Despre mine după Auschwitz (Daiana Opriș)

Bună! Numele meu nu mai contează, pe-o foaie albă oricum rămân etern. Aş vrea sa-ţi spun ceva lucruri hazlii, să te-nveselesc, fiindcă ce urmează să-ţi descriu n-am s-o fac cu vorbe prea dulci. Cel mai bine e atunci când pleci la drum cu oameni voioşi. Noi, ăştia din Maramureş, avem tendinţa să râdem niţel, să „ne veselim” şi să trăim fiecare clipă de parcă ar fi ultima. Devin deja morbidă.

– Să completaţi vă rog un formular de trecut graniţa. Aici numele, aici data naşterii, câţi minori sunt cu dumneavoastră şi de restul ne ocupăm noi. Arătaţi-mi buletinele! Köszönöm!

Desigur, cu toţii avem o poveste. Povestea noastră a fost una simplă. Mergeam către Cracovia, ca după aceea, într-o zi de duminică, zi cu soare, să vizităm un loc parcă vegheat de rugăciune: Auschwitz – Birkenau. Pe momentele subiectului mi-e drag să povestesc, îmi oferă adesea un aer scriitoricesc. Dar când punctul culminant e peste tot, nu mă mai simt chiar aşa scriitoare, ci un om care a simţit că trăieşte.

Ceva despre evrei? Sunt oamenii lui Dumnezeu. Oameni plini de cultură, de obiceiuri, oameni darnici şi muncitori. Cina la comunitatea lor din Cracovia m-a învăţat ceva despre credinţă. Odată ce-o vei cunoaşte, te vei cunoaşte şi pe tine. Poate nu în totalitate, însă drumul cel bun va fi sub picioarele tale.

În apropierea unui loc atât de trist trăieşte oraşul Krakow, unul dintre cele mai vechi oraşe din Polonia. Într-adevăr, porţia de zâmbet ne-a dăruit-o fiind un oraş animat, plin de priviri înţelepte şi oameni care se-mbrăţişau la tot pasul.

În dimineaţa zilei de duminică, între limita dintre interior si exterior, între cald si frig, între bine şi rău, trebuia să fac alegerea. Am evadat tiptil în lumea mea şi-am furat un şerveţel pentru lacrimi. Ştiam bine că aveau să curgă.

Sentimentul mă invadase încă din apropiere, văzând pădurea sloi prin care acum ceva timp alergau înspăimântate câteva suflete. Copacii înalţi si râul murdar au preluat tristeţea lăsată ca amintire, un loc plin de poveste, în care nu ţi-ai dori să te pierzi vreodată.

Tragedia mi se părea ireversibilă, fără de leac. Clădiri reci, cărămidă, poze cu oameni nevinovaţi pe pereţi care parcă încă strigau după dreptate. Se simţea în aer o pasiune josnică, oricum, o pasiune de a face rău, o boală. Să te plimbi acum prin locuri în care atunci era privată libertatea? Un tratament.

Eu cred că sunt zile în care nu-ţi mai vine să vezi nici soarele, cred că sunt zile în care te ascunzi şi de lumina ta. Ei bine, din experienţa mea la Auschwitz am învăţat că atunci când îţi vine să te-ascunzi, atunci când vrei să te dai bătut, când ţi-e cel mai greu, atunci trebuie să răzbaţi.

Lumea nu s-a schimbat prea mult, păsările tot cântecul lor îl au, aşa că probabil cel mai important lucru pe care l-am învăţat e că cel mai bine-i să crezi în tine, să crezi că odată vei putea schimba ceva cu propriile mâini şi până atunci să te bucuri de tot ceea ce ai. În fond, suntem norocoşi.

Daiana Opriș
(clasa a XII-a B, C.N. „Dragoș Vodă”)




„Ana, mon amour”! La Friend’s Pub Sighet… bien sûr!

Filmul Ana, mon amour, regizat de Călin Peter Netzer şi premiat anul acesta la Berlinale cu Ursul de Argint pentru realizări artistice şi tehnice deosebite (montaj), va fi proiectat în perioada următoare într-o serie de orașe din țară în care nu există un cinematograf sau, pe care, nu le-a atins până acum în timpul exploatării în cinematografe.

Astfel, pe 11 mai , filmul va avea o proiecție specială la Friend’s Pub – Sighet începând cu ora 17:00. Biletele vor fi puse în vânzare la fața locului iar prețul unuia este de 5 lei. 

 O incursiune atipică ce surprinde cele mai tensionate şi delicate momente din evoluţia unui cuplu, Ana, mon amour explorează dinamica celor mai importante relaţii din viaţa unui om, analizând povestea de dragoste dintre doi tineri.

Toma şi Ana se cunosc în facultate, se apropie rapid şi încep o relaţie de iubire care devine în scurt timp o luptă contra tuturor. Din cauza unor probleme din copilărie, Ana are frecvent atacuri de panică, iar Toma îşi asumă rolul de protector necondiţionat. Deşi pare să deţină controlul asupra relaţiei, ani mai târziu el se trezeşte gravitând în jurul unei femei pe care nu o poate înţelege, forţându-se până la limită în încercarea de a o salva.

