Despre frumusețea literaturii!… se va discuta în… Dialoguri literare cu scriitoarea Ioana NICOLAIE.

În trei locații din Maramureș:
BAIA MARE, 18 februarie 2025, ora 18:00, Colegiul Național „Vasile Lucaciu”;
POIENILE DE SUB MUNTE, 19 februarie 2025, ora 11:00, Școala profesională Poienile de sub Munte;
SIGHETU MARMAȚIEI, 19 februarie 2025, ora 16:00, Școala Gimnazială cu Program Suplimentar de Muzică și Arte Plastice.

Și ca-n orice poveste-dialog(uri) e nevoie de „roluri”:
Organizator –  prof. dr. Bout Odarca (Președinta Rotary Sighetu Marmației Voievodal)
Coordonator și moderator – prof. dr. Adrian Sabău (Inspector școlar pentru Limba și Literatura Română).

S-au coalizat pentru acest eveniment (cu implicare egală!): Inspectoratul Școlar Județean Maramureș, Colegiul Național „Vasile Lucaciu” Baia Mare, Colegiul Național Pedagogic „Regele Ferdinand” Sighetu Marmației, Școala Profesională Poienile de sub Munte, Rotary Sighetu Marmației Voievodal, Cărturești, Humanitas și Designer Anton Mihiș.

Faceți parte din categoria… Homo culturalis?!
IOANA NICOLAIE ne așteaptă la dialoguri literare în Baia Mare, Poeinile de sub Munte și SIGHETU MARMAȚIEI!

Salut, Sighet!

Miercuri, 19 februarie 2025, ora 14:00, la Muzeul Etnografic al Maramureșului „Francisc Nistor” din Sighet (str. Bogdan Vodă, nr. 1), va avea loc vernisajul expoziției „De_Spre Credință”, JUBILEUL ARTIȘTILOR – FEBRUARIE 2025.

Expun artiștii plastici: Lavinia Maria BALAZSI, Ludovic Robert BALAZSI, Nicolae CAȚAVEI, Adrian Vasile CHIRA, Dănuț COSTEA, Mihaela Florentina GANȚA, Laura Teodora GHINEA, Alin HEREȘ, Călin IȚOAIE, Bertalan KOVÁCS, Ioana Ileana MOLDOVAN, Valentin MUSTE, Ioan Angel NEGREAN, Dorel PETREHUȘ, Ioan POP PRILOG, Ioan POP VERETA, Valentin Iosif ROZSNYAI, Ioan Adrian SABADÎȘ, Anamaria STANCIU, Marcel STANCIU, Gavrilă ȘTEȚCO, Dorel TOPAN.

Prezintă: Mirela Ana Barz (director Muzeul Maramureșan), Laura Teodora Ghinea (președinte UAPR – filiala Baia Mare), Ioan Angel Negrean (curator).
Invitați: Preot protosincel Florin Fodoruț (Episcopia Greco – Catolică a Maramureșului)  și lect. dr. Mihaela Florina Tănase.
Organizatori: Episcopia Greco-Catolică a Maramureșului, Muzeul Maramureșan Sighet, UAPR – filiala Baia Mare

Expoziția va fi deschisă în intervalul 19 februarie – 05 martie 2025.

Salut, Sighet!

Bărbatul din nord

Sunt cel mai frumos bărbat din nord
cu ochii triști de-atâta spălăcit albastru
păduri de bălți –
Sunt cel mai frumos bărbat din nord
cu trupul descojit de arbori
zvelt, unduit de aspre vânturi,
brăzdat de trăsnete și-asemeni crud,
port brâie de lumină fulgerată
să plac și cerului și fetelor deodată.

Sunt cel mai frumos bărbat din nord
latin la vorbă, turbure în sânge;
cânt și păduri boreale hăuie
sufletul meu printre stâncile țării.

Sunt cel mai frumos bărbat din nord;
port pe chip ceața bunilor mei,
între pleoape hârburile lumii viitoare,
inima în românești cuvinte
se mistuie neagră
ca un soare.

Sunt cel mai frumos bărbat din nord
pizmuit asemeni munților frumoși…

                                                             (din volumul „Tăceri neprimite”, 1968)

* * *

Ion IUGA (n. 6 ianuarie 1940, Săliștea de Sus, Maramureș – d. 19 octombrie 1993, București) — poet și traducător.
A fost membru titular al Uniunii Scriitorilor din România, bun prieten al lui Nichita Stănescu. A absolvit cursurile Facultății de Filologie a Universității „Babeș-Bolyai” Cluj-Napoca și a devenit profesor în Săliștea de Sus și în Sighetul Marmației. A fost redactor la revista „Familia” (1965-l968) iar din anul 1973 a fost numit în funcția de director al Cinematografului „Viitorul” din București.
Ion Iuga a debutat cu reportaje în ziarul maramureșean „Pentru socialism” (1959) și cu poezie în „Luceafărul” (1963).
Debutul editorial a fost cu „Tăceri neprimite” (București, Editura pentru Literatură, 1968), după care a publicat volumele: „Almar” (Ed. Albatros, 1970), „Țara fântânilor” (Ed. Eminescu, 1971), „Irosirea zăpezilor” (Ed. Cartea Românească, 1974), „Cămașă patriei” (Ed. Albatros, 1975), „Din Marmația” (Ed. Eminescu, 1977), „Binecuvântata civilizație” (Ed. Cartea românească, 1980), „Povara umbrei” (1987) etc. Pe parcursul a 20 de ani a publicat unsprezece volume de poezie.
A publicat eseuri, articole, poezii, traduceri în revistele Familia, Ateneu, Astra, Tribuna, Luceafărul, Steaua, România literară, Viața Românească, Contrapunct, România liberă.
A fost considerat de către critici „întâiul poet modern al Maramureșului”. În memoria sa, o stradă și biblioteca din localitatea natală îi poartă numele.
A participat la câteva ediții ale Festivalului de Poezie de la Sighet și la Serile de Poezie de la Desești.

Salut, Sighet!

„O bijuterie de artă populară, o explozie de culoare și de viață… într-un cimitir din nordul României”.
Așa este prezentată expoziția „Săpânța – Le Cimetière joyeux” publicului francez. Și nu pentru prima dată, acum, când mostre din albastrul și arta Săpânței sunt expuse la Lyon, ci de… 30 de ani.

