Despre fericire am scris pe 7 decembrie 2010 articolul Nevoia omului de fericire, unde – printre altele – spuneam următoarele adevăruri incomode pentru atei și posesorii doar de bogății materiale (exterioare): „Cum simplitatea și cumpătarea sunt condiții indispensabile întru atingerea stării de fericire, urcată până la beatitudine (cu înțelepciune se spune că nu-i bogat omul care dorește tot mai mult, ci acela care, în plan material, se mulțumește cu tot mai puțin”), pe bună dreptate ne îndeamnă Mântuitorul să nu adunăm bogății pe care le mănâncă moliile și le fură hoții, ci să adunăm bogății nepieritoare”. Se subînțelege că aceste bogății nepieritoare nu pot să fie decât moral-spirituale…
Adaug în textul Fericirea-n bani scăldată e-n esența ei ratată din 28 august 2016 că ea (fericirea) „se mișcă spre împlinire în interiorul sistemului tridimensional credință-iubire-bine (un om credincios cunoaște mai lesne și mai intens decât necredinciosul fericirea ce rezultă din înfăptuirea binelui, iar iubirea trebuie văzută de toți muritorii ca cea mai puternică forță universală – Iubirea e Dumnezeu și Dumnezeu e Iubire) și că sensul ei moral-umanitar de acțiune este dinspre interior spre exterior, dinspre individ către semeni, firește, cu inerentele întoarceri și autoreglări ale focarului de iradiere, mereu însetat de atotomenesc”.
De data asta voi înfățișa câteva convingeri referențiale ale filosofilor antici greci (Aristotel, cinicul Diogene, Epicur, Epictet), care se constituie în recomandări pentru eterna chestiune omenească a fericirii, desigur, neuitând că beatitudinea orientalilor (indieni, chinezi, japonezi) este cauționată chiar și în zilele noastre de armonia lăuntrică, stare la care se ajunge prin asceză și exerciții mai mult sau mai puțin înrudite cu Yoga (bunăoară, arta zazen de a comunica, dincolo de cuvinte, „de la sufletul meu la sufletul tău”), că gânditorul iudaic Baruch Spinoza – ignorând crunta sărăcie la care a fost condamnat de rabini și coreligionari – și-a găsit fericirea în „căutarea dezinteresată a adevărului” sau că splendida înțelepciune japoneză continuă să-i avertizeze pe pământeni în legătură cu pericolul acumulării materiale: „Un obiect în plus este o grijă în plus”…
Conștienți de acest lucru, marii înțelepți ai lumii, îndeosebi cei din vechime, încât erau perfect îndreptățiți să afirme că „Tot ce am duc cu mine”!
Sigur că Stagiritul are dreptate atunci când susține că fericirea nu se identifică cu satisfacția, ea fiind rodul unei vieți mereu virtuoasă și al activităților serioase, care contribuie în mod nemijlocit la împlinirea omului ca om.
Totodată, fericirea nu este un joc, asta deoarece – în esența sa – jocul este inconștient (și animalele se hârjonesc și se joacă, puii lor prin joc formându-și deprinderile și reflexele). Însă căutarea, aflarea și savurarea fericirii, scopul suprem al indivizilor și al societăților din totdeauna și pentru totdeauna, neaparat trebuie să purceadă de la o serie de acte conștiente, mai întâi pentru dobândirea armoniei lăuntrice (omul neliniștit, hapsân și invidios nu cunoaște drumul spre adevărata fericire!), apoi întru formarea unei conduite ireproșabile, rampa sigură de lansare spre starea de recunoștință, implicit de recunoaștere cu maximă bucurie a rarelor și scurtelor perioade de fericire.
Într-adevăr, sub neîntrerupta apăsare a unui timp rău și bolnav, numai de-o asemenea fericire are parte omul în această lume, anapoda în principal din cauza politicilor duse (peste capul miliardelor de semeni îmbrobodiți) pentru sporirea puterii, bogăției, faimei și plăcerilor celor puțini. Cu completarea că în lumea noastră ultratehnicizată și – deci – ultramaterială, tot mai mulți pământeni și tot mai multe comunități umane (familii, dinastii, clanuri, găști, partide, popoare, organisme suprastatale) se amăgesc cu „fericirea” generată de cele patru capcane necruțătoare (bani, putere, faimă, plăcere), deși se știe foarte bine că răul și nefericirea progresează prin esența lor demonică.
După cum viața nu este un scop în sine (trebuie s-o acceptăm cu dezamăgirile, neajunsurile și neîmplinirile pe care zilnic ni le servește, întrucât numai din înțelegerea lor descoperim noi sensuri mobilizatoare), fericirea la rându-i nu poate să fie un scop în sine. De ce? Pentru că scopul în sine nu numai că ar mutila valoarea universală și atotumanizatoare a adevăratei fericiri (doar în această superbă ipostază ea rămâne pură și transfiguratoare), dar i-ar distorsiona – prin încurajarea patimilor (orgoliu, egoism, ipocrizie ș.a.m.d.) – și sensul izbăvitor.
Da, căci aidoma unei mane cerești, veritabila fericire vine din lăuntricitatea armonioasă a omului îndumnezeit/ atotînțelepțit (credincios, iubitor, simplu, modest, cumpătat, generos) și alimentează raporturile filiale cu Atotputernicul și pe cele frățești cu toți semeni. Altfel spus, fericirea deplină și transfiguratoare (din bun mai bun) nu poate să fie egoistă, adică edificată pe nefericirea celor mulți, prin minciuni, nedreptăți, jafuri, discriminări, acte teroriste sau războaie de cotropire.
Aidoma lui Aristotel, cinicii (mai ales Diogene) pun virtutea și abstinența la baza fericirii, Epicur așază fericirea pe plăcere și rațiunea individuală, Epictet ne face cunoscut în Manual (mai exact în Fragmente) că „În sărăcie, cineva își poate duce viața fericit, pe când în bogăție și onoruri e foarte rar fericit” (maxima 133 din cartea apărută la BPT, Editura Minerva, București, 1977), elogiind „menține-te și abține-te” (vorbe care – potrivit celebrului actor grec Favorinus – „tot omul trebuie să le aibă în minte”), iar religiile în general, creștinismul în special, recomandă fericirea izvorâtă din cumpătare și necontenit îmbogățită cu credință, iubire, smerenie și simplitate.

