Într-una din zilele săptămânii trecute am avut parte – publicul prezent la Biblioteca Municipală „Laurențiu Ulici” Sighetu Marmației – de o lansare de carte de excepție. Un volum monumental (aproape 800 de pagini) și un autor cunoscut nu doar sighetenilor pentru dragostea pentru cultură și pentru Maramureș. Domnul Ioan ARDELEANU-PRUNCU, autorul volumului „Victor Mihalyi și Lumea în Care a Trăit” (Editura Valea Verde, 2024), a gândit o carte extrem de bine documentată, ușor de citit, epică, cursivă. Deși abundent în trimiteri la documente și înscrisuri originale din  a doua jumătate a sec. XIX și începutul sec. XX, istoria familiei Mihalyi, respectiv viața celui ce avea să devină Mitropolitul greco – catolic al Ardelului, lectura „masivului” volum este captivantă, paginile din istoria nu foarte îndepărtată a Transilvaniei ne aduc în prim plan o lume agitată, tensionată, în care românii, prin conducătorii acestora, trebuiau să facă un adevărat „slalom” pentru a nu fi zădărnicite visurile lor de emancipare și chiar de unire cu Țara Românească.
Se ghicesc ușor – parcurgând volumul – presiunile la care erau supuși conducătorii românilor, încercându-se prin toate mijloacele  să se preia controlul acestora în numele unui imperiu care suferea din plin o criză identitară.

„Personajul” principal, mitropolitul Victor Mihalyi, este surprins de autor în complicata interacțiune cu autoritățile, ochii Vienei și Budapestei erau ațintiți spre românii care provocau frisoane în rândurile decidenților imperiului. În schimb, enoriașii greco-catolici îl iubeau și respectau pe mitroplitul numit de popor vlădica săracilor.

Istoria Maramureșului Istoric nu va putea ignora importanța familiilor nobile – din care au făcut parte și cea a Mihălenilor, Mănenilor etc. – care și-au asumat în epocă protejarea și educația poporului în primul rând pe baza conexiunii lor religioase.

Victor Mihalyi, mitropolit și academician, este personalitatea care a păstorit o parte importantă din românii care-și clamau identitatea și drepturile în anii premergători Primului Război Mondial și care a lăsat în urmă o comunitate românească conștientă de identitatea sa.

Lansarea cărții „Victor Mihalyi și Lumea în Care a Trăit”, moderată de editorul Ion Mariș, a fost o ocazie deosebită pentru cei prezenți de-a sublinia personalitatea mitropolitului. Mirela Buftea a citit mesajul primarului Sighetului prin care îl felicita pe autorul volumului, Ioan Ardeleanu – Pruncu, după care au fost invitați să-și exprimea opiniile dr. Teodor Ardelean (directorul Bibliotecii județene „Petre Dulfu”), conf. univ. dr. Gheorghe Mihai Bârlea, profesorul-poet Ion Petrovai, preotul Vasile Hotico, prof. Marius Voinaghi, jurnalistul pasionat de istorie Teofil Ivanciuc, muzeograful Alin Pralea, prof. Rodica Gheorghiu (care a oferit – din partea Corului Greco-Catolic „Cristos Regele Universului”, din care face parte și autorul volumului – d-lui Ioan Ardeleanu Pruncu un frumos aranjament floral), Ioana Dăncuș și Ileana Matus (managerul Centrului Cultural Sighet).

„Redescoperirea” personalităților care au marcat Istoria Maramureșului ar trebui să fie o preocupare constantă în devenirea intelectuală a fiecăruia dintre noi.

Felicitări, Domnule profesor Ioan Ardeleanu-Pruncu!

Brîndușa Oanță

Grupul „La Conacul Fotografilor” a expus vineri, 08 noiembrie 2024,  la Sala Radio – Radio România Sighet 115 fotografii, un mesaj comun transmis prin tema aleasă: „Mirajul Luminii”.

Imagini de la deschiderea expoziției puteți urmări în continuare:

Foto & Video, dr. Sorin MARKUS

Miercuri, 06 noiembrie 2024, la Centrul Cultural Pastoral „Iosif Mărturisitorul” din Sighet, Ioan BORLEAN a revenit pe simeze cu o nouă serie de lucrări de artă vizuală care au subliniat – o dată în plus – căutările artistului pentru a se (auto)defini, pentru a se prezenta publicului cu… „haine noi”.