Zilele acestea, Consulatul General al României la Lyon, în parteneriat cu Asociația Grenoble Isère Roumanie și Primăria arondismentului 3, au organizat expoziția „Săpânța – Le Cimetière joyeux” (Săpânța – Cimitirul Vesel), o expoziție inedită ce conține lucrări realizate de meşterul popular Dumitru Pop în urmă cu 30 de ani (1995), la inițiativa Centrului Cultural din Annecy și a celui din Creusot, și încredințate Asociației Grenoble Isère Roumanie.
Expoziția este alcătuită dintr-o cruce, 28 de panouri de stejar sculptate și pictate, 12 picturi și 40 de epitafuri (traduse în limba franceză), lucrările fiind realizate, după modelul monumentelor de artă populară din Cimitirul Vesel – singurul loc din lume unde moartea este luată în râs – de Dumitru Pop Tincu, cel care a dus mai departe moștenirea lui Stan Ioan Pătraş. Pentru activitatea sa, în anul 2021 Dumitru Pop a obținut titlul de Tezaur Uman Viu. Chiar dacă a plecat, prea devreme, la cele veșnice, arta sa și albastrul de Săpânța rămân memorie locului și timpului. „Cimitirul este azi memoria locului și a timpului. Veritabil imn al vieții, acest ansamblu plin de culoare ne introduce într-o filosofie a existenței care susține acest popor plin de înțelepciune și credință”, scriu reprezentanții Asociației Grenoble Isère Roumanie.

Asociația a fost creată în 1991 și are ca scop dezvoltarea cooperării între regiunea Grenoble și România și Republica Moldova prin acțiuni culturale, economice, sociale. Cu o experiență de peste trei decenii în proiecte cu România, asociația este un promotor al Săpânței și, implicit, al nordului țării noastre.

Expoziția „Săpânța – Cimetière joyeux” este una itinerantă, de-a lungul timpului fiind deschisă în diferite orașe ale Franței, asociația dorindu-și ca „acest vector bogat al valorilor României rurale” să stârnească publicului francez interesul de a călători în România pentru a descoperi și „alte bogății turistice excepționale ale acestei țări”. De această dată, prin Consulatul General al Romaniei la Lyon, expoziția a ajuns la publicul francez, dar și la comunitatea românească de la Lyon și din departamentul Rhône (al cărui capitală este Lyon).
Realizată la sala de expoziții a Primăriei arondismentului 3, expoziția s-a bucurat de prezența ES dna Ioana Bivolaru, ambasadoarea României la Paris, a dlui Oleg Ungureanu, consulul general al României la Lyon, a oficialităților lioneze, a reprezentanților Asociației Grenoble Isère Roumanie și a unui numeros public.

Ce poți să simți, ca maramureșean, când vizitezi, într-unul dintre cele mai mari orașe ale Franței, o expoziție dedicată colțului tău de țară? Mândrie, bucurie în suflet și recunoștință… pentru creatorii artei Maramureșului, dar și pentru promotorii acesteia.

                 dr. Anuța POP

Primul zbor, prima zăpăceală
Iza limpede, soare pe dig. Deodată, în fața noastră aterizează forțat doi puiuți de pițigoi, cu aripile încurcate. Se zbat, se desprind, zbughesc iar… pe-o dugheană.

Azi a dat soarele
În zona în care Iza primește niște părâiașe repezi, reci, se jucau peste 10 rățuște. Când și când se dezgrupau, ci nu foarte.

Făurar („amu-i amu!”)
Nopțile astea a înghețat o rățușcă pe Iza Solovană. Am văzut-o dimineață. Apa prea rece, nu s-a mai putut înălța. Apa trece…

Nu se presupuie
* „Acuma și-n biserică se duc cu telefonul deschis. Nu pot fără el. Stăi tu să-și ridice sugna, să nu mai tărlăluia… Hodoroagele!…”
* O mamă către fetița mai mare, despre mezină: „Nu Daria, nu! Serena!”

Lucrări la dig
Au pus federe (i. e. arcuri) la asfaltul de pe digul din zona Grădina Morii. Ca să fie în ton cu podul mobil de peste Iza. Cu trotuarele de pe corso.
Ca să fie și mai palpitat pentru plimbăreți, au trasat hârtoape și făgașe în zona neasfaltată, cu ajutorul unor cete de ATV-iști și motorbicicliști.
Se spune că vor stârpi și culturile de ambrozie din apropiere, cândva, în viitorime.
Atâtea mai fac și edilii ăștia!

14 Februarie
Ele în rochii de seară, de dimineață…

Radio România Actualități
(euphemistic speech)
Zice că de la începutul războiulului, în Gaza „și-au pierdut viața” 47 mii de oameni, majoritatea civili. Nu au fost: bombardați, înfometați, hăituiți, uciși… – cum se spune… Ca să fie clar! Doar „și-au pierdut viața” – au uitat-o, au pierdut-o, nu mai țin minte unde au pus-o.
Model: glorioasa „operațiunea specială” sovietică sau închisorile de violare și ardere de femei sau de exterminare de migranți, din Congo, respectiv Libia de azi… Mai nou, vitejia și eroismul se măsoară în mii de civili măcelăriți – „țintă” pe care scrie, desigur: „fasciști”, ”N.A.T.O”, ”Hamas”…
(Tot atât de ales se „esprima” deunăzi o „persoană emportantă” de la noi, afirmând că fosta închisoare politică de la Sighet, ar fi fost „un accident al istoriei noastre (s.n.) politice”…)

Marin SLUJERU

Foto: I. Mariș

Un nou proiect al Revistei de Cultură „Nord Literar”, Cenaclul „Rivulus Dominarum”, se va concretiza în curând.
În 19 februarie 2025, începând cu ora 18:00, împreună cu scriitori, oameni de cultură și artiști consacrați vom pune piatra de temelie a cenaclului, la Shura Bistro Caffe Baia Mare (str. 1 Mai, nr. 25).

Vom asculta „Balade mici și mijlocii” interpretate de Daniel Mircea Pop, solistul grupului „Trei parale”.

Amfitrioni vor fi Dana Buzura-Gagniuc și Ștefan Florian.

Cenaclul se dorește un spațiu al dialogului, fundamentat pe exigență, calitate și preocupare reală pentru cultură.

Intrarea este liberă. Locurile sunt limitate, iar pentru rezervări se poate suna la 078904069.

Comunicat de presă

Azi, la rubrica „Poemul de duminică”, am selectat… „Seninul” din volumul  „DOAR ÎMPREUNĂ. Alte sigilii” (Editura Limes, 2025), autor Gheorghe Mihai Bârlea, volum publicat săptămâna trecută. Apariția volumului are o semnificație aparte, poetul, scriitorul Gheorghe Mihai Bârlea oferă cititorilor și-și oferă un cadou simbolic, iar noi îi mulțumim cu tradiționalul… LA MULȚI ANI!
Mâine, 10 februarie… DOAR ÎMPREUNĂ… îl vom sărbători la aniversarea zilei de naștere.

