O remarcă banală, dintr-un context lipsit de importanță, din mass-media, m-a pus pe gînduri și m-a făcut s-o focusez cu starea de fapt din jurul nostru atît de zbuciumată în perioadă de alegeri.
Pînă și cuvîntul „alegeri” nu e deloc lipsit de esență în remarca de care aduc vorbire, și anume:
„De ce un măr putred poate strica un coș întreg de mere bune, dar un măr bun, sănătos, nu poate repara merele stricate?”
De aici ar trebui să reiasă că puterea răului e mai mare decît puterea binelui?” Că trebuie să avem mare grijă în selectarea și „alegerea” nu atît a merelor cît și a oamenilor!

Multe mere (și oameni) par frumoși pe dinafară dar sunt găunoși pe dinăuntru.
E drept, n-ai cum să știi atunci cînd așezi în lădițe merele, despre istoricul lor: cum au fost recoltate, dacă culegătorul a fost conștiincios, le-a cules cu mîna, nu le-a lovit, dacă a observat vicii de suprafață dar s-a făcut că nu observă, el urmărind doar cîștigul din numărul cît mai mare de lădițe culese.
Numai că în timp mărul rău, nescos la timp, poate compromite o întreagă recoltă de mere, aducînd pagube producătorului.
Aici mă refeream doar în cazul merelor.

În cazul oamenilor, cîte un putregai găunos, poate distruge o societate pe zeci de ani! Degeaba apare pe ici pe colo cîte un măr sănătos, e prea puțin într-un coș  plin cu mere găunoase. El va fi înghițit în scurt timp! „Ori ești ca noi, ori n-ai ce căuta în coș!!
Ar trebui atunci să renunțăm în a mai alege și așeza mere în panere? Eu zic că nu!
Doar că trebuie să avem mare grijă să le întoarcem pe toate părțile să le urmărim starea tot mereu și la primul semn de viciere să le îndepărtăm.
Dacă la mere s-ar putea, oare la oameni nu ar fi posibil?
Toți vor în PANER! Dacă se poate pe rîndul  de sus!  Mare grijă însă, că s-ar putea ca mărul de la fund să le răstoarne panerul. Trebuie o colectare selectivă făcută nu de mîntuială, cu aplecare și determinare.
Viermele din mărul găunos este pregătit să-și arunce putreziciunea în miezul cărnos precum corupția, ticăloșia și lipsa de scrupule din politică.
Niciodată nu vor fi mere perfect sănătoase, dar selectate la timp se pot salva cele bune.

Asa și în politică. Putregaiurile trebuie izolate și aruncate la coșul istoriei. Să-i lase pe aceia care chiar vor să însănătoșească și să regenereze societatea.
La asta însă trebuie să lucrăm cu toții, ca adevărați culegători de poame bune, să fim selectivi și să nu amestecăm merele frumoase și sănătoase cu putregaiurile!

Ileana PISUC

Cred că eram prin clasa a IV-a. Anul era 1964. Sfîrșitul lui aprilie. Se apropia 1 Mai Muncitoresc. Începuseră pregătirile pentru „defilarea” tradițională prilejuită de această sărbătoare internațională a celor ce muncesc. Și în detașamentul nostru de pionieri au început niște repetiții, mai ales pentru toboșari și trompetiști. Fusesem ales toboșar, și urma să rămînem după cursuri, încă o oră să învățăm să batem toba într-un anumit ritm. Toba semăna cu o sită de cernut făina, doar că în loc de sită avea o piele uscată, bine întinsă de cîine. Nu m-a etuziasmat deloc această alegere (îmi cam încurca programul, pentru că după amiaza aveam antrenament, o zi la fotbal, o zi la volei) dar n-aveam ce face. Cu trompeta nu mă descurcam deloc. Și nici stegar nu voiam să fiu…

La prima repetiție, instructorul ne-a explicat ritmul: tam/ta-ram/ta-ra-ram-tam. Adică: unu, doi, patru. Simplu! Cu ambele bețe odată. Am dat și eu cu bețele în pielea de cîine a tobei scandînd în gînd tam-tara-tara-ram-tam… dar, se pare că intructorului nu i-a plăcut cum bat eu toba. „Prea moale! Parcă ai fi xilofonist! Mai cu putere, cu mîndrie de pionier! N-aud!” N-am înțeles ce poate fi un xilofonist, nu auzisem încă de xilofon, am dedus însă că ar fi ceva rușinos… pe aproape de sclifosit... ceea ce m-a cam înfuriat…

Am reluat ritmul și, energizat de îndemnul înălțător al instructorului, am lovit timpanul tobei cu toată forța, astfel încît pielea aceea uscată, de cîine a crepat și s-a făcut fîșii… „Mă, derbedeule, ți-am spus să lovești toba cu mîndrie, nu cu ură!” – a țipat „dirijorul” de entuziasm. „Să vină tac’tu mîine la școală! Să plătească toba!”

Tatăl meu a fost a doua zi la școală. A vorbit cu directorul. A plătit toba. Nu m-a pedepsit în nici un fel. Eu am scăpast de repetiții… După cîteva zile, tata, crezînd că sufăr din această pricină, mi-a spus:
„Mă băiete, tu să te faci dobaș la ăștia cînd or avea și ceteraș!”

Vasile Gogea

VIS.VIAȚĂ (Imaginary Youth), lungmetrajul documentar de debut al regizoarei Ruxandra Gubernat, va avea premiera în cinematografele din România în toamna acestui an. Primul film documentar despre Gen Z produs în România, în care trei adolescenți sunt urmăriți de camera de filmat timp de 4 ani, are ca rezultat un film direct, puternic, cu multă muzică și adolescenți sinceri.

În timp ce își fac planuri să plece din România după ce termină liceul, Una – o actriță, Habet – un trapper și Ștefania – o activistă de mediu, se găsesc prinși între drame și dileme legate de viitor. Cum le va afecta planurile tot ce se întâmplă în jurul lor? Cine va reuși?

„Am ales să lucrăm cu trei adolescenți foarte diferiți, din medii sociale diferite, aflați la vârsta primelor decizii importante. I-am urmărit pe măsură ce se descopereau treptat, împărtășind această senzație de posibilități (in)finite caracteristice vârstei lor. Am filmat practic pe tot parcursul adolescenței lor, traversând o pandemie și adaptându-ne multelor schimbări din viața lor”, spune regizoarea Ruxandra Gubernat.