Am fost surprins, am mărturisit-o și la vernisaj, de eliberarea și reinventarea cromatică pe care prietenul Ioan Borlean ne-o propune cu dezinvoltură, de trecerea – previzibilă pentru un artist care se respectă – la un grad extins de libertate senzorială, transferându-și gândurile pe pânze, cu tușe ferme izvorâte din cunoaștere și autocunoaștere.

Lucrările expuse (în două săli distincte) s-au conformat temei expoziției „Semne și simboluri identitare”, identitatea și „cartea de identitate” a artistului suferind o tranziție controlată de la un trecut „pașnic”, asumat artistic – o etapă necesară și benefică – la un prezent versatil, lipsit de constrângeri.
Simbolurile unor lucrări – expuse în prima încăpere – sunt conectate la istoria locală, fiind „inoculate” probabil în gena maramureșanului Ioan Borlean și reinterpretate – firesc – de artist prin propriul filtru imagistic. Simbolurile vernaculare, transpuse artistic în primul grupaj din expoziție, sobre și/ sau aparent „rigide” pe alocuri cu reminiscențe ale iconografiei (religioase, evident), sunt „depășite” stilistic de grupajul organizat într-un spațiu alăturat, delimitat fizic dar și metaforic, deschis modernismului. Am găsit, în cea de-a doua încăpere alocată expunerii lucrărilor lui Ioan Borlean, o altă abordare, un alt drum în găsirea identității stilistice, o îndrăzneală interesantă în a simplifica și moderniza temele/ subiectele supuse atenției publicului. Iar judecata publicului, subiectivă și prețioasă, poate – în cel mai bun caz – răscoli orgoliul artistului, fără a găsi rezonanța care să-l abată de la propria strategie.

Ioan Borlean și-a „expus” cu răbdare și încredere „însemnările” cromatice din noua etapă a vieții artistice, simte că a „consumat” eficient timpul și cred că de acum încolo își trăiește – mai puțin cuminte – visul.

Felicitări, prietene Ioan Borlean!… și… să-ți priască toate provocările în/spre libertate!

