Mereu grăbit cu punerea întrebărilor, n-are timp să asculte răspunsurile.

Ascultînd răspunsurile înainte de a pune întrebările, ar avea șansa de a nu deveni ridicol. Nu-și permite acest risc… Alege să devină ridicol!

El trebuie să fie penibil pînă la excelență. Și chiar „excelează” aici!… MODERATORUL e, de obicei, o EA. Îndeobște atrăgătoare ca prezență grafică. Vîrsta? Cam 30 de ani + către – 50. Cînd ultimele pulsiuni, reprimate sau nu de trecerea timpului necruțător și ireversibil, arată fără tăgadă „Balada lu Toma a lu’ Moșu”(!!!). Ale cărei versuri spun atît de clar: „Să-ți arăt la bătrînețe/Ce-am plătit la tinerețe!”

Dacă nu se umple de ridicol, înseamnă tăieri salariale: a nesocotit grav „politica p(r)ostului”, care spune să nu se rușineze de nimic. A învățat asta de la „șefu-tzu” ei, unul văr cu „sun-tzu”! (Să nu te miri dacă citește „san ța”, că a trecut pe lîngă limba engleză de mică…)

Dă lecții valorice – își permite la cei -35 de ani, neinteresînd-o principiul care spune „Primum vivere. Deinde philosophare…”.

Eh, ce ți-e și cu „francejii” ăștia…

Ea îți spune doct că „francejii au creat francizele”! Înmărmurești auzind asta. Mai tare decît „Înmărmureanu” prevestind un cutremur care a avut loc acum trei săptămîni…

MODERATOAREA te privește. Pare să înțeleagă ce-i spui. Asemenea lui TUCKER CARLSON la interviul cu PUTIN. Îți ia ceva vreme pînă să-ți dai seama că n-o interesează nimic din ceea tu încerci să comunici. EA e cu ochii pe întrebările de pe foaie. „Se înfoaie” cînd își dă seama că nu te poate aduce „la ordine”. E clar că acasă dă ordine. Executate întocmai și la timp de tălîmbul de lîngă ea. Ca să n-o supere!… Că dacă o supără, îl pune la regim hormonal o lună…

Se vede clar că s-a pregătit masiv „în nervii capului” pentru interviu: a stat trei ore la coafor și la cosmetică!… Aici are acoperire totală!

Abia aștepți s-o ștergi de acolo ca să te „machiești ” și tu. Amestecînd vodka rusească Stalinskaya cu Xtasy. Dacă tot intri la pîrnaie, măcar să bei cea mai bună vodkă rusească!

Nu înțelegeți ce vorbesc eu, nu-i așa? Tare bine vă „prea faceți”!…

Puneți mîna pe… vodkă! E mai greu cu cartea…

COMENTATOAREA e oripilată atunci cînd o anunț că scriu NUMAI cu STILOU CHINEZESC AVÎND PENIȚĂ RUSEASCĂ DE AUR, cum era odinioară! Sper zadarnic să ratez Gulagul. Șansele mele tind către zero. Accept situația „Că nu sînt vremurile sub om, ci omul sub vremi” ne mai spune „cronicariul”, rozînd din grindă mai abitir decît timpul. Vreau să o aduc la înțelegere. Care? A orice… „90% e gata din prima. Apoi finisez ceea ce mi se pare nelalocul său”. E oripilată de mărtuirsirea mea. Abia aștept să mă confesez unui PLAY BOY AL ORTODOXIEI DE CUMETRIE. Unul care ține în frigider flacăra sfîntă adusă de la JERUSALEM. Ca să nu se altereze… Termin confesiunea către SCUTURATUL-DUNĂRII-DE-JOS. Nefiind sperjur, evit „complicățiile”!

Vorbesc așa cum scriu: pentru omul care trudește zilnic; ai căuri copii mor cu zile pentru că n-a avut bani de șpagă pentru doctorii prestatori de „servicii secrete” după ce au prestat „jurămîntul lui HYPOCRIT”!; medicul milostiv există; nu l-a găsit el… Ghinion!…

„Ăla care nu citește”, zic eu, pe alt subiect. „Acela”, mă corectează ea doct. Am doar 40 de ani de învățămînt, deci nu am ce s-o-nvăț. Știe tot!

Încerc să-i dibui creierul. Cutia ei craniană are 5 cm grosime. Rezistentă. La orice vine dinafară. Greu, găsim creierul. Cam cît nuca. S-a dilatat… Zgîtia pune întrebări. Nu așteaptă răspunsul. Știe ea mai bine. A ajuns pe merit COMENTATOARE…

Sînt mîndru văzînd asta. Din acest popor mă trag și eu. Ce viitor!…

Prietenii sînt oripilați. Mă cunosc bine. „Cum accepți?”, întreabă ei. Le spun simplu: „E un test personal. Dacă scap teafăr, nu mă mai atinge nimic”. Scap teafăr. Rîndurile astea certifică.

Nu oricine își permite infatuarea găunoasă a celui oprit la mijlocul unei evoluții discutabile, luîndu-și dreptul de a te taxa. De a-ți arăta, dîndu-ți peste nas. „ Că știe el mai bine…”

Mă cufund liniștit în subcultura care a generat ceeea ce trăim, prin acea ultimă generație: „Fără principii, fără educație…”

Aud șoferul de autobuz dezafectat întrebînd: „Coboară cineva?” Lumea tace mîlc. Tac și eu, chitic.

Păi, cine să mai îndrăznească?…

Nicolae RĂDOI

Foto: I. Mariș

Asociația Cultura Gratia Urbis – deși înființată cu doar trei ani în urmă – este un „actor” important în peisajul cultural sighetean. Pentru a cunoaște mai bine activitatea asociației de până acum dar și din dorința de-a  afla ce proiecte are în stand-by, pentru anul în curs, am avut o discuție cu doamna Andreea Biro, președinta ONG-ului sighetean.

Ion Mariș (I.M.): Doamnă prof. Andreea Biro, știu că ați implementat câteva proiecte interesante în orașul nostru. Pentru cititorii noștri v-aș ruga să menționați cele mai importante activități/ proiecte pe care le considerați de… succes.
Andreea Biro (A. B.):  Eu le consider pe toate de succes! Pentru că din fiecare am învăţat şi prin fiecare mi-am apropiat oameni: tot mai mulţi, minunaţi cu toţii, din diferite bresle, de vârste variate (de la 2 la 85 de ani!). Un uriaş succes şi o imensă emoţie a fost atunci când am reuşit să aducem un spectacol de balet clasic la Sighet, pentru prima oară după 35 de ani (Spărgătorul de Nuci, la Ballroom Miraj, în februarie 2020), dar şi când, în vara aceluiaşi an, în aceeaşi locaţie, l-am avut oaspete pe titanul Eugen Doga, în spectacolul, Simfonia Iubirii – moment care marchează şi primul proiect de anvergură cu cel mai important partener al nostru, Opera Vox; sau fabulosul spectacol de balet Carmen, în regia bunului nostru prieten Vlad Sebastian, apoi cele deja două spectacole Trei Tenori Italieni care ne-au trecut pragul, dezbaterile găzduite, ori expoziţiile de artă vernisate din postura de amfitrion!

I.M.: Ce impact considerați că are Asociația dumneavoastră pe „scena” culturală sigheteană?
A. B.: Impact…? Nu urmărim neapărat să fim de impact, pentru că prea mulţi fac lucruri în oraşul ăsta al nostru, cu ochii pe câştigul de imagine! Eu am decis, alături de sora şi soţul meu, în urmă cu vreo 4 ani, că trebuie să facem ceva, atât ca tribut faţă de memoria părinţilor noştri, cât şi ca reacţie la scăderea alarmantă a standardelor de valori, a aşteptărilor omului obişnuit din Sighet. Vorba aia, dacă îi oferi constant omului non-valoare, va ajunge s-o aplaude extatic. Nu mi se pare normal să ne comportăm ca un… oraş rural: să avem un muzeu etnografic cu două locaţii, dar să ignorăm constant primenirea edificiilor monument aparţinând celor aproape 700 de ani de istorie locală! Să avem de 5 ori mai multe magazine de straie populare, decât suma bibliotecilor, galeriilor de artă, librăriilor şi sălilor de spectacole! Să promovăm, la nivel de autoritate locală, aproape exclusiv manifestări din sfera folclorică, sub falsa premisă că, dacă nu porţi năframă eşti… mai puţin român.
Ne-am asumat să facem cultură urbană, printr-un management privat 100%, iar dacă evenimente cu sute de oaspeţi plătitori de fiecare dată, fără un leu de la buget, dacă o carte de vizită ca actanţi serioşi, care nu-şi bat joc nici de public, nici de artişti se numeşte impact, atunci – da, aş zice că asociaţia Cultura Gratia Urbis are unul considerabil!