Documentarul este rezultatul unui proces de lucru de 5 ani, iar caracterul observațional a transformat povestea într-una foarte personală. Abordarea vizuală a filmului este una aproape de protagoniști, cu filmări din mână, care să se poată adapta ritmului în care viețile lor se desfășoară, combinate cu filmări cu telefonul, realizate chiar de protagoniști, în stilul Insta story/TikTok.

„Un observațional nu e niciodată simplu, dar provocarea a fost cu atât mai mare, în contextul ăsta nesigur. Unul dintre lucrurile de care sunt cel mai mândră este că am reușit să țin copiii aproape de proiect pe o perioadă atât de lungă și să-i implic activ în producția VIS.VIAȚĂ. Una, Habet, Ștefania, documentarul ăsta există datorită vouă!”, continuă Ruxandra Gubernat.

VIS.VIAȚĂ (Imaginary Youth) urmărește îndeaproape realitățile adolescenței. Subiectele filmului includ presiunea socială de a reuși, așteptările proprii și temerile de eșec, de la dorința de a emigra, la sănătatea mintală/anxietatea cu care se confruntă adolescenții, la probleme de familie, consum de droguri sau impactul și consecințele Covidului asupra tinerilor.

Filmul va avea avanpremiera în cadrul Festivalului Internațional de Film Documentar și Drepturile Omului One World Romania, în secțiunea Zilele Liceenilor, pe 12 aprilie (de la ora 15:00) și 13 aprilie (de la ora 11:00). Proiecțiile vor avea loc la Cinema Muzeul Țăranului – Studioul Horia Bernea, București.

„Proiecțiile din cadrul OWR sunt doar o avanpremieră a filmului, deoarece ne dorim să aducem cât mai mulți adolescenți în sala de cinema, și pregătim premiera oficială a filmului pentru a doua jumătate a acestui an. Vrem să organizăm cât mai multe discuții după proiecțiile filmului despre cum vede generația Z viața în România, să vorbim deschis despre migrație și asumarea unor decizii importante”, spune producătoarea filmului, Monica Lăzurean-Gorgan.

Filmul este regizat de Ruxandra Gubernat, filmat de Andrei Dudea, produs de Monica Lăzurean-Gorgan și Elena Martin, prin casa de producție Manifest Film, realizat în co-producție cu Avanpost Media, Patrupetrei, Ruxandra Gubernat-Rammelt, cu sprijinul Creative Europe Programme – MEDIA of the European Union și UPFAR ARGOA.

Despre regizoare

RUXANDRA GUBERNAT – REGIZOR ȘI SCENARIST
Regizoare de film documentar și cercetătoare. Vis.Viață (Imaginary Youth) este debutul regizoral al Ruxandrei, care a mai co-regizat Portavoce (2018), un documentar de mediu metraj tip colaj despre valurile de proteste din România ultimilor cincisprezece ani, nominalizat la cel mai bun documentar românesc la Astra Film Festival 2018 și proiectat în mai multe festivaluri naționale și internaționale. Experimentează cu diferite sub-genuri de documentar și, în prezent, regizează și co-produce documentarul de animație Childless (în dezvoltare) și documentarul observațional Love and Porn (în dezvoltare). În paralel, pregătește performance-ul Not this baby in my belly, despre experiența traumatică a pierderii de sarcină, urmată de o naștere în perioada pandemiei. Din 2019, este mentor în programul de media literacy Focus, un proiect de împuternicire prin artă cinematografică, dedicat copiilor din comunități cu acces limitat la cultură. În 2023, a co-fondat Asociația Patrupetrei, unde lucrează pe proiecte care explorează marginalizarea și sub-reprezentarea, drepturile femeilor, sau reprezentarea și participarea civică a tinerilor.

Website: https://manifestfilm.ro/portfolio-item/imaginary-youth/
Instagram: https://www.instagram.com/vis.viata/
Facebook: https://www.facebook.com/profile.php?id=61557588365899

Comunicat de presă

Sculat dis-de-dimineață, scăldat în sudori combinate, m-am bucurat că am scăpat teafăr din coșmarul trăit în vis. Cum t.v.-ul mergea non-stop, coșmarul devenise „une bagatelle”. Am hotărît ferm, ca un sinucigaș profesionist, că vreau să văd ce înseamnă sado-masochismul. Ca atare, am trăit frenetic ora care a urmat. Toate mi s-au clarificat. În plus, mi-am dat seama că sado-masochismul adevărat este o glumă gen poveste la gura sobei.

În visul meu se făcea că merg la școală, hotărît să absolv clasa a șasea, curs de zi. Am tras de șiret cam tare, grăbit să-l leg strîns. „Poc!”, făcu acesta, rupîndu-se cînd mi-era lumea mai dragă. Disperat, fiind în întîrziere, l-am înnodat urgent. Am ajuns la timp. Am tras concluzia că nu poți realiza nimic important în viață cu șireturile prost legate!

Cu ochii mereu la șireturi, am uitat de „ȘIRETUL…timpurilor noi”, învechit… în rele, de mic. Cu buzele umede și lipicioase de la atîta supt, se obișnuise cu alintul pentru orice. Mereu în reflectoarele încinse la roșu, părea mai alb… la față decît este de obicei… Unii cred că asta vine  de la emoția care-l cuprindea în fața camerelor de  luat vederi, pe cînd era în fața „camerelor reunite” ale unui Parlament aflat mereu în vacanță prelungită pe tot cursul anului! (chiar bisect). Întriga însă culoarea cam pămîntie a mîinilor aflate în umbră și care aveau o viață a lor, proprie, cînd niciodată dreapta nu știa ce face stînga!

ALINTATUL avea însuflețirea pe care ți-o dă apropierea de femeia pe care o știi de o jumătate de secol, singura pe care ai știut-o vreodată și care e apetisantă ca sarea amară băută odată cu uleiul de pește! ALINTATUL reușea să acopere ore de emisie fără a spune realmente ceva; de aceea lumea îl considera deștept nevoie mare, fiind în stare să jupoaie de viu pe oricine ar fi zis ceva care să-i ciobească smalțul încă necrăpat de rușine aflat pe obrazul-toval. Se gudurau toți pe lîngă el, ciugulindu-i din palmă. Ca maimuțele, puricîndu-se reciproc pentru a scăpa de paraziți!