Ion Mariș

Cu toții am urmărit discursul doamnei Ana Blandiana la ceremonia de acordare a Premiilor Prințesa de Asturias pentru Litere, de la Oviedo, din 25 octombrie 2024, și parcă simți că nu poți trece prea ușor peste radiografia pe care Domnia Sa o face devenirii noastre: „latinitatea noastră, rămasă în exil la celălalt capăt al continentului, ne-a singularizat și ne-a dat, odată cu conștiința că suntem altfel decât cei din jur, sentimentul singurătății în istorie”. Este, aș spune, același sentiment pe care ți-l dă și lectura cărții lui Ioan Ardeleanu-Pruncu, Victor Mihalyi de Apșa și lumea în care a trăit – Editura Valea Verde, 761 pagini, cu o Prefață de prof. univ. Blaga Mihoc, și un CUVÂNT de ÎNTÂMPINARE de PS Vasile Bizău, Episcop al Eparhiei Greco-Catolice de Maramureș.
Volumul este structurat în cinci mari capitole (I. Familia nobiliară Mihalyi de Apșa, II. Dr. Victor Mihalyi de Apșa: Mitropolit de Alba-Iulia și Făgăraș, Membru de onoare al Academiei Române, III. Episcop de Lugoj, IV. Mitropolit de Blaj, V. Sfârșitul), beneficiază de 40 de Anexe (scrisori, memorii, Decizii, interpelări, articole de presă, fotografii, edite și inedite, dintre care se remarcă schița genealogică a familiei Mihalyi făcută de studentul Victor Mihalyi, p. 698), 7 pagini de bibliografie și fonduri de documente, 15 pagini valoroase de Indice de nume, respectiv o scurtă prezentare a activității Asociației „Firul Vieții” Sighet.
Această carte care se lansează azi, 6 noiembrie 2024, la Biblioteca Municipală „Laurențiu Ulici” din Sighetu Marmației, pe lângă faptul că ne relevă personalitatea excepțională a Mitropolitului greco-catolic Victor Mihalyi și a lumii frământate din Ardeal, de la sfârșitul secolului al XIX-lea, este despre latinitatea noastră, despre Biserică și limbă, despre patrimoniu, dar mai ales despre moștenire. Și, poate cel mai important, despre iubirea de Maramureș și pentru moroșeni. Firește, avem doi părinți, patru bunici, opt străbunici etc., care, la un moment dat, și-au pus speranțe în fiecare din noi că ne vom face datoria. Domnul profesor Ardeleanu-Pruncu scrie o minunăție de monografie, de-o claritate debordantă, în care ne arată cine suntem și, mai ales, care ne este obligația, adică ne face părtași la îndatoririle noastre. Ne determină să ne gândim la urmași, altfel spus, să-i urmăm exemplul. Mărturisesc că, într-o lume în care ChatGPT (de)scrie istoria, iar boții (deja) știu ce butoane să apese pentru a ne stârni emoțiile, mă încăpățânez să rămân optimist. Mă gândesc în acest sens și la articolul „Sfârșitul umanioarelor” din Dilema, nr. 34/2024 (https://www.youtube.com/watch?v=FfXEafsi19A), în care Mircea Dumitru afirmă că „faptele istorice sunt aceleași, dar felul în care decidem să le normăm sau să le gândim axiologic normativ depinde de foarte multe opțiuni religioase, politice, filozofice pe care le avem”.
Pentru că nu putea fi altfel, cartea este dedicată memoriei părinților, Ioan și Maria Ardelean, din familiile nobile Batin de Berbești, Țiplea (Cziple) și Pop (Kökényesdy) de Biserica Albă, „fiindcă și eu am trăit prin veacuri, în sângele străbunilor mei”, după cum mărturisește autorul. Citind cartea, mărturisesc că mi-am amintit de toți profesorii de istorie care m-au influențat/ marcat și m-am gândit la toți foștii mei elevi care astăzi predau istoria noilor generații de moroșeni. Sunt ferm convins că generația noastră nu este ultima interesată de istoria Maramureșului și că mai tinerii profesori vor ști cum să insereze în predarea standardizată, atât de-n vogă printre diriguitorii sistemului de învățământ actual, și elemente de istorie locală, în vederea deprinderii spiritului critic.
Ce ne oferă în esență această carte? Întâi de toate, un capitol dedicat familiei Mihalyi de Apșa (începând cu Mihai Mihalyi, paroh de Ieud, continuând cu un frumos medalion biografic dedicat academicianului Ioan Mihalyi de Apșa, care, la 1864, vorbea despre Codicele de la Ieud, și, în cele din urmă, cu ultimii Mihăileni și influența Domnișoarei Lucia Mihalyi de Apșa asupra autorului), genealogia și implicațiile acesteia în rezistența românească prin limbă, cultură și biserică; am reținut în mod deosebit latura formativă a acesteia, evocarea unei lumi apuse, deslușirea încercărilor prin care a trecut Biserica Greco-Catolică (rezistența la maghiarizarea școlii, a administrației și, în final, a Bisericii, prin înființarea Episcopiei de Hajdudorog, 1912), eleganța răspunsurilor de bun simț celor care diminuează importanța Mitropolitului Victor Mihalyi, vlădica săracilor, legăturile de familie surprinse în miile de note de subsol, și multe alte aspecte notabile, dar las Domniilor Voastre plăcerea descoperirii lor în paginile acesteia.
Ambiția autorului, exprimată în cuvântul introductiv, de a-l readuce în memoria maramureșenilor, este pe deplin justificată, cu atât mai mult cu cât Mitropolitul Victor Mihalyi nu se regăsește în volumul 100 de ani de la Marea Unire. 100 de personalități care au făcut istorie (2018). Este într-adevăr o carte-eveniment (sau reparație morală), care ne invită să cinstim memoria unui înaintaș demn de respect și considerație, fără de care nu se poate scrie istoria Maramureșului și a Ardealului. Iar cuvintele lui Alexandru Papiu Ilarian (1862), care deschid volumul, n-au fost alese întâmplător: „O națiune ce nu-și cunoaște istoria se aseamănă ființelor lipsite de memorie; ea nu cunoaște legătura logică și necesară între trecutul, prezentul și viitorul său; ea nu se cunoaște pe sine însăși.”

Marius VOINAGHI

Sonet în Carpați

Iar lin coboară soarele în seară
În marea verde-a munților Carpați,
Stau brazi ca lumânările de ceară
Și-n arșiță, și-n sloată – nemișcați.

Privesc din vârf în depărtări albastre,
Privesc în sus spre cerul înstelat –
Retranslatori ai visurilor noastre
Spre cel mai mare și iubit Prelat.

N-au fire, nu au cabluri, n-au Wi-Fi-iuri,
Comunică cu Dânsul în direct,
N-au login, n-au parolă, au doar graiuri,
Acolo înțelese-n mod perfect.