Potrivit regizorului, filmul nu surpinde erodarea relaţiei lui Toma cu Ana, ci, mai degrabă, imposibilitatea de a construi în mod corespunzător o relaţie. Ana, mon amour este o poveste despre încercarea unui om de a afla cum ceea ce nu a văzut, ceea ce nu a spus, chiar şi ceea ce nu a gândit i-au format viaţa.”

Rolurile principale sunt interpretate de către Mircea Postelnicu şi Diana Cavallioti. Alături de ei spectatorii îi vor putea recunoaște în film pe Adrian Titieni, Vlad Ivanov Carmen Tănase, Vasile Muraru, Tania Popa şi Igor Caras Romanov.

Scenariul este semnat de Călin Peter Netzer, Cezar Paul Bădescu şi Iulia Lumânare, şi a fost inspirat de romanul „Luminiţa, mon amour“ scris de Cezar Paul Bădescu. Directorul de imagine este Andrei Butică, montajul şi sound design-ul îi aparţin Danei Bunescu, decorurile sunt realizate de Mihaela Popescu, costumele de Augustina Stanciu, sunetul înregistrat de Andre Rigaut, iar machiajul a fost realizat de Christina Paul. Producătorii filmului sunt Călin Peter Netzer şi Oana Iancu.

Ana, mon amour este cel de-al patrulea lungmetraj al lui Călin Peter Netzer după Maria (2003), premiat la Locarno, Medalia de onoare (2009), care a câştigat premiul Silver Alexander la Thessaloniki şi Poziţia copilului (2013), filmul românesc care în perioada lansării sale cinematografice a deţinut recordul pentru cel mai mare succes de box office al ultimilor 15 ani și pentru care a câștigat Ursul de Aur și Premiul FIPRESCI la Berlin, în 2013.

Ana, mon amour este o producţie Parada Film în co-producţie cu Augenschein Filmproduktion (DE) şi Sophie Dulac Productions (FR). Filmul a fost sprijinit de Centrul Naţional al Cinematografiei, Eurimages, Programul MEDIA al Uniunii Europene, Film- und Medienstiftung NRW, Aide aux Cinémas du Monde / Institut Francais, HBO România, Studio Video Art, Watch Me Production, Orange România, Next Advertising, McCann Bucharest, Dedeman , OMD, Lay’s, Dacia, Tuborg, Vodafone România, JYSK România, United Media, BDG Import, Caranda Baterii, OMV Petrom, Rosal.

Filmul este distribuit în România de Freeman Entertainment și a avut premiera națională pe 3 martie 2017.
Cu sprijinul: Friend’s Pub
Parteneri media locali: SighetOnline.ro, Salut Sighet

Comunicat de presă (PR & Press: Dan Lupu)

 




Locale (IX) – Marin Slujeru

LA NOI...
”La Cireșu”, Aprilie, de dimineață. Părea că un sensei stă înmărmurit, singur cu ”33”-ul său la masă. – La noi asta n-ar fi o minune, poate să se întâmple oricând.

O ALTĂ MULȚIME
Duminică, spre amiază, pe străzi aproape nimeni, vezi-auzi fiecare om în întregul său (” Sé-tált a városban … Katival… , meg láttam, tegnap… ” – trec și trec doi bicicliști șterși …). Clădirile se relaxează, în sfârșit, se-arată fiecare așa cum este, pe larg, în întregul ei. Ajung perfect obosit la destinație, mai încărcat decât dacă aș fi trecut printr-o mare mulțime.

BORNE, TRAVERSE
Felicitări. Sub „ Happy New Year!”, stă, totuşi, scris: două mii şaptesprezece. * Flori galben-muştar – din tulpini, frunze moarte – zăpadă la bloc. * Cópii albastre, de xerograf pe sfârşit – iarna la Tisa * Februarie – roşii răchiţi la Tisa – iluminare. * Casă-n livadă – ţurţuri clari la verandă – lemnul cald, sonor. * Nu-i spun haikú-ul – zâmbeşte la altceva – îl surâd – sunt un surâjin. * Expoziţie de pictură abstractă în micul oraş. Nimic mai urât decât publicul prezent morţiş, în haine de biserică – excelează vorbitorii. * “Ce să păţim? ‘Ce dacă plouă? Avem pelerini. Cu picăţele.” * Bătrânii blocului se-ntorc împreună, osteniţi, de la vot. Sunt mulţumiţi, sunt importanţi. Au ‘plinit Numărul. * Duminică. În grădinuţa cabinetului său privat, cardiologul palpită cu trandafirii. * Consult. Medicul constată o îmbunătăţire. Pacientul, un om altfel tăcut şi lent, devine dintr-odată guraliv şi grăbit. * Iunie în oraş – gloria perucilor noastre argintii. * Privesc aerul. Suntem mulţi privind astfel. Adânc de vară. * Dimineaţă de vară. Grădinuţa de la bloc a rămas necosită. Roua scânteiază pe urzici, întârzie tolănită pe brusturi. În umbră, arbustul cu ciucalăi aurii încă nu s-a îndreptat. * Casa cu arbori. Chiar astfel, înalt păzită, o împresoară seara. * În geamul spre livadă, pomii, brazii au treabă numai cu cerul. * Micul târg, vara – noi nu plecăm, stăm aici – spre …ilustrare. * Seară de vară – ziua lungă şi ternă vraişte peste haijin. * Stau în parc, vara – fără prietenul meu – cel puţin o spun. * La “Second hand”, o clientă: ”Bună ziua! Nu mai sunteţi în Învăţământ? Aţi deschis ceva?”.* “Mă calcă nevoia, asta am! Nu mă-ntreba atâtea! Hai, odată!” – strigă un moş la dispecerul de la 112. * Vecinele de scară mă compătimesc. Ar merita să mă îmbrac în zdrenţe. * Duminică, toamna. Bătrâna din fereastră ţine la suprafață toată strada cu ochii ei obosiţi. * Vara pe corzo, un nou bătrân. O zi poartă pălărie à la ”Roland Garros”, o zi şapcă albă. La urmă, mișunăm prin oraș. În locul imaginii noastre sfinte stingându-se, purtăm, vai, bonomia.

