking the Wall. Representing Anthropology and Anthropological Representations in Post-Communist Eastern Europe (2003). A tradus, a îngrijit în vederea publicării şi a prefaţat numeroase cărţi.

A participat la conferinţe internaţionale la Arad (1996), Bucureşti (1998), Budapesta (1995, 1999), Cluj (1992, 1996, 1997, 1998, 2000, 2001, 2003), Münster (1997, 1999), Pamplona (1996), Szombathely (1997), Surrey University (2001), Gazzada (2002), Chişinău (2003), Sarajevo (2003).
Ciclu de conferinţe personale despre România în Franţa, în zona nanteză şi Vendeea (Rezé, Saint-Herblain, Roche-sur-Yon şi Chateaubriant), între 12-18 mai 2002. Scriitor invitat la Târgul de Carte de la Sarajevo (23-28 septembrie 2003).

Debut în teatru cu spectacolul experimental 17 acte cu Piet Mondrian pe scena Teatrului Naţional din Cluj, aprilie 1995, realizat în colaborare cu scenograful şi regizorul Horaţiu Mihaiu (spectacol prezentat la Festivalul BELEF, Belgrad, Serbia, august 1995; Premiat cu premiul Alternative al Fundaţiei Naţionale de Teatru Alternativ la Gala UNITER 1995; Premiul pentru cel mai bun spectacol şi cea mai bună regie la Festivalul “Atelier” de la Sf. Gheorghe, iunie 1995; Spectacol prezentat la Gala Teatrelor Naţionale, Cluj-Napoca, 1-8 decembrie 1996).
Titular al talkshow-ului Viaţa ca aventură la CD Radio (92,8 FM) (18 octombrie 2001 – 30 mai 2002), moderator al emisiunii „Transparențe” (din anul 2023).
Prezent la Centre Pompidou, Paris, cu prilejul galei filmului experimental românesc ca autor de film şi actor (1996).

Membru al juriului consultativ al Open Society Foundation, Budapest, pentru programul Faculty Development Scheme for the countries of South East Europe (din primăvara 2000).
Membru al European Community Studies Association (Pittsburgh, S.U.A.) din 1995.
Membru al juriului consultativ naţional al Centrului Cultural SINDAN (din primăvara 2000).
Coordonator zonal al Civic Education Project în cadrul proiectului Education for the Transition (1997).
Director al Editurii Fundaţiei pentru Studii Europene (E.F.E.S.) în perioada aprilie 1997 – decembrie 1998; coordonator – în cadrul acestei edituri – al colecţiei „Alte Europe”. Director al Editurii Fundaţiei Desire (din 2000).

A publicat până în prezent peste 1000 de titluri (monografii, manuale şcolare, studii, articole, eseuri, romane, proze scurte).

Este și maramureșean prin „adopție” fiind căsătorit cu sigheteanca Amalia (Lumei).

Salut, Sighet!

Sursa foto: Salut, Sighet!

Ziua Internațională a Poeziei (21 martie 2025) a adus emoție, sensibilitate, descătușare… magie!

Sigur că prezența juriului (pașnic!) în sala (arhiplină) de la Colegiul Național Pedagogic „Regele Ferdinand” din Sighet, locul desfășurării primei ediții a „Concursului de (re)cunoaștere – recitare din lirica sigheteană”, a ridicat tensiunea la cote un „pic” mai înalte și, pentru câteva tinere, emoția a fost (mai) copleșitoare. Dar și acest mic detaliu a favorizat receptarea naturală a lirismului intra-insular. Cuvintele au fost balsamul evenimentului, nu orice fel de cuvinte, cuvintele sensibile, cuvintele – mesaj.