George PETROVAI

Terapii

Zi de zi ne abatem la Iza, să trecem cu ea o vreme, neabătut. Cu pocnetele dezghețului, cu șopotul/ susurul apei, cu poveștile de la Banca de rezerve.

Tocana, zupa, zama 

– Atâta-i de bună, că doamne-feri cât îi de bună!
– Ioai, feri-doamne cât îi de bună!

Tristeți de plastic

La jocuri, în parc. Copiii aleargă și aleargă. Îngerașul unuia se așează pe o bancă. Obosit, roz.
(E plastic turnat în forme. Aripile închipuie două băncuțe pentru doi copilași – of course… Cu cât mai frumos, cu atâta mai hâd. Tot așa, primăverile trecute lucrătorii de prin localuri puneau într-o mică vază, la fiecare masă, câte o floare minunată – de plastic, desigur….)

MM

– Când dai jos căciula, Ioa’?
– Dacă aud roata de la tileguța plugului. (& M. L.)

Lecția

Supermarket. Doi copilandri romi tocmai pleacă dezamăgiți de la raionul „Mezeluri”:
– Noa, nu aveți micii…
– Niște micii…, doi micii…!
Intervin:
– Nu vă supărați, copii…. Se zice „mici”, cu un „i”, pentru că…
– Știm, nenea! Am glumiit…
…Ați reușit.                                       

Consemnări, Marin Slujeru

Foto: I. Mariș

Sighet

Învăluiţi într-un potop de clipe
Prin viaţă trec buieştri năzdrăvani
Croindu-mi din trecut nişte aripe
Şi-un zbor prin timp de nouăzeci de ani.

Şi iată-mă din nou întors la tine,
Rup ceaţa-n două să te pot vedea,
Căci prin mireasma gândurilor, cine
Alăturea de pasul tău să stea?

Pământul mi-a adus miros de stele
Din Maramureş hohotind în ploi
Şi-un râu al amintirii, să ne spele
Pe veci singurătăţile din noi.

Acum se-adună brumele în struguri
În ghiceii tîmplelor cărunţi.
Mi-adun în cântec sfintele belşuguri
Ce se adună peste anii mulţi.

Spre cer se urcă verdele cu scara
Nuntite aripi încercând să zboare.
În roua din căuş vuieşte Mara
La Sighet cu văpăi de sărbătoare.

Sunt zările Marmaţiei visare
Şi holdele sunt una cu veşmântul
De parcă glia legendară
Se leagănă în ritmuri precum vântul.
                                            Mircea BELU

* * *

Mircea BELU s-a născut la Lugoj, mama sa fiind fata cea mai mică şi foarte frumoasă a unei vechi familii maramureşene, familia Popenilor: „avem arborele genealogic din 1700 însemnat”. Tatăl lui a fost adjunctul lui Ştefan Voiteg, preşedintele Marii Adunări Naţionale, apoi ataşat cultural la ambasadele româneşti din Viena, Praga, Berlin.
Mircea Belu a făcut liceul la Sighetul Marmaţiei. A urmat Facultatea de Teatru, desi mama voia cu tot dinadinsul să-l facă farmacist. În 1969, termină facultatea de actorie şi-şi ia repartiţia la Teatrul Bacovia din Bacău.
În 1972, debutează cu poezie în revista „Ateneu”. În 1974, cucereşte „Premiul Criticii pentru poezie”. De poezie nu s-a putut lăsa niciodată. „Sunt singurul actor din România care are pregătite simultan trei spectacole de poezie adevărată, dedicate lui Eminescu, George Bacovia şi Nichita Stănescu”. A creat şi a susţinut spectacole de poezie începând cu „Arena de paiaţe” (1975) şi terminând cu „Întâlnire cu Nichita” (2001).
În 1975, decide că „e timpul pentru o schimbare” și dă concurs la Teatrul Naţional Timişoara, la care director era profesorul Traian Bunescu. A cucerit Timișoara greu, dar definitiv, în roluri precum Velasquez şi Astrov în regia lui Ioan Ieremia, Despot Vodă în regia lui Dan Nasta, Bologa în regia lui Emil Reus.
Tot el este singurul actor din România laureat cu Medalia în aur de 24 de carate, cu figura lui Menumorut. În 1989, a primit „Premiul Eminescu” din partea Centrului Universitar Timişoara, iar în 2000, prin decret prezidenţial, „Premiul Anului Eminescu”. Nichita Stănescu a fost cel care „i-a moşit” lui Mircea Belu prima carte de poezii. S-au tipărit 12 cărţi de poezie semnate Mircea Belu (dintre care trei au apărut postum).
Îmbolnavindu-se, în septembrie 1988, Mircea Belu a fost pensionat. Hotărârea de-a urma Facultatea de Teologie a luat-o pe patul spitalului, la Bucureşti, înaintea primei operaţii pe cord deschis. Singurul lucru care-a rămas neschimbat în viaţa lui Mircea Belu, singurul şi cel mai mare viciu a fost Poezia.
Sala de festivități a Colegiului Național „Dragoș Vodă” din Sighetu Marmației poartă numele celui care a fost elev la această instituție școlară, actorului și poetului Mircea Belu.

Volume de versuri: Gongul şi masca (1986), Tăcerile unui actor (1993), Lacrima de seară (1996), Cuibul zăpezilor albastre (1998), Întâlnire la Zenit (1999), În numele meu (2000), Recviem pentru Maria (2000).

Salut, Sighet!

Cu muzică şi voie bună, dar şi cu lectura Sulului Esterei de către domnul David Lieberman, Purim s-a desfăşurat anul acesta la Sighet, sub semnul speranţei de Pace.

Haman, nepotul lui Hagag din tribul Amalek – simbolizând Îndoielile – a vrut sa distrugă poporul israelit (simbol al spiritualității), însă Megillat Esther (în traducere-revelația ascunsului) dezvăluie secretele prin care poporul israelit este salvat, iar Haman este ucis în locul iudeilor. Purim nu este nicidecum celebrarea uciderii unui om, chiar dacă acesta este Haman, ci victoria asupra îndoielilor și negativităților, culminând cu terminarea perioadei de exil prin reconstrucția Templului din Ierusalim.