GRABĂ
Trec unul pe lângă altul în pas elastic, fără să se privească: ea în jeanși negri, bluză neagră, brunetă, mică, vorbind la celular, el – jeanși negri, bluză neagră, blond, scund, vorbind la celular. Apoi, se vede din spate, ei i se inroșesc progresiv urechile.

MEMORIES
Are vreo doi ani şi ceva. Trece ţinută de mână:
– Tatiii, mai ţii minte când eram mică?…
– Siigur că da…

Marin Slujeru

sursă foto: Peter Lengyel




Românii ATACĂ Guinness Book: MICUL record mondial! (Ion Mariș)

Sunt fericit. Sunt fericit alături de poporul meu! Suntem răi (de gură!) da’ pașnici! Atacăm doar… Guiness Book (cu excepția situațiilor când atacăm marile puteri cu inimaginabile, mioritice… surprize)!

Avem – europeni viteji fiind – zile multe libere, că, de!… mai trebuie să ne și relaxăm, să ne gândim mai mult la fizicul și psihicul nostru tulburat de prea multa muncă, de-a lungul secolelor! Dacă franțujii-și reduc cu nesimțire săptămâna de lucru, nemții se țin – vrând – nevrând – și ei pe-aproape, alături de tot occidentul discriminat pozitiv de câmpul muncii, e cazul ca și noi să avem cât mai multe zile libere, să bem, să ne relaxăm, să ne trăim clipa și să ne obișnuim cu binemeritatele bonusuri oferite de capitalismul zilelor noastre. Dacă tovarășii comuniști ne băgau munca pe gât (și nu numai!) și-n sfânta zi de duminică, capitaliștii politically omenoși & prietenoși ne bagă frigăruile și berea în multele zile libere pe care ni le dăruiesc… democratic. Dintr-un popor flămând și îmbuibat cu muncă & muncă, am ajuns un popor îngrășat forțat cu produse mirobolante, care mai de care mai colorate, mai “apetisante”, ca să ni se tulbure mințile de bine! Îmi veți spune că noi, românii, mai cârcotași decât capra vecinului (ungur și de data asta!), nu ne convine – vorba omului de la munte – nici… șe, nici șe! Adică muncă multă nu vrem, cu zilele destule (de) libere nu se satură omu’… ce dracu dorește națiunea mai puțin unitară română?!

Eu vă spun: sunt fericit pentru poporul meu! Avem și zile bune, în principal trei sărbători care ne satisfac poftele… culinare! Mâncăm bine mai ales de Crăciun, de Paște și mai ales de… Unu Mai! Mai avem multe, alte multe zile libere votate strategic de Parlamentul nostru minunat dar mai ales de Unu Mai este… veselie beton (așa zicea recent o intelectuală cu mult botox prin ea!).

În aceste zile de Unu Mai Muncitoresc – în care simțim în toate papilele ce este patriotismul – dă în clocot cazanul românesc. Sfârîe în aceste zile grătarele în România, că transpiră ungurii originari pe la graniță zăpăciți de mirosurile apetisante ce depășesc toate simțurile etnice & estetice. Asta-i Țara Românească, mici, bere, frigărui, până și niște fructe de mare merg printre oalele tradiționale, si să zbârnăie… sentimentele maneliste! Să moară dreacu toți dușmanii… poporului nostru!

Păi avem mâncare, avem băutură, zile libere din belșug, ce naiba ne mai interesează pe noi PIB –ul și deficitul bugetar?! Cu ce se mănâncă astea? Avem chermeze periodic, șogori de top, sărbători laico – religioase recunoscute SUS ce ne oferă gura de oxigen pur pentru un trai “creștin”, la ce să (mai) gândim?… Merită să ne batem capul cu teorii, strategii, gargară capitalistă?