În urmă cu vreo douăzeci de ani, am traversat o zonă, acum dezafectată, fostă fabrică de succes odinioară. Se vedea priceperea ȘIRETULUI în „privatizări la purtător”! Bătea vîntul, spulberînd mizeriile lăsate în urmă. Cui să-i mai pese, după?… Vîntul murmura o șoaptă a „sinistrei” de companie care m-a înfiorat mai tare decît filmele cu vampiri care „sug sîngele poporului” aflat mereu în letargie și visînd răbdări prăjite în somnul care-l ține captiv de cînd se știe: „Pînă nu facem miliardul, nu ne oprim!”, suna refrenul, gen manea de cartier.

Vizitînd niște foști colegi, oameni realizați acum și „cu stare”, am amuțit de uimire cînd mi-am dat seama de înapoierea în care trăiam eu. Camerele, inclusiv baia, gemeau de covoare persane, preșuri sau altele asemenea, toate amplasate stategic încît nu rămînea vreun centimetru de dușumea neacoperit pînă la pereți.

Ca în „Scaunele” de Eugen Ionescu, m-a uimit casa legată de ȘIRETUL nostru, care gemea de „geniul strîngător” al agonisirii fără noimă. Pereții, acoperiți de rame de picturi care priveau disprețuitor spre niște „sclupturi” părînd a fi din placaj de cea mai bună calitate! Imaginea de la televizor îmi arăta niște „arătări” care făceau kitschul să roșească, rușinat. Văzînd toate astea m-am bucurat ca un copil cu nevoi speciale: înțelesesem, în sfîrșit, expresia „intelectual rasat”!…

Încălzirea globală fiind de nesuportat, făcînd atmosfera de nerespirat, ALINTATUL a găsit un loc „răcoros” (totuși, nu plin de verdeață!) avînd timp de meditație intimă cu beneficii nedeclarate la fisc! Ajunsese acolo suflat de briza PIRATULUI pe care-l iertase cumva, încălcînd legea (!), atunci cînd îl prinsese cu mîinile unse cu toate alifiile îngrețoșînd actele oficiale, încît nu mai distingea nimeni marfa de ambalaj. Că știe PO(A)NTA despre acte! Cum singur declarase, neinspirat…

Nu știu dacă în intimitatea celulei „de criză” în care se refugiase o fi fost „alintat”, însă acum văd că se alintă singur. După cît a scrîșnit din dinți de le-a sărit smalțul încît l-a cuprins durerea din lipsă de „pelerinaj t.v.”, ducînd dorul bronzatului la reflectoarele uimite de doctismul său, ȘIRETUL ALINTAT scoate capul prin zăpada încă netopită, neatent la copita de CIUCĂ din „pădurea mistreților măcelăriți” a unui MUSTĂCIOS de același neam… prost! Putînd fi lovit în moalele capului de  CIOLACUL căzut din coada unor cîini vagabonzi adulmecînd duhoarea smîrcurilor răscolite cu o imprudență care poate costa cît nu face.

Cercul va fi închis. În izolarea meditativă în care se retrăsese „întru relaxare”, argatul, devenit șef, nu l-a căutat. DRAG NE-A fost și de el! Tare bucuros mai era că „jupînul” o îmbulinase. Prin strunga iscată din senin, s-a strecurat ușor, ajutat fiind de vaselina de pe mîini. Se credea acolo pe veci. Nu a trecut mult și a văzut cum e cu „celularul” și cu singurătatea „fetei de birău”, lăsată acasă neconsolată! Deși nu la „coada caprei”, mereu cu dilema nerezolvată: „Eu sînt animal de companie sau poziție pentru birjar?” La atelierul de tinichigerie, ASP-IRINA e o consolare slabă pentru durerile de coloană auto!

De aceea aș recomanda „actualului” să nu uite trecutul. Că uite-acuși va duce dorul „ciolacilor” împlețiți pe la aniversări. Nici CIOBANUL NAȚIONAL nu credea. Pînă cînd a văzut și el pereții pe dinăuntru, scriind la cărți „cu poze” avînd ca scop scutirea de normă temporală! Privea cerul materializat în tavanul cenușiu si ridica rugi lovite de nulitate, sfărîmate la impactul cu tavanul din beton armat.

De ce dracu’ poartă toți ăștia un bostan pe post de cap?…

Nicolae RĂDOI

Foto: I. Mariș

Orice om onest și cu scaun la cap își dă seama că a treia sursă de nenorociri pentru prezent și viitor o constituie școala în derivă și educația în mare suferință pe aceste meleaguri. Nici nu-i cu putință altminteri, când impertinența, indisciplina, nesârguința și lipsa de respect a majorității școlarilor (față de educatori și colegi) a mers atât de departe, încât în tot mai multe școli postdecembriste se petrec grozăvii de genul următor: (a) Agresiune premeditată din partea unui licean, care – înarmat cu un cuțit – atacă și rănește profesoara ce a îndrăznit (sic!) să dea un test neanunțat din timp (de parcă testele cunoscute ar avea vreo relevanță); (b) Un elev drogat din Târgu Mureș își bate măr diriginta și nu-și regretă oribila faptă, ci – dimpotrivă – îi spune cu bădărănie directoarei: „Și așa nu aveți ce să-mi faceți…”; (c) Un alt licean îl înjură pe portar pentru că, respectând acesta regulamentul de ordine interioară, nu-l lasă să intre după începerea cursurilor, iar părinții huliganului, înștiințați de director, explodează cu năduf: „Păi pentru un portar se face atâta zarvă?!…”; (d) Elevi și eleve care fug de la ore, se bat între ei/ele și-i sfidează  pe profesori, ba chiar le strigă în față: „Lasă că vine taică-meu la școală și vă arată el vouă”.
Adică, nici pomeneală de o strânsă și fecundă colaborare între educatori și părinți, proces la care-i recomandat să participe și psihologul (cu toții urmărind necontenit să descopere aptitudinile elevului și să-l îndrume întru maxima lor valorificare), atâta timp cât cei mai mulți dintre întreținători înțeleg să nu-și supere odraslele cu vorba sau cu fapta, pentru ca să-i poată acuza doar pe dascăli de toate neîmplinirile intelectuale și derapajele comportamentale ale acestora: dezinteres la învățătură, aroganță, mitocănie, anturaje dubioase, țigări, băutură, droguri, încăierări, probleme cu oamenii legii. Că, de, părinții de soiul ăsta înțeleg să-i pună beizadelei totul pe tavă (țoale de firmă, bani de buzunar, cea mai performantă aparatură electronică, mașină luxoasă), ca el să constate că neșcolații descurcăreți sunt putrezi de bogați…
Ce-i de făcut ca școala să nu mai fie un loc de distracție contraproductivă pentru elevi și unul de coșmar pentru educatori? În primul rând o lege prin care să se reîntroneze disciplina și respectul față de semeni (profesori, colegi, părinți, cunoscuți și necunoscuți, prioritar față de bătrâni și persoanele de sex feminin). Căci pretutindeni și tot timpul este mare nevoie de așa ceva într-o comunitate ce se pretinde civilizată: în familie, pe stradă, la școală, în vizită la cineva, la viitorul loc de muncă. Bunăoară, o armată indisciplinată nu mai poate fi numită armată în sensul clasic al acestui cuvânt, ci eventual hoardă sau gloată, sortită nimicirii la prima confruntare cu vrăjmașii disciplinați.