I.M.: Cât de „interesată” de cultură credeți că este comunitatea locală?
A.B.: Prin excelenţă interesată! Am avut la un moment dat un sondaj pe pagina de social media a asociaţiei; întrebam atunci ce evenimente îşi doresc cei care ne urmăresc. Ei bine numărul de răspunsuri, diversitatea lor, alături de numărul în constantă creştere a publicului la evenimentele noastre, ne îndreptăţeşte să fim extrem de încrezători în viitorul demersului nostru! De asemenea feedback-ul pozitiv al onoratului nostru public!

I.M.: Ce/ cum credeți că trebuie „ajustat” contextul socio-cultural local pentru a apropia mai mult comunitatea locală de diversitatea „exprimărilor” artistice?
A.B.: Omului… trebuie să-i oferi! Să-l expui, să-l inviţi să testeze, să experimenteze. Să-i dai un motiv de mândrie locală, o flacără a apartenenţei – un proiect, o… stare! Ne trebuie o idee în jurul căreia să ne adunăm! Şi sincer, idei există! Noi le avem, urmează să vedeţi tot mai mult din concepţia noastră în perioada care urmează. Avem nevoie, ca şi comunitate, să ieşim din amorţeală, să înviem un oraş care are o istorie şi o tradiţie de 7 veacuri! Iar dacă autorităţile vor eşua în a identifica ajustările de care vorbeaţi, va rămâne în sarcina ONG-urilor să aprindă flacăra de care pomeneam, apoi să o vegheze, spre a rămâne veşnic vie – precum cea olimpică.

I.M.: Cum vă susțineți activitățile/ proiectele sau altfel spus care sunt (re)sursele dvs. financiare?
A.B.: Activitatea asociaţiei Cultura Gratia Urbis este complet autofinanţată. Nu am beneficiat niciodată de sponsorizări sau subvenţii, dar nu o spun critic! Atunci când s-a putut, am avut evenimente gratuite, sau cu preţ moderat. Recunosc, unele sunt scumpe, dacă judecăm bugetul unei familii obişnuite; însă dacă punem preţul respectiv în balanţă cu valoarea artiştilor prezenţi pe scenă, paradigma se schimbă. În ce priveşte banii de pornire, ei au provenit din moştenirea lăsată de părinţi.

I.M.: Ce activități/ proiecte pregătește Asociația Cultura Gratia Urbis pentru a doua jumătate a anului 2024?
A.B.: De ceva vreme ne-am extins activitatea, printr-o colaborare cu două prietene speciale – coregraful Cristina Kövy Cincu şi artistul vestimentar Lia Stan – pe zona evenimentelor medievale. Producţiile noastre cuprind parade fastuoase, dansuri medievale autentice, scenete, cântări medievale şi prezentări de personaj istoric. Cu acest superb buchet cultural – artistic ţintim câteva festivaluri de profil din ţară – desigur, unul dintre ele este cel de acasă! – iar începând cu primăvara viitoare, chiar din afara graniţelor României!
Recomandăm cu multă căldură cele două vernisaje găzduite de Centrul Cultural Pastoral Sf. Iosif Mărturisitorul, în organizarea noastră: „Între pământ şi cer”, o expoziţie fotografică semnată de doi artişti foarte dragi nouă – Szeremi Julia şi Dragoş Georgescu – care va putea fi admirată pe parcursul lunii septembrie şi prima expoziţie personală de anvergură a tânărului Arnold Antal Hegedűs  – un pictor tămăduitor, sau un medic care pictează – care va avea vernisajul pe 7 octombrie, rămânând deschisă pe tot parcursul lunii.
Încununarea activităţii noastre din acest an se va săvârşi pe 21 decembrie, când, la ora 18, la Cinema Mara, sighetenii se vor bucura, în premieră, de cunoscutul deja Regal Vienez, un concept original aparţinând Opera Vox: orchestră, cor, balet şi solişti care ţin capul de afiş al marilor teatre de operă din Europa. Trebuie să vă mărturisesc, la doar zece zile de la punerea în vânzare a biletelor, peste 60% dintre ele s-au epuizat!

Ion Mariș: Mulțumesc doamna Andreea Biro pentru discuția noastră interesantă și… succes durabil în continuare!

Ion Mariș

În urmă cu 20 de ani am cunoscut un puşti – era pe atunci la începutul clasei a V-a, un prag important în definirea oricărui tânăr.
De altfel, era şi pentru mine un început de drum: tocmai primisem numirea ca profesor de limba engleză la cel mai nou liceu din oraş, Leőwey Klára, din Sighetu Marmaţiei.
Ce mi-a atras atenţia atunci a fost, în primul rând, o curiozitate avidă – ochii plini de întrebări – bucuria sinceră a fiecărui mic succes, a fiecărei descoperiri pe tărâmul atât de vast al cunoaşterii.
„E pe ştiinţe, indiscutabil! E sclipitor la mate! În plus, desenează extraordinar – deci arhitect!” – spuneau colegii mei.
Parcursul tânărului Arnold Hegedűs avea însă multe necunoscute!
Pasionat de pictură şi artă în general, încă din primii ani de viaţă, el urmărea fiece mişcare a tatălui său, cunoscutul pictor István-Ştefan Hegedűs.
Desena constant, uneori şi în pauze, totul părea să-l inspire, era o adevărată încântare să-l obsevi… la lucru! Pe atunci, în epoca gimnaziu-liceu, era mai mult grafică şi pictură abstractă.
Crezul tatălui său – „să laşi ceva în urma ta” – precum şi gândul de a se înrola în Legiunea franceză la terminarea liceului, l-au făcut să se aplece mai atent asupra pânzei, finalizând câteva lucrări.
Totuşi, destinul a zis nu ideii de uniformă militară, iar Arnold şi-a îndreptat atenţia şi energiile spre o carieră dedicată protejării şi salvării vieţii, absolvind în 2018 Facultatea de Medicină Veterinară din cadrul USAMV Cluj-Napoca.

În clipa de faţă Arnold practică medicina veterinară, într-un spital din apropierea Londrei, astfel că existenţa şi arta sa se circumscriu acestui periplu – vizitele în oraşul natal fiind frecvente. Iubeşte viaţa, oamenii, animalele – profesia sa fiind cea mai vie dovadă! – arta, natura şi drumeţiile montane, toate la un loc reprezentând creuzetul în care se zămisleşte inspiraţia sa.

Andreea Biro (A.B.): Tu, eu, interviu? Sper că nu te simţi ca şi când te-ar fi scos, din nou, diriga la răspuns! Povesteşte-ne despre primele întâlniri cu arta!
Arnold Hegedűs (A.H.): Primele întâlniri au fost… de mic copil. În fiecare zi trăită, mă trezeam imersat în ea. Cum tatăl meu picta, eram înconjurat de pânzele lui, prezente peste tot, pe pereţii casei sau pe şevalet – cele în lucru.

A.B: A existat vreun moment anume în care ţi-ai spus, în mod conştient, „da, e clar, am să pictez câte zile voi avea!”, şi dacă da, ce anume l-a determinat?
A.H: Da! Asta a fost în timpul pandemiei, prin 2021, când am fost mai tot timpul izolat în Marea Britanie şi am realizat câteva lucrări. Am înţeles atunci că relaţia mea cu arta este una pe viaţă.

A.B: Care sunt cele mai importante surse de inspiraţie, ce te motivează să te aşezi în faţa şevaletului?
A.H: Motivaţia cea mai mare este tatăl meu, atelierul lui, pânzele lui. Deoarece, cum am precizat, am mai pictat şi în Marea Britanie, unde practic medicina veterinară, dar nu e la fel ca acasă. Aici, pare că totul în atelier îmi vorbeşte, mă inspiră, mă cheamă, mă provoacă să-mi depăşesc limitele.

A.B: Un top al pictorilor pe care îi admiri, îi studiezi? De la locul 2, te rog, pentru că ştiu că primul loc este ocupat de tatăl tău, cunoscutul István-Ştefan Hegedűs.
A.H: Primul nume care-mi vine în minte ar fi Bob Ross (Robert Norman Ross) – pictor American de peisaje şi munţi. Şi mai mult ca orice motto-ul lui: “Gotta have opposites dark and light, light and dark in the painting. It’s like in life. Gotta have a little sadness once in a while, so you know when the good times come. I’m waiting on a good times. [„Trebuie să ai nişte antagonisme, întuneric şi lumină, lumină şi întuneric în pictură. Ca şi în viaţă: Trebuie să ai parte de un pic de tristeţe din când în când, ca să ştii când vin vremurile bune. Eu încă aştept vremurile bune” – traducerea reporterului]

A.B: Canalul tău de YouTube ne poartă, literalmente, pe cele mai înalte culmi! Sportul extrem, emoţia vibrantă, pericolul poate! – toate sunt elemente constitutive ale artistului care eşti azi. Te invit să dezvălui publicului cititor câteva dintre expediţiile tale şi să ne spui cu ce te-au îmbogăţit ele.
A.H: Din toate călătoriile am învăţat ceva. Dar cea mai importantă lecţie am primit-o când am făcut ascensiunea pe Mont Blanc. Deoarece la primele două încercări a trebui să zicem nu – din cauza vremii nu era vizibilitate destulă şi am ales să ne întoarcem la refugiul Gouter. Dar a treia oară, când era cât pe ce să coborâm, să renunţăm de tot, am întâlnit un grup de români, care ne-au motivat să mai stăm o noapte şi să facem o ultimă încercare. Care a şi fost încercarea norocoasă. Deci ca şi lecţie, în viaţă, sau mai ales pe munte, trebuie să ştii când să te opreşti, dar niciodată să nu te dai bătut, să perseverezi, până reuşeşti. Deoarece dacă nici nu încerci, deja ai pierdut o imensă oportunitate.