Și… cireșica de pe tortul muncitoresc de Unu Mai, ai noștri au făcut un mic de 64 – 100 metri! Da, bă, fraților! Ne băgăm ceva și noi în cartea recordurilor cu toată opoziția… dușmanilor invidioși, cu tot Brexit-ul sau mai știu eu ce gărgăuni au occidentalii ăștia.

Sunt fericit! E Unu Mai adevărat, cu cele mai iubite emisiuni culturale, cele de bucătărit, cu chef-i inteligenți și atenți la detalii asezonate lingvistic, care ne fericesc pe bandă rulantă! Ce ne mai trebuie? Vorba unuia mai hâtru plecat în lume departe: România-i țară mare/ ne batem doar în/cu grătare!

Dragi români, poftă mare!… de la MIC până la… mare!

Ion Mariș
(gurmanderist)




Tradiţia serenadelor păstrată la Sighet (Liviu Șiman)

În plin curent de globalizare când tradiţiile riscă să se piardă înghiţite de această tendinţă acaparatoare, un obicei vechi de peste 150 de ani se păstrează în urbea de pe malul Izei.

În fiecare an, în noaptea de 30 aprilie spre ziua de 1 mai, străzile din Sighet răsună în ritmurile unor melodii celebre din repertoriul naţional şi international. Despre această tradiţie ne-a povestit Ştefan Covacinschi.

“Într-adevăr este o tradiţie veche de peste 150 de ani. Este specifică nu doar Maramureşului ci o regăsim şi în întreg Ardealul, dar şi în anumite zone din Moldova. Îmi aduc aminte de perioda când mama mea primea serenade. Domnii ne caută pentru a le da serenade persoanelor dragi. Fac acest lucru de la vârsta de 14 ani. Pe atunci îi aveam alături pe bunul prieten Ernest Rackz, prof. Anton Maruşciac. Anii au trecut şi în prezent fac echipă cu fiul meu Ştefan, prof. Szekely Ioan, Zoltan Cuceric. Începând de la miezul nopţii şi până în zori dăm serenade. La fiecare casă ni se aprinde o lumină în semn de recunoştinţă. Sper să am sănătate şi putere pentru a putea continua această tradiţie. Şi în acest an vom da serenade. În cadrul acestora predomină melodii specifice de dragoste, dar şi melodii care marcheză primăvara”, a spus Ştefan Covacinschi.

„Am rămas profund impresionată de gestul prin care soţul meu, în urmă cu 40 de ani, pe atunci fiindu-mi curtezan, a reuşit să mă cucerească definitiv dându-mi o serenadă. Este o tradiţie foarte frumoasă pe care femeile o aşteptă cu nerăbdare în fiecare an”, a mărturisit Maria Pop.

Liviu Şiman




Sighet – Biserica Romano-Catolică (I)

Apariţia calvinismului în oraş a dus la dispariţia, aproape completă, a romano-catolicismului. Revenirea lui are loc în anul 1717 odată cu sosirea din Baia Mare a călugărilor aparţinând Ordinului Minorit. Aceştia s-au stabillit temporar în oraş pentru a pune bazele unei noi comunităţi catolice şi pentru a organiza viaţa religioasă.

Ordinul din Sighet a fost înfiinţat de către regele Carol al III-lea, sprijinindu-l financiar prin intermediul trezoreriei imperiale.

Piatra de temelie a bisericii romano-catolice a fost pusă la 28 mai 1736, biserica primind hramul Sfântului Carol de Borrromeo.

La origini, biserica era amplasată în centrul pieţei centrale a oraşului dar, odată construit Palatul Finanţelor (partea dinspre parcul central al clădirii Curtea Veche), biserica a ajuns în colţul pieţei.

Stilul bisericii aparţine barocului târziu. Iniţial, turnul, în stil baroc transilvănean, a fost acoperit cu tablă de cupru, iar nava cu şindrilă. Din mobilierul original au rămas doar amvonul, bancile şi cele patru picturi ale altarelor laterale. Peretele opus amvonului păstrează epitaful comitelui Kvassay Josef, care marchează anul 1774. Altarul principal a fost realizat în anul 1862, fiind pictat de artistul Mezey József în stil neobaroc.

Un detaliu deosebit de interesant este reprezentat de aşa-numitul „altar armean”, realizat în stilul rococoului austriac, care prezintă scene din viaţa episcopului martir, Sfântul Gregorie. Pictura altarului a fost adusă la Sighet de către armenii stabiliţi în oraş. Originea altarului a rămas până astăzi necunoscută.

La sfârşitul secolului al XIX-lea, candelabrul, inițial pentru lumânări, a fost adaptat utilizării curentului electric.

(Imaginea grafică și text Pal Robert Zolopcsuk, din volumul „Sighetul Marmației”, Editura Valea Verde, 2012)




Sfaturile profesorului-regizor pentru învățăcei: cum să iei Examenul de Bacalaureat simplu, sigur și rapid! [VIDEO]

Absolvent al Facultății de Matematică și Informatică (U.B.B. Cluj Napoca), Vraja Lokos Ioan Dănuț este profesor de matematică la Liceul Tehnologic Marmația. Pasionat printre altele de cinematografie, coordonează, de 10 ani, clubul de actorie de la acest liceu unde, împreună cu elevii săi a realizat mai multe filme artistice și documentare.

