O carte în care cuvântul românesc vine de la Apşa de Mijloc, locul de naştere şi de trai al Anei Şiman, acolo unde „se naşte, se creşte/ se sfătuieşte / părinteşte”, locul unde „se-nvaţă, se povesteşte/ şi se vorbeşte/ româneşte”.
Poeta admiră natura, culorile unice ale toamnei. „Frunzele toamnei au înnebunit,/ s-au luat la întrecere/ care va rugini mai devreme şi mai frumos,/ şi-au colorat câmpul în aur şi roşu / uscat şi viu”.
Tot în aceeaşi poezie: „pământul adoarme într-un târziu/ […] / El stă cu noi să povestească /
despre fiecare frunză căzută,/ ce-l sărută”.
Poeta este parte din natură, natura face parte din fiinţa ei. Când peste toate acestea se găseşte acel „liant” care se numeşte inspiraţie poetică, apar versuri scrise cu sentiment şi cu efect pozitiv asupra celui care le citeşte.
„Ce este dragostea?” O întrebare pe care ne-am pus-o, poate de mai multe ori, fără a găsi răspunsul. Poate acum vom înţelege că dragostea poate fi „O simplă amăgire/ Cu zâmbet, lacrimi, suferinţe/ Dar o numim iubire”. sau poate fi „Iluzie dorită/ Când poţi din toate să jertfeşti/ Şi să fii fericită”.
Aşa cum îi şade bine unui poet, şi la Ana Şiman am dat de licenţe poetice, folosite pentru a veni în realizarea deplinei armonii a strofelor. „Dulci săruturi prin lunci/ Pofte nestăpânite,/ Să spun că-mi pare rău,/ Sincer, aş minte”.
Poeta iubeşte viaţa, natura, limba. „Zâmbetul copilului” înseamnă pentru ea mai multe aspecte, fiecare contribuind la apariţia unei „pietre preţioase”, din care scriu aici doar una (evident, mă refer la o strofă): „Zâmbetul copilului/ ocean de flori, care/ se deschid multicolore în zori”. E uşor, e plăcut, să mergem cu Ana Şiman dincolo de cuvinte…
Ana Şiman, căreia soarta i-a hărăzit să trăiască dincolo de hotarele ţării, face o pledoarie din suflet pentru limba română. Întâmplarea a făcut să citesc poezia „Graiul mamei” (şi întregul volum de poezii „Măria Sa, Cuvântul”) chiar de ziua noastră naţională. „Oricâte limbi ar exista,/ Cea mai frumoasă-i limba mea/ În ea măicuţa mea îmi cântă/ E dulce, e icoană sfântă!”. Ultima strofă a acestei poezii ar trebui să ne facă mai conştienţi că avem norocul că trăim în România şi putem vorbi româneşte oriunde şi oricând: „Fără de ea n-am niciun rost!/ Cum pot să uit tot ce a fost?/ Am o credinţă, un pământ/ Şi graiul maicii mele blând!”.
Să ne punem imaginaţia la lucru şi să ne „vedem” locuind, vieţuind şi oftând dincolo de hotare… „La Apsa de Mijloc/ se naşte, se creşte/ se sfătuieşte/ părinteşte./ La Apşa de Mijloc/ se-nvaţă, se povesteşte/ şi se vorbeşte/ româneşte./ La Apşa de Mijloc/ se ceartă, se iartă/ şi se iubeşte/ strămoşeşte”. E greu să nu fii cu ai tăi… „La Apşa, la mine acasă,/ se minte peste morminte,/ peste moaştele sfinte,/ peste dorul de mamă,/ peste tot ce ne cheamă”.
„Vis de unire” e firul de aur al acestei cărţi. Firesc, oful e prea mare… Şi de prea mult timp… „Mai curge prin mine/ Ca sângele-n vine/ Un vis de unire-/ Frăţească iubire”.