* * *

Seninul

                                          Pentru doamna mea, Rozica

Mă absoarbe seninul din ochii tăi,
pare un mister din sursă genuină,
mă vindec de tristețe când privesc,
lumina lor e o altfel de lumină;

Nu e asemeni celei de la stele
sau de la lună, nici din soare,
lumina lor ni se arată
atunci când sufletul ne doare

Și în genunchi ne îmbrățișăm,
îmbrățișarea pare mai fierbinte –
o ardere ce nu se vede
în necuprinsul brumei de cuvinte…

                                                                     (din vol. DOAR ÎMPREUNĂ. Alte sigilii, Ed. Limes, 2025)

* * *

După ce am citit manuscrisul cărții lui Gheorghe Mihai Bârlea, DOAR ÎMPREUNĂ. Alte sigilii am avut sentimentul că aceste texte le-am „scris împreună cu el” după care m-am fost întrebat: „Ce poate face o poezie?”, „Ce poate fi o poezie pe lume?” Și am  redescoperit Poezia. Întrebările de mai sus rezonând cu adevărat în mine. Cred că pentru Gheorghe Mihai Bârlea poezia este iubirea care nu pleacă niciodată nicăieri: este mereu acolo când are nevoie de ea. Este un vis sălbatic, nebun și nebunesc al unui limbaj al iubirii, se poate.
Succesul cu care poetul își subordonează cuvintele găsesc în ele atât impulsul, cât și forma poeziei autentice.
Muzica pe care cuvintele poemului o produce rămâne în memoria cititorului dominându-i impresia.
Poezia din această carte a lui Gheorghe Mihai Bârlea care este „hotărâtă” să-și creeze spații de iubire și apartenență, devine astfel o odă a propriului eu a celor care vin alături de poet suprinzând dualitatea complexă a existenței noastre. Poezia oglindește viețile fragmentate, dar rezistente, ale celor care poartă cicatrici generaționale în timp ce refuză să fie tăiați de la tăcere.
Poetul iubește viața și cosmosul crezând în inima sa că poezia este și empatie. Stilul vizual al poeziei de pe pagină este o tehnică dezvoltată de poet de-a lungul anilor, eu numind-o „cascadanță”, deoarece cuvintele par să se îndepărteze în cascadă de marginea din stânga versului, deci nu este complet la stânga. Pentru mine, această tehnică permite jocul relației dintre cuvinte și fraze. Poetul nefiind orientat spre imagine, ci mai degrabă de un flux de cuvinte-conștiință pe o pânză. (Echim Vancea)

* * *

Gheorghe Mihai Bârlea s-a născut la 10 februarie 1951, în satul Nănești, comuna Bârsana, Maramureș. Este absolvent al Liceului „Dragoș Vodă” din Sighet, al școlii Postliceale de Biblioteconomie din București, al Facultății de Filozofie din cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași și al Facultății de Drept din cadrul aceleiași Universități ieșene. În perioada 1972 – 1990 a fost bibliotecar, bibliotecar șef, coordonator și director al Bibliotecii Municipale Sighetu Marmației, profesor la liceele din municipiu. În anul 2000 obține titlul de Doctor în sociologie.
A deținut, de asemenea, funcțiile de consilier șef al Inspectoratului pentru Cultură al județului Maramureș, director al Muzeului Victimelor Comunismului și al Rezistenței Sighet (prin cumul de funcții), prodecan al Facultății de Litere (Universitatea de Nord Baia Mare), prefect al Maramureșului (din 01.09. 1997 până în 15.10.2000). În perioada 2008-2012 a fost senator (Parlamentul României).
Este membru al mai multor asociații culturale, membru al Uniunii Scriitorilor din România și membru al Uniunii Sociologilor din România.
Dintre volumele publicate (poezie), amintim: Lasă-te prădat, Din penumbră, Ceremonia clipei, Umbra lucrurilor, Sigilii de sare.

La Mulți Ani Poetului Gheorghe Mihai Bârlea!!

Salut, Sighet!

O să vă întrebați de ce am ales acest titlu, în aceste zile, când dezbaterea publică este dominată de conținutul noilor planuri-cadru din învățământul preuniversitar, care se vor aplica începând cu anul școlar 2026-2027. Titlul nu are nimic de-a face cu diminuarea numărului de ore în ceea ce privește istoria ca disciplină de studiu la clasele de liceu, nici cu modul în care este ea privită, ci doar cu faptul că istoria (sau cel puțin partea bună a acesteia) se vede mai bine în oglinda retrovizoare, iar noi, mai devreme sau mai târziu, conștientizăm acest fapt. Fiecare dintre noi, în parte, sau la nivel identitar. Tocmai la o astfel de dezbatere am asistat vineri, 7 februarie 2025, la Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței, pe marginea cărții doctorului Virgil Solomon, Trecutul ne-ajunge din urmă. Memoriile unui martor privilegiat al istoriei 1921 – 1947 [Editura Humanitas, București, 351 pagini, ediție îngrijită, studiu introductiv și 544 de note (în realitate, în jur de 400 de biografii atât de necesare profesorului de istorie) aparținând istoricului Claudiu Secașiu, cercetător-consilier în cadrul Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității, cu o Prefață de Michael Virgil Solomon].

Structurată în trei mari capitole – Caietele 3, 6 și 7, acoperind perioadele 1921-1930, 6 septembrie 1940 – 25 august 1944 și 7 septembrie 1944 – aprilie 1947, volumul beneficiază de 10 pagini de indice de nume proprii, fotografii din arhiva familiei Solomon, file din dosarul de urmărire (interceptarea convorbirilor telefonice sau filaj executat de Serviciul Special de Informații 1943), fie fișe matricole penale de la Penitenciarul Sighet Principal, fie note de urmărire informativă întocmite de Securitate. Nota asupra ediției lămurește faptul că nu s-a păstrat în arhiva familiei originalul memoriilor, ci doar o copie dactilografiată a caietelor originale și criteriul care a stat la baza selecției celor trei caiete din totalul de șapte păstrate.

Prezentarea de carte a fost moderată excelent de către istoricul Andrea Dobeș, care a creionat foarte bine personalitatea lui Virgil Solomon (n. 27 august 1894, Drăguș, comitatul Făgăraș), cu studii de medicină la Cluj, Budapesta, Viena, participant la 1 decembrie 1918 la Adunarea Națională de la Alba Iulia, deputat P.N.T. (1928-1933), colaborator al lui Iuliu Maniu în calitate de secretar general adjunct pentru Ardeal (1941-1945), ministru al lucrărilor publice (1944-1945). A fost întemnițat timp de 8 ani, fără proces și fără asistență medicală (era suferind de plămâni) în penitenciarele Craiova, Aiud, Văcărești (1947), Pitești și Aiud (1948), Ocnele Mari și Văcărești (1949) și Sighetu Marmației (1950-1955). La părăsirea penitenciarului, i s-a fixat domiciliul obligatoriu în comuna Măzăreni, raionul Brăila (1955-1960), apoi Rubla (Valea Călmățuiului), raionul Călmățui (1960-1964), regiunea Galați. Eliberat în martie 1964, i s-a permis să revină la București, unde s-a aflat sub urmărirea Securității, până la decesul său, survenit la 4 august 1972.