De ce (și) magie? Magie pentru că Rotary s-a implicat în promovarea Poeziei… în rândul liceenilor sigheteni. Cele două cluburi, Rotary Sighet și Rotary Sighetu Marmației Voievodal, „acompaniate” de juniorii din Interact (mai ales în postura de recitatori), au „vorbit” în/ despre versuri. Prin interconectarea cu versurile poeților sigheteni Nina Hoza, Rândunica Anton, Ileana Pop Nemeș, Gheorghe Mihai Bârlea, Gheorghe Chivu, Vasile Gogea, Marin Slujeru, Echim Vancea și Ion Mariș, recitatorii au transmis și „decriptat” mesajul autorilor.
Am fost surprins de atenția acordată interpretării dar mai ales de apropierea sinceră, nonformală, pe care elevii (în cazul nostru… elevele) au adoptat-o.
S-au acordat premii, cărți (suficiente), pentru toți elevii înscriși și deși juriul (prof. Lucreția Semeniuc, prof. Bout Odarca și I. Mariș) a stabilit și o ierarhie cred că au fost cîștigători toți cei care s-au împărtășit cu… Poezia!

Au fost acordate distincțiile:

Locul I: Vîrsta Miruna Simina – CNP „Regele Ferdinand” și Rednic Ștefania – CN „Dragoș-Vodă”;
Locul II: Mih Daria – CN „Dragoș-Vodă”, Catrineț Deneyrra – CNP „Regele Ferdinand”, Laviță Crina – CN „Dragoș Vodă”, Vescan Maia – CN „Dragoș-Vodă”, Man-Vasc Evelina – CNP „Regele Ferdinand”, Moiș Vanessa (Ucraina);
Locul III: Mih Eliza Ariana – CNP „Regele Ferdinand”, Buzgău Melissa – CNP „Regele Ferdinand”, Kikinejdi Melissa (Ucraina), Florea Miruna – CN „Dragoș-Vodă”, Alina Teodora – CN „Dragoș-Vodă”;
Mențiune: Colibaba Ecaterina Anesia – CNP „Regele Ferdinand”;
Diploma de participare – (re)cunoaștere: Godânca Maria Bianca – CNP „Regele Ferdinand”, Martiniuc Daniela – CNP „Regele Ferdinand”, Traista Raluca – CNP „Regele Ferdinand”, Aranyosi Monika – CN „Dragoș-Vodă”, Crâșmar Alexandra – CN „Dragoș-Vodă”, Mascaliuc Maria – CNP „Regele Ferdinand”.

Felicitări profesorilor, elevilor, iubitorilor Poeziei!
Felicitări elevilor care și-au asumat… emoția/ emoțiile!

Foto & text: Ion Mariș

Joi, 20 martie 2025, la Colegiul Național Pedagogic „Regele Ferdinand” din Sighet a avut loc prezentarea cărții „Destin liric Gheorghe Chivu”, autor prof. dr. Ioan Dorel Todea. Au participat: autorul cărții, Dana Buzura – Gagniuc (managerul revistei de cultură „Nord Literar”), conf. univ. dr. Gheorghe Mihai Bârlea, prof. dr. Odarca Bout, Ileana Matus (manager Centrul Cultural), elevi și profesori ai C.N.P. „Regele Ferdinand”.

În continuare puteți urmări o înregistrare video a evenimentului:

Foto & video: dr. Sorin Markus

Fiu de țărani înstăriți din Apșa de Jos, de peste Tisa, Mihai Marina a început să învețe carte în limba maghiară, la Școala de stat din comună. A urmat apoi cursurile Gimnaziului piarștilor de la Sighet, iar în 1919 a trecut la nou înființatul Liceu „Dragoș-Vodă”. Deși condițiile materiale (internat, cantină, manuale etc.) au fost în primii ani deosebit de grele, silitor, inteligent și ambițios, tânărul s-a afirmat repede ca unul dintre cei mai buni la carte și cei mai activi pe tărâm cultural, ajungând bibliotecarul Societății de lectură a liceului și apoi președintele acesteia. În anii aceia a publicat în revista „Zări Senine” primele sale creații literare.

Pe vremea aceea conducerea Liceului „Dragoș-Vodă” organiza la sfârșitul anului școlar, pentru elevii din ultimele clase, o excursie în circuit prin țara devenită România Mare. Cu extrem de rare excepții tinerii aceștia cunoșteau doar meleagurile natale.Prima excursie de acest fel a fost organizată în vara lui 1924, cu un grup de 30 de elevi și câțiva profesori. Pentru elevii cu posibilități materiale reduse  plăteau profesorii. Au plecat din Sighet cu trenul până la Borșa, au trecut pe jos munții în Moldova, au coborât, când cu trenul, când pe jos în Muntenia și după un traseu de peste 3000 km. au ajuns iar acasă. Aceste excursii au fost adevărate lecții de patriotism. Elevul Mihai Marina, fiind și secretarul Societății culturale, a ținut un jurnal de excursie și a publicat un reportaj în Anuarul liceului din acel an.