Imagini de la sărbătoarea Purim-ului puteți viziona în continuare:

Foto & video: dr. Sorin Markus

Sf. Ioan Gură de Aur spune că: „Nu omul cel vechi este om, ci omul cel nou”. Cu adevărat, cuvinte grele de înțeles! De ce oare? – Pentru că omul cel vechi poartă în mintea sa sămânța minciunii (Tatăl minciunii către strămoșii noștri: „Nu, nu veți muri!… vi se vor deschide ochii și veți fi ca Dumnezeu, cunoscând binele și răul” Fac.2,4-5).

Tocmai de aceea și Sf. Justin Popovici spune, că: „A fi om nu înseamnă nimic altceva decât a fi întruparea adevărului”. Așadar, omul cel nou – creștinul – trebuie să se lupte a purta în sufletul său sămânța adevărului. Virgiliu Gheorghe spune, că omul se află: „…între domnia minciunii și Împărăția Adevărului”. Acest mare apologet al credinței vremurilor noastre consideră că:  „…trăim fără să ne dăm seama sub adevărata dictatură a minciunii… Acum însă, minciuna este mult mai persuasivă, îmbrăcată în hainele poleite ale adevărului democratic, urcată sus  pe scena lumii mediatice… Minciuna s-a insinuat într-o măsură fără precedent ca adevăr al mulțimilor, deziderat al omului de mâine…”1).

Tot mersul vieții trebuie să-lprivim prin prisma cuvântului Sf. Scripturi. Însă, cuvântul proorocului Amos parcă este mai actual ca oricând. „Iată, vin zile zice Domnul Dumnezeu, în care voi trimite foamete pe pământ, nu foamete de pâine și nu sete de apă, ci de auzit cuvintele Domnului”. (Amos 8,11).

Prima binecuvântare care a dat-o Dumnezeu oamenilor a fost procrearea. „Și a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său, după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat și femeie. Și Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând: creșteți și vă înmulțiți și umpleți pământul și-l supuneți.” (Fac.1,27-28). Însă, dușmanul neamului omenesc nu s-a mulțumit doar cu scoaterea strămoșilor noștri din rai, ci a început lupta împotriva omului, ridiculizând binecuvântarea lui Dumnezeu. „Această luptă se extinde la întreaga istorie și se amplifică cu trecerea timpului” 2).

Nu ne permite spațiul a face o exegeză profundă a primei binecuvântări date omului de către Dumnezeu, dar totuși aș dori să privim puțin asupra a două daruri: „stăpânirea pământului” și  „procrearea umanității”. De la bun început trebuie să spun că Biserica Ortodoxă (privesc aceste cuvinte din prisma Bisericii Ortodoxe) nu este împotriva performanțelor tehnicii vremurilor noastre, ci doar împotriva stăpânirii tehnicii asupra omului. Biserica ne îndeamnă ca noi să stăpânim tehnica, având discernământ autentic creștin.

Folosirea rețelelor de socializare: facebook, telefonul inteligent, televizorul fără discernământ a dus la concluzia oamenilor de știință, că „noii mediatori au devenit tirani”. Aceștia creează „imagini trucate a lumii reale”, spune Virgiliu Gheorghe.

„Deși tinerii de astăzi dețin mai multe informații ca în trecut, ei se dovedesc totuși incapabili de a face conexiuni, de a organiza cunoștințele pe care le posedă, de a trage concluzii… Televiziunea în loc să-i provoace, să-i obișnuiască pe copii să persevereze, să lupte pentru a dobândi ceva, îi învață să aștepte ca înțelesurile și lumea să li se descopere singure, să se desfășoare în fața ochilor lor sub formă de imagini. Învățarea departe de a fi facilitată de televizor, este chiar defavorizată de acesta.” 3)

Binecunoscutul psiholog și teolog francez Jean-Claude Larchet a scris o carte având titlul sugestiv „Captivi în internet”.
Deși vorbește despre devierile umanității, în introducere spune următoarele: „Nimeni nu contestă aportul pozitiv al noilor mijloace de informare în masă, în materie de comunicare, de informare, de acces la cultură în diversele ei forme.” 4)
Însă, tot în introducere spune următoarele: „Scopul studiului nostru este acela de a invita la o reflecție critică asupra folosirii acestor noi mijloace de comunicare, care au devenit pur și simplu invadatoare și cu efecte în mod vădit negative. Pornind de la o mai bună cunoaștere a deviațiilor provocate de noile media și a efectelor patologice reale și potențiale să învățăm să le controlăm și să reducem utilizarea lor în zona în care produc efecte nedorite. 5)  Amintește de o mulțime de stăpânitori falși ai bietului om, între care falsa impresie de libertate, distrugerea relațiilor interpersonale, patologii psihice, diminuarea capacităților intelectuale și sărăcirea vieții spirituale.

Tinerii zilelor noastre care sunt atacați cum nu au mai fost niciodată așa de atacați și hrăniți cu mâncarea antihristului (drogurile) sunt ispitiți și privitor la viața  spirituală. Li se propune să formeze o altă religie, care să nu aibă nicio legătură cu cerul, ci numai cu pământul.
Acest subcapitol este intitulat „O înlocuire a verticalului cu orizontalul”.

Astfel este amintit Alain Finkielkraut, care propune că „…odată cu noile tehnologii, e vremea ca lumea caracterizată prin reculegere și verticalitate să se sfârșească, pentru a intra într-o lume caracterizată prin deschidere și orizontalitate.” 6)

Cei ce mai citesc în Sf. Scriptură înțeleg prin aceasta că este vorba de pregătirea venirii antihristului. Iată ce ne spune, legat de aceasta, Domnul și Mântuitorului nostru Iisus Hristos: „Eu am venit în numele Tatălui meu și voi nu mă primiți; dacă va veni un altul  în numele său pe acela îl veți primi.” (In 5, 43)/ Antihristul nu are nicio legătură cu cerul.

Încheierea cărții lui Jean Claude Larchet este destinată capitolului „Terapii și profilaxii”, care trebuie să înceapă cu buna educație a copiilor.