Indiscutabil că în prima linie a acestei legi, precum în licee de prestigiu de pe alte meridiane (Japonia, Franța, Germania etc.), trebuie să stea uniforma și interzicerea telefoanelor în incinta tuturor unităților de învățământ preuniversitar: uniforma va elimina discrepanțele exterioare și va stimula dezvoltarea mult necesarelor însușiri lăuntrice (decența, modestia, cumpătarea, simplitatea, altruismul), iar neutilizarea telefoanelor câteva ore în fiecare zi, va contribui în chip miraculos la însănătoșirea moral-spirituală a copiilor și adolescenților, deschizându-le pofta de-a ști (prin citit, empatie, socializare și discuții cu miez), în dauna celei de-a avea (în tot mai multe cazuri fără efort) și de-a butona sculele electronice.
Totodată, în respectiva lege trebuie repuse în drepturi mijloacele firești de disciplinare a școlarilor turbulenți (avertisment, scăderea notei la purtare, exmatriculare) și de îmboldire la instruirea competitivă (reintroducerea tezelor, corigență, repetenție). Cu acest temei legal, învățământul postdecembrist are șansa de-a redeveni din ce în ce mai performant prin calitate (nicidecum prin actuala cantitate dătătoare de analfabeți funcționali), lucru realizabil prin triada: flexibilizarea programei (aplicarea ei în funcție de potențialul elevilor și specificul clasei), renunțarea la manualele alternative (de altminteri, pline de erori gramaticale și logice, ba chiar științifice), transformarea în școli profesionale a tuturor liceelor tehnice cu zero promovați la bacalaureat.

Intens preocupat de starea deplorabilă a învățământului românesc postdecembrist (poate datorită faptului că am făcut cândva parte din sistem), iată câteva dintre concluziile trase de mine în articolul Japonia – țara contrastelor și a progresului (15 nov. 2010): „După cum ne avertizează adevăraţii specialişti ai istoriei şi proceselor specific nipone, aşa numitul «miracol japonez» îşi are propriile sale explicaţii. Prima dintre aceste explicaţii priveşte gradul de instruire al japonezilor din vremea shogunatului, dată la care Japonia era mult mai alfabetizată decât Franţa celui de-al doilea imperiu în aceeaşi epocă! Iar o asemenea afirmaţie tranşantă n-ai cum să n-o iei în seamă, îndeosebi atunci când afli că ea vine din partea specialistului francez Augustin Berque…

Tot aşa, Mason şi Craiger, doi istorici de origine engleză, notează că pe la 1800 toţi membrii clasei samurailor erau nişte oameni cultivaţi, că în ultima parte a epocii Tokugawa rata de alfabetizare a întregii populaţii ajunsese la 30% (peste 50% dacă se ia în considerare numai populaţia masculină), ceea ce – concluzionează ei – «este cu totul extraordinar pentru o societate premodernă» şi că «aspectele de masă ale educaţiei Tokugawa au ajutat în mod cert modelarea viitorului ţării după 1868».
Învăţământul japonez actual cuprinde trei trepte:
1. Învăţământul obligatoriu include şcoala elementară, cu o durată de şase ani (începând de la vârsta de 6 ani) şi prima treaptă sau primul ciclu al şcolii liceale, cu o durată de trei ani. Această treaptă este absolvită de peste 99% dintre copiii japonezi de vârstă şcolară;
2. High school este al doilea ciclu al învăţământului liceal (teoretic sau tehnic), pe care de regulă îl absolvă circa 90-93 % dintre copiii japonezi cu vârste cuprinse între 15-18 ani. Această treaptă îi uimeşte pe specialiştii americani atât prin proporţia de absolvire, cât şi prin cantitatea şi diversitatea cunoştinţelor acumulate. Căci, în medie, elevii şi studenţii japonezi cunosc mult mai bine decât elevii şi studenţii occidentali istoria mondială şi evenimentele curente. Tot aşa, tineretul nipon îl depăşeşte pe cel din ţările vestice nu doar la capacitatea artistică, muzică şi agilitate fizică, ci şi în domeniul ştiinţelor şi matematicilor, singurele domenii în care există o posibilitate demnă de încredere pentru comparaţii internaţionale de cunoştinţe;
3. Cea de-a treia treaptă o reprezintă învăţământul superior, în care intră circa 38-39% dintre tinerii japonezi. Demn de reţinut este următorul lucru: Deşi numărul instituţiilor de învăţământ superior din Japonia este mare (peste 400 universităţi şi peste 500 colegii universitare, majoritatea particulare), rolul central în sistemul de învăţământ superior revine, ne informează Costin Murgescu în cartea Japonia în economia mondială (Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1985), «celor 87 de universităţi naţionale şi 33 de universităţi publice, la care intrarea este posibilă numai în cazul în care candidatul reuşeşte să dobândească un loc, după ce trece de barajul a două examene de admitere (subl. mea, G.P.): primul, cu caracter preliminar, uniform organizat de Centrul Naţional de Examene pentru Admitere la Universitate; al doilea, organizat de fiecare universitate în parte, care duce la clasificarea candidaţilor în raport cu capacităţile şi aptitudinile specifice pentru specialitatea aleasă».