Stau brazi în munți cu rădăcini adânci,
Sorbind de veacuri măduva din stânci…

Iubita mea…

Iubita mea, la răsărit de vers
Când rimele își caută menirea
În ochii tăi văd iarăși omenirea
Și al vieții noastre univers.

Iar ramuri de poem ni-i azi iubirea
Chiar dacă timpul e puțin pervers,
Sărutu-i fără vre-un efect advers,
Zidindu-ne din clipe dulci trăirea.

Pe verzi cărări scăldate în parfum
De teii care stau în rugăciune,
Mai savurăm dulceața lor și-acum

Ascunsă într-o tainică minune,
Având prin veacul nostru-același drum,
Același nimb și aceeași stea anume!

Iar mâna ta…

În largul unei seri când parcă luna
E în concurs cu farul de mașină,
Aceeași poezie mă încearcă
Când iar resimt atingerea-ți de mână.

În pletele-ți ce cad ca o cascadă
Peste gândirea mea împrăștiată,
Văd o poveste fără de tăgadă
Și un enunț la ce visam odată.

Și dacă pulsul bate cu frecvență
Trezind din somn rețeaua sanguină,
E că te simt nu prin corespondență,
Ci-n miez de noapte tu mă ții de mână…

Acel poem ce murmura aseară
S-a destrămat în noaptea cea de vară…

(din volumul „Pe creste de cuvinte”)

* * *

Nicolae ȘAPCĂ, poet, publicist, editor. Născut la 25 martie 1968 în satul Iordănești, raionul Hliboca, regiunea Cernăuți (Ucraina). A absolvit Școala nr. 1 din Iordănești (1983), Școala medie din Carapciu (1985), Facultatea de Filologie a Universității de Stat din Cernăuți (1992). Traducător (1989), reporter (1991), redactor pentru emisiunile în limba română (1992-1998) la Radio Hliboca, reporter la ziarul republican „Concordia” (1995-1998), redactor-șef al ziarelor regionale „Novyi den” și „Monitorul bucovinean” (din 1998).
Fondează și conduce Editura Nicolae Șapcă (1993-2013). Vicepreședinte al Societății pentru Cultura Românească „Mihai Eminescu” din regiunea Cernăuți (din 2010). Membru al Uniunii Naționale a Jurnaliștilor din Ucraina  (din 1992).
Este autorul volumelor „Roua sărutului” (Hliboca, 1998), „Aici e inima mea” (Hliboca, 2009), „Eternul dor” – publicistică (Cernăuți, Ed, Druk Art, 2018), „Pe creste de cuvinte” (Cernăuți, Ed, Druk Art, 2023), „Aici nicicând nu-și scutur’ floarea merii” (Cernăuți, Ed. Bucrek, 2024) ș.a.
Îngrijește și editează zeci de volume de folclor, poezie, publicistică. Decorat cu Distincția Onorifică a Consiliului regional Cernăuți „Pentru merite față de Bucovina” (2018).

Volumul de sonete „Pe creste de cuvinte” (Editura Druk Art, Cernăuți, 2023), a fost onorat cu Premiul pentru Poezie al Editurii Valea Verde din Sighet, în cadrul Festivalului Internațional de Poezie, ediția 51, 2024.

Salut, Sighet!

Vernisajul unei expoziții surprinzătoare a avut loc la începutul lunii octombrie a.c. la Biblioteca municipală „Laurențiu Ulici” din Sighet, protagonist fiind un artist vizual cu un background medical veterinar complementar.
Arnold-Antal Hegedűs „cel tânăr” calcă cu mare fermitate dar și cu pasiune pe urmele tatălui său, pictorul Ștefan-Istvan Hegedűs, cel care a introdus o primă „inovație” în peisajul artistic local, pictura pe… doage. Dacă seniorul Ștefan-Istvan Hegedűs este deja cunoscut și dincolo de granițele României (descinderile lui la Vaja – Ungaria sunt o dovadă a recunoașterii transfrontaliere), Arnold-Antal Hegedűs fiul – în virtutea moștenirii artistice din familie – depășește cu o mai mare viteză și fantezie genele tatălui extrapolând dar și integrând distanțele și înălțimile.
Tânărul medic veterinar – care unește în mod fericit pasiunea/ plăcerea cu abilitățile  formale – își semnează creațiile cu un bisturiu cromatic ce combină „răceala” craniilor cu căldura peisajelor rememorate.
Pentru a-l înțelege pe Arnold-Antal trebuie să străbatem munții și să doborâm înălțimile utilizând un piolet vizual nonconformist.
Am ezitat să public materialul filmat „sec” cu lucrările lui Arnold fără să atribui culorii – concomitent – și sunet; am parcurs imagistic itinerariile artistului și am selectat muzica pe care mi-aș dori să o ascult. Nu doar pentru accentuarea aventurii cromatice am găsit – cred – simbioza optimă audio-vizuală, am încercat să-l decodific în felul meu pe tânărul artist și – nota bene – să-mi exprim bucuria și aprecierea pentru lumea lui ascunsă privitorului neatent. Să privim și să „ascultăm”… culorile!