Michael Virgil Solomon, nepotul autorului, a trecut în revistă povestea manuscrisului acestor memorii, la care doctorul Solomon a început să scrie din anul 1965 la presiunea fiului său: cutremurul din 1977, demolarea casei părintești, tulburii ani ’90, până la întâlnirea providențială cu istoricul Claudiu Secașiu. Acesta, în alocuțiunea sa, a evidențiat valoarea documentară a manuscrisului, poziția doctorului Virgil Solomon în cercul de colaboratori intimi ai omului de stat Iuliu Maniu și martor privilegiat la evenimente istorice majore: boala și decesul regelui Ferdinand I (1926-1927), instituirea și epoca Regenței (1927 -1930), perioada dictaturilor, pregătirea loviturii de stat din 23 august 1944, criza politică din lunile februarie-martie 1945 sau instaurarea guvernului P. Groza, la 6 martie 1945. Ion-Andrei Gherasim, nepotul fruntașului maramureșean Ilie Lazăr, președinte executiv al Fundației Corneliu Coposu, a subliniat rolul generației de mijloc a P.N.Ț., considerând evenimentul editorial drept o reparație morală față de o personalitate pe nedrept uitată, în spiritul necesității aflării adevărului și a unor aspecte mai puțin cunoscute publicului larg, cum ar fi, de pildă, relația lui Iuliu Maniu cu Ionel Brătianu la începutul anilor ’20. Gheorghe Mihai Bârlea a punctat, la rândul său, contribuția documentară prețioasă a cărții la istoria vieții politice din România, în prima jumătate a secolului XX. Pentru publicul sighetean, și nu numai, cercetătorul C.N.S.A.S, Claudiu Secașiu, și Michael Solomon, autorul romanului Vulpea urbană, au avut amabilitatea să ne răspundă la câteva întrebări. Răspunsurile sunt redate mai jos.

Marius Voinaghi (M.V.): În ce mod a contribuit experiența familială la formarea identității dumneavoastră personale și profesionale, și cum poate această identitate să influențeze felul în care privim istoria?
Michael Solomon (M.S.): În primul rând, vă mulțumesc că mă întrebați. Mi-e  greu să vă răspund în câteva cuvinte, dar încerc să o fac. Faptul că am avut de mic copil conștiință istorică. Conștiința unei istorii diametral opuse cu istoria pe care o învățam la școală, și care m-a adus mai aproape de o analiză istorică diferită. Minciunile cu care eram confruntat, pe de-o parte, și întâmplările cu care eram informat, pe cealaltă, m-au ajutat să mă dezvolt destul de repede în conștiința aflării adevărului.
M.V.: Cum putem aborda dilemele etice ce apar în reconstituirea și interpretarea mărturiilor din trecut, având în vedere că acestea sunt adesea încărcate de emoții și conotații personale? În cercetarea istoriei contemporane, cum reușiți să reconciliați nevoia de a reconstitui faptele exacte cu inevitabila subiectivitate a mărturiilor personale, și în ce măsură această dilemă vă modelează abordarea metodologică?
Claudiu Secașiu (C.S.): Sigur, dincolo de experiența profesională, dacă vreți, pe care cineva o are sau nu o are, cred că, pentru a elimina subiectivitatea, datoria istoricului este să confrunte cât mai multe surse. Și, așa cum am vorbit referindu-ne la cartea propusă astăzi cititorilor, am avut marea șansă de a avea, în paralel cu manuscrisul sau dactilograma memoriilor doctorului Solomon, și dosarul de urmărire de la Securitate, unde erau cuprinse relatările memorialistice consemnate de informatorii Securității. Practic, episoade din carte, spre exemplu, pregătirea actului de la 23 august 1944, se regăsesc într-o formă asemănătoare în notele informatorilor, precum și într-o formă similară în cartea de față.
M.V.: În contextul unei lumi politice din ce în ce mai polarizate, cum interpretați rolul mărturiilor personale și al experienței istorice în construirea unui discurs politic echilibrat și în promovarea valorilor democratice?
C.S.: Păi, cum am spus și astăzi, modelul Iuliu Maniu este unul pilduitor, în sensul că într-o lume a extremelor, o ținută morală și echilibrată, pe care a avut-o Iuliu Maniu în perioada interbelică și imediat postbelică este, cum am mai spus, de o valoare exemplară.
M.V.: În ce măsură considerați că viziunea și activitatea politică a lui Iuliu Maniu au contribuit la fundamentarea unui spațiu democratic în România interbelică?
M.S.: Domnul Iuliu Maniu, prezența lui Iuliu Maniu la noi în familie a fost dintotdeauna. Se vorbea despre el, arareori era menționat cu numele. De obicei, i se spunea Președintele. Cred că istoricii sunt în măsură să aprecieze influența lui interbelică. În mod cert, a influențat o serie întreagă de oameni din jurul lui, asemeni bunicului meu. Sunt conștient că, la ora actuală, când oamenii vor personalități puternice, ne concentrăm asupra lui Iuliu Maniu, dar cred că ar trebui să ne concentrăm și pe oamenii de încredere care l-au înconjurat și care i-au pus în valoare geniul politic.
M.V.: În ce măsură credeți că poveștile de viață, cum ar fi cele ieșite din negură ale medicului Virgil Solomon, pot influența percepția colectivă asupra istoriei naționale? Ce rol credeți că joacă, în cadrul cercetării, această dinamică de transmitere a memoriei?
M.S.: Esențială! Rolul acestor istorii care apar din negură și care nu sunt ego-istorii, în care personajul principal nu este povestitorul, ci povestitorul este doar un participant atent, dar și intim al evenimentelor, cred că pot să schimbe percepția, așa încât noi să ne apropiem de adevărul istoric.
M.V.: Vă mulțumesc pentru timpul acordat și calde felicitări pentru minunata carte. Dacă ar trebui să transmiteți un mesaj tinerilor care n-au fost astăzi de față, ce le-ați spune?
M.S.: Le-aș spune ceea ce le-am spus și celor prezenți astăzi la Memorial: ascultați-vă bătrânii, deși vă vor plictisi îngrozitor cu poveștile lor nesfârșite, dar ascultându-i pe ei, la mulți, mulți, mulți ani după ce nu vor mai fi, veți realiza că aveți posibilitatea de a judeca altfel evenimentele la care au participat. Pentru că istoria care ni se întâmplă se vede întotdeauna în oglinda retrovizoare. Niciodată înainte.

Marius VOINAGHI

Se împlinesc azi (02 februarie) 660 de ani de la atestarea documentară a „Ambelor Vișaie”, 660 de ani de la atestarea documentară a Vișeului de Jos. Prima mențiune a Vișeului, ca localitate, apare în 2 februarie 1365, în diploma prin care regele Ludovic I al Ungariei dăruieşte voievodului maramureşean Balc, fiul lui Sas, şi fraţilor săi Drag, Dragomir şi Ştefan, ca recompensă pentru serviciile lor, mai multe sate, printre care şi Ambele Vişae (Ioan Mihalyi de Apşa, „Diplome maramureşene din secolele XIV şi XV”).