A.B: Vorbeşte-ne despre expoziţiile de artă la care ai participat de-a lungul anilor!
A.H: Am participat la expoziţii colective, la Sala Radio din Sighet, Sinestezia Art-Event, Muzeul Satului, la Centrul Cultural Pastoral Sf. losif Mărturisitorul – Ziua Artistului Maramureşean. Iar ultima expoziţie, personală, a fost la Breb, unde lucrările pot să zic că au prins viaţă.

A.B: Anul 2024 a fost – deja! – unul bogat în evenimente la care lumea ţi-a putut admira creaţiile. Ce pregăteşti pentru toamnă-iarnă?
A.H: Urmeazã o expoziţie personală în luna octombrie la Centrul Cultural Pastoral Sf. Iosif Mărturisitorul, iar în decembrie, alături de tatăl meu, la Turnul Croitorilor, în Cluj – Napoca.

A.B: Câteva cuvinte despre inovaţia pe care o aduce în artă medicul veterinar Arnold Hegedűs!
A.H: Inovația ar fi pictatul pe cranii – de bovine, cabaline etc. Totul a început prin 2018, când în drumeţiile mele am început să dau peste cranii, rezultate în urma deceselor naturale. Prin urmare mi-am propus să le re-aduc la viaţă, prin artă. Să evit, sau să împiedic alunecarea lor în uitare.

A.B: Unde te vezi peste 10 ani? Care sunt proiectele tale de medie şi lungă durată?
A.H: În 10 ani – dar poate şi mai repede – mă văd într-o casă de tip Hobbit, cu privelişte spre Breb şi Creasta Cocoşului, pictând peisajele pitoreşti, unice, aşa cum doar Maramureşul reuşeşte să-mi ofere!

A.B: Am o mărturisire! Păstrez acasă, cu sfinţenie aproape, printre comorile adunate în 30 de ani ca dascăl, o lucrare grafică semnată de tine. E vorba – şi sunt sigură că ştii! – despre vechea poartă a conacului Haller, care azi găzduieşte liceul pe care l-ai absolvit, realizată de tine în primăvara lui 2012 şi care a reprezentat piesa centrală a tabloului de absolvire a generaţiei tale şi a sonetelor. Ne-am dorit atunci, noi ca şi grup, un element de unicitate. Iar arta a încrustat în veşnicie dorinţa noastră, prin talentul tău! Îţi doresc să continui să generezi bucurie, emoţie şi eternitate, să dai lumii acea parte a ta pe care toţi cei care te cunosc şi te iubesc o admiră. Mult succes pe cărările vieţii, Arnold!
A.H: Mulţumesc! Mulţumesc, „Salut, Sighet!”, pentru oportunitatea de a-mi expune gândurile şi proiectele!

Asociaţia Cultura Gratia Urbis, în calitate de gazdă a evenimentului, vă aşteaptă cu drag să ne fiţi alături pe 7 octombrie 2024, la vernisajul expoziţiei lui Arnold Hegedűs, un tânăr artist care mai are multe de spus în peisajul artei maramureşene.

Andreea BIRO
Iulie, 2024 – Sighet

Acum, mai mult ca oricînd, suprasaturația de orice fel, a cam ajuns la cote nebănuite..
Nu e domeniu în care excesul de orice fel să nu-ți sară în ochi, chiar orb să fii.
Dacă ai vrea să te disociezi, inevitabil vei fi pus la colț și catalogat: „bine că ești tu deștept”!
Tot e mai bine decît să intri în categoria celor puțin pretențioși.
N-o spun cu emfază sau cu ipocrizie, sau din snobism, dar avînd totuși pretenția că te-ai șlefuit cît de cît trecînd prin viața ai atîta discernămînt încît să judeci cu propria-ți minte și să nu iei de bun chiar tot ce ți se oferă, tu doar să te entuziasmezi și să bați din palme la comandă și să faci sluj în fața altora. A acelora care-ți „servesc” surogate pe post de autentic, tradițional contrafăcut, zîmbet sub grimasă, prietenie interesată, promisiuni mincinoase, etc. Toate avînd ca scop să te mulțumească și să te convingă că aceasta este adevărata realitate de care tu nu trebuie să te îndoiești ci s-o adopți ca atare!
Si atunci, unde este unicitatea fiecărei ființe dintre cele aproape 8 miliarde care populează Pămîntul?
De ce la nivel de societate trebuie să ne „tribalizăm” și, asemeni maimuțelor, să ne zgîim tîmp și să aplaudăm orice inepție?
De ce ne-a înzestrat Creatorul cu rațiune și discernămînt ?
Sunt întradevăr lupte de idei dar atîta timp cît ele duc la progres, sunt salutare!
Din contradicții se naște adevărul și progresul!
N-are cum să te dea pe spate o clădire istorică spoită pe dinafară doar ca să placă de moment ochiului fără a se respecta un adevărat protocol privind reabilitarea unui bun arhitectural vechi de secole.
Sau să se taie copacii seculari din parcuri pentru a descuraja înaripatele să se așeze pe crengi. Să faci din ei stîlpi de telegraf!
Sau nu pune în circulație mijloace de transport (CFR), care-și chinuie călătorii aducîndu-i în situația de a apela la 112 pentru a-i culege Smurdul din trenuri din cîmp!
Aproape că nu există domeniu în care să nu ne indignăm! Și asta din cauza „puțin pretențioșilor” de noi, care vedem, tăcem și suntem complici tacit, ajutînd la perpetuarea unor metehne ce ar trebui stîrpite odată!
Zicala „las’ că merge și așa” e în vogă și de ce să ne opunem noi trend-ului!?
Dacă am reacționa încă din fașă, începînd cu prima umilință de la un ghișeu public, pînă la punga cu pui sau pește stricat de la magazinul din colț, de la vagonul-sicriu pe roți cu toaleta înfundată încă de la plecarea din gară, cu uși care nu se închid, cu aerul reglat să nu poată fi oprit de-ți îngheață hainele pe tine pînă atunci transpirate de la lipsa de aer condiționat, de la sacul de ciment (caz real), care după trei zile nu s-a întărit, până la ,,țăranul cinstit” din piețe, care-ți vinde otravă sănătoasă Bio!
Dar, noi suntem din categoria „puțin pretențioși” emanații noii specii adică a formelor fără fond.
După atîta osteneală după alegeri e timpul să ne mai tragem sufletul încă 4 ani, să ne facem că muncim că ne place ce ni se întîmplă, că direcția e tot aia către gard!
Dar să nu ne plîngem!
Să avem satisfacția și mulțumirea că ne-am constituit cu bună știință o societate nouă, progresistă, „societatea celor puțin pretențioși”!

Tot e mai bine decît să fim taxați cu „bine că ești tu deștept”!

Ileana Pisuc

Ideea de a scrie împreună un articol cu această temă ne-a venit după concertul de muzică klezmer de la sinagogă (vezi AICI), când i-am povestit lui István Aranyosi cât de dificil mi-a fost să le explic elevilor de-a XII-a, veniți la școală la consultațiile pentru bacalaureat, gestul studentului Jan Palach, cel care și-a dat foc pe 16 ianuarie 1969 în Piața Wenceslas din Praga, în semn de protest față de regimul comunist. Mai ușor a fost să răspund la întrebarea adolescentului oarecum plictisit, care, cu o lejeritate aproape debordantă, m-a întrebat: De ce să faci asta? Ceea ce pentru generația noastră pare un gest menit să trezească societatea din resemnarea instalată după ocupația trupelor Pactului de la Varșovia din august 1968, pentru generația Z, pare de neconceput – gestul sacrificiului suprem. Aceasta este rațiunea pentru care i-am cerut lui István Aranyosi să aștearnă câteva gânduri filosofice pe marginea expoziției în memoria lui Jan Palach (expoziția cuprinde, în cele 23 de exponate, contextul istoric și societatea cehoslovacă a anilor ´60 ai secolului XX, mișcarea studențească, imolarea ca formă de protest politic, reacția celor de la putere, dar și a societății, ecourile din străinătate, dar și „torțele vii” din blocul comunist etc.).