În anul 1926 Mihai Marina a absolvit ca șef de promoție al primei serii de elevi români ai Liceului, președintele comisiei de bacalaureat fiind profesorul universitar Nicolae Cartojan, a urmat apoi cursurile Facultății de Drept din cadrul Universității „Regele Ferdinand” de la Cluj, a fost președinte al Clubului Studenților Maramureșeni, cu care a organizat o serie de activități culturale la Cluj și în Maramureș și, tot în acea perioadă, a colaborat intens la publicațiile clujene „Chemarea” și „Patria”, în redacțiile cărora și-a făcut ucenicia într-ale gazetăriei, învățând cum se face un ziar „da capo al fine”.

În 1930, după examenul de licență, a rămas la Cluj, angajat la Prefectură, a pregătit doctoratul, iar în anul următor, la nici 24 de ani împliniți,  proaspătul doctor în drept, Mihail Marina, a fost numit secretar al Prefecturii Maramureș și a fost cooptat secretar al despărțământului ASTRA Maramureșului, timp de câțiva ani fiind colaboratorul apropiat al lui Dr. Vasile Ilea, împreună cu care a editat publicația „Astra Maramureșului”.

În 1932 a fost numit prim-pretor al plasei Sighet. Tot atunci a înființat cunoscuta publicație „Graiul Maramureșului”, s-a implicat în conducerea Asociației presei din Maramureș și organizarea Clubului acesteia, iar în 1935 a reprezentat  presa maramureșană la Congresul Ziariștilor Români.

În 1938 a fost transferat prin Decret Regal la Rezidența Someș-Cluj, pe funcția de șef al Secției de Studii și Documentare, unde a avut răgazul necesar pentru a-și redacta și publica lucrarea monografică „Maramureșul – necesități și remedii”, un foarte interesant studiu interdisciplinar economic și sociologic, în care a inventariat riguros problemele cu care se confrunta Maramureșul, propunând și soluțiile privind remedierea acestora, în condițiile în care toată lumea deplângea situația grea, mai ales din punct de vedere economic, a acestui județ, dar nimeni nu acționa concret. „Maramureșenii au intrat în România Mare (spune el) cu mândria unui trecut glorios și cu multă, multă sărăcie”, deși nu este un județ sărac și lipsit de izvoare productive, nici nu consumă mai mult decât produce, și „economia sa ar putea fi redresată fără prea multe jertfe din partea statului”.

Apărut în 1939, studiul lui Mihai Marina a fost foarte bine primit și comentat în presa vremii. „Monografia dr. Mihai Marina (scria „Universul”) este o premieră națională… un model de inventariere minuțioasă a necesităților și remediilor de dezvoltare și modernizare a vieții rurale, dar și urbane, vizând industrializarea localităților, pentru a asigura maramureșenilor un nivel mai ridicat de civilizație”.

La sfârșitul aceluiaș an s-a întors  la Sighet, iar în anul următor a fost numit prefect al Maramureșului. În toamna 1940, după Dictatul de la Viena, s-a refugiat la București și a fost încdrat în structura Ministerului de Interne, iar în anul următor în cel de Externe și cooptat în Comisia pentru tratative cu Ungaria, apoi numit consul general la Consulatul României de la Oradea, pe care l-a condus până în Septembrie 1944, când a fost arestat de autoritățile maghiare, predat autorităților hitleriste și internat în lagărul de la Hofbruk, de  unde a fost eliberat în 1945 de trupele americane.