Acest subcapitol are un motto foarte edificator și anume un text din psalmi: „Să rupem legăturile lor și să lepădăm de la noi jugul lor” (Ps.2,3) Spre aceasta ne îndeamnă și Sf. Ap. Pavel, care ne învață: „Nu vă înjugați la jug străin cu cei necredincioși” (II Cor. 6, 14)
Jugul străin este distrugător de suflete nevinovate, iar jugul lui Hristos este ușor și de suflete odihnitor. (Mt.11, 29-30)

Privitor la ridiculizarea primului dar al lui Dumnezeu, cel al procreației, dat omenirii, avem multe dovezi ale oamenilor de știință cinstiți și credincioși care spun că teoria suprapopulării pământului este neîntemeiată.
Foarte interesant, că această teorie au început dușmanii adevărului să o transmită tinerilor: „…există prea mulți oameni în lume. Nu mai avem  spațiu. Nu mai avem resurse energetice. Nu mai avem hrană. Și deși prea puțini oameni își dau seama de acest lucru, timpul trece cu repeziciune.” 7)

Elevii au fost îndemnați să citească cartea lui Paul Ehrlich, „Bomba demografică”. Astfel, au fost învățați „…în mod fals, că populația lumii crește cu 2% pe an, iar rezervele de hrană, cu 1% pe an… Apoi, elevilor li se mai spunea că familiile cu copii mulți cresc problemele suprapopulării și pe lângă asta, copiii sunt o povară costisitoare care au nevoie de atenție, 24 de ore din 24 și că distrug mariajele, făcându-i pe tații lor geloși, iar pe mame epuizate.” 8)

Profesoara Jacqueline  Kasun a făcut cercetări în urma cărora a tras următoarea concluzie: „În ceea ce privește pretențiile economice ale controlorilor demografici, ele dispar la o examinare atentă. Resursele, departe de a fi limitate, abundă. Nu mai mult de 1-3 % din suprafața pământului neacoperită cu gheață este ocupată de ființe umane, Populația mondială din prezent se poate susține pe sine și chiar dacă ar fi de 8 până la 22 de ori mai mare, cu actualul standard de viață.” 9)

 Pr. dr. Nicolae Lauruc

Bibliografie:

1. Virgiliu Gheorghe, Între domnia minciunii și Împărăția Adevărului, Rev. Familia Ortodoxă, nr.2/2025, pag. 4
2. Vocabular de teologie biblică, Ed. Arhiepiscopiei Rom – Cat., București, 2001, pag. 586
3. Virgiliu Gheorghe. Efectele televiziunii asupra minții umane, Ed. Evanghelismos, București, 2005, pag. 195
4. Jean- Claude Larchet, Captivi în internet, Ed. Sofia, București, 2018, pag. 5-6
5. Ibidem, pag. 7
6. Ibidem, pag. 282
7. Jaqueline Kasun, Războiul împotriva populației, trad. în lb.română Provita Media, București, 2008. Pag. 20
8. Ibidem, pag. 21
9. Ibidem, pag. 316

Foto: Ion Mariș (stânga – „Inima albă” de Adrian Chira, dreapta – „Rio – Contre jour” de Valentin Rozsnyai)

Încerc să mă lămuresc pe mine însumi despre opera lui Mircea Cărtărescu. Vreau să îmi pot face o părere, desigur, fără pretenţii de specialist în arta literaturii, doar ca cititor care tot trece de la un autor la altul, de la un stil la altul, de la un arhicunoscut la un aproape necunoscut scriitor.

Ideea mi-a venit de curând, după ştirea neprimirii scriitorului în rândurile academicienilor. Înainte de a face primul comentariu despre „Mendebilul”, pun aici numele unor scriitori care au fost şi academicieni, folosind sursa https://acad.ro/bdar/armembri.php

Fac precizarea că din toată lista am ales doar scriitorii din secolele XX şi XXI, fără cei care au primit – ? –  onoranta recunoaştere după moarte. Aşadar, scriitorii academicieni şi anii când uşa Academiei le-a fost deschisă: Tudor Arghezi 1955, Eugen Barbu 1974, Jean Bart (Eugeniu Botez) 1922, Mihai Beniuc 1955, Geo Bogza 1955, Demostene Botez 1963, Ioan Alexandru Brătescu-Voineşti 1918, Nicolae Breban 2009, Augustin Buzura 1992, George Călinescu 1948, Eusebiu Camilar 1955, Barbu (Ştefănescu) Delavrancea 1912, Ştefan Augustin Doinaş 1992, Geo Dumitrescu 1993, Victor Eftimiu 1948, Petru Dumitriu 1993, Gala Galaction 1947, Nicolae Gane 1908, Mihnea Gheorghiu 1996, Nicolae Iorga 1910, George Murnu 1923, Fănuş Neagu 2001, Camil Petrescu 1948, Cezar Petrescu 1955, Alexandru A. Philippide 1963, Dumitru Radu Popescu 2006, Titus Viorel Popovici 1974, Marin Preda 1974, Liviu Rebreanu 1939, Mihail Sadoveanu 1921, Marin Sorescu 1992, Zaharia Stancu 1955, George Topîrceanu 1936, Dumitru Ţepeneag 2019, Elena Văcărescu 1925, Tudor Vianu 1955, Grigore Vieru 1993, Romulus Vulcănescu 1993.

Se observă că după 1990 deschiderea uşii Academiei Române s-a îngustat pentru scriitori. Au reuşit să treacă „într-un borcan, dar într-unul tăiat parcă în cristal de stîncă […] […] borcanul […] din cînd în cînd scăpăra curcube[i]e. În peretele borcanului, care scînteia nebuneşte, apăruseră contururile subţiri ale unei uşi”. (sursa: Mircea Cărtărescu – „Mendebilul”): Marin Sorescu în 1992, Ştefan Augustin Doinaş în 1992, Augustin Buzura în 1992, Geo Dumitrescu în 1993, Petru Dumitriu în 1993, Grigore Vieru în 1993, Romulus Vulcănescu în 1993, Mihnea Gheorghiu în 1996. După anul 2000, s-a deschis doar pentru: Fănuş Neagu în 2001, Dumitru Radu Popescu în 2006, Nicolae Breban în 2009 şi Dumitru Ţepeneag în 2019.

După cum se vede, uşa Academiei s-a deschis ultima oară pentru un scriitor în 2019. De mai bine de cinci ani, „un lacăt enorm, moale, ca de carne, atîrna la uşă”. (aceeaşi sursă).