Cât se poate de elocvent, în condiţiile în care la noi grosul facultăţilor (avem peste 100 de universităţi, dar nici una nu figurează între primele 500 ale lumii!), deci grosul facultăţilor aleargă după cursanţi (a se citi după bani), prin urmare nici pomeneală de examene de admitere…

Şi încă ceva. Întrebat un profesor universitar japonez ce urmăreşte să afle când examinează un student, acesta a răspuns: «Cantitatea de cunoştinţe acumulate este foarte importantă, este baza culturii lui de specialitate. Dar nu este singurul aspect. Astăzi cunoştinţele se reînnoiesc repede. Mă preocupă foarte mult să văd dacă a învăţat să înveţe şi să judece singur problemele pe care le discutăm. Asta îl va ajuta toată viaţa».
Nota 1: Desluşim în răspunsul profesorului două chestiuni esenţiale, care au dispărut aproape cu totul de pe meleagurile noastre în deceniile de scremut reforme postdecembriste:
a) Preocuparea constantă a dascălilor japonezi de a scoate cadre nu doar bine pregătite, ci mai ales însetate de dorinţa de a şti;
b) Dacă scopul imediat (dictat ba de puţina ştiinţă şi conştiinţă, ba de interesele materiale) al dascălilor români este de a nota studentul la examene pentru ceea ce acesta nu ştie, scopul cu bătaie lungă al dascălilor niponi este de a-i învăţa pe studenţii lor să înveţe şi de a-i răplăti cu o notă corespunzătoare pentru ceea ce ştiu…
Revenind, să precizăm că răspunsul profesorului japonez seamănă foarte mult cu celebra parabolă a unui învăţat chinez din antichitate, parabolă pe care o citează cu satisfacţie reputatul economist Saburo Okita în cartea sa Cu faţa spre secolul 21 (Editura AGER-Economistul, București, 1992), atunci când ne oferă o altă explicaţie a miracolului japonez – Planurile economice: «Dacă vei da un peşte unui om, el îl va mânca pe loc. Dar dacă îl vei învăţa să pescuiască, va mânca peşte tot restul vieţii lui»”.

În sfârșit, dar nu în ultimul rând, trebuie să avem în vedere modestele avantaje ale mașinismului (deplasare rapidă, comodă, confortabilă) și colosalele dezavantaje ale acestuia: hiperpoluare de toate tipurile (aer, apă, sol), mulțimea accidentaților și morților (îndeosebi în transporturile rutiere), alarmanta creștere a numărului de canceroși, cardiaci și diabetici, plus sporul supraponderalilor și obezilor, majoritatea acestora fiind mașiniști atât de înrăiți/îndobitociți, încât nu mai depun niciun efort fizic, nici măcar într-o plimbare pe distanțe scurte ori după ce s-au îndopat (atenție, siesta sănătoasă nu se face în fotoliu sau în pat!).

Marele bai este că alde ăștia își cresc progeniturile potrivit stilului lor dezastruos de viață: cât sunt mici, realmente îi îndoapă cu diverse otrăvuri (dulciuri, lichide carbogazoase, cartofi prăjiți, fripturi cancerigene) și le inoculează disprețul pentru efortul fizic și intelectual (nici sport, nici autentice preocupări culturale de felul cititului, cântatului, dansatului și povestitului, ci doar zgâitul la tembelizor și pe telefonul mobil), iar după ce ajung școlari, de bunăvoie se transformă în taximetriștii odraslelor, chiar dacă sunt numai câteva sute de metri până la școală și o plimbare le-ar prinde bine amândurora.

Și iac-așa ne iese la toți pe nas blestematul ăsta de mașinism (de sărbători când se circulă bară la bară, dimineața cu mersul părinților la slujbă și dusul urmașilor la cursuri, la amiază cu drumul în sens invers, seara și noaptea cu răhățoasele raliuri ale teribiliștilor): poliția rutieră nu este aproape niciodată pe fază (cea locală nici pe-atâta), cu excepția controalelor organizate pentru a-și face planul la amenzi, periferiile localităților te dezgustă cu cimitirele lor de rable (la sate tot a zecea casă dacă mai are câte o vită, însă în fiecare curte se lăfăie 2-3 mașini), iar părinții îngâmfați și nemintoși se miră că pruncii lor, cărora pretind că „nu le-a lipsit nimic” (în afară de mișcare și modelele vrednice, adaug eu), în scurt timp devin supraponderali, leneși, mofturoși și plictisiți.

Principala vină pentru această stare deplorabilă de lucruri din orașele noastre (Bucureștiul, fără centura verde de odinioară, deține tristul record de cea mai poluată capitală europeană) nu este a cetățenilor de rând, ci revine cârmuitorilor centrali și locali. Centralii, prin actele normative de rang național, se fac vinovați de următoarele ticăloșii: (1) Din interes și/sau prostie, au pus pe butuci cele mai rentabile transporturi de mărfuri (în întregime transportul maritim și fluvial, parțial cel feroviar), mutându-l pe niște drumuri supraaglomerate și care rapid se deteriorează (e drept, își spune cuvântul și calitatea acestora) din pricina numărului mare de automărfare; (2) Din aceleași motive, au desființat taxa de poluare, astfel făcând din România patria tuturor vechiturilor europene. Vina edililor (a celor sigheteni, de pildă) constă în aceea că (a) nu s-au construit moderne parcări subterane și supraterane (din când în când se mai fură din puținul spațiu verde al urbei pentru niscaiva parcări terane) și (b) nu toate localitățile sufocate (îmi spunea un polițist că în Sighetu Marmației este una din cele mai mari densități mașiniste din țară!) au parte de mult trebuincioasa șosea de centură.