Pentru Arnold-Antal, prima expoziție personală de la Sighet este o „stație”, o „tabără de bază” firească în ascensiunea pe care conștient și-a asumat-o.
Felicitări Arnold-Antal Hegedűs și – sunt sigur! – vom mai auzi multe evaluări/ analize laudative despre lucrările tale.

Foto, video & text: Ion MARIȘ

N.A.: Am preluat „suprapunerea” muzicală de pe Music by Trygve Larsen from Pixabay  – Corea Peace

Marți, 22 octombrie 2024, de la ora 13:00, a avut loc la Muzeul de Istorie – Arheologie Sighet (Piața Libertății, nr. 16) din cadrul Muzeului Maramureșan Sighet vernisajul expoziției dedicată atelierelor fotografice care au activat/ funcționat în Sighet în perioada cuprinsă între anii 1866-1950.

În continuare puteți viziona un video-documentar de la acest eveniment: 

Foto & Video, dr. Sorin Markus

Speram ca atunci când urma să revin cu un articol să fie unul vesel, probabil despre noile schimbări ce au loc în viața mea, însă o întâmplare de zilele trecute m-a făcut să abordez un subiect mai serios de data aceasta și mai exact rușinea de a vorbi despre sănătatea mentală, anxietate, depresie și terapie.
Moartea lui Liam Payne a zguduit profund milioane de oameni din întreaga lume, eu fiind unul dintre ei. Un artist iubit, o figură publică… ce părea să aibă totul – succes, faimă, talent – dar care, dincolo de reflectoarele scenei, se lupta cu demoni invizibili. Depresia, anxietatea și hate-ul din online au jucat un rol devastator în viața lui, lăsând în urmă o pierdere tragică și două întrebări apăsătoare: de ce ne este greu să vorbim deschis despre sănătatea noastră mentală? De ce continuăm să fim răi în mediul online, chit că este vorba despre o persoană publică?
Pentru mulți dintre noi, rușinea de a admite că suferim este aproape copleșitoare. Ne temem de judecata celor din jur, de stigmatizarea care vine odată cu recunoașterea faptului că, indiferent de vârstă sau statut, ne confruntăm cu probleme ce nu pot fi rezolvate pe cont propriu. Moartea lui Liam ne amintește că depresia nu discriminează – poate aftecta pe oricine, chiar și pe cei care par invincibili. Totodată, tragedia sa subliniază o realitate dureroasă: cultura tăcerii și a negării ne împinge adesea într-un colț întunecat, unde singurătatea devine o povară prea greu de dus.
Acest articol nu este doar un omagiu adus unui suflet pierdut, ci și un apel la acțiune. Este timpul să vorbim deschis despre sănătatea noastră mentală, să lăsăm rușinea deoparte și să înțelegem că a cere ajutorul nu este un semn de slăbiciune, ci un act de curaj. Să discutăm despre depresie, anxietate și presiunea pe care hate-ul din online o pune asupra noastră – pentru că tăcerea nu face decât să alimenteze suferința.
În rândul adulților, dar și al adolescenților, există o rușine generalizată în a recunoaște că sănătatea mentală are nevoie de atenție. În multe societăți, inclusiv în cultura noastră, recunoașterea faptului că te confrunți cu depresia sau anxietatea este percepută adesea ca un semn de slăbiciune. Ne temem că vom fi judecați sau respinși, că vom fi considerați „prea sensibili” sau „incapabili să facem față”. Pentru mulți bărbați, în special, presiunea de a fi „puternici” și „stabili” adâncește și mai mult această rușine. Această tăcere devine o mască  pe care o purtăm pentru a menține aparențele, în timp ce în interior ne simțim din ce în ce mai pierduți.
Această rușine nu doar că ne împiedică să cerem ajutor, ci ne izolează. Ne face să credem că suntem singuri în suferința noastră, când, în realitate, milioane de oameni se confruntă cu aceleași probleme. Depresia și anxietatea nu aleg după vârstă, statut social sau gen – ele pot afecta pe oricine. Să vorbim deschis despre ele este primul pas spre vindecare, dar și spre a sparge acest stigmat dăunător care ne ține prizonieri în tăcere.
Cum spuneam și la început, moartea lui Liam Payne ne-a zguduit pe toți. Un artist cunoscut, iubit de milioane de fani, care părea să aibă tot ce și-ar fi dorit – faimă, succes, talent. Cu toate acestea, Liam nu a ascuns niciodată faptul că se confrunta cu depresia. De-a lungul carierei sale a vorbit deschis despre presiunile pe care le simțea și despre greutățile care îl măcinau. Această deschidere a fost un semn clar că, dincolo de fațada de artist de succes, Liam era un om care cerea, indirect, ajutor. În spatele zâmbetului său molipsitor se ascundea un suflet rănit, nu un suflet rău.