Scriitorului Cărtărescu, uşa Academiei i se arată mereu întredeschisă, cu cineva înăuntru care o ţine bine să nu se deschidă mai tare. Pe opera lui, pe întreaga sa operă, nu-i deloc uşor de aplicat o ştampilă pe care să scrie: bună sau de refuzat pentru ca autorul ei să devină sau nu academician.

Revin acum la „Mendebilul”. Întâmplări din lumea copilăriei, trăite şi închipuite, cu autorul personaj principal şi povestitor, care ne duc în vremurile când fiecare descoperă lumea şi, pe măsură ce aceste descoperiri apar, vălul inocenţei se dă, uneori încet-încet, uneori brusc la o parte, sunt elementele fundamentale ale nuvelei.

„Vova şi Paul Smirnoff (ce contrariat am fost mai tîrziu cînd am auzit de vodca numită la fel!), Mimi şi Lumpă (nu ştiu cum îi mai chema), Luţă, Dan de la scara trei, Marconi şi frati-su Chinezu, Luci, Marian-Marţianu-Marţaganu-Ţaganu-Ţacu, cel care acum vreo doi ani s-a însurat cu o vînzătoare de la cofetărie, Jean de la etajul şapte, Sandu, vecinul meu, Nicuşor de pe scara cealaltă. Fiecare, mi se pare acum, era interesant în felul lui”, sunt colegii de joacă ai povestitorului.

Mimi îi pune porecla Mendebilul lui Dan Nebunul, „o poreclă ciudată, despre care nici pînă acum n-aş putea spune de unde venea şi cum a trecut prin mintea greoaie a lui Mimi”.

Colecţiona cutii de ţigări străine, creştea un arici şi era cel mai mare dintre toţi şi îi putea bate oricând pe ceilalţi. De-asta era şeful.

Încet-încet, Mendebilul atrage auditoriul de partea sa. Avea harul povestirii, al imaginaţiei care prinde într-un grup de copii inocenţi. Mendebilul spunea că – şi mai mai departe trebuie să-l citez în totalitate pe Mircea Cărtărescu, altfel textul pierde din inedit:
„Femeile nu se împreunează niciodată cu bărbaţii. Ele poartă în pîntece o celulă. Cînd ating vîrsta potrivită, vor să nască. Atunci dau drumul la treptele naşterii. Ele sînt acestea: din celulă iese un purice. Din purice, un gîndac. Din gîndac, o broscuţă. Din broscuţă, un şoarece. Din şoarece, un arici. Din arici, un iepure. Din iepure, o pisică. Din pisică, un cîine. Din cîine, o maimuţă. Din maimuţă, un om. Femeile se pot opri la orice treaptă. Unele femei nasc broscuţe, altele pisici. Dar cele mai multe îşi doresc copii. Ele ar putea să nască o fiinţă mult mai minunată decît un copil, pentru că treptele naşterii nu se termină cu omul. Şi Mendebilul încheie: „Eu am văzut o astfel de fiinţă. […] Oamenii nu sînt toţi de un fel. Ei sînt de patru feluri: cei care nu s-au născut, cei care trăiesc, cei care au murit şi cei care nici nu s-au născut, nici nu trăiesc, nici nu au murit. Aceştia sînt stelele. […] Cît sîntem vii, vedem doar ca prin crăpătura unei cutii de scrisori, dar după moarte vedem de jur împrejur, cu toată pielea”.

Mendebilul şi ceilalţi colegi de joacă şi de „explorare” ai lumii oamenilor mari se maturizează. Se maturizează şi Mirciosu, aşa cum îi spuneau ceilalţi copii lui Mircea, viitorul scriitor.

Nuvela e o împletire de real şi imaginar. Mircea Cărtărescu scrie despre Mendebil că „Nu a existat un copil atît de savant la noi în bloc”.  Nici ceilalţi nu sunt uitaţi: „Vova Smirnoff e acum inginer, Lumpă e picolo la Athenee Palace, îl tot văd pe-acolo. Marţaganul e şi el ceva pe undeva, Sandu e tot inginer, iar Nicuşor e amicul meu, Nicolae Iliescu”. 

Sigur că „Mendebilul” nu e un maxim al creaţiei lui Cărtărescu, dar are meritul că trezeşte în fiecare cititor amintirea momentului sau momentelor când ceva, cumva, în copilărie, ne-a arătat lumea reală.

Rândurile de mai sus pot fi luate ca răspunsul unui cititor la întrebările pe care şi le pune autorul: „Dar unde e Mendebilul? De unde naiba a apărut povestea asta?”.

Horia PICU

Pentru că sunt femeie

și astăzi am voie să plâng,
să intru în fiecare casă ce miroase a dragoste
mâzgălită-n carnețele vechi,
pătate de mâini trecute prin viață,
cândva netede sfărmând frumos cojile de lună
și urme din flori.

Ochii aceștia negri ce încă visează
cum ar trebui să arate un poem
din care s-au șters pentru totdeauna
toți oamenii.
                                        Antonia Luiza Dubovici