Tocmai de aceea, în articolul Sighetu Marmației, un oraș de graniță geografică și economică (12 iunie 2022), încerc din nou marea cu degetul: „Iată de ce, încă din perioada când eram consilierul personal al primarului Filipciuc, am propus ca centrul vechi să fie închis pe timpul zilei pentru toate autovehiculele (exact asta se face pe perioada de desfășurare a tuturor festivalurilor) și, în vederea decongestionării lui, să se facă demersurile (astăzi se dau bani de la Uniunea Europeană pentru asemenea proiecte) de construire a unui tunel subteran, care ar rezolva în bună măsură și problema parcărilor”.

 George  PETROVAI

Foto: I. Mariș (lucrarea „Cubul roșu” de Marcel Stanciu)

Peste puțin timp majoritatea românilor vor sărbători Paștile – prilej de bucurie și petrecere motivată religios, întâlnire fericită (și foarte justificată) a familiilor și a prietenilor, tradiții vestimentare și culinare mai vechi și mai noi, diverse obiceiuri laice sau spirituale (cu origine  creștină sau cărora li s-a dat mai târziu o semnificație creștină)… într-un cuvânt, un moment al anului important pentru foarte mulți dintre noi. Fără îndoială și primăvara are rolul ei benefic, înnoirea naturii completând fericit atmosfera din suflete.

Dar… oare pentru câți dintre noi Învierea lui Isus Cristos este un adevăr fundamental, o convingere profundă care ne structurează viața și gândirea și nu doar un pretext pentru  toate manifestările exterioare citate mai sus? Manifestări care nu sunt rele în sine, în majoritatea cazurilor ele sunt acceptabile, sunt haina exterioară a credinței dar nu țin loc de aceasta. Salutul creștin „Cristos a înviat”  împreună cu răspunsul de confirmare va fi pe buzele tuturor (sau aproape), dar oare nu e de multe ori rostit convențional, ca un înlocuitor provizoriu al lui „bună ziua” sau în cel mai bun caz o formă de respect pentru părinții și bunicii care ne-au învățat și a căror amintire dorim să o ducem mai departe? Credem cu adevărat în Învierea lui Isus?

În realitate, frumosul nostru salut pascal este un act de mărturisire publică care ne angajează și ne responsabilizează. Nimic banal, formal sau convențional nu ar trebui să fie în cuvintele nostre ci emoția sinceră a unui adevăr pe care îl scoatem din suflet cu bucuria de a-l oferi, și celor dragi cu care probabil îl împărtășim dar și altora cărora îl vestim! Să ne imaginăm bucuria cu care Maria Magdalena l-a anunțat apostolilor în acea dimineață sfântă sau pe cei doi ucenici fericiți care se întorc din Emaus să împărtășească întâlnirea cu Cel înviat celor rămași în Ierusalim!

Anchetele sociologice făcute pe teren în diferite țări europene în ultimele decenii  arată că un procent mare de persoane chestionate (inclusiv un procent important de membri ai unor confesiuni creștine) nu cred în Înviere, nu cred nici în alte adevăruri revelate, iar unii (nu puțini) pun la îndoială și existența istorică a lui Isus Cristos. România nu face excepție, chiar dacă la noi delimitările între credincioși și necredincioși sunt mai greu de făcut, religiozitatea încă destul de generală fiind confundată cu credința iar statisticile urmăresc mai mult nivelul de practică religioasă, mai ușor de cuantificat. Atmosfera de scepticism a influențat mult cultura oficială din Europa de la Revoluția Franceză încoace, culminând cu regimurile ateiste din secolul XX unde religia era interzisă sau cu greu tolerată la marginea societății (și noi am trăit din plin această experiență tristă). Acum când vorbim libertatea de a crede există (sau s-a redobândit) dar indiferența și relativismul sunt dominante. Este realitatea în care trăim, nu o putem ignora.

Dar oare numai omul modern are îndoieli? Să citim cu atenție sfintele Evanghelii și vom vedea că Învierea lui Isus a fost chiar de la început un eveniment controversat, contestat nu doar de autoritățile care l-au condamnat pe Isus (și care au răspândit versiunea subțire cu furtul cadavrului) dar greu de crezut chiar de către apostoli, care îl vor accepta doar prin impunerea evidenței, prin aparițiile repetate ale lui Isus înviat, care le dă toate ocaziile să verifice vorbind cu ei, mâncând cu ei și chiar invitându-i să-l atingă! Doar așa au fost depășite ezitările, și ele aveau o argumentație foarte „modernă”, „nu cred în înviere pentru că… nu e posibilă !”, sau „nu cred până nu văd”, „nu cred până nu ating cu mâna mea”! Apostolul Toma pare convins că ceilalți zece sunt victimele unei halucinații sau confuzii colective și doar el știe să pună corect problema, ca un specialist în criminalistică!  Dacă totuși Isus apare direct apostolilor și unui grup de ucenici (pentru că ei vor trebui să meargă până la capătul lumii și să-și dea viața pentru această convingere), nouă celorlalți, de atunci și de azi, nu ni se dă acest privilegiu dar ni se promite răsplata încrederii: „Fericiți cei care nu au văzut dar au crezut!”

Cei 4 evangheliști (și toată literatura creștină pe urma lor) nu sunt foarte „abili” în prezentarea faptelor… Afirmând că primii martori ai Învierii au fost niște femei ei ratează din start o parte importantă a publicului – țintă, într-o societate (cea greco-romană dar cu atât mai mult cea iudaică) în care femeia avea un statut net inferior, cuvântul ei neavând valoare în justiție! Dar scopul lor a fost să consemneze adevărul, nu să îl cosmetizeze, ca „să dea bine”. Faptul că Isus nu s-a arătat tuturor oamenilor ci doar celor apropiați (cu disponibilitate pentru a-L recunoaște ) precum și starea diferită a trupului său după Înviere („trup glorificat” în limbaj teologic ) ridică dificultăți suplimentare, nu ușor de surmontat.

Așadar, evenimentul Învierii nu a fost nici atunci și nici mai târziu ușor de acceptat, dar curajul cu care apostolii l-au mărturisit apoi în fața autorităților a impresionat și a impus respect (marele învățat evreu Gamaliel nu devine creștin dar îndeamnă la prudență și nu încurajează persecutarea acestora), comunități creștine formându-se în tot spațiul mediteranean încă pe timpul vieții apostolilor (dar în fața filosofilor din Atena, Pavel – deși e ascultat – nu are succes când vorbește despre Înviere). Răspândirea religiei creștine este atât de rapidă și suprinzătoare (în ciuda ostilității cvasiunanime cu care este întâmpinată) încât oricât ar fi de sceptic un istoric cu greu ar putea-o considera doar rezultatul minciunilor unor pescari din Galilea.