1. Dincolo de aspectele descriptive ale analizei cazurilor de protest prin autoincendiere – cele propuse de psihologie, antropologie și științele politice – aspectul normativ, adus în vizor de filosofia politică, este cât se poate de pertinent. Abordarea filosofică în acest context este special prin faptul că nu se centrează pe descriere de fapte, urmată de generalizare, așa cum fac științele, ci încearcă să formuleze principii de maximă generalitate, care pot fi aplicate apoi la cazuri concrete, astfel că ele dobândesc calități pe care nu le aveau atâta timp cât erau tratate drept fapte ca fapte, și anume calități precum binele, justificabilitatea morală, coerența practică („practica” în sens aristotelic, de deliberare în vederea acțiunii, și nu de dragul teoriei).
2. Suicidul protestatar pare să ridice probleme greu de surmontat pentru cele mai cunoscute filosofii ale libertății. În primul rând, el pare să-și creeze o nișă interpretativă care punctează ceva ce se află dincolo de distincția între libertatea negativă și cea pozitivă. Această distincție a fost explicit introdusă de filosoful liberal Isaiah Berlin în anul 1958, însă ea există implicit în mai toate operele de filosofie modernă, bazate pe o formă sau alta de teorie a contractului social (o familie de teorii menite să justifice moral existența și autoritatea statului). Libertatea negativă este libertatea inividului în raport cu orice forță non-naturală, cum ar fi statul sau alți indivizi, înțeleasă ca non-interferență din partea acestora din urmă în viața individului. De pildă, liberalismul clasic al lui John Locke este construit pe acest tip de libertate, care reprezintă o axiomă în teoria sa asupra contractului social. Pe de altă parte, libertatea pozitivă este capacitatea concretă a individului de a se dezvolta și de a-și realiza scopurile și menirea în viață. Această libertate pozitivă este congenitală filosofiilor politice de stânga, cum ar fi contractualismul colectivist al lui Rousseau. Distincția este bine captată în engleză de diferența dintre freedom from (negativă) și freedom to (pozitivă). Cum am putea oferi coerență morală unui gest precum cel al lui Jan Palach prin prisma acestei distincții, sau, chiar mai general, prin prisma dihotomiilor stânga-dreapta, socialism-liberalism, colectivism-individualism. Gestul este atât de extrem și cu o funcție mai ales comunicațională, și nu de practicitate imediată și utilitară, încât este greu de integrat în aceste scheme dihotomice. Putem oare să simplificăm situația afirmând că gestul de autoincendiere era o soluție la o problemă de lipsă de libertate negativă sau la una de libertate pozitivă? Mă îndoiesc. Pretențiile și tendințele totalitare, precum cele față de care Jan Palachșialții s-au revoltat, par să aducă în colimatorul nostrum analytic sisteme la care gânditorii clasici nu s-au gândit. Nu trebuie blamați. Totalitarismul este o creație a societății industrial târzii.

O a doua filosofie cunoscută a libertății care mi se pare depășită de o situație precum cea a protestului prin autoincendiere este existențialismul. Camus poate avea dreptate să afirme, în deschiderea eseului său Mitul lui Sisif, că suicidul este singura problema filosofică serioasă, însă soluția sa, din nou, pare a păli în fața unei situații morale precum cea discutată aici. Soluția lui Camus este bazată pe absurditate, filosofia potrivit căreia lumea în sine nu oferă absolut nimic în privința unui sens al vieții sau al existenței, contrar a ceea ce religia propovăduiește (o lume creată de divinitate, cu un sens și o esență prestabilite). Dacă așa stau lucrurile, atunci suicidal este la fel de absurd precum căutarea obsesivă a unui sens acolo unde nu există. Dimpotrivă, individual devine cu adevărat liber atunci când recunoaște absurdul și facticitatea și își creează propria esență și menire. Este o filosofie ultra-individualistă. Camus nu-și pune problema că ar putea exista cazuri în care suicidul, de exemplu cel în semn de protest, ar putea el însuși constitui acea autorealizare, tocmai pentru că scopul se plasează dincolo de bunăstarea individului, dincolo de un egocentrism asumat implicit. Autorealizarea individului prin autoimolare. Sună paradoxal, dar nu este absurd!

Dacă doriți să aprofundați problematica temei, vă îndemnăm, mai ales pe cei tineri, să vizionați expoziția din cadrul Memorialului. În loc de încheiere, o invitație la reflecție pe marginea întrebărilor lansate de pastorul evanghelic Jakub S. Trojan, în predica sa la înmormântarea lui Jan Palach, în cimitirul Olšany: „În acest secol cinic, în care adesea ceilalți ne îngrozesc pe noi, iar noi îi îngrozim pe ei, un secol în care de multe ori ne speriem de nimicnicia noastră lăuntrică, el ne-a determinat să ne punem întrebarea care ne poate transforma în oameni cu caracter puternic: ce am făcut eu pentru alții, ce suflet am, care este scopul meu și care este principala valoare în viața mea?”

István Aranyosi
Marius Voinaghi

Academicianul prof. univ. dr. Octavian POPESCU s-a născut la 23 septembrie 1951, în satul Pietrișu, comuna Curtișoara, județul Olt. Este membru titular al Academiei Române din 30 martie 2010 (a fost membru corespondent din 24 noiembrie 2000). După studiile liceale în Slatina (1966-1970) a urmat studiile universitare, Facultatea de Medicină Generală din Cluj, (1970-1972), Universitatea Belgrad, Facultatea de Științe – Secția biologie moleculară și fiziologie (1972-1976) și s-a specializat în biosinteza proteinelor în sisteme acelulare (Universitatea din Belgrad, 1976-1977).

În 1985 a obținut titlul de doctor în biochimie la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, cu teza „Studiul proteinelor din membrana eritrocitelor umane”. A fost biolog la Laboratorul de Genetică umană al Spitalului Clinic Județean Cluj (1977-1981); asistent universitar (1981-1990) și șef de lucrări (1990), disciplina de biologie celulară la Universitatea de Medicină și Farmacie „Iuliu Hațieganu” din Cluj-Napoca; cercetător științific gr. III (1990-1995) și gr. II (1996-1997) la Institutul de Cercetări Biologice din Cluj-Napoca; profesor universitar la Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca (1997-2020); conducător de doctorat (1999 – prezent).

A predat cursuri de biologie celulară (cursuri și lucrări practice), genetică (cursuri de licență), bionanotehnologie, tehnologia ADN-ului recombinat, genetică și biotehnologie moleculară (cursuri de master), genomică structurală și funcțională, noțiuni avansate de genetică (cursuri la școală doctorală) și a efectuat mai multe stagii de cercetare științifică în străinătate la Institutul „Pasteur” din Paris (1990-1992), Centrul de Învățământ și Cercetare al Facultății de Medicină din Basel, Elveția (1993-1996); INSERM U41 din Villeneuve d’Ascq, Franța (1998); „visiting professor”, Biozentrum (Universitatea din Basel, 1996).

De-a lungul anilor a ocupat diferite funcții de conducere: director al Centrului de Biologie Moleculară din cadrul Institutului de Cercetări Interdisciplinare în Bio-Nano-Științe (Universitatea „Babeș-Bolyai”, 2001-2023); decan al Facultății de biologie și geologie a Universității „Babeș-Bolyai” (2004-2007 și 2016-2020), director științific (2009-2012) și director (2012-2020) al Institutului de Biologie din București al Academiei Române.
În activitatea științifică a abordat probleme referitoare la: proteinele membranei eritrocitare umane și difuziunea facilitată a apei prin membrane; sinteza de proteine hibride în Escherichia coli; adeziunea celulară și recunoașterea celulară mediate de proteoglicani; identificarea și caracterizarea unei clase noi de molecule de adeziune celulară („Gliconectine”); microscopia de forță atomică și adeziunea celulară, clonarea și exprimarea unor gene de la microorganisme eucariote (genele pentru enolază și glucozo-6-fosfat izomerază de la Toxoplasma gondii) sau procariote (gene pentru dehidrogenaze de la E. coli, Bacillus subtilis, B. stearothermophilus, Synechocystis sp.; genele pentru fosfocetolază de la Pseudomonas aeruginosa și Synechocystis sp.); genotipare umană; taxonomie și filogenie moleculară; bionanotehnologii (nanomanipularea biomoleculelor cu ajutorul microscopiei de forță atomică); elemente retrotranspozabile la primate; metagenomică microbiană; paleogenetică.

Rezultatele cercetărilor se regăsesc în trei cărți (Electroforeza, 1988; Electroforeza proteinelor în geluri de poliacrilamidă, 1990; Dicționar de microbiologie generală și biologie moleculară, 2011), în 20 de capitole în cărți (din care 8 apărute în străinătate), 6 brevete de invenție și 181 de lucrări in extenso. Împreună cu doamna Acad. Maya Simionescu a coordonat volumul Științele biologice în România (colecția Civilizația Românească, vol. 32, 2021).