Și cât de importante sunt înscrisurile ce rămân peste timp! Diplome, documente, cărți…
De aceea, „ziua Vișeului de Jos”, ziua în care împlinesc 660 de ani, este un moment potrivit pentru a vă anunța o apariție editorială dedicată acestei localități: VIȘEU DE JOS. ETNOGRAFIE ȘI FOLCLOR (cartea întâi), darul pe care Lazăr Năsui, Gheorghe Pop, Grigore Coman, Vasile Coman și Vasile Tomoiagă – autorii cărții  – îl fac tuturor vișeuanilor, de azi și de mâine.
Scopul cărții, mărturisit explicit cititorilor în ultimele pagini, este acela de a înregistra urmele civilizației satului spre a salva elemente de folclor și etnografie locală, prinse, inevitabil, în procesul de schimbare a societății.
Volumul are la bază caiete personale (Lazăr Năsui, Grigore Coman, Vasile Coman, Vasile Tomoiagă), Caiete folclorice (Maria Năsui-Bora), Monografia comunei Vișeu de Jos (1973 – Ioana Năsui), Contribuții la Monografia muzicală a comunei Vișeu de Jos – 1973 și Folclor muzical din zona Maramureș (Gheorghe Pop) și Monografia onomastică a comunei Vișeu de Jos (1973 – Marta Viola Gyöngyösi).
Informațiile scoase la lumină din caiete nepublicate, de la începutul anilor 70 (deci conținând date ce coboară în timp, probabil, către prima parte a secolului trecut) sunt completate cu date mai vechi, din surse edite, ori din arhive, dar și cu informații obținute în prezent de la oameni ai locului și presărate cu experiențe și amintiri personale ale lui Lazăr Năsui, încă din anii 1960.
Portul tradițional, modul de organizare a gospodăriei și ocupațiile vișeuanilor de jos sunt descrise în prima parte a volumului, descrierile fiind completate și cu date istorice (de la mențiuni ale unor zone ale Vișeului de Jos încă dinainte de anul 1365, când localitatea este  atestată documentar, la istoria plutăritului pe Vaser și Vișeu, ori la construcția căii ferate Salva-Vișeu, etc).Uneori, descrierile făcute sunt atât de detaliate, încât citindu-le, pare că ne trec, aievea, prin fața ochilor file din viața străbunilor noștri (exemplu: descrierea stânei, ruptu’ sterpelor, focu’ viu, descrierea modului de realizare a unei plute, etc).
În cea de-a doua parte, folclorului obiceiurilor (atât obiceiurilor din ciclul vieții, cât și obiceiurilor legate de sărbătorile de peste an) îi este dedicat un număr important de pagini. Găsim aici, pe lângă descrieri, o colecție importantă de versuri: de la strigături specifice fiecărei secvențe din ceremonialul nunții ori strigături la joc, la botejune, la horile de bucurie ori de jale, până la „cântatu morțește”. Versurile „salvate” în carte sunt foarte valoroase pentru oricine ar dori să descopere secvențe din viața anilor trecuți a vișeuanilor de jos. Și, în multe cazuri, din fericire, și din viața vișeuanilor de azi. Pentru că o mare parte din obiceiuri sunt practicate încă. Trebuie doar să vrem să le descoperim sensul.
Ultimele pagini ale cărții conțin o micro-colecție de fotografii, vechi și noi – cele noi fiind realizate de prof. Aurel Ghilezan (între acestea se află și fotografia ce însoțește materialul).
Iar autorii nu se opresc aici. Ne promit deja Vișeu de Jos – Etnografie și Folclor. Cartea a II-a și ne dezvăluie că aceasta va cuprinde și valoroasa colecție de cântece culese din Vișeu de Jos de profesorul Gheorghe Pop, dar și cântecele culese, cu mai bine de un secol în urmă, de marele muzicolog Béla Bartók.

Le urăm mult succes!

Dr. Anuța Pop

Vă propunem, dragi cititori, o nouă secțiune în publicația noastră online, o altă „secvență” dedicată Poeziei. La această nouă secțiune – Poemul de duminică – vom publica în fiecare duminică poetul și poemul pe care-l vom selecta pentru a încheia săptămâna într-un mod plăcut, optimist, creativ.
Pentru că azi poetul, prozatorul, eseistul, publicistul, editorul Mircea PETEAN își aniversează ziua de naștere, dăm startul acestei secțiuni cu… poetul Mircea PETEAN, cel care cunoaște foarte bine și iubește Maramureșul, dorindu-i prietenește și cu mult respect LA MULȚI ANI! (Salut, Sighet!)

* * *

fanfara a tăcut
muzicienii s-au retras
iată fața văzută a invizibilului –

trompetele înfulecă tot ce apucă
trombonul cască și adoarme instantaneu
cornul se răsucește în jurul propriei axe
toba mică se odihnește pe toba mare

tuba iese din rând
pășește alungul țărmului
pimbându-și prin gură țigara stinsă

rămas singur
dirijorul se îndreaptă spre țărm
aruncă pietricele în mare
apoi începe să adune materiale
pentru Corabia „piraților”

sunetele muzicii continuă să răsune deasupra mării
de parc-ar fi mânate de tăcere pe fața ei

Mircea Petean
(din volumul Mai vorbim. Alte poeme ligure)

* * *

Mircea PETEAN este poet, prozator, eseist, publicist și editor. S-a născut la 2 februarie 1952 în Jucu de Mijloc, jud. Cluj. Absolvent al Facultății de Litere din Cluj-Napoca, specialitatea română-franceză, promoția 1976. A predat limba și literatura română, limba franceză și limba „poezească” la Moisei și Borșa, în Maramureș (1977-1989). Inspector școlar în Maramureș, pentru scurtă vreme, imediat după Revoluția din 1989. Redactor și șef de secție la Editura Dacia din Cluj Napoca (1990-1998). Secretar general de redacție la Editura Cartimpex din același oraș (1998), redactor la Radio Renașterea (1999-2009). Actualmente este directorul Editurii LIMES, pe care a fondat-o la finele anului 1998. Membru al Uniunii Scriitorilor din România.

Debutul absolut în revista „Echinox” (1974), Cluj-Napoca, cu o pagină de poeme.
Debutul în volum: Un munte, o zi (poezie), Cluj-Napoca, Dacia, 1981.
Colaborări la: „România literară”, „Viața Românească”, „Ziarul de duminică”, „Echinox”, „Euphorion”, „Steaua”, „Tribuna”, „Apostrof”, „Convorbiri literare”, „Dacia literară”, „Familia”, „Poesis”, „Ex Ponto”, „Argeș”, „Nord literar”, „Poesia Universal Contemporanea” (Argentina), „Chrysanthemum” (Austria), „Terra Nova” (Canada), „Horizontes Poéticos”, „Crátera” (Spania), „Rhein (Germania) etc. A deținut rubrici permanente în „Steaua”, „Apostrof”, „Convorbiri literare” etc.