Atunci ca și acum, raportarea la Înviere nu duce nicăieri dacă o considerăm un eveniment izolat (real sau fals, posibil sau imposibil, după concluzia fiecăruia). Esențial este să raspundem sincer și coerent la întrebarea: Cine este Isus Cristos pentru mine? Cred în cuvântul Evangheliilor și în mărturia constantă de 2.000 de ani a creștinilor ? (catolici, ortodocși, protestanți, etc care cu toate conflictele și divizările cunoscute au păstrat categoric convingerea comună a Învierii lui Isus). Contestarea în bloc a tuturor dovezilor creștine e o posibilitate teoretică (și  nu puțini contemporani se poziționează așa) dar ea ridică mai multe întrebări decât rezolvă.

Dacă însă credem în veridicitatea Evangheliilor, să ne punem  în locul apostolilor. L-am cunoscut pe Isus timp de 3 ani, i-am ascultat predicile și i-am văzut minunile, atunci avem două concluzii categorice : 1. Isus este perfect coerent în afirmații – tot ce spune are logică, nu se contrazice, tot ce promite se împlinește (nu înșeală și nu se înșeală niciodată ). 2. Isus a dovedit în mod repetat că are puterea de a împlini tot ceea ce promite (având autoritate suverană asupra trupurilor și sufletelor, asupra naturii și asupra diavolului, singura limită fiind respectarea libertății omului, nu vrea să fie urmat cu forța).  Prin urmare, afirmația sa repetată că după moarte „a treia zi va învia” sau minunatul citat de la Ioan 10, 18: „Eu am puterea să-mi dau viața și am puterea să mi-o iau iarăși înapoi” duc la concluzia că Învierea Domnului, cu toată dificultatea acceptării inițiale (este ceva ce depășește puterea minții umane) este singurul final logic, singura variantă care corespunde cu felul în care Isus a trăit, a vorbit și a acționat până atunci!

Dacă filosofii antici sau scepticii moderni au îndoieli cu privire la Înviere, atunci să fie la fel de critici și speculativi și cu ipoteza opusă. Dacă Isus nu a înviat, unde se află trupul său? Îl putea cineva fura de sub paza soldaților romani înarmați fără ca nimeni să observe și mai ales ce motiv ar fi avut apostolii să o facă, ei fiind ascunși, înspăimântați și lipsiți de perspective? Și unde să îl ducă, ce șanse aveau să nu fie prinși? E o mare disproporție între efect și riscuri… Cum se explică mai târziu mărturiile practic identice ale apostolilor în locuri atât de îndepărtate și la zeci de ani distanță și mai ales cum au avut motivația să riște totul pentru o minciună? Cum se explică faptul că niciunul din martiri nu a recunoscut înșelăciunea nici chiar sub amenințarea morții? Dacă cu Isus viu și prezent cu ei apostolii au avut atâtea ezitări, cum de au devenit atât de curajoși cu Isus mort? Cum se explică convertirea lui Pavel, până atunci aprig persecutor și ferm convins că Învierea lui Isus este o minciună revoltătoare? Cum se explică la primii creștini (care proveneau din evrei) mutarea zilei de sărbătoare de la sâmbătă la duminică decât prin existența unui eveniment dumnezeiesc în ziua de duminică care să înalțe o zi obișnuită a săptămânii la o demnitate superioară sabatului din legea veche?

Acceptarea intelectuală a Învierii lui Isus este așadar logică, dar ea nu e suficientă, e nevoie de trăirea ei în faptele de fiecare zi. Dacă Domnul meu e viu, Evanghelia sa trebuie să fie legea și programul vieții mele, bucuria mea și idealul meu! Amin.

Dar Învierea lui Isus transmite și un mesaj mai larg, care depășește strict cadrul dogmei creștine și în care s-ar putea regăsi orice om sincer care caută să dea un sens vieții. Acela că lumina nu poate fi cuprinsă de întuneric, că minciuna (cât de dominantă ar părea la un moment dat) nu e veșnică, că oricâte drame și nedreptăți ar avea loc în lume și în istorie, răul nu are ultimul cuvânt!

Om al secolului XXI, cu frământările și năzuințele tale, Învierea lui Isus îți poate da și ție o speranță și o motivație. Accepți provocarea?

Preot prof. Marius Vișovan

Foto: I. Mariș

Corul Național de Cameră „Madrigal – Marin Constantin”, dirijat de Cezar Verlan, invită publicul din județul Maramureș la Concertul Extraordinar „Madrigal for Babies”, eveniment creat special pentru bebeluși (0-12 luni) și părinții acestora, precum și femei însărcinate. Concertul va avea loc luni, 22 aprilie 2024, începând cu ora 12:00, la Centrul Cultural Pastoral „Sf. Iosif Mărturisitorul” din Sighetu Marmației.

Accesul publicului este gratuit, în baza rezervării online pe platforma Bilete.ro [www.bilete.ro/madrigal-for-babies/].

Bazat pe studii aprofundate cu privire la efectului muzicii asupra copiilor între 0 și 12 luni, precum și asupra viitoarelor mame, spectacolul-concept oferă părinților și viitoarelor mame ocazia unică să cânte alături de Corul Madrigal melodii cu efecte benefice asupra celor mici.

Programul muzical cuprinde piese ca „Greensleeves”, „Moon River”, „Cântec de leagăn” etc., compuse, între alții, de Henry Mancini, Wolfgang Amadeus Mozart, Franz Schubert sau Joseph Rheinberger. Momentele muzicale au fost special alese pentru acest eveniment, iar mamele vor fi invitate să fredoneze împreună cu muzicienii de pe scenă. La crearea atmosferei blânde vor contribui și lumini colorate și proiecții simple, adecvate evenimentului și vârstei participanților.

Concertul „Madrigal for Babies” face parte din proiectul de cercetare cu același nume, derulat de Corul Madrigal în colaborare cu pianista și muzicoterapeuta Angelica Postu, președinta Asociației Române de Muzicoterapie, specialist care profesează în calitate de muzicoterapeut la Spitalul Universitar de Psihiatrie Charité din Berlin, doctorandă a Universității de Arte din Berlin.