Ion Mariș: Domnule academician Octavian Popescu, profit de prezența dumneavoastră în orașul nostru pentru a „rezolva” o curiozitate. Care este conexiunea dvs. cu Sighetul, cu Maramureșul?
Acad. Octavian Popescu: Conexiunea mea cu Sighetu Marmației și cu Maramureșul a fost făcută de cel mai bun și valoros prieten al meu din perioada studenției în Alma Mater Napocensis, domnul Dr. Gheorghe ȘTEF, Doctor în Științe Medicale. Trebuie să menționez că, neobosit în a se informa în orice domeniu, în general, și în domeniul medicinei umane, în particular, Dr. Gheorghe Ștef, cu mari eforturi și sacrificii, pe de o parte, și cu pasiune și tenacitate, pe de altă parte, s-a impus în societate ca un adevărat erudit care lasă urme adânci în conștiința semenilor săi. Prietenul meu este un comunicator absolut, riguros și exigent, în primul rând cu sine însuși și, apoi, cu ceilalți; înțeles și admirat pentru cultura sa vastă și pentru un comportament ireproșabil atât față de colegii săi din spital, cât și față de pacienții săi.

Ion Mariș: Ați ajuns de mai multe ori la Sighet, cunoașteți – cred – foarte bine Maramureșul. Care sunt punctele de atracție ale zonei noastre pe care le puteți evidenția?
Acad. Octavian Popescu: Pentru mine, Maramureșul, cu oamenii săi și cu tradițiile sale extraordinare, este cea mai frumoasă și cea mai pitorească zonă din România, un adevărat colț de rai.
În opinia mea, principalele puncte de atracție sunt: Mânăstirea Bârsana de pe Valea Izei cu biserica sa din lemn (cu o înălțime de 57 m). Acest ansamblu arhitectural, un adevărat Munte Athos al Maramureșului, reprezintă în cele mai mici detalii sufletul creștin maramureșean binecuvântat de Dumnezeu; Memorialul din Sighet, muzeu amenajat în clădirea fostei închisori, cinstește memoria victimelor comunismului și a rezistenței anticomuniste din România; Muzeul Satului Maramureșan din Sighet, cu o suprafață de 14 hectare, reunește peste 30 de gospodării și 100 de construcții începând cu secolul al XVII-lea și până în secolul al XIX-lea. Fiecare casă „vorbește” despre oameni care au trăit în armonie cu natura, cu multă simplitate și credință în Dumnezeu. Un loc tihnit și pitoresc, ideal pentru relaxare și meditație asupra condiției umane; Cimitirul Vesel din Săpânța, unul dintre cele mai faimoase puncte de atracție din Maramureș, renumit la nivel național și internațional. Crucile sale zugrăvesc și „comentează” cu mult umor aspecte semnificative din viața răposaților. Totul a început cu meșterul popular Stan Ioan Pătraș; Casa Memorială Ioan Mihalyi de Apșa. Ioan Mihalyi, doctor în științe juridice și membru corespondent al Academiei Române, a avut inițiativa adunării și publicării unor documente medievale ale românilor maramureșeni. Opera de referință a acestui spirit enciclopedic al Maramureșului este „Istoria Comitatului Maramureș, tomul I, Diplome maramureșene din secolul XIV și XV”, Sighet, 1900. Ședințele Asociațiunii pentru Cultura Poporului Român din Maramureș (înființată la 13 decembrie 1860) s-au desfășurat în această casă. A susținut material Preparandia (primul Institut pedagogic românesc, 1862) și s-a implicat profund în viața culturală și socială a românilor din Maramureș.
Desigur că sunt foarte multe obiective de interes istoric și cultural atât în Maramureș, cât și în Sighetu Marmației. Am menționat numai ceea ce m-a impresionat pe mine, în mod deosebit.

Ion Mariș: Din punctul de vedere al unui vizitator, ce considerați că ar trebui schimbat în orașul nostru?
Acad. Octavian Popescu: Din punctul meu de vedere, nu ar trebui schimbate prea multe. În primul rând, autoritățile locale ar trebui să se implice mai mult în gospodărirea cu responsabilitate a minunatului tezaur istoric și cultural al municipiului Sighetu Marmației. Frumoasele case din centrul urbei ar putea să se bucure de mai multă atenție din partea autorităților pentru că reprezintă un patrimoniu arhitectural inegalabil. De asemenea, ar trebui să se facă mai multă publicitate, prin toate mijloacele, obiectivelor importante din Sighet. Și, nu în ultimul rând, ar trebui să fie pusă mult mai mult în valoare calitatea oamenilor atât din Sighet, cât și din tot Maramureșul, pentru că „Tot ce avem este pieritor, în afară de însușirile sufletului și ale minții” sau „Nu dobândim nimic care să nu fie supus pieirii, în afară de bunurile inimii și ale minții” (…Nil non mortale tenemus / Pectoris exceptis ingeniique bonis… TRISTIA, Publius Ovidius Naso).

Ion Mariș: Ținând cont de anvergura personalității dumneavoastre, cum „notați” calitatea învățământului superior biomedical din zilele noastre?
Acad. Octavian Popescu: Învățământul superior biomedical, în opinia mea, este de bună și foarte bună calitate în centrele consacrate: Cluj-Napoca, București, Iași, Timișoara, Craiova și Târgu Mureș. Acest adevăr este dovedit și de faptul că foarte mulți studenți străini studiază medicina în România; este vorba de studenți din Uniunea Europeană care vin în număr mare, în special la Cluj-Napoca. Trebuie să menționez însă că este loc și pentru mai bine.

Ion Mariș: Există azi o tendință accentuată în rândul tinerilor din România de-a părăsi țara pentru studii în străinătate Ce argumente aveți pentru a determina un tânăr să rămână la studii universitare în România?
Acad. Octavian Popescu: Nicăieri nu este mai bine ca în țara ta și spun asta ca fost student la studii în străinătate, fost cercetător și cadru didactic la instituții prestigioase de cercetare și învățământ superior din țară și străinătate. Sigur, în România zilelor noastre nu se asigură cele mai bune condiții pentru un învățământ superior de cea mai bună calitate, dar un tânăr care știe ce vrea cu adevărat poate să beneficieze de ceea ce există în centrele universitare menționate mai sus și să fie la fel de bine pregătit, uneori chiar mai bine pregătit, decât un coleg care a studiat afară. Schimburile de experiență inter-universitare în cadrul Uniunii Europene, de exemplu, programele Erasmus, permit oricărui tânăr student să cunoască cum se studiază afară.

Ion Mariș: Cum vedeți evoluția educațional – culturală a României în următorii ani?
Acad. Octavian Popescu: Este regretabil că atât guvernanții noștri (decidenții politici), cât și „șefii” din domeniul educației (numiți politic) nu înțeleg, nu vor sau nu pot să înțeleagă faptul că investițiile în educație, sănătate și cercetare științifică, deși sunt costisitoare, sunt cele mai importante pentru dezvoltarea și prosperitatea unei națiuni. Trebuie să-l citez pe Alexandru Vlahuță care, în 1881, când era profesor la Liceul din Târgoviște, în poezia „Cârmacii”, referindu-se la politicienii vremii sale, scria: „Ei sunt mari și tari, și nu au nici rușine, nici sfială/ Că-ntr-o zi, poate, urmașii le vor cere socoteală./ De-a lor fapte. Ce le pasă? Lopătari, la cârma țării/ Sunt stăpâni pe vas, pe vânturi, și pe valurile mării! / […] /Cum să mai vedem în țară cinste, muncă, propășire,/ Când spoiala azi e totul, când vezi că prin lingușire/ Și fățărnicii, netoții, au ajuns așa departe!/ Cum să-ți mai trudești viața ca să-nveți puțină carte/ Când te uiți că-n astă țară, dată pradă celor răi,/ Înțelepții sunt victime, ticăloșii sunt călăi!” Din nefericire, deși au trecut 143 de ani, poezia descrie și prezentul. Astfel, „istoria” se repetă și nu știu când ne vom trezi sau dacă ne vom trezi vreodată.
Totuși, trebuie să gândim pozitiv și să vedem jumătatea plină a paharului.

Ion Mariș: Domnule academician Octavian Popescu, vă mulțumesc pentru onoarea pe care mi-ați acordat-o răspunzând la întrebări și vă doresc multă sănătate și… implicare constantă în domeniul biomedical românesc!

Ion Mariș

 Vernisajul expoziției personale „Visual Balance”, a pictorului Gabriel Prundeanu, a prilejuit joi, 20 iunie 2024, întîlnirea unui public iubitor, dar și cunoscător de artă, cu o suită de lucrări declanșatoare de subtile emoții.