Dar, în loc să primească sprijin și înțelegere, Liam s-a confruntat cu valuri de hate în mediul online. Critici, mesaje pline de jigniri și atacuri personale – toate acestea au adâncit rănile deja provocate de depresie. Pentru el, hate-ul online nu a fost doar o răutate trecătoare, ci a devenit o povară emoțională care l-a împins și mai departe în întunericul în care deja se afla. Într-o lume în care ar fi trebuit să găsească alinare și sprijin, a fost întâmpinat cu ură și respingere, mai ales după ce One Direction au luat o pauză care până la urmă a devenit confirmarea unei despărțiri.
Fiecare mesaj negativ, fiecare comentariu toxic a contribuit la un sentiment crescând de neîncredere și izolare. În mod tragic, aceste cuvinte de ură au devenit pentru Liam o confirmare a celor mai întunecate gânduri pe care depresia i le aducea: că nu este suficient de bun, că nu merita să fie iubit, că toată lumea îl urăște. Deși el a încercat să vorbească despre suferința sa, lumea din jur a răspuns cu o tăcere dureroasă sau, și mai grav, cu ură. Iar acum țin să menționez că nu sunt de acord cu toate acțiunile lui Liam, dar fiecare om duce o luptă interioară de care noi nu știm, iar amenințările și hate-ul nu vor ajuta în niciun mod acea persoană să devină mai bună, mai ales când persoana respectivă spune că vrea să se schimbe și că regretă acțiunile făcute.
Cazul lui Liam Payne ne forțează să privim cu atenție efectele devastatoare pe care le poate avea hate-ul din mediul online. În epoca rețelelor sociale, cuvintele noastre călătoresc rapid, ajungând la persoane care, poate, sunt deja într-o stare emoțională fragilă. Deși hate-ul poate părea inofensiv pentru cel care îl aruncă în online, pentru cei care îl primesc, efectul poate fi devastator.
Comentariile negative nu sunt doar simple cuvinte – ele pot răni profund și pot agrava problemele deja existente de sănătate mentală. Persoanele care se luptă cu depresia sau anxietatea sunt extrem de vulnerabile la aceste atacuri. Pentru ele, fiecare comentariu dur poate alimenta gânduri autodistructive și poate întâri sentimentul de izolare și neîncredere în sine.
Este crucial să conștientizăm puterea cuvintelor noastre. În spatele fiecărei postări sau imagini pe care o vedem pe rețelele de socializare se află un OM REAL, cu emoții și lupte personale. Este timpul să ne asumăm responsabilitatea pentru felul în care ne comportăm online și să încurajăm un mediu mai empatic și mai susținător.
Pentru mulți dintre noi, a recunoaște că avem nevoie de ajutor este înfricoșător. Ne temem că vom fi judecați, că oamenii din jur nu ne vor înțelege sau că vor crede că nu suntem capabili să ne descurcăm cu viața. Această teamă de a cere ajutor devine o barieră invizibilă, dar extrem de puternică.
Tăcerea însă NU este o soluție. A cere ajutor este un semn de curaj, nu un semn de slăbiciune. Este un prim pas spre vindecare și spre a ne recăpăta controlul asupra vieții noastre. Fie că alegem să mergem la terapie, să vorbim cu un prieten apropiat sau să căutăm sprijin într-o comunitate online, este esențial să nu ne închidem în noi înșine. Sănătatea mentală trebuie să fie o prioritate, iar a vorbi despre suferințele noastre ar trebui să fie normalizat, nu stigmatizat.
Pierderea lui Liam a venit ca un mare apel la trezire pentru mine. Ne arată cât de urgent este să schimbăm modul în care discutăm despre sănătatea mentală. Fiecare dintre noi poate juca un rol în crearea unei culturi a empatiei și a sprijinului. În loc să răspundem cu ură și judecată, trebuie să oferim compasiune și înțelegere. Fiecare gest mic de bunătate poate face o diferență enormă pentru cineva care se luptă cu propria minte.
Așadar, haideți să începem să vorbim deschis despre depresie și anxietate. Să nu ne fie rușine să cerem ajutor atunci când avem nevoie și să oferim sprijin celor din jurul nostru. În fața luptei cu sănătatea mentală, tăcerea ucide. Dar cuvintele, atunci când sunt pline de bunătate și înțelegere, ar putea vindeca. Iar atunci când împrăștiem ură asupra cuiva în mediul online să nu uităm, la finalul zilei, că persoana aceea este un om, un frate, o soră, copilul sau părintele cuiva, la fel ca noi toți.