Elevii sunt actori amatori, dar cu aspirații mari, iar eu sunt regizorul acestor filme. Am realizat filme de lung metraj, dar și filmulețe scurte mai pe placul tinerilor, care nu mai au răbdare să urmărească cu atenție un film lung. Spun cu plăcere despre mine că „sunt un regizor care în timpul liber face matematică”. Am încărcate pe youtube peste 100 de filmulețe printre care se disting: „Nibiru” –  film SF , „Criza de… râs” 1, 2, 3, 4 și 5, „Căpșunarii”, etc. Toate filmele mele sunt create cu scop pur educativ. Cu câteva dintre aceste filme am participat la diverse concursuri naționale de profil, unde am obținut rezultate bune și foarte bune: locul 1 la Târgu Mureș, la Campania Antiviolență, în 2010, cu filmul „Alcoolul nu te face mare”, locul 2 și 3 la Bacău, la Concursul național al filmelor de comedie „Martzobossul de Aur”, cu filmele „Criza de… râs 3” și „Criza de… râs 4”, mențiune la faza națională a Concursului „Exprimă-te liber!” de la Zalău , 2016, cu filmul „Prima zi de școală”. Anul acesta particip cu două filme: „Zidul” și „Ora de Psihologie”, la două concursuri naționale unde aștept jurizarea din luna mai. Am abordat, cred eu, toate genurile posibile de filme, de la dramă, dragoste, până la horror, SF și acțiune. (Vraja Lokos Ioan Dănuț)




„Sâmbra Oilor” vă invită la… distracție MAXIMĂ!

Centrul Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale cu sprijinul Consiliului Județean Satu Mare și în parteneriat cu Instituția Prefectului, Primăria și Consiliul Local Certeze, Primăria și Consiliul Local Negrești Oaș și Casa de Cultură Negrești Oaș, organizează duminică, 7 mai, de la ora 12:00, cea de-a LXI- a ediție a Festivalului „Sâmbra Oilor” pe dealul de la Huta Certeze și Moișeni.

„Sâmbra Oilor” reprezintă cea mai mare serbare câmpenească, legată de ocupaţia tradiţională a păstoritului, serbare ce se desfăşoară anual în luna mai şi simbolizează venirea primăverii şi ieşirea oilor la păscut.

Este un bun prilej pentru o frumoasă petrecere câmpenească, unde, după ce s-au pus la punct problemele legate de oierit, se mănâncă şi se bea. Înainte de a urca pe munte, atât oile cât şi stăpânii lor sunt stropiţi cu apă sfinţită pentru purificare, iar scăldatul în apa curată a pâraielor de munte, spălatul cu roua plantelor, prepararea unor alimente rituale sau pronunţarea de formule magice fac parte din obiceiurile locale ale sărbătorii. După toate acestea, se măsoară şi se crestează pe un răboj laptele dat de oile fiecărui sâmbraş. Pe baza acestui semn se calculează apoi cantitatea de brânză cuvenită fiecăruia în toamnă, la spargerea stânii.

În program:

  • Deschiderea oficială- ora 12:00
  • Momentul de sâmbră (Oașul, Sânzienele, Măgura, Bixadul)
  • Irina Man și Grupul din Bixad
  • Maria Tripon, Maria Fușle, Oașul și Sânzâienele
  • Maria Petca Poptean și Măgura din Târșolț
  • Petrică Mureșan
  • Ansamblul ,,Meseșul” din Zalău
  • Vasile Coca
  • Ana Georgiana și Ansamblul Comoara Oașului
  • Mihai Zele și Ansamblul Țara Oașului
  • Petre și Petrică Zele cu Ansamblul Cununa Oașului
  • Țâpuritoarele din Batarci si Maria Hosu
  • Ansamblul Florile Turțului
  • Ansamblul Județului Satu Mare ,,Doruri Sătmărene’’
  • Ansamblul Florile Tărnii
  • Grupul de țâpuritoare din Racșa
  • Ansamblul Cununița Năzdravană- Maria Carmen Sas și Leontina Dorca
  • Nicu Pop și Ansamblul Vama Ardeleană



Călineștenii Țării Maramureșului premiați cu locul I la Festivalul Primăverii din Dragomirești

Călineștenii Țării Maramureșului premiați cu locul I la Festivalul Primăverii din Dragomirești

Ediția din acest an a Festivalului Primăverii din Dragomirești, ce a avut loc la sfârșitul săptămânii trecute, a reunit șase sate, fiecare prezentând obiceiuri și tradiții specifice Maramureșului.

Participarea grupului Călineștenii Țării Maramureșului la acest eveniment, a fost un bun plilej de a prezenta atât juriului cât și publicului, jocurile și obiceiurile care sunt pe cale de dispariție: cele tradiționale de nuntă, de la băulașuri (petreceri), Jocu la șură, la lăsare etc. Noi am ales Jocul la șură deoarece acesta este unul dintre obiceiurile pe care încercăm să-l ducem mai departe, în fiecare duminică. O frumusețe a acestor jocuri constă în faptul că fiecare poate fi recunoscut după strigăturile din timpul lui; de exemplu Sârba – Hai la sârbă măi băieți, care vreți care puteți, care nu mai rămâneți, un alt joc Ardeleanca – Pe la noi, pe la Șomcuta, Ardeleanca și bătuta, Coasa – M-o trimăs mama la coasă, meserie urâcioasă, etc.