În continuare puteți urmări un montaj video de la vernisajul care a avut loc la Muzeul Maramureșan din Sighetu Marmației:

Foto & video: dr. Sorin Markus

O listă de dorințe relativ scurtă, dar era sigur că îi va lua ceva timp să le îndeplinească pe toate. E seară, probabil de asta de la gândurile filozofice la rețetele culinare e doar un pas. E seară, târziu, iar el stă lipit de geam. Marele oraș parcă se face din ce în ce mai mic și asta îl distrează. Și-a imaginat adeseori cum ar fi să lucreze doar noaptea. Automat ar dispărea și grija traficului, și întârzierea din fiecare dimineață, și toată forfota din jur care îl agită mai mereu. Dar, dacă ar fi așa, cum s-ar mai uita la ora 21:00 la serialele turcești? Bine, nu doar serialele le-ar pierde, ci și Jocul Cuvintelor și îi cam place să se dea deștept de pe canapea, așadar revine cu picioarele pe pământ și își amintește că problema pe care o are acum nu e nici ziua, nici noaptea, nici munca lui, nici lenevia altora. Problema lui e în cap. Da, fix în cap. Și-a făcut odată priveghiul înainte de vreme, iar asta a fost îndeajuns. De atunci a trăit, cel mai probabil, o mie de seri de priveghi (după 144 nu s-a mai chinuit să le numere) și, așa cum anticipa, nicio înmormântare. Dar el e pregătit să o aștepte (poate mai mult decât să se bucure de viața pe care o are acum) și atunci să declare mulțumit Am spus eu că o să iasă ceva rău. A câștigat întodeauna concursul pesimiștilor, a exagerat mereu și, de cele mai multe ori, și-a făcut griji nefondate. Asta cu siguranță n-o fi libertate, deci ar face bine să își schimbe dorința sau, dacă e puțin modest, să rămână doar la trei că nici măcar peștișorul de aur nu poate îndeplini mai multe. Cum gândul îi zboară tot la aspirații, decide să ia o foaie, să le scrie una sub alta și să pună în fața fiecăreia câte un pătrățel gol. Satisfacția? Avea să îl bifeze după ce va îndeplini ce și-a propus. Asta dacă n-o să uite unde a pus foaia. E adesea dezordonat când vine vorba de lucruri mici. Până la urmă, oamenii se împiedică de pietre, nu de bolovani, nu?.
 Libertate.
 Egalitate.
 Tort cu mere.
 Merdenele.

Hotărăște să lase și libertatea la locul ei că, de, într-o lume a democrației, n-o fi atât de greu de atins. I se pare ciudat. Nu și-a mai scris dorințele pe o foaie din vremea Crăciunului anilor ‘80, când oricum lucrurile erau mai simple: portocale, o mașinuță ca a lui Mihai și o bicicletă nouă. Problema era că Moșul o îndeplinea mereu doar pe prima așa că, de data aceasta, decide să își satisfacă singur dorințele începând cu ultima. Nu știe nici el de unde această listă apărută la ceas de seară, de ce e atât de dornic să o bifeze pe toată și într-un timp foarte scurt, dar parcă se simțea dintr-odată într-un film de acțiune cu agent 007 în spatele lui, 004 probe în fața lui, un cronometru care se apropia de 000 și acest tip de aventură nu îi displăcea deloc. De când trecuse pragul celor 40 de primăveri, aventura era din ce în ce mai prezentă în viața lui. Ciudat lucru. La 20 de ani era cel mai liniștit din grup. Acum, grupul nu e, iar el a rămas doar cu neliniștea. Nu se plânge. A făcut mereu lucrurile diferit, deci numai la un rezultat diferit s-ar fi putut aștepta. Până la urmă, așa e el, Antoine, un paradox: rebel, dar extrem de responsabil….

Și fix așa, într-o seară de iunie, după ora 23:00, începe aventura dorințelor. Iar ca Murphy să fie mulțumit că dacă ceva e menit să meargă prost, va merge, pleacă după merdenele fără portofel. Se întoarce ca și cum cele 5 etaje i se par o nimica toată (nu ca în diminețile de luni până vineri) și o ia de la capăt. Primul non-stop: nicio merdenea.I-au făcut cu ochiul în vitrină câteva gogoașe și foietaje, dar dacă și-a propus altceva, nu face compromisuri. Al doilea- tot la fel. Al treilea, din nou fără noroc: ÎNCHIS PENTRU RENOVARE! Ajunge deci la al patrulea, obosit, frânt de cale lungă și mers pe jos și i se pare că a găsit aur. Ia rapid comoara, aruncă un mulțumesc în treacăt, se întoarce acasă și adoarme. Atâta trudă pentru somn! Uită și să bifeze dorința îndeplinită, și să se bucure de ce a cumpărat în mijlocul nopții, și să se trezească la timp, așa că tot ce vrea acum e să ajungă fără întârziere la muncă. Ceasul îi spune că nu, dar mai speră totuși că e stricat și nu arată ora bună. Iubește el aventura cât o iubește, dar deja e cam mult și ar da vina pe cineva, dar singurul vinovat e el. Cine l-a pus să acționeze din orgoliu, să se încăpățâneze să grăbească momentul, să nu lucreze organizat și să înceapă cu finalul în loc de început? Întrebări retorice. Le ignoră, la fel ca la școală, și așteaptă să se întoarcă acasă. Tot drumul îi răsună în minte I did it my way. Yes, it was my way. Și chiar așa a acționat mereu, în felul lui, dar pentru prima dată se întreabă dacă a fost corect ce a făcut. I-ar fi greu să recunoască contrariul, deci își propune să bifeze lista, să o lipească pe frigiderul plin de magneți din diferitele călătorii și să lase momentele de autoanaliză pentru câteva multe minute mai încolo. Acum are de făcut tortul cu mere. Lucrurile se arată a fi bune, modul de desfășurare- se poate și mai rău. După toată experiența, atât are de zis: chiar dacă lumea se zguduie peste tine, luptă pentru ceea ce iubești, cu riscul să speli toate vasele din casă și să fii nevoit să cumperi alt mixer, altă tavă și un nou set de perdele (că din cele de acum, sigur nu mai iese fumul). Se uită la tot dezastrul pe care l-a creat și e mândru. A făcut, din nou, ce și-a propus, iar ăsta e un lucru bun, nu? Chiar s-a străduit, mai mult decât ar face-o de obicei. Probabil că aici e și problema. Se uită din nou la listă.
 Libertate
 Egalitate
 Tort cu mere
 Merdenele

I-au mai rămas două dorințe și, dacă ar fi onest cu el însuși, ar recunoaște că nu își va da la fel de tare interesul să le îndeplinească. Ar prefera să le înlocuiască cu altele, dar nici să dea bir cu fugiții nu îi place. E seară, din nou, iar în fața lui stau o listă incompletă, merdenelele de care tot nu s-a bucurat și tortul cu mere care e atât de dulce încât regretă că l-a făcut. Unii l-ar judeca pentru că nu e fericit. Teoretic, n-are motiv. Practic, atunci când realitatea te lovește în față, nu-ți vine să întorci și celălalt obraz. Se gândește la egalitate și își dă seama că de atâtea ori n-o practică. Mereu între el și alții există fie >, fie <, nicidecum =. Când se confruntă cu el însuși, totul se rezumă la o competiție în care cel de azi e < decât cel de ieri. Când e să stabilească prioritățile, abia atunci pune semnul egal între toate și, la final, realizează că din lipsă de timp, n-are vreme să le termine nici pe cele urgente, că de restul nici nu vorbește. Și uite așa, fiecare zi, parcă îi e ghidată numai de inegalități. Acum ar fi momentul potrivit să schimbe asta și să-și propună că a fi cu adevărat fericit înseamnă să ai semnul = între ceea ce ești și ceea ce spui că ești. Și, dintr-odată, elanul de a-și îndeplini pentru prima ocazie toate dorințele dispare. E mai greu să fii decât să faci. Și asta l-a măcinat o viață întreagă. Când vine vorba de libertate, știe că nu e despre nebunie, ci de judecată sănătoasă. De asta îi e cel mai frică. Îngrădit de gânduri și îngrijorări, nici liber nu mai e. Are atâtea lucruri care-l țin legat. Și nu vorbim de cele rele, ci de cele mai bune. Nu ești liber când n-ai stăpân, ci ești liber atât timp cât poți să alegi, iar alegerile l-au înspăimântat mereu. Cum să îndeplinească el dorința asta? Ce-ar putea să facă? În zilele în care, poate, serialele îl țin legat e la fel de liber ca în cele în care profită de TOT ceea ce viața i-ar putea oferi? Nu vrea să răspundă la asta, dar trebuie să recunoască că astfel de întrebări la vârsta asta îl mustră, indiferent de răspuns.

Problema lui chiar era în cap. Nu era vorba de eșec, nici de frică sau răutate, ci de lipsa de asumare până la capăt. Ce viață e asta în care îți dorești multe și lupți doar pentru ce îți convine, pentru ce ești convins că duci până la capăt? De ce să alegi mereu ce e mai ușor în loc să răspunzi provocărilor care te motivează? De ce e mai simplu să reinterpretezi în loc să rezolvi?