Volume publicate:

POEZIE
Un munte, o zi (Ed. Dacia, Cluj-Napoca,1981); Cartea de la Jucu Nobil I (Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1990); S-au produs modificări (Dacia, Cluj-Napoca, 1991); Călător de profesie (Ed. Albatros, București, 1992); Zi după zi (Ed. Euphorion, Sibiu, 1993); Lasă-mi, Doamne, zăbava! (Ed. Echinox, Cluj-Napoca, 1995); Dincolo de marginea marginii (antologie de autor, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1996); Ploi, zăpezi, felurite (carte de haiku trilingvă: română, franceză, engleză, însoțită de Însemnări despre haiku, Ed. Euro Tami Press, Târgu-Mureș, 1998); Cartea de la Jucu Nobil II (Ed. Paralela 45, Pitești, 2000); Cartea de la Jucu Nobil I-II-III (Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2003, ed. a doua, cu titlul Trilogia transilvană, 2018); Lovituri de nisip (Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2004); Poemele Anei (Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2007, ed. a doua, 2019); Câmp minat (Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2009); Liniște redusă la tăcere (Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2011); Catedrala din auz. Poeme ligure (Ed. Limes, Florești – Cluj, 2012, ediția a doua adăugită, Limes, 2014); Munți și zile (antologie de autor, ED. Limes, Florești – Cluj, 2012); Nerostitele. Noi poeme ligure (Ed. Limes, Florești – Cluj, 2018); Mai vorbim. Alte poeme ligure (Ed. Limes, Florești – Cluj, 2020); Balade (Ed. Limes, Florești – Cluj, 2021); Trilogia ligură (Ed. Limes, Florești – Cluj, 2022); O sută și una de poezii (pref. de Ovidiu Pecican, Editura Academiei Române, București, 2022).

PROZA
Cartea întâlnirilor (roman epistolar scris în colaborare cu Andreas Wellmann, Ed. Limes, 1999); Drumul spre Nghe An. Patru scriitori români descoperă Vietnamul (în colaborare cu Valeriu Butulescu, Horia Gârbea și Mircea Ghițulescu, Editura Muzeului Literaturii Române, București, 2004); Nicanor, ultimul om (proză scurtă, Ed. Limes, Florești – Cluj, 2014); La drum! (jurnale de călătorie, Ed. Limes, Florești – Cluj, 2016); Lumea lui Fa și Pi (povești, povestiri, prevestiri, Ed. Limes, Florești – Cluj, 2022).

ESEU
Ocolul lumii în 50 de jocuri creative (în colaborare cu Ana PETEAN, Ed. Dacia, 1996; ediția a II-a, Limes, 2004; ediția a III-a, Limes, 2010).

A fost tradus în franceză, engleză, germană, albaneză, maghiară, spaniolă etc., a fost inclus în numeroase antologii de poezie din țară și străinătate, în volume de referințe critice. A fost distins cu numeroase premii.

Salut, Sighet!

Sursa foto: Internet („Sălajul pur și simplu” și „Răsunetul”)

Cofinanțat prin PROGRAMUL DE COOPERARE TRANSFRONTALIERĂ INTERREG VI-A NEXT UNGARIA-SLOVACIA-ROMÂNIA-UCRAINA, cu un buget de 476 809,20 EUR (buget total: 529 788,00 EUR), proiectul DRANICA.24 va consolida cooperarea în Euroregiunea Carpatică, prin conservarea și promovarea patrimoniului cultural imaterial al lemnului al regiunii transfrontaliere Ungaria-România-Ucraina (Borsod-Abaúj-Zemplén, Maramures și Transcarpatia).

Pe parcursul a 24 de luni (ianuarie 2025 – decembrie 2026), parteneri din Ungaria, România și Ucraina (Camera de Comerț și Industrie Maramureș – RO, Muzeul Maramureșean – RO, Universitatea Națională Ujhorod – UA și Universitatea Miskolc – HU) vor lucra împreună, sprjinind transferul de cunoștințe și apropiind comunitățile locale. Proiectul este coordonat de către Camera de Comerț și Industrie Maramureș.

În general, patrimoniul cultural imaterial este înțeles ca referindu-se la tradițiile populare (muzică, dans). Totuși, părți esențiale ale acestui patrimoniu sunt și meșteșugurile tradiționale din domeniul construcțiilor. Lemnul este o parte esențială a culturii noastre regionale, vorbind cel mai bine despre noi prin clădirile vernaculare. Nivelul înalt al măiestriei locale în prelucrarea lemnului este materializat în bisericile de lemn. Abilitatea de a construi structuri ample din bușteni cu pereți plani și bine etanșați, utilizând cele mai simple instrumente manuale, este o realizare extraordinară. Astăzi, când se vorbește despre meșteri în lemn, ne gândim doar la meșteri în sensul artistic. Lipsa lucrătorilor calificați în lemn este rareori considerată o problemă, văzând abilitățile acestor meșteșugari ca fiind pur practice. Este important să înțelegem că meșteșugul tradițional este extrem de dificil de recuperat odată ce el este pierdut. Practica continuă este singura modalitate de a păstra vii astfel de cunoștințe.

DRANICA.24 va conserva acest patrimoniu imaterial prin colectarea de cunoștințe (realizarea unui ghid de prelucrare a lemnului prin metode tradiționale) și prin crearea unui produs turistic ca loc de întâlnire între turiștii specializați și meșteșugarii locali în lemn. Pentru a-și atinge scopul, proiectul nostru are trei obiective specifice: 1. îmbunătățirea cunoștințelor despre patrimoniul imaterial al lemnului din regiune, prin cercetarea metodelor de prelucrare a lemnului, pentru a oferi o imagine de ansamblu asupra instrumentelor, tehnicilor și metodelor tradiționale de prelucrare a lemnului (tâmplărie, dulgherie și sculptură); 2. transferul de cunoștințe despre patrimoniul cultural imaterial al lemnului din regiune către părțile interesate, prin realizarea unui ghid de prelucrare a lemnului prin metode tradiționale (instrumente, tehnici și metode) și prin organizarea de ateliere de lucru specializate; 3. îmbunătățirea imaginea culturii regionale și a potențialului său turistic cultural printr-o campanie de comunicare, promovând regiunea ca destinație turistică comună pentru moștenirea sa culturală imaterială, în special prin conectarea meșteșugarilor locali în lemn cu o piață turistică specializată (lucrători în lemn care caută cunoștințe specializate).

Pentru mai multe informații despre obiectivele proiectului, rezultatele și activitățile viitoare, vă rugăm să ne contactați la: [email protected].