Liam Payne a fost mai mult decât un artist; a fost un om care a purtat cu el atât de multe emoții și vulnerbilități, împărtășindu-le cu lumea într-un mod sincer și profund. Moștenirea lui va rămâne vie prin muzica și amintirile pe care le-a lăsat în urmă. Ne-ai învățat că nimic nu e greșit în a cere ajutor și că deschiderea sufletească este un act de curaj. Versurile din „Hey Angel” rezonează cu această pierdere și ne amintesc că, undeva, Liam veghează asupra noastră: „Hey Angel, do you look at us and laugh, when we hold on to the past? Hey angel, I wish I could be more like you, do you wish you could be more like me?”. Acum Liam este eliberat de suferințele sale, un înger care va rămâne mereu în inimile celor care l-au iubit și admirat. Ne vei lipsi profund Liam, dar vei fi mereu o lumină care strălucește deasupra noastră.

Antonia Ilaria Ștețiu
Studentă, ASE București

Ediția din acest an a Festivalului Internațional de Poezie de la Sighet s-a desfășurat readucându-l în prim-plan pe poetul și pictorul Gheorghe Chivu (n. 1912 – d. 1986), primul președinte – la primele câteva ediții – al acestui festival. Festivalul (botezat inițial „Laude-să omul și țara”) născut în epoca partidului unic, a devenit cu trecerea timpului și democratizarea României un reper cultural național iar anvergura acestuia a depășit granițele țării.

Ediția din acest an a fost „oficializată” de ruginiul toamnei, de anii scurși prin porii Sighetului și a bucurat – mai ales – generația poeților consacrați încă din debutul romantic al festivalului.

Foarte mulți poeți și mulți laureați (foști și actuali) au fost prezenți încă din prima zi (17 octombrie 2024) la Sighet iar „internaționalizarea” a fost asigurată de românii noștri trăitori și creatori în țările din jurul nostru: Ana Șiman (Apșa de Mijloc – Ucraina), Nicolae Șapcă, Gheorghe Ungureanu, Gheorge Bodnariuc (Cernăuți – Ucraina), Vasile Barbu (Uzdin – Serbia).

În continuare un scurt montaj video cu poeții noștri… internaționali și lista laureaților prezentei ediții (cu precizarea că Premiul Editurii Valea Verde Sighet a fost acordat în acest an poetului cernăuțean Nicolae Șapcă).

Premiul OPERA OMNIA  – ION CRISTOFOR;
Premiul pentru CRITICĂ LITERARĂ: Premiul „LAURENȚIU ULICI” – Delia MUNTEAN și Daniela SITAR TĂUT și Premiul „AUGUSTIN COZMUȚA”– Daniel MARIȘ;
Premiul Editurii VALEA VERDE – Nicolae ȘAPCĂ (Ucraina);
Premiul pentru Manuscris – debut (nu s-a acordat);
Premiul pentru VOLUM – Victoria MILESCU și Carmen Tania GRIGORE;
Premiul pentru VOLUM DEBUT– Mircea COVACI;
Premiul Special al Juriului: Marilena APOSTU și Daniel BOZGA;
Premiul „Revistei Limba Română” (Chișinău) – Ana ȘIMAN (Ucraina);
Premiul „GHEORGHE CHIVU” – Mihaela PODUȚ IENUȚAȘ;
Premiul „ION ZUBAȘCU”- Flaviu Claudiu MIHALI;
Premiul Revistei „CONVORBIRI LITERARE” –Liviu COROIU;
Premiul Revistei STEAUA –  Carol Daniel SABĂU;
Premiul Revistei CRONOGRAF – Gheorghe POP;
Premiul CAIETE SILVANE- Emil Mircea NEȘIU;
Premiul „NORD LITERAR” – Dumitru TÂLVESCU;
Premiul POESIS – Dragoș NICULESCU;
Premiul MIȘCAREA LITERARĂ – Petru RACOLȚA;
Premiul CENTRULUI CULTURAL SIGHET –  Dana BOTA LAZĂR și Aurelius BELEI;
Premiul ACTUALITATEA LITERARĂ – Florina JUNCU.