De mai bine de trei ani ceterașul Vasile Rus vine săptămână de săptămână la gospodăria lui Victoru Știrbuțului, în cadrul Școlii rădăcinilor străbune din Călinești, pentru a învăța jocurile, strigăturile, și ne bucurăm că munca noastră nu este în zadar. În prezent, sunt tineri din 5 sate care învață aceste jocuri, iar Festivalul Primăverii din Dragomirești i-a ajutat și pe ei să constate că munca lor neîntreruptă de duminica de la ora 14.00 nu este în zadar.
Asfel noi, Călineștenii Țării Maramureșului, credem că Jocul la șură merită să fie dus mai departe de generațiile care vin.

Mulțumim juriului care a apreciat munca noastră, mulțumim părinților care încurajează copiii, tinerii să vină la activitățile noastre! Mulțumim tuturor care ne sunt alături!

Măriuca Verdeș,
președintele Asociației Călineștenii Țării Maramureșului

sursă foto: Voichița Costin




Despre NUME nu numere la Auschwitz (Alina Marincean)

De numele oraşului meu se leagă multe şoapte dulci, dar şi strigăte ascuţite. Dacă ar sta cineva să asculte apăsările timpului s-ar gârbovi neputincios şi ar râmâne suspendat în vibraţii joase încercând din greu să înţeleagă, poate să justifice sau doar să aline.

Cuvânt frumos alinul ăsta. A fost un nume la modă în anii ’80. Azi unii dintre noi îl ducem fără să ne întrebăm de ce ne numim astfel. Alţii încercăm să îl ignorăm ca şi cum ne defineşte mai bine statura sau poate marca telefonului. Alţii purtăm cu el poveri nedrepte, spunem noi. Personal, am încetat să-l mai evaluez. Am început doar să-l urmez.

Ca mulţi alţii am vrut să scap de Sighet. Am incercat, dar Eu se pare că nu am putut fi Eu în afara lui sau în absenţa lui. Apoi locul meu aici l-am primit aşa, simplu, ca în comunism, cu repartiţie. Divină aş îndrăzni să spun. Şi de atunci mă las purtată de numele meu şi călătoresc în micul Sighet atât de departe şi atât de sus cum alţii nici nu visează. Şi nu sunt locuri pământeşti. Sunt fundături de lună şi piscuri de foc. Uneori lumile mele se întânesc şi atunci am nevoie de toată înţelepciunea apelor şi pamântului să trec când de o parte când de alta a Şanţului. Ca în povestea cu trolul Tempt care nu ştie dacă de partea cealaltă a şanţului, spre sud, iepurii vorbesc aceeaşi limbă, ciupercile au gust de ciuperci şi florile miros a flori, la fel şi eu mă pendulez ritmat, întrebător şi aliniat între colibe de iasomie şi naşteri lungi de alinare în Sighetul încărcat de poveşti.

Acum de exemplu, plec spre un fel de apus. La Auschwitz. Puterea acestui nume a trecut dincolo de cuvinte. Deşi au fost scrise mii şi mii de pagini şi milioane de gânduri se conectează instant la auzului lui. Mă întorc acolo cu prieteni. Doar cu prieteni. Elevi premianţi la concursuri de eseuri care vor să se definească şi altfel, să se cunoască pe ei mai bine, profesori care vor să simtă povestea poveştilor, oameni care îşi doresc această călătorie – experienţă. Pentru că ştim cu toţii că nu vom lua doar prânzul la Zakopanye sau cina la comunitatea evreilor din Cracovia sau vom cocheta cu soarele din Piaţa Mare. Noi toţi mergem acolo pentru că numele nostru nu este întâmplător. Camelia este o Floare, Ioana o Luptatoare, Ana o Sfântă, Andrei un Misionar şi cam aşa continuă lista. Sunt trei zile pline când va trebui să trecem dincolo de noi, să săpăm în şanţurile umede şi reci ale conştiinţei, ale suferinţei, ale umanităţii. Ne vom tulbura şi va trebui să ne stoarcem sufletul şi să ne limpezim ochii uitându-ne în gol la hăul cruzimii. Dar binele se cunoşte numai în prezenţa răului. Vom redescoperi valenţe noi ale vieţii noastre, o altfel de căldură şi ne vom raporta cu alte date la familiile noastre, la prieteni, la vecini, la oameni.

Cu toată apăsarea ne vom întoarce mai lucizi şi mai atenţi la cei ca noi care, da, vorbesc aceeaşi limbă ca de cealaltă parte a Şanţului, unde ciupercile au gust tot de ciuperci şi florile miros tot a flori. Sunt doar de cealaltă parte a Şanţului.