Comunicat de presă
Camera de Comerț și Industrie Maramureș

„Ipocrizia inspiră atîta dezgust încît noi am inventat politețea pentru a o ascunde, dar ea străpunge tot ceea ce-o acoperă și se trădează în orice împrejurare.” (Baza moralei, 1840)

Vorbim tot mai des și nu numai că vorbim dar și facem politică, vrînd nevrînd.
E adevărat că ne-am împărțit în două tabere antagonice atît la nivel de societate cît și la cel strict familial. Cu orice ocazie, unde se adună măcar doi, se pune de o dezbatere, care de multe ori se lasă cu scîntei, legată musai de politică.
Acum că au trecut sărbătorile și încă mai avem rezerve (stomacale) avem și energie de a ne implica în dispute cotradictorii.
Nu fac prozelitism pentru nicio „putere” ajunsă sau încă nu la „cîrma” bărcii fragile a democrației, mai mult pretinsă, din această țară.
Gîndesc și eu (deci exist!) cu materialul clientului și fac pe imparțialul, necunoscînd în profunzime labirintul întunecat al mașinațiunilor de tot felul, ci pot doar să constat cu dezamăgire că în spatele tuturor relelor ce se uneltesc, se află o mare de Ipocrizie!
Exact ca în cazul celor care neagă că ar asculta manele (ei fiind mari intelectuali), dar trag cu urechea și se zbînțuie pe ritmurile acestora. Dar nu recunosc și pace! Totul ca să nu se creadă că!
Așa și cu politica.
Se dezbat pe toate mijloacele și canalele de informare în masă cam aceleași știri, dar interpretate diferit (depinde de „interese”), dar în caz „că”, să scape cu fețele curate!
Din păcate, ceea ce lipsește în societatea noastră, este Asumarea!
Adică să fii consecvent într-o idee, s-o susții și să fii în stare chiar să mori pentru ea. (Cînd te gîndești că au existat asemenea martiri care au preferat să moară decît să abdice de la Crezul lor…)
Acum, noroc că s-a abolit arderea pe rug pentru o idee, idee care ție ți se pare dreaptă și care e îmbrățișată de mulți și nu aduce nici o „afectare” nici celor care nu cred în ea.
Au rămas însă alte metode de corecție pentru a fi pus „la zid”.
Oprobiul și linșajul mediatic sunt cele mai în vogă repercusiuni, inițiate de acei interesați să-ți închidă gura.
Se anunță anul 2025 ca un an jubiliar în lumea creștină, numit Jubileul Păcii. Se vor face acțiuni în acest sens, pelerinaje, colocvii, meditații, acte caritabile, salutare în aceste vremuri de războaie, ură, dezbinare! Dar oare de ce numai în sens declarativ se canalizează toate aceste acțiuni?
Dacă vreunul ridică capul și susține un discurs legat de aceste realități, care nu încurajează războiul, ura, nedreptatea, crima, este repede catalogat ca fiind extremist, legionar, pro-rus, anti-european, anti-nato, naționalist, etc. Sau îl fac nebun, vizionar, cu capul în nori, care nu trebuie luat în seamă.
Ne-am înrăit în așa hal că facem alergie la Normal, Iubire, Pace?…
Exact ca viermele din hrean. Încearcă să-l transbordezi într-un măr, că va pieri imediat! Lui îi place hreanul!
Probabil că ar trebui să ni se dea cu pipeta, picătură cu picătură cîte un dram de omenie, onestitate, bunătate, empatie cu cei din jur, să ne reîntoarcem la adevăratele valori care ne definesc ca oameni.
Sau nivelul de Ipocrizie ne-a inundat atît de mult încît ne e frică să recunoaștem că un asemenea discurs l-am gîndit și unii dintre noi, dar nu fiecare avem curajul de a recunoaște.
Întrebarea e… „și dacă nu va merge?”
Eu zic: Și dacă ar merge? De ce să nu încercăm măcar, să vedem ce n-am mai văzut, decît să perseverăm din rău în mai rău?!
Nu apăr niciun nume, apăr doar un principiu, cred că și zicala cu castanele din foc e tot românească.
Mai apar pe ici pe colo și Vîrfuri, însă se găsesc destui cu ciocanele pregătite gata să le dea în cap și să le tocească, aducîndu-le în faza de „nit”. E drept că depinde foarte mult și de materialul din care sunt făcute vîrfurile…

Simt nevoia să închei cu un citat anonim. Se pliază exact pe situația actuală.
„Guvernele impun justiția, dar ar putea ei s-o impună dacă n-ar fi violat-o mai întîi pentru a-și întemeia stăpînirea?
Fii sigur că un stat în care nu există pedeapsă pentru neobrăzare și pentru libertatea de a face orice sfîrșește prin a se prăbuși.”

Ileana PISUC

Foto: I. Mariș (lucrări de Adela Pop)

Nimeni nu putea crede. La început. Apoi?… Erau tot mai mulți acei care vorbeau. Dar, cum se întîmplă de cele mai multe ori, vorba umblă de la unul la altul încît nu mai știi ce să crezi, zicînd că-i o altă poveste din bătrîni, spusă de unul care nu văzuse bine „din cauza păharului de horincă în plus”…

Se amuza fumînd seara o țigară și stînd la taclale cu oamenii satului. Mereu se afla unul să înceapă o istorie de să te crucești. Mai ales după lăsarea întunericului. Dacă pînă atunci se vorbea despre o nefăcută petrecută în alt sat, mai apropiat sau mai îndepărtat, iată că acum parascovenia se întîmpla chiar în satul lor!

„Știu eu cine ia laptele de la vaci și nu poate fi alta. Știu că moșu’ vorbea de baba Pălăguță. A murit de mult, cam după moșu’. De atunci nu s-a mai auzit așa ceva la noi, în Strîmtura. Zîcea moșu’ că nu-i greu să afli făptașul: tri case-n stînga și tri case-n dreapta, nici o vacă nu dă lapte”.

„Așa zîcea și buna, că și ea știa. Zîcea că baba Pălagă n-avea nici o vacă, da’ umbla cu bărbînța de lapte la Sighet. Și venea acasă cu grămadă de bani. Vecinii de lîngă ea nu aveau lapte deloc de la vaci cu toate că le dădeau de mîncare ce-i mai bun: numa’ buraci și mălai. Da’ nu vedeau lapte! Or chemat și veterinaru’ care le-o zîs că el n-o văst așa vaci mîndre și sănătoase în viața lui”.