Libertate, egalitate, tort cu mere și merdenele. Sună bine, dar funcționează rău cât timp nu ești dispus să depui același efort pentru tot ce îți dorești.
E seară. Orașul se face tot mai mic, dar el parcă se înalță. Se gândește la primul pas greșit, la primul reușit și la toate treptele ce i-au rămas de urcat și își propune cu adevărat să schimbe ceva. O simplă listă i-a dat cea mai bună lecție despre momentele în care ne străduim să facem, nu să fim. Și poate nici să facem complet nu mai încercăm…. A învățat. A învățat că a avea cele mai bune lucruri nu înlocuiește a avea cea mai bună viață. Și cu siguranță nu-și dorește o viață plină cu merdenele dacă cerul nu îi va fi plin de stele, iar pământul- locul în care să crească constant. Nu mai fredonează I did it my way, ci schimbă melodia. Mai bine decât să o faci în felul tău, e să se vadă că ai făcut-o bine, că ai ai fost aici. Deci, cu I was here pe fundal, ia din nou un pix și o foaie și scrie o nouă listă de dorințe, care nu va mai sta pe frigider, ci în buzunarul sacoului. Să o aibă mereu cu el. Să o aibă, să o memoreze și să n-o mai uite niciodată.

Dorința: Viață- cu tot ce presupune ea și își dorește El.

Semnat, Antoine cel autonom, nu automat.

Autor, Gabriela MICH

Joi, 20 iunie 2024, la Muzeul Maramureșan Sighet (str. Bogdan – Vodă, nr. 1), de la orele 17:00,  va avea loc vernisajul expoziției „Visual Balance”  a artistului vizual Gabriel Prundeanu.
Expoziția va fi deschisă în perioada 20 iunie – 06 iulie 2024.

„Prin căutarea unui echilibru fragil între culori, texturi și forme urmăresc să captez atenția privitorului cât mai mult timp, astfel încât și experiența estetică să fie mai profundă.” (Gabriel Prundeanu)

* * *

GABRIEL  PRUNDEANU  este  absolvent al Academiei de Arte Plastice, Bucureşti, specializarea Grafică  (1997) și de studii postuniversitare, specializarea Restaurare pictură pe panou de lemn (2000).  Este membru al Uniunii Artiştilor Plastici din anul 1997.
Expoziții personale: Mai 2012 – Museo delle Industrie e del Lavoro del Saronnese, August 2013 – Muzeul de Etnografie, Sighetu Marmatiei, Octombrie 2014 – Galeria de Artă, U.A.P. Baia Mare, Noiembrie 2015 – Centrul Cultural Sighetu Marmatie, August 2017 – „Întâlnire în abstract” Palatul Parlamentului, Sala Brâncuși, București, Ianuarie 2020 –  „Synesthesia” Palatele Brâncovenești, Mogoșoaia, București.
Expoziții de grup: 1992 – Studio 35, Galeria „Arta”, Craiova, 1995 – Galeria Academiei de Artă, Bucureşti, 2000 – Galeria „ Vollard ”, Craiova, 2006 – Galeria „Curtea Veche”, București, 2007 – Expozitie grup „Premiul Ion Țuculescu”, București, 2008 – Galeria „Artex”, Râmnicu Vâlcea, 2009 – Anuala Artelor, Colonia pictorilor, Baia Mare, 2013 – Arad Biennal Meeting Point, Galeriile Delta, Arad, 2014 – Anuala Artelor, Colonia pictorilor, Baia Mare, Dec. 2014 – Salonul de iarnă Palatul cultural, Sighetu Marmației, Mai 2015 – Salonul anual Centrul Cultural Sighetu Marmației, Iunie 2015 – Salonul Anual – PRO, Galeria  „Arte ”, Cluj Napoca, Septembrie 2015 – Anuala Artelor, Colonia pictorilor, Baia Mare, Decembrie 2015 -Salonul de iarnă, Palatul cultural, Sighetu Marmației, Octombrie 2016 – Anuala Artelor, Colonia pictorilor, Baia Mare, Noiembrie 2018 – Festivalul ARTE+ „Eșantion de artist”, Sighetu Marmației, Septembrie 2019 – Anuala Artelor, Colonia pictorilor, Baia Mare.

Salut, Sighet!

În dimineața zilei de joi, 13 iunie a.c., la 34 de ani de la mineriada din 1990, când creștinii ortodocși și greco-catolici sărbătoreau Înălțarea Domnului, iar opinia publică românească s-a trezit scindată în urma „spargerii barierelor” de către Chris Martin de la Coldplay și Babasha, cântărețul de manele despre care până astăzi nu știam nimic, la Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței se desfășura cea de-a XXI-a ediție a Zilei Memoriei (foto 1), organizată de către Fundația Academia Civică, cu sprijinul Fundației Hanns Seidel. În contrast cu schimbările aproape catastrofale din ultimul timp, Ziua Memoriei de la Sighet se vrea a fi împotriva timpului, împotriva istoriei, cu toată perseverența de a nu renunța, sub semnul principiului „mă uit în trecut ca să văd calea”.

Manifestarea a debutat cu masa rotundă Și suferința este un patrimoniu, moderată de Ana Blandiana, ocazie cu care au fost prezentate cărțile publicate de Fundația Academia Civică în anii 2023-2024; astfel, doamna lector univ. dr. Oana Boșca-Mălin a prezentat Zbucium. File dintr-o viață trăită, de Emil Boșca-Mălin, Ioana Diaconescu, Vintilă Horia. Între condamnare și grațiere. Documente din arhiva CNSAS, Szilágyi Árpád, Calvarul unui om simplu în comunism, istoricul Andrea Dobeș, „Christus Vincit!” sau despre puterea credinței în închisorile comuniste și Rezistența prin rugăciune. Călugări și preoți romano-catolici în închisorile comuniste, Ion-Andrei Gherasim, președinte executiv al Fundației Corneliu Coposu, despre lucrarea lui Dan Pavel, Iuliu Maniu în jurnalul lui Corneliu Coposu (despre care am scris AICI). Alte luări de cuvânt: doamna Niculina Moica, noul președinte AFDPR, conf. univ. dr. Mihai Gheorghe Bârlea, Nistor Man, conf. univ. dr. Liviu Țârău, iar Petr Blažek, despre apariția editorială de la Fundația Culturală Memoria, Torțe vii în blocul sovietic. Cazuri de autoincendiere motivate politic în anii 1966-1989.

Partea a doua a manifestărilor a fost dedicată vernisării expoziției Omul fără memorie (foto 2), a artiștilor plastici Teodor Zaica și Mircea Hristescu, respectiv deschiderii a două expoziții: una foto-documentară, Jan Palach. Torța vie – 1969 (foto 3), a Institutului pentru Studiul Regimurilor Totalitare, curator Petr Blažek, design Jáchym Šerých, traducere Lidia Našincová, și una a Memorialului Victimelor Comunismului și al Rezistenței, Dușmance ale poporului (foto 4), curator Virginia Ion, design expozițional Zeppelin Design.

Ana Blandiana a scris despre libertatea invizibilă în urmă cu aproape șapte ani, dar la ea m-am gândit când am citit Cuvântul înainte la „romanul” Zbucium. File dintr-o viață trăită (foto 5) al lui Emil Boșca-Mălin, despre care afirmă că „este o carte ciudată, greu de descris și mai greu de catalogat a cărei importanță e dată, în egală măsură, de cele 284 de pagini de viață trăită de autor și de introducerea notelor, comentariilor și epilogului scrise de nepoata autorului (Oana Boșca-Mălin, căreia îi mulțumim pentru dedicație, foto 6), în încercarea de a fixa în memoria următoarei generații destinul patetic amenințat să dispară în indiferența și negura timpului”. Cartea, apărută la Editura Fundației Academia Civică în anul 2023, redactor Marieva Ionescu, tehnoredactare Violeta Mihulin, anexe cu 12 pagini de fotografii și documente, reprezintă transcrierea volumului XIV din cele XVII restituite de către CNSAS (8 de urmărire și 9 de manuscrise din perioada 1946-1958). Este meritul incontestabil al Oanei Boșca-Mălin de a creiona portretul unui erou, ziarist și jurist din perioada interbelică, omul de legătură dintre Pamfil Șeicaru și Iuliu Maniu, condamnat în procesul „Sumanelor Negre” (vă las dumneavoastră plăcerea să descoperiți când grănicerii năsăudeni au fost nevoiți să renunțe la sumanele negre și să îmbrace uniforma militară

imperială austriacă) la muncă silnică pe viață în contumacie și dat în urmărire generală; după șase ani de hăituiri și spaime, ascuns într-o tainiță din propria locuință, urmează 12 ani de regim carceral la Ministerul de Interne (unde a fost ținut doi ani la „secret”), Văcărești, Lugoj, Aiud, Gherla, Pitești, Galați (unde editează patru numere din publicația Buletin informativ național-țărănesc, numărul trei chiar și pe cămașa de corp scris cu creion chimic sau îmbibat în substanțe farmaceutice), Râmnicul Sărat și Jilava, de unde este eliberat la 29 iulie 1964, în urma Decretului 320. Așadar, o veritabilă operă de reconstituire culturală care are în centru lupta pentru libertate: „când ziaristul iese la iveală pentru că simte că e nevoie de el, zeghea încetează să mai fie un veșmânt de gratii, devenind coală albă, bună de scris: prin acest act de curaj, Emil Boșca-Mălin este, în închisoare, un om liber”. De luat aminte!