Fundaţia Tarbut Sighet – Educaţie şi cultură iudaică a făcut parţial posibilă această călătorie alături de un grup de profesori din S.U.A. precum şi de câteva organizaţii sighetene, pentru a ne permite nouă să purtăm mesajul numelui nostru, pentru a rosti un Kadish pentru cei care azi nu mai au nici nume.

Iar eu sunt ceea ce sunt azi pentru că mă numesc Alina.

Alina Marincean 

sursă foto: Mediafax

 

 




Desenele copiilor din Sighet – mesageri ai României la Ziua Europei (Bruxelles)

Cu ocazia expoziției la G7 (Summit-ul Miniștrilor de Externe) din Italia (10 aprilie 2017), președintele Asociației I Colori Per La Pace, dl. Antonio Giannelli, a fost invitat de către Comisarul pentru Afaceri Externe al Uniunii Europene, doamna Federica Mogherini, să participe cu expoziția „Culori pentru pace” la Ziua Europei (EU open day), la Bruxelles.

România participă la expoziția de la Bruxelles prin desenele copiilor din Sighetu Marmației, începând cu ziua de 6 mai, ora 10.00 (ora locală).

Pentru salutsighet.ro, prof.Caius Lugojan, președinte I COLORI PER LA PACE România

sursă foto: facebook




Căutându-l pe Dumnezeu (Ileana Pisuc)

Doamne, iar m-ai adus în America. Oare ce planuri ai cu mine? Cînd sunt singură cu mine, în căsuța din deal, nu-mi dă pace o neliniște, iar numai doar ce gîndesc și iar mă văd ajunsă în cealaltă parte a pămîntului. Cînd urc în avion, trebuie să recunosc că mă bate gîndul că poate-i pentru ultima oară. La fiecare aterizare mi se pare un adevărat miracol că am ajuns pe pămînt și văd mîna Domnului cum lucrează…, pentru că între cer și pămînt, doar mîna Lui te ține. Mă încred de fiecare dată în El și-l iau ca partener de zbor nevăzut, dar prezent.

Încep încet, încet deja să mă orientez în lumea aceasta „altfel” și asemeni unui boxeor buimac, aruncat din corzi în corzi, mă repliez și (vorba lui Alina) încep să caut nod în papură. În meditația de astăzi vreau să mă leg de religie, sau, cum văd eu relația cu Dumnezeu.

Pînă Duminică, 22 septembrie 2013, nu am avut ocazia să intru într-o biserică americană. Primul impact a fost amplasarea și dimensiunile faraonice a acestor lăcașuri de cult, iar pentu o „neinițiată” ca mine, priveliștea a fost copleșitoare. Mii de oameni adunați sub o cupolă imensă, susținută de niște coloși de stîlpi și țevi monumentale, cu difuzoare ce-ți puneau la grea încercare timpanele, cu reflectoare imense, cu ecrane uriașe pe pereți, exact ca la o discotecă, cu cîntăreți ce intonau cîntece religioase (ziceau ei). Eu am crezut că-i ușoară. În fundal, era corul format din cel puțin 250 – 300 de persoane îmbrăcațe toate în robe de culoare mov cu gulere galbene, a căror voci amplificate de sonorizarea simandicoasă te făceau să-ți iasă „piele de găină” și unde nu aveai piele. Aer condiționat, ordine și disciplină, fiecare avea cîte o Biblie în spătarul din față, pixuri, pliante, dar mai ales plicuri pentru bani (ca la nuntă). Îmi spunea Dani că aici, dacă ți-ai declarat apartenența la unul din culte și ești evidențiat în registrele lor, lunar îți vine prin poștă plicul pentru biserică conținînd nume, prenume, adresa, cîștigul lunar, urmînd ca tu să depui zeciuiala.

Pentru mine religia e foarte simplă. Îl ai sau nu pe Dumnezeu în tine. Biblia a fost lăsată ca un ghid de comportare a omului în lume. De aici fiecare pe propria răspundere urmînd să-l aplice, fiecare după mintea și cugetul cu care a fost înzestrat la naștere. Depinde numai de el cum îl înțelege și cum îl aplică. În caz de eșec el e singurul care va da seama. Dumnezeu din prea mare iubire față de om i-a dat posibilitatea să aleagă între bine și rău și nu intervine pentru a nu-i îngrădi libertatea. Fiecare om a fost creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu adică perfect și lăsat în lume să se descurce. Așa cum un marinar se folosește de busolă pentru a se orienta pe mare și întreprinde orice acțiune pentru a aduce vasul la mal, la fel și omul.

Nimeni nu-i stăpînul nimănui în afară de Domnul. Și n-am văzut „stăpîni ” săraci peste slugi. Singurul care a venit să slujească gratis a fost Isus Cristos! Cu cît bisericile sînt mai faraonice cu atît mie mi-e mai dor de Putna, de Voroneț, de Agapia… unde murmurul rugăciunilor șoptite sau sugrumate de dangătul clopotelor se mai aude și astăzi. Cu cît cîntările și rugăciunile sînt mai urlate şi amplificate, cu atît mi-e mai dor de rugăciunea mamei, care căzută în genunchi, cu tălpile crăpate, se închina Domnului, căzută în adorație, rugîndu-se pentru toți, necerînd nimic pentru ea, singura ei plată fiind speranța că rugăciunea ei va fi primită în cer.