Președintele juriului a fost prof. univ. dr. Ovidiu Pecican (membru al Uniunii Scriitorilor din România).

Foto, Video & text: Ion MARIȘ

Sinagoga „VIJNIȚER KLOIZ” din Sighet,  a fost accesibilă publicului larg sâmbătă, 19 octombrie 2024, de la ora 20:00, în cadrul unui eveniment emoționant de prezentare, introspecție și comemorare: „NOAPTEA SINAGOGILOR DESCHISE”.

Foto & Video, dr. Sorin MARKUS

La Muzeul Etnografic al Maramureșului „Francisc Nistor”, Joi, 17 octombrie 2024, a avut loc vernisajul unei expoziții de pictură cu lucrările poetului și pictorului Gheorghe Chivu (1912 – 1986).

Vernisajul expoziției, cu lucrări aflate în custodia Muzeului Maramureșean și din colecția familiei Gelu Zaharia, a fost un eveniment important din cadrul Festivalului Internațional de Poezie Sighet, 2024, ediția 51.

Foto & Video, dr. Sorin MARKUS

Joi, 17 octombrie 2024, la Biblioteca municipală „Laurențiu Ulici” din Sighetu Marmației a fost lansat volumul „Poezii de nes(u)pus”, autor, prof. Nicolae Rădoi. La întâlnirea cu poetul Nicolae Rădoi au participat conf. univ. dr. Lazăr Popescu, membru al Uniunii Scriitorilor din România dar și numeroși prieteni ai autorului.

Foto & Video, dr. Sorin MARKUS

Sukkot/Sukot/ Sucot este Sărbătoarea Corturilorsau a Colibelor, este o sărbătoare biblică celebrată în a 15-a zi a lunii ebraice Tișri (sfârșitul lunii septembrie până la sfârșitul lunii octombrie), una dintre cele trei mari sfinte sărbători biblice evreiești, poruncită de Dumnezeu în Pentateuh, (care încep cu Ziua Trâmbițării, continuă cu Ziua Ispășirilor ori Yom Kippur), cu ocazia cărora, este poruncit ca întreg poporul să făcă pelerinaj la Templul din Ierusalim. Este o sărbătoare a recoltelor și de recunoștință, care se ține după încheierea secerișului și după culesul roadelor de toamnă, în amintirea celor patruzeci de ani de pribegie în pustie.
Sărbătoarea ține șapte zile, începând cu o zi de odihnă – în ebraică „Yom tov” (zi bună) – când muncile sunt interzise, apoi este urmată de zilele intermediare „Chol hamoéd” și se încheie tot cu o zi de odihnă „yom tov”, în ziua „a opta”, Șemini Ațeret, zi festivă de încheiere. Cuvântul ebraic sucōt este pluralul de la suca, colibă ori cort, și este o construcție temporară cu pereți acoperiți de „sacah” (material vegetal cum sunt ramuri de copaci ori lăstari de bambus).
Suká are menirea să evoce lăcașurile fragile în care israeliții au locuit în cei 40 ani de drum prin pustiu după ieșirea din robia egipteană. În timpul sărbătorii mesele se servesc în această suká, iar unii și dorm în ea în cursul nopții. În fiecare zi a sărbătorii, membrii familiei recită o binecuvântare asupra lulavului (buchetul cu trei rămurele) și a etrogului (chitra) (Arbaat Haminim, adică cele patru specii de plante).
Conform profetului Zaharia, în era mesianică Sucot va deveni o sărbătoare universală și toate popoarele vor face anual pelerinaj la Ierusalim și vor sărbători în orașul sfânt.

Vă invităm să urmăriți discursul de Sukkot al domnului David Lieberman:

Foto & Video, dr. Sorin MARKUS