* * *

■ Antonia Luiza Dubovici (n. Zavalic) s-a născut la 24 iulie 1989 în Sighetul Marmaţiei ■ Este licenţiată în Asistenţă Socială şi absolventă a Programului Masteral Asistenţă Socială în Spaţiul Justiţiei. Probaţiune şi Mediere în cadrul Facultăţii de Sociologie şi Asistenţă Socială, Universitatea „Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca. ■ Stabilită în SUA din anul 2018.
■ A publicat în revistele: Manatua lui Gogol, Actualitatea Literară, Singur, Oglinda Literară, Cronica, Negru pe Alb, Marmația Literară, Mișcarea Literară, Tu-carte deschisă și în ziarul județean Graiul Maramureșului.
■ Debut editorial cu volumul: ■ Despre fluturi și praf (Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2013).
■ După debutul editorial a publicat volumele: ■ Despre înfrângerea definitivă a întunericului (Editura Valea Verde, Sighetul Marmației, 2015) ■ Templul de Adamant/ Храм Адаманта/The Adamanth Temple (Editura Valea Verde, Sighetul Marmației, 2019).
■ Este inclusă în antologiile de poezie: ■ Cinci Poete (Antologia Concursului de poezie „Armonii de Primăvară”, Vișeul de Sus, Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2015) ■ Pe aleea cuvintelor (Editura Inspirescu, Satu Mare, 2015) ■ Pași împreună (Editura Gutinul, Baia Mare, 2015).
■ Premii: Premiul „Ileana Mihai”, acordat de Centrul de Studii Maramureșene Sighetul Marmației cu ocazia Zilelor Scriitorului Sighetean, iulie 2015; Trofeul „Primăvara 2015-agonia.ro” în cadrul Concursului de Poezie „Primăvara 2015-agonia.ro”; Premiul Revistei „Mișcarea Literară’’ la Festivalul Naţional de Poezie „Armonii de Primăvară”, mai 2014;  Premiul pentru debut al Serilor de Poezie „Nichita Stănescu” Desești (septembrie 2013); Premiul pentru debut la Festivalul Naţional de Poezie „Armonii de Primăvară”, Vișeul de Sus (2013).
■ Traduceri: Când aveam 19 ani de Ian Macilwain, Broombank Publishing, 2016 (publicată ca ediție specială în limba engleză de Broombank Publishing, SUA) ■

Salut, Sighet!

Foto: dreapta Pinterest

PRIMĂVARĂ

A cunoaște. A iubi.
Înc-o dată, iar și iară,
a cunoaște-nseamnă iarnă,
a iubi e primăvară.

A iubi – aceasta vine
tare de departe-n mine.
A iubi – aceasta vine
tare de departe-n tine.

A cunoaște. A iubi.
Care-i drumul ce te-ndeamnă?
A cunoaște – ce înseamnă?
A iubi – de ce ți-e teamă
printre flori și-n mare iarbă?

Printre flori și-n mare iarbă,
patimă fără păcate
ne răstoarnă-n infinit,
cu rumoare și ardoare
de albine re-ncarnate.

Înc-o dată, iar și iară,
a iubi e primvară.

                           Lucian BLAGA

La multe primăveri minunate, Doamnelor și Domnișoarelor!

Salut, Sighet

Foto: „Flori”, pictură de Gavrilă Ștețco (colecția I. Mariș)

La Muzeul Județean Satu Mare – Muzeul de Artă Satu Mare a avut loc miercuri, 05 martie 2025, vernisajul expoziției de pictură „Confesiuni cromatice” a artistului vizual Ioan Borlean. Vernisajul s-a bucurat de prezența unui public cunoscător. Au luat cuvântul Liviu Marta (directorul Muzeului Județean Satu Mare), Ion Mariș (editor), Aurelian Busuioc (președintele Uniunii Artiștilor Plastici, Filiala Satu Mare), Alexandru Polgar (curator), Cristina Gloria Oprișa (artist vizual) și… Ioan Borlean.

* * *

Ioan BORLEAN este artistul vizual care, onorându-și solidele rădăcini maramureșene, acceptă în mod firesc provocările, trăiește impunându-și o evoluție trasabilă pe tărâmul cunoașterii și mai ales al culorilor. A depășit borne semnificative pe drumul artei, adâncindu-se consecvent în muncă, evitând înțelept… timpii neproductivi.

În secolul XXI, artele vizuale sunt extrem de diverse, influențate de tehnologie, globalizare și chiar de crizele sociale. Nu mai există un singur curent dominant, ci mai multe direcții artistice care coexistă. Avem numeroase exemple de artiști – iar Ioan Borlean este unul dintre ei – care caută, explorează, în încercarea de-a descoperi noi căi de exprimare tematică, compozițională și cromatică.
Secolul nostru este – în domeniul artelor vizuale – o combinație între ironia postmodernă și sinceritatea modernistă. Artiștii oscilează între cinism și entuziasm, între scepticism și credință în artă. O altă categorie de artiști și-au asumat revenirea la pictura figurativă cu influențe moderne. Și nu în ultimul rând – provocați de lumea și inteligența artificială – sunt destui pictori care explorează identitatea, intimitatea și realitatea virtuală. Dar, toate tendințele sunt fluide și se intersectează dând naștere unei arte extrem de variate, neîncadrate și neîncadrabile în mod definitiv într-o anumită… filosofie cromatică.

Oare care este „sensul” creației și evoluției artistului vizual Ioan Borlean?
Lucrările expoziției „Confesiuni cromatice” încearcă – și reușesc! – să accentueze lumina și culoarea, ne oferă și ne provoacă să privim, să „vedem” dar și să analizăm, să ne întrebăm. Confesiunile lui Ioan Borlean trec dincolo de privitor, lucrările lui explorează și interpretează binomul finit-infinit, cunoscut – necunoscut, pornind de la o realitate terestră „simplificată”, de la microcosmos,  extinzându-și viziunile la nivel galactic.

„Confesiuni cromatice” în context abstract sugerează o explorare profundă, „lirică”, a culorii și a emoțiilor asociate acesteia. În miezul confesiunilor ne plasăm, înainte de toate, într-un spațiu al exprimării libere și al interogării profunde a subconștientului. Titlul sugerează o abordare subiectivă și confesivă, unde culoarea devine un limbaj al introspecției dar și al dialogului dintre artist și privitor.

Ioan Borlean își asumă descoperirea autenticității printr-un experiment cromatic substituit modului de a gândi după un parcurs educațional ascendent, pragmatic. „Confesiunile” pot fi interpretate ca o serie de „gânduri” eliberatoare (ideatic și cromatic), fiind create pentru exprimarea unor adevăruri interiorizate, fără un narativ banal. Ioan Borlean folosește culoarea ca un mijloc de confesiune personală, dar și de conectare la un univers vizual care transcende – în unele lucrări – concretul terestru. În mod evident, „confesiunile” presupun un act de sinceritate, o deschidere a artistului spre public prin intermediul propriului limbaj vizual, culoarea nu este doar un element decorativ sau tehnic, ci un mediu prin care artistul își dezvăluie emoțiile, frământările și căutările interioare.