Publicarea acestui „roman”, de la copilăria din Maierul natal până la publicarea săptămânalului de luptă românească Voința Transilvaniei, reprezintă o fațetă a istoricului gazetăriei românești interbelice, o „voce” de care trebuie să țină cont orice pasionat de cuvânt, un act de conservare a memoriei și a formării conștiinței istorice de care avem atâta nevoie azi. Nu poți să nu te gândești la ce/cum ar fi arătat ziua de 13 iunie 2024 în ziarul ardeleanului Emil Boșca-Mălin.

Între timp, am aflat cum s-a încheiat dezbaterea despre spargerea barierelor după al doilea concert Coldplay, dar rămân, totuși, cu o nedumerire: de ce Liviu Babeș, care și-a dat foc pe pârtia de schi din Poiana Brașov, în 2 martie 1989, ca formă de protest față de regimul comunist din România, încă nu are o statuie?

Autor, prof. Marius VOINAGHI

Sursă foto interior: prof. Marius Voinaghi

Sursămfoto principal: Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței

Interviu cu profesorul Christian Lichtenberg, delegat de guvernul Germaniei în România pentru promovarea intereselor educaționale, culturale și economice dintre cele două țări:

Foto & Video, dr. Sorin MARKUS

Joi, 13 iunie 2024 a avut loc festivitatea de încheiere pentru absolvenții Universității Babeș Bolyai – Extensia Sighetu Marmației, ciclul de Licență și Master a Facultății de Geografie, o zi încărcată de emoție și bucurie pentru comunitatea academică sigheteană, precum și pentru familiile tinerilor absolvenți.

Extensia Universității Babeș-Bolyai din Sighetu Marmației (prodecan, Marin Ilieș) reprezintă un pilon esențial în dezvoltarea educațională și culturală a comunității noastre.

„Dragi absolvenți, prin munca voastră și determinarea de care ați dat dovadă, ați demonstrat că sunteți pregătiți să faceți față provocărilor viitorului. Astăzi, nu doar că încheiați un capitol important al vieții voastre, dar deschideți și porțile spre nenumărate oportunități. Sunteți echipați cu cunoștințele necesare pentru a aduce schimbări pozitive în societate și pentru a contribui activ la dezvoltarea orașului nostru și a țării. Sighetu Marmației are nevoie de oameni tineri, competenți și dedicați, capabili să aducă un suflu nou și să participe activ la prosperitatea orașului nostru. Fie ca drumul pe care îl veți parcurge de acum înainte să fie presărat cu reușite și satisfacții pe măsura eforturilor depuse”., a declarat primarul Sighetului, Vasile Moldovan, prezent la festivitate.

Salut, Sighet!

Cu siguranță că unii cititori vor fi surprinși că am pus termenul democratic între ghilimele. Da, căci el, care reprezintă coloana vertebrală a aparențialei democrații moderne, este în fond o imensă păcăleală pentru cei mulți și o necontenită aflare în treabă pentru catindații, din ce în ce mai numeroși și mai necalificați, la funcțiile decizionale din comunități (comune, orașe, municipii, județe, landuri), state și conglomerate suprastatale de tipul Uniunii Europene.
Mai întâi că democrația sau puterea poporului nu este invenția occidentalilor (englezi, francezi, germani, italieni), ci a minților luminate din orașele-state antice grecești, unde se aplica în mod direct: aspirantul la puterea politico-juridică din respectivul stătuleț (Atena, Sparta etc.) își expunea ideile în auzul concetățenilor din agoră, care pe loc îl confirmau în postul vizat prin aplauze sau, dimpotrivă, îl izgoneau prin huiduieli.
Desigur, marile entități sociale de felul popoarelor și națiunilor moderne, care cuprind zeci și sute de milioane de indivizi, nu pot beneficia de avantajele democrației directe, ci de multiplele dezavantaje (demagogie, minciună, necinste, impostură) ale democrației reprezentative, masele de cetățeni-alegători (și nu numai) fiind prezente în forurile legislative și executive ale comunității (președinți de consilii județene, primari, consilieri) și ale statului la vedere (președintele țării, senatori, deputați, miniștri) prin componenta eminamente cantitativă a împuternicirii dată de votul cetățenesc. Fiind vorba de o delegare pe perioada unui mandat de patru sau cinci ani, se subînțelege că alesul sau împuternicitul politic ar trebui să fie trup și suflet de partea și la dispoziția comunității care l-a onorat cu încrederea ei, pentru că din taxele și impozitele plătite de anonimi, el și familia/ clanul de care ține are/ au parte de un trai pe picior mare: leafă ciocoiască, mașină bengoasă, casă fățoasă, vacanțe pe meleaguri exotice, lanț de aur la gât de taur ș.a.m.d.
Numai că aproape toți ăștia, cu studii la plesneală și incultură direct proporțională cu neomenia parvenitismului, în foarte scurt timp se dau pe brazda mizerabilismului politic: știu doar de drepturile lor și ale ciracilor (noi avantaje financiare și materiale, votate la iuțeală și în unanimitate), însă – până la viitoarea campanie – prea puțin le pasă de drepturile constituționale și trebuințele firești ale concetățenilor resemnați. De-abia atunci își amintesc că nedemnul lor viitor depinde de votul maselor de oropsiți, așa că fac rost de bani ca să le dea niște firimituri, precum la începutul arhiplinului an electoral 2024, când, spre deosebire de „rotativii” liberali, pesediștii le-au dat o parte din ceea ce prevede Legea indexării (creșterea pensiilor și lefurilor cu rata reală a inflației). De altminteri, acest mizilic (evident, comparativ cu nerușinatele venituri ale baștanilor) și promisiunea de recalculare, implicit de creștere a celor mai multe pensii de la 1 septembrie, constituie logica explicație că, la alegerile din 9 iunie a.c., formațiunea pesedistă a înregistrat un semnificativ spor de voturi și trofee politice față de anul 2020.
În pofida acestor lucruri arhidezbătute în presă (chiar eu am scris mai multe texte) și lesne deductibile de tot omul cu niscaiva discernământ, mulți dintre semenii noștri nu numai că susțin cu înverșunare că „votul este mai tare ca glonțul” și că ei, ca exemplari cetățeni (sic!), n-au ratat niciun scrutin postdecembrist (cu rezultatele pe care le vedem, adaug eu), dar – nesinchisindu-se de struțo-cămila rostită (veritabilă contradictio in adjecto) – pretind că votul trebuie văzut și tratat de toți alegătorii ca un drept obligatoriu! Căci, afirmă alde ăștia, din cauza absenteiștilor treburile merg ca naiba pe meleagurile noastre, nicidecum din vina aleșilor mari și mici, care, în cele peste trei decenii, au fost schimbați cu mult zel „democratic”, așa încât boborul să-și poată continua bătuta pe loc. Iar eu spun că la bolșevici prezența la vot obligatoriu (!) a fost întotdeauna peste 90%, însă n-am știre ca treburile să fi mers șnur măcar într-un compartiment de activitate!…
Mă rog, de ce respect față de vot se poate vorbi la noi, când – la referendumul din 2009 – românii (circa opt milioane) au dorit un parlament unicameral cu maximum 300 de aleși, iar voința lor (autoritatea supremă și indiscutabilă într-o democrație neoriginală) nu s-a pus în practică nici măcar după 15 ani?!

Dar iată ce ne spun doi oameni de cultură și doi lideri politici despre vot și democrație:
1) Marele scriitor american Mark Twain: „Dacă prin votul nostru am putea să schimbăm ceva, nimeni nu ne-ar lăsa să votăm”;
2) Filosoful francez Henri Bergson apreciază democrația ca fiind „Singura formă de guvernământ compatibilă cu libertatea și demnitatea umană”, însă cu următorul viciu incurabil: „N-are criterii de selecțiune a valorilor”;
3) Winston Churchill, premierul Marii Britanii, știa că democrația este o formă grozav de imperfectă de guvernământ, dar cerea de la cusurgii una mai bună în care să creadă;
4) Iosif Vissarionovici Stalin: „Nu contează câți cetățeni votează, ci doar cine numără voturile”.

N.B.: Nu-i așa că toate alegerile noastre postdecembriste, cu prezența la vot în jur de 50% și – deci – cu aleși cu o legitimitate discutabilă, se conduc după cinicul principiu stalinist? În plus, alegerile comasate din 9 iunie confirmă zisa cu „Aceeași Mărie, dar cu altă pălărie” (schimbări formale pe un fond intact).

George PETROVAI

Foto: Ion Mariș