Degeaba îl căutam pe Dumnezeu prin labirinturile megalomane și tixite de aparatură de ultimă generație audio-video, că nu l-am văzut. Cu cît mă străduiam să-l localizez în acea construcție impersonală, cu atît nu-l găseam. Ca într-un final, să descopăr cu uimire și bucurie în același timp, că EL a fost tot timpul în mine.

Dallas, 26 septembrie 2013

Ileana Pisuc




RĂZBOIUL feisbuciștilor cu LIMBA… (Vasile Pop)

Dragii noștri prieteni feisbuciști,

Suntem tot noi, poporul domnului Pătraru, căruia îi mulțumim c-o făcut mai lungă rubrica Vax Populi. Vă scriem pentru că iaca că nici în Postul Mare n-am avut liniște. Că iacă ce s-o mai întâmplat, din cauză că Cartianu, un ziarist negru la suflet, s-o legat mai zilele trecute de cel mai tânăr și de cel mai frumos prim-ministru. Cică că nu cunoaște problema căcăfoniei, ba mai mult, nici limba lui n-ar ști-o ca lumea. Că din cauza a două cuvinte, scurte și alea, o ieșit mare scandal, de o ajuns ca acest scârța-scârța-pe-hârtie să ni-l facă ,,impostor”, ,,loază”, ,,batjocoritor” de limbă, și câte și mai câte. Pe deasupra, îl mai trimite să învețe ca lumea limba strămoșească, auziți, oameni buni, din cauza acestor două cuvinte: ,,CA” ,,ȘI”. Să fie lăsat în pace, că cum să se ocupe un ditamai prim-ministru de treburile căcăfoniei, că ce, n-are el destulă bătaie de cap cu treburile țării? Nu vedeți că cât se zbate el pentru noi, poporul de la Vax Populi? Că cum ar vrea el să mărească cuantumul pentru ajutoarele sociale, da nu poate, că capul acela, care parcă că-i un harbuz prins de ger, al unuia ca Cartianu, îi bagă bețe-n roate. Poate că o greșit și el puțin, poate s-o gândit să nu căcăfonească pe cineva, că vedeți ce om de treabă îi dumnealui, că cu un asemenea prim-ministru nu ne-am mai fălit de când l-am avut pe Petrică, cavalerul trecerii de la epoca socialistă la epoca capitalistă. Că câte probleme are pe cap! Uitați-vă bine la el, că când gândește profund își dă ochii peste cap, iar noi ne speriem, că ne gândim să nu-i clocotească creierului ăl deștept. Și iaca că vine ca căpcăunul Cartianu ăsta, care are un nas de parcă că-i cornul unui capricorn și ni-l face troacă de porci. Noi am propune ca Cartianu ăsta să-și vadă de treburile lui și să nu-l trimită pe scumpul nostru prim-ministru să pună mâna pe carte, că chiar că are el pe ce și pe cine pune mâna. Acuma numai pentru c-o băgat și el un ,,ȘI” în plus, credem că n-ar trebui trimis iar la școală, că el s-o gândit că fără acel ,,ȘI”ar fi putut ieși o căcăfonie. Dorim deci, ca Cartianu ăsta să nu ni-l mai căcăfonească pe scumpul nostru prim-ministru, că și asta-i treabă omenească, că așa l-o lăsat Dumnezeu pe om pe pământ, ca câteodată să se și cacafonească. Că cum ar mai putea el mânca câte ceva, dacă Cartianu ăsta ar reuși să convingă pe popor să nu se cacafonească, ba prin parlament, ba pe la televiziuni, ba și prin locuri unde ar trebui să fie intimitate.

PS1.Tocmai când era să încheiem, iată că un prieten din trupa noastră primește un e-mail de la un domn de specialitate care ne ajută să rezolvăm pentru domnul prim-ministru, problema căcăfoniei.

În atenția domnului prim-ministru!

    1. Când vrem să exprimăm comparația, și poate fi alăturat lui ca: Ion a încasat aceeași sumă ca și mine.
    2. Când vrem să arătăm calitatea sau relația, și nu mai poate fi alăturat lui ca: Ca conducător al unui stat totalitar, Ceaușescu…, Ionescu a fost desemnat ca candidat la funcția…, Ion a fost apreciat ca cel mai talentat…, Ion a fost propus ca cavaler de onoare la nunta…

OBS. 1) Pentru evitarea cacofoniei, apelăm la diferite mijloace în funcție de context: în calitate de, drept, fiind, etc: Ionescu a fost desemnat drept candidat…, În calitate de conducător al unui stat totalitar…

PS2. Greșelile de exprimare, punctuație, ortografie, etc. aparțin poporului de la rubrica Vax Populi.

OBS.2) Pentru aceia care spun, de exemplu, Ion mănâncă virgulă carne, le recomand să și-o înghită.

Autor, Vasile Pop

sursă foto: internet