În timpul activității diplomatice de la Oradea consulul general dr. Mihai Marina și-a etalat și calitățile sale umane deosebite, salvând personal, cu automobilul consulatului, mai mulți evrei, dar mai ales prin curajoasele acțiuni desfășurate cu sprijinul lui Gheorghe Tite și Mihai Bologa (alți doi maramureșeni angajați la Consulat, prieteni și colaboratori apropiați), cu care urmărea trenurile cu evreii trimiși în lagărele de exterminare și informa, prin canalele diplomatice elvețiene, Crucea Roșie Internațională. *(Vezi  Andrei Radu, „Mierea amintirilor”, Arad, 2008 și Antonio Faur, „Implicarea diplomatului român dr. Mihai Marina în acțiunile de salvare a evreilor din Transilvania de Nord și Ungaria (1944)”, Editura Muzeului Țării Crișurilor, Oradea, 2014.)

În Noiembrie 1945 a reușit să ajungă la București și a fost reîncadrat la Externe, în Biroul de pregătire a lucrărilor pentru Conferința de Pace de la Paris, ca bun cunoscător al realităților Maramureșului și Transilvaniei, și apoi numit director al Direcției Consulare. În 1947, după preluarea Externelor de către cominternista Ana Pauker, a fost epurat din minister ca diplomat antonescian. Din acel moment a fost nevoit să-și șteargă mereu urmele, angajându-se pe la diferite instituții sau întreprinderi, pe posturi obscure și prost plătite și nu pentru mult timp, pentru a nu se afla cine este. A trecut pe la Intreprinderea de Locuințe și Localuri, Direcția poștelor, Ferma agricolă „30 Decembrie”, iar în 1967, când s-a pensionat, deoarece i-au fost calculați doar ultimii 20 de ani, primii 27 nefiindu-i socotiți în slujba țării, s-a ales cu o pensie de semi-subzistență.

Știm despre Mihai Marina că a fost unul dintre cei mai prolifici ziariști maramureșeni din perioada interbelică și că „Graiul Maramureșului” a fost strâns legat de numele lui, dar și că a fost pasionat de istoria Maramureșului. Cu bogata sa experiență și posedând și o serie de documente, după pensionare a intenționat publicarea unor cărți, pe care însă nu a reușit să le definitiveze. Adunată în 27 de caiete mari, cuprinzând aproape 2000 de pagini manuscrise, toată munca lui a rămas posterității. În 1998, prin grija unor nepoți ai săi și cu sprijinul Editurii „Dragoș-Vodă” din Cluj i-a apărut postum volumul „Maramureșeni – portrete și medalioane”, în care a scos de sub colbul vremii chipurile unor iluștri înaintași ai săi și ai noștri, care s-au pus cu toată ființa lor în slujba neamului românesc de pe aceste meleaguri precum: Iosif Man, Ioan Mihalyi de Apșa, George Bilașcu, Ioan Bușițași alții. Apoi, folosind selectiv caietele cu însemnări ale lui Mihai Marina aflate în fondul de manuscrise al Bibliotecii „Petre Dulfu” din Baia Mare, Vasile Gaftone a publicat, în 2013, volumul  „Pagini alese”, cuprinzând și alte scrieri istorice și creații literare.

Speriat de cutremurul din martie 1977 și afectat de moartea stupidă a tânărului său prieten, scriitorul Alexandru Ivasiuc *(Vezi Mihai Marina, „Pagini alese”, p. 109 și Ioan Ardeleanu-Pruncu, „Maramureșul, ziare și ziariști, p. 420-421.) s-a mutat la Cluj, și-a regăsit vechi prieteni maramureșeni precum Dr. Emil Forna și muzicologul Harry Maiorovici, a luat legătura cu Biblioteca Academiei și s-a întors la masa de scris… dar ceasul existenței sale s-a oprit la 15 martie 1980, deci acum 45 de ani.

În Istoria Maramureșului Mihai Marina va rămâne una dintre cele mai luminoase figuri ale unei epoci de mari frământări și de profunde și uneori dramatice schimbări, un reper de cinste, corectitudine și moralitate pentru zilele noastre: n-a fost în slujba nici unui partid și n-a râvnit onoruri și funcții politice, și la București și la Cluj a locuit cu chirie în câte un apartament al statului.

                                                      Ioan Ardeleanu – Pruncu