Compozițiile cromatice ne transferă din lumea pământeană (Martor – fag bătrân, Lemne de pe Geos 1, 2 , 3, Corabia de nisip, Pădurea sacrificată), rigidizată atemporal, în lumea intergalactică, explozivă, purtătoare de mistice „corăbii” care (ne) eliberează imaginația.
Prin utilizarea unei palete vibrante, uneori contrastante, Ioan Borlean explorează relația dintre senzație și gândire, dintre experiența senzorială și cea intelectuală. Culoarea capătă o funcție contemplativă și participativă, forțând privitorul să se abandoneze în fața lucrărilor și să le „citească” într-o notă originală. Artistul experimentează în ultima perioadă un nou stil, își asumă o eliberare și-o „regenerare” cromatică, depășește bariera convenționalului, exersează reconectarea emoțională cu arta, dar fără a fi „liniară” sau dogmatică.

Ioan Borlean se eliberează de „constrângerile” academice, își eliberează spiritul și ni se înfățișează cu o abordare „actualizată”.

Dacă ne imaginăm expoziția „Confesiuni cromatice” ca pe un laborator vizual, vom conștientiza că nu parcurgem doar o serie oarecare de lucrări de artă, dimpotrivă, suntem într-un spațiu de explorare vizuală și senzorială, unde fiecare privitor își creează propriul parcurs emoțional, devenind – ad libitum – co-autor.

Sunt convins că seria „confesiunilor” semnate de Ioan Borlean se va transforma într-un proiect cromatic extins care ne va oferi – într-un viitor nu foarte îndepărtat – creații surprinzătoare.                                                                                                                                                                

 Foto & text: Ion Mariș

Sighetul a avut onoarea – în primele zile ale acestei săptămâni – să fie gazda Excelenței Sale Katae Takashi, ambasadorul „Țării de la originea soarelui” sau – așa cum o numim noi – Țara Soarelui Răsare.
Sigur, este vorba de Japonia, o țară care ni l-a „trimis” nouă pe fotograful (prozator, poet și eseist) Miya Kosei, cel care a promovat Maramureșul mai mult decât multe alte instituții oficiale.

Marți, 4 martie 2025, Excelența Sa, Katae Takashi, a avut o întâlnire la sediul Primăriei Sighet cu primarul și viceprimarul orașului nostru, Vasile Moldovan respectiv Krisztofer Orosz, urmată de o declarație de presă la care jurnaliștii locali au avut ocazia să primească informații despre discuțiile purtate.
Astfel, am aflat că s-au fixat câteva jaloane în planul/ strategia de colaborare a Sighetului cu Japonia. Se dorește demararea unei colaborări culturale mai ample, organizarea unor tabere și schimburi de tineri, promovarea turismului maramureșean în Țara Soarelui Răsare, inițierea de cursuri de limba japoneză în municipiul nostru și, nu în ultimul rând, înfrățirea Sighetului cu un oraș din țara aflată între primele dintre cele mai dezvoltate economii din lume.
Au fost – se pare – discuții bine țintite, s-au evaluat resursele disponibile în cele două țări și s-a stabilit un „traseu” pentru continuitate. Un rol important în consolidarea relațiilor bilaterale îl are și îl va avea Centrul Cultural Japonez al Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca (director, dr. Yusuke Sumi, prezent la Sighet).
La finalul succintei comunicări făcute de E. S. Katae Takashi, completată de cuvintele de mulțumire ale primarul Sighetului, domnul ambasador a primit din partea edilului local un frumos album foto semnat de Miya Kosei („Maramureșul meu”).

M-am gândit și eu să-i fac o surpriză Excelenței Sale, i-am oferit o carte apărută zilele trecute la Editura Valea Verde din Sighet („Fără constrângeri”, volum care conține un capitol consistent de haiku-uri – un gen de poezie tradițională japoneză), semnată de haijinul nostru local… poetul Marin Slujeru. E.S. Katae Takashi a apreciat modesta mea… „îndrăzneală”.

După o scurtă discuție cu jurnaliștii și promisiunea de-a reveni în orașul nostru, ambasadorul Japoniei s-a deplasat la Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței, următorul „punct” din agenda vizitei la Sighet.

Ion Mariș

Credit foto: Mirela Buftea, Ion Mariș

Horoscop

Nu te uita la cel ce poartă
poemul scris într-un colț de pancartă.
Oricum
nu mori acum
mai poți risipi boarea
ce vine odată cu înserarea
crescută în pripă
sub a liliacului de beznă aripă.
Și fă-te că nu te supui
Nici Lui nici Lui nici Lui.
Acolo cuvântul n-are răbdare
silabele se rostogolesc în pudoare
se fac subțiri ca luciul gheții
pe care lunecă spre amiază
cel ce încă treaz mai visează.
Îngăduie, Doamne, vieții
să se oglindească pe sine
să-și acopere ochii
și să vadă mai bine
și urechile să le astupe
cu ceară de viespi și făină de pupe.
Adaugă, totuși, două rime mai rare
ce nu spun nimic dar încearcă să zboare
peste țarina cu mărăcini și trifoi.
Nu te uita înapoi
nici înainte
piatra de moară
macină aceeași făină precară
și-un steag oarecare
flutură peste vină și resemnare.
Ce singure dau dezlegare
dimineața foarte devreme ori pe-nserare
la îmbălăciuni și la jurăminte.
Și, câteodată, la smintirea de minte.

* * *

VASILE IGNA s-a născut la 4 martie 1944 în comuna Ardusat, județul  Maramureș.
Urmează liceul la Șomcuta Mare, apoi la Baia Mare, cu bacalaureatul luat în 1961. Continuă studiile la Facultatea de Filologie din Cluj, secția de Limba și literatura română, pe care o absolvă în 1966.
Un timp este profesor la o școală generală din judetul Cluj (1966-1969), apoi este numit redactor la Editura Dacia. Din 1970 până în anul 1994 ocupă funcția de șef de secție și o perioadă îndelungată este directorul acestei cunoscute edituri clujene .
A debutat publicistic în anul 1963 cu poezia „Seara în cherhana”, apărută în revista  „Viața studențească”. De-a lungul timpului a mai publicat versuri, eseuri, cronici literare și plastice, traduceri în „Luceafărul” și în alte reviste de cultură, îndeosebi în cele clujene: „Steaua”, „Tribuna”, „Echinox”. Poemele sale au aparut în volume, antologii și reviste literare din numeroase țări europene, precum și în SUA, Canada, India și Coreea de Sud.
Între anii 1994 – 2007 a activat în diplomație (Paris, București, Berna).