Aici poeta foloseste altă „licenţă poetică” şi scrie „vine” în loc de „vene”, dar construcţia se potiveşte perfect în strofă. Cuvântul „mine” se potriveşte perfect cu „vine”, nu cu „vene”, cum ar fi fost normal să apară.
Ana Şiman are un cult deosebit pentru tradiţiile strămoşeşti, pe care le vede pierdute, uitate. Măcar cămaşa strămoşească de şi-ar găsi locul de cinste pe care-l merită… „Tu, cămaşă strămoşească,/ Cum te-ai prăfuit în ladă/ Şi nu-i cine să te scoată,/A ta frumuseţe toată”.
Poeta nu se sfieşte să arate urâţenia de care suferă omenirea azi. „Ce timpuri mari trăim şi noi acum,/ Se sfâşie copii de foame-n drum,/ Iubire, demnitate, nu-s deloc/ E trist şi pare totu-a fi un joc”.
Poezia „Adresare I” îmi dă convingerea că nu se poate ca cineva care trăieşte în România să nu fie impresionat de versurile scrise de cineva care-i de dincolo!
„Doamne, de ce nu am aripi/ Să zbor,/ Să fiu mai aproape/ De cei ce gândesc/ Şi trăiesc româneşte?”.
Tot din aceeaşi impresionată poezie: „Doamne, prefă-mă-n văzduh/ Să mă cern,/ Să mă duc/ La fraţii de sânge/ S-ajung”.
Rămâne cuvântul, pe el nu-l poate interzice nimeni, el poate zbura liber! „Doamne,/ Îţi mulţumesc pentru cuvânt,/ Pentru ceea ce sunt/ Că pot durerea din suflet s-o spun/ Şi bucuria să-mi cânt”.
Versul e mereu în gândul poetei din Apşa de Mijloc, care are o temere: să n-o părăsească inspiraţia. „Mă simt înfăşurată în mrejele versului frumos/ Ca-ntr-o pânză de păianjen/ Dantelată-n alb imaculat/ Şi mi-e teamă/ Să nu se rupă vraja ei cumva”.
Natura (temă despre care am mai vorbit) şi veneraţia pentru părinţi sunt teme abordate cu succes de Ana Şiman. „Picură toamna cu frunze multicolore/ peste sufletul meu,/ peste meleagul de doine străbune,/ pe care-l iubesc,// Doamne, veghează asupra Lui/ şi asupra Ei/ şi-i fă nemuritori/ dătători de viaţă/ şi dimineaţă,/ poate cândva prin iarba Ta/ să poată visa/ altcineva, altcineva”.
Poeta ştie că nu poate schimba nimic din nedreptăţile lumii. Are o dorinţă pe care o văd pe viitor un fapt posibil. „Fă-mă, Doamne, de vrei,/ Căci poţi,/ Poveste pentru nepoţi,/Cu litere româneşti/ Pe care ai vrea s-o citeşti”.
Limba română este venerată de profesoara de limba română din Ucraina. E limba pe care, promite, „O vom cinsti de-a pururi/ Nu doar de sărbători./ O vom vorbi acasă,/ În drum, orinde-am fi,/ Spre-a ne cinsti străbunii/ Şi pentru-a dăinui!”.
Concluzia la care ajunge (ori)cine citeşte „Măria Sa, Cuvântul” este că (o citez mai departe pe Ana Şiman) el, cuvântul românesc „e ca un magician, care reuşeşte să străpungă şi să topească gheaţa tăcerii, să mângâie sufletele triste, […] să încurajeze, să dea speranţă”.
Şi mai e ceva: cuvântul uneşte lumi!
Horia PICU
Degeaba speri. Forțele cosmice, avînd un umor macabru, pot presa pe universul din care ai scăpat. Cel puțin, așa crezi. Cel puțin, așa speri.„Deșartă tot! Nu ține în tine! Vei înnebuni de voma întorcîndu-ți creierul pe dos!”