„Nime’ nu credea la început, da’ o văzut tăți și o-nceput lumea a se-ntreba după o vreme cum de numa’ tri case-n stînga și tri în dreapta nu dau vacile pic de lapte? Că pe toată ulița nu-i nici un bai…”

„Am grăit eu cu Părască lu’ Grățian. Știa de vara ori nepoata lu’ Măcuța, Ileana lu’ Mitruț din Săcel. Era muiere arătoasă, de nu se afla alta mai mîndră ca ea. Rîdea cînd vedea bărbații dîndu-se de ceasul morții ca să… Ducea  lapte la Borșa, la tîrg. Da’ pînă nu vindea tăt laptele, nime’ din tîrg nu vindea. Numa’ după ce ea pleca. Parcă-i fărmăcase pe tăți… Vasile a Baciului zîcea că are pe dracu-n ea. Știa Vasile multe, că umblase pe la școli dar nu uitase de satul său în care multe se-ntîmplau. Dar pe care auzindu-le „domnii” cei de la oraș s-ar fi strîcat de rîs. Pînă cînd ar fi pățit-o pe pielea lor! De aceea Vasile boscorodea niște vorbe încîlcite, ca pentru a scăpa de făcătură de s-ar fi abătut asupra lui”.

„Știa destule povești și baba Rodovica, da’ și de ea rîdeau, zicînd că-i „dusă”! Că nu aveau știință de ce pățise sărmana de ea în tinerețe. Ferească Dumnezău!”

El asculta detașat poveștile spuse. Asta pînă-ntr-o zi cînd hotărî că are de gînd să vadă ce și cum. Începuse urmărirea babei, notînd riguros tot ce făcea ea, pe ore. Nu trecu mult și văzu că tot a treia zi mergea la oraș, ducînd cele două bărbînțe pline cu lapte. N-avea nici o vacă în ocol. Atunci?… Uneori plătea pe unul cu „taxiul” ca s-o ducă la Sighet, la piață.

De cum se lăsa noaptea, el pleca tiptil, ca într-o plimbare. Nu se oprea pînă la casa babei care trăia singură. Căuta să nu fie văzut. Cum se însera devreme, nu era nici țipenie pe uliță. Într-o seară întîrziase pînă după miezul nopții. Îi lua ceva timp ca să ajungă. Dar ce urma să vadă avea să-i ridice părul în cap de spaimă. Plecase la mînăstire pentru trei săptămîni ca să-și revină din șoc, postind și rugîndu-se mereu, zi și noapte, fără hodină, cum îl învățaseră călugării. Care aflaseră multe slujind acolo unde vin oameni cu necazuri parcă din altă lume. Avînd credință că se vor mîntui. Dar călugării nu vorbesc niciodată despre cîte le-a fost dat să vadă…

Tare greu scăpase el de vedenia care-i bîntuia somnul.

Tocmai era la poartă și vedea grajdul pustiu și carul de afară. Nici urmă de boi și vaci! „La ce i-o fi trebuind carul?”, se miră el. Noaptea era neagră ca smoala iar tăcerea din jur îl speria. Ca atunci cînd parcă auzi un țiuit în urechi de atîta liniște nefirească, știind într-o clipită că vine ceva din altă lume ca să-ți tulbure pacea  din suflet. Un lucru necurat…

Un scîrțîit slab îi atrase atenția. În întunericul nopții văzu o arătare cocîrjată care ieșise din casă pe tăcute, îndreptîndu-se către grajdul fără animale unde aștepta carul. Își ținu respirația cuprins de acea spaimă de necontrolat  pe care o simți cînd pășești pe cărarea cît palma de pe creasta muntelui. Cînd în stînga și-n dreapta se cască genunea care te soarbe. Acel adînc nemilos care te îndeamnă să guști căderea imponderabilă în hău.

Miji ochii pentru a vedea mai bine în întuneric. Mogîldeața babei cocîrjate îl făcu stană de piatră cînd înțelese: în lumina sclipirii de lună străluceau coarnele ascuțite  și ochii de jăratic ai NECURATULUI călărind baba și îndemnînd-o cu copitele cum îndemni calul cu pintenii. Zguduită de lovituruile în coaste, baba mulgea de zor frînghia groasă ca brațul, legată de car. Se auzea clar țîrîitul laptelui muls din frînghie în bărbînța dintre picioarele ei! Nu se opri din muls pînă ce nu umplu ochi cele două bărbînțe. Ridicînd capul, baba privi luna. Din gura ei, larg deschisă, ieșea un abur verzui, fosforescent, strălucitor. Se prăbuși ca moartă lîngă car.

El ar fi fugit mîncînd pămîntul, năucit de groaza care-i cuprinsese sufletul. Dorea să urle, dar gîtul îi era strîns ca într-o menghină. Picioarele refuzau să-l asculte. Era paralizat, văzînd iar coarnele ascuțite și ochii de jăratic scînteind. Sta lîngă gard ca un animal căutînd apărare.

„Așa, babo!”, auzi el vocea scrîșnită a demonului, ca șmirghelul frecat pe sticlă. „Acum vii cu mine. Te-ai legat să-mi dai sufletul. Am făcut ce mi-ai cerut. A venit sorocul. Destui au băut laptele blestemat, neștiind de ce se îmbolnăveau. Vei plăti pentru toate relele. Ți-am pregătit culcușul în Talpa Iadului. Noi nu putem face răul dacă voi, oamenii, nu ne cereți ajutorul. Voi sînteți mai satanici ca noi, demonii!…”

Îl văzu scuturînd-o cu putere, fără milă. Trezită parcă din somn, baba se ridică iar demonul i se cocoță din nou în cîrcă. „Hai, acum. Destul am tăndălit!”, îi porunci  Acela. O lovea cu copitele în coaste ca îndemnînd un cal prea încăpățînat. Pînă să clipească, dispăruseră, purtați de vîntul iscat ca din senin. Pătruns pînă în măduva oaselor de o răceală de gheață, se dezmetici cu greu. Se ridică și plecă spre casă. În lumina lunii care arginta iarba acoperită de brumă, văzu clar baba cocîrjată alergînd cu Sărsăilă-n spate în sus, pe coasta dealului, către pădurea întunecată care acoperea munții din depărtare. Cînd abia îi mai putu zări, auzi un urlet nefiresc și încremeni pe loc.

Ajuns acasă, căzu vlăguit pe un scaun, cuprinzîndu-și capul în mîini. Se temea să n-o ia razna cumva. În cap, gîndurile vuiau ca o apă dezlănțuită. Să spună, cui?… Zbuciumul din cuget îl urmă chinuitor cînd căzu în somn.

Se trezise în zori, luînd-o la picior către casa babei pentru a mai vedea o dată locul. Înmărmuri de ce era acolo: uși deschise vraiște, ferestre bălăngănind cu geamurile sparte, lucruri aruncate de-a valma, de parcă o vijelie ar fi întors totul pe dos. Oale, ulcele, farfurii zăceau împrăștiate prin curte. Un pustiu stăpînea acum peste tot. Iar baba, nicăieri!…
Aruncînd o privire peste gard, putu vedea fără tăgadă cele două bărbînțe pline ochi cu lapte.
Și frînghia groasă ca brațul, legată în spatele carului, din care picura din cînd în cînd cîte un strop…

Nicolae Rădoi

Sursa foto: Pixabay