Volume de versuri: Arme albe (1969), Fum și ninsoare (1972), Provincia cărturarului (1975), Starea de urgență (1981), Grădina oarbă (1984), Insula verde (1986), Orbite (1989), Călăuzele oarbe (1999);  Clepsidra cu cenușă (antologie, 1999); Urme și semne (2004); Provincii. Grădini. Orbite. (antologie, 2006); Lumină neagră (2008); Brume (antologie, 2010); Animale domestice (2011); Locuri pustii (Cartea Românească, 2013); Periscop (2019); Capcanele (Editura Limes, 2022), Cartea din vis (Antologie de autor, 1969-2024), Roata (2024).
Proză: Ora morilor de vânt (povestiri, 1978), Andante (roman, 2006); Camera obscură (roman, 2013), Ora închiderii (2016); Paragina (2023).
Eseuri: Naufragii în bibliotecă (2010); Subteranele memoriei (2001); Marx contra Isus (2003).
Cărți pentru copii: Poveștile ariciului Păpădie (1999); Pisoi mai mari, pisoi mai mici și un castel cu cinci pitici (2009); Vara căluțului de lemn (2024),

Este membru al Uniunii Scriitorilor din România și al PEN Club și laureat al mai multor premii literare.

La mulți ani, Domnule Vasile IGNA!

Salut, Sighet!

Foto: I. Mariș

Luni, 03 martie 2025, Centrul Cultural Japonez al Universității „Babeș-Bolyai”, în parteneriat cu Extensia Sighet a UBB, Primăria Sighet și Consiliul Județean Maramureș au organizat la Extensia Sighetu Marmației – Facultatea de Geografie a Universității „Babeș – Bolyai”, un eveniment inedit pentru comunitatea noastră care s-a derulat pe parcursul a două secțiuni.

Prima parte – „Cultura vestimentației tradiționale japoneze” – a fost dedicată prezentării kimono-ului, ținuta tradițională japoneză, de către echipa Centrului Cultural Japonez al UBB, directorul Dr. Yusuke Sumi, Cristina Roman și Umeda Kotomi.
Cea de-a doua parte (moderată de conf. univ. dr. Marin Ilieș) a fost prelegerea Excelenței Sale Katae Takashi despre politica, economia și conflictele internaționale din zilele noastre, făcând referire la contextele care au legătură cu Japonia și România. În această secțiune a fost prezentată viziunea japoneză privind turismul, topul atracțiilor din Japonia și Expo Osaka 2025.
Ambasadorul Japoniei a primit în dar Atlasul geografic al Țării Maramureșului.
Au fost prezenți studenți, profesori, decanul Facultății de Geografie, primarul municipiului Sighet, av. Vasile Moldovan și invitați din comunitatea locală sigheteană, aproximativ 120 persoane.

Vizita la Sighet continuă marți, 04 martie 2025, cu o întâlnire a E.S. Katae Takashi cu primarul Sighetului.

Salut, Sighet!

Mirecuri, 05 martie 2025, de la ora 17:00, la Muzeul de Artă din Satu Mare (P-ța Libertății, nr. 21), va avea loc vernisajul expoziției „Confesiuni cromatice”. Expune artistul vizual Ioan Borlean.
Expoziția va fi deschisă în intervalul 05 martie – 21 martie 2025.
Organizator: Muzeul Județean Satu Mare – Muzeul de Artă Satu Mare.

* * *

Ioan Borlean născut la 15 martie 1958 în Vadu Izei, județul Maramureș. A absolvit Liceul de Arte din Baia Mare și masteratul în arte vizuale, specializarea pictură, la Centrul Universitar Nord din Baia Mare, U.T. Cluj-Napoca.

Expoziții personale recente:
2024 – Expoziția de pictură „Semne și simboluri identitare” la Centrul Cultural Pastoral „Sfântul Iosif Mărturisitorul” din Sighetu Marmației, curator dr. Ioan Dorel Todea, publicist Ion Mariș;
2024 –Expoziție de pictură „TAINA” la Muzeul de Artă Comparată din Sângeorz-Băi, curator dr. Maxim Dumitraș, istoric de artă dr. Vasile Duda, Pr. dr. Ioan Bizău;
2023 – Expoziție de icoane pe sticlă la Târgul internațional de turism Romexpo București;
2022 – Expoziție de pictură „Amprente – Mărturisiri” la Muzeul Maramureșean din Sighetu Marmației, curator Ion Mariș.

Participări recente la expoziții de grup sau colective:
2024 – Expoziția „STEAGURI MEDIEVALE IMAGINARE 2024”, Palatul Parlamentului – Sala Constantin Brâncuș, București, curator Daniele Frumușeanu, critic și istoric de artă Luiza Barcan;
2024 – Expoziția „SĂRBĂTOAREA BRESLEI 2024” – artă plastică religioasă și restaurare deschisă la Muzeul Național al Satului „Dimitrie Gusti” din București; curatori C. Olteanu, Florin Mihăilescu;
2024 – Expoziția DIALOG ICONOGRAFIC – icoane pe sticlă din Colecția Muzeului Maramureșean și icoanele artistului Ioan Borlean, deschisă la Palatul Parlamentului României, în fața sălii de plen a Camerei Deputaților; curatori dr. Mirela Ana Barz, Lect. univ. dr. Andrei Mușat;
2024 – Salonul internațional de arte vizuale „MARTHA BIBESCU”, Palatul Brâncovenesc de la Mogoșoaia, Ilfov; curator acad. Mirică Dumitrescu, Gheorghe Dican, Luiza Barcan-critic de artă;
2024 – Expoziția Anuală de Artă Plastică Religioasă și Restaurare 2024 la Muzeul Național al Satului „Dimitrie Gusti”, București; curatori Irina Sava, Cristian Olteanu, Florin Mihăilescu;
2024 – Expoziție „CONFLUENȚE PLASTICE: abstract/ figurativ”, la Galeria Căminul Artei, București; 2023 – Expoziția „ARTIȘTI INCOMOZI” la Galeria Căminul Artei, București;curator A. Romocean;
2023 – Expoziție „UP TO DATE ART”, la Galeria Căminul Artei, București;curator Sorin Ienulescu.

Salut, Sighet!