Conceptul și regia evenimentului sunt semnate de Emil Pantelimon, consultanța de specialitate în domeniul muzicoterapiei este oferită de Angelica Postu, Dorin Popovici creează proiecțiile video, iar la pian interpretează Adina Cocargeanu.

Concertul Extraordinar „Madrigal for Babies” face parte din seria „Festival Madrigal la Baia Mare”, care se desfășoară în perioada 15 – 28 aprilie 2024 în județul Maramureș și cuprinde mai multe evenimente culturale și educaționale la Baia Mare și Sighetu Marmației.

Festivalul Madrigal este organizat în parteneriat cu Consiliul Județean Maramureș, Organizația de Management al Destinației Județene Maramureș (OMD MM), Institutul Național al Patrimoniului Episcopia Ortodoxă Română a Maramureșului și Sătmarului, Muzeul Județean de Etnografie și Artă Populară Maramureș, Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Baia Mare.

Parteneri instituționali: Senatul României, Institutul Cultural Român, Institutul Național al Patrimoniului, Televiziunea română, Compania Națională Aeroporturi București, Opera Comică pentru Copii, Circul Metropolitan București, UNIMIR, USAMV Cluj-Napoca, Vinea Apoldia Maior, JTI România, Centrul de Cultură Arcuș, Federația Română de Fotbal, Clubul Sportiv Rapid București, Policolor, Carpatina, Casa Corpului Didactic

Parteneri media: AGERPRES, Agenția de cArte, Antena 3 CNN, Bookhub, Ediția de dimineață, Euronews Romania, Europa FM, Itsy Bitsy, Kanal D, Kanal D2, Leviathan, Munteanu, Observator cultural, Prima TV, Radio București FM, Radio France Internationale România, Radio România Cultural, Radio România Muzical, Radio Trinitas, Revista Psychologies, spotmedia.ro, Trinitas TV, TVR Cultural, Zile și Nopți

****

CORUL MADRIGAL

Înființat în anul 1963 de către legendarul muzician și dirijor Marin Constantin (1925–2011), Corul Național de Cameră „Madrigal – Marin Constantin” a devenit un reper al vieții muzicale și diplomației culturale naționale și internaționale. Este definit prin sonoritatea sa specifică, tehnica non-vibrato, amplasamentul stereofonic în scenă și costumele impunătoare. Repertoriul său este îndreptat către renaștere, muzica preclasică și clasică, romantism, muzica bizantină și creația contemporană românească și universală. Prezența scenică și componența ansamblului au fost în permanență rafinate, astfel încât performanța sa a ajuns să fie comparată de critici cu „o vioară Stradivarius în mâna lui Paganini”.

În noiembrie 2016, Corul Național de Cameră „Madrigal – Marin Constantin” a fost recunoscut oficial ca Ambasador al Libertății, Speranței și Păcii, primind premiul „Jean Nussbaum and Eleanor Roosevelt” la Palatul Națiunilor Unite din Geneva, în cadrul Summit-ului Global de Religie, Pace și Securitate.

Pe 1 martie 2023, la Palatul Parlamentului, Senatul României a inaugurat oficial „Galeriile Madrigal – Marin Constantin”, un spațiu dedicat, care găzduiește evenimente culturale și expoziții temporare și permanente ale Corului Național de Cameră „Madrigal – Marin Constantin”.

Din anul 2011, Corul Madrigal derulează Programul Național Cantus Mundi, cel mai mare program de integrare socială prin muzică a copiilor din România, inițiat de renumitul dirijor Ion Marin. Programul, care reunește în prezent 2.043 de coruri și aproape 70.000 de copii din țară și diaspora, a fost oficializat la nivel guvernamental în 2014, devenind o nouă Direcție a Corului Național de Cameră „Madrigal – Marin Constantin”.

COMUNICAT DE PRESĂ

Vineri, 19 aprilie 2024, la Centrul Cultural Pastoral „Sfântul losif Mărturisitorul” din Sighet a avut loc vernisajul expoziției artistului „marțial” Sorin Halici.
În continuare puteți viziona secvențele importante de la vernisaj:

Foto & Video: dr. Sorin MARKUS

În fiecare zi, în fiecare clipă, îngerii păzitori ne veghează și ne ocrotesc, aducând lumină și alinare în cele mai întunecate momente ale vieții noastre. Dar cine sunt acești îngeri și cum îi percepem în lumea noastră?

DARIA, un înger printre noi, a fost o prezență extraordinară, o comoară de talente și bunătate. La vârsta fragedă de 16 ani, ea strălucea ca o stea pe cerul nostru comunitar. Cu un zâmbet molipsitor și ochi strălucitori, Daria aducea bucurie și speranță în inimile celor din jurul ei. Era un izvor nesecat de energie pozitivă, inspirându-i pe toți cei ce aveau privilegiul de a o cunoaște.

În calitatea sa de artistă, Daria își găsea expresia în arta dansului, a teatrului și a muzicii. Talentul ei era egalat doar de pasiunea și devotamentul pe care le punea în fiecare activitate pe care o întreprindea. Fie că era pe scenă, în sala de repetiții sau în mijlocul prietenilor, Daria strălucea ca un diamant, aducând o rază de lumină în fiecare încăpere.

Dar Daria nu era doar o artistă talentată; era și un suflet generos și plin de compasiune. Ea era mereu acolo pentru cei din jurul ei, oferindu-le un umăr pe care să plângă sau o mână întinsă în momentele grele. Prietenoasă și empatică, Daria știa mereu să găsească cuvintele potrivite pentru a încuraja și a susține pe cei aflați în nevoie.

Daria, luptătoarea noastră preferată, a fost și va rămâne întotdeauna un exemplu de talent și valoare, un model pentru toate generațiile care au întâlnit-o și o vor întâlni mereu prin povestea ei extraordinară despre viață și prețuire.

Fiecare apariție a ei a fost memorabilă: atitudine, eleganță și stil. Ea a fost o sursă inepuizabilă de energie pozitivă, dăruită în întâlnirile cu ea. Implicată în proiecte de suflet și în arta pedagogiei aplicate, ea a fost o inteligență deosebită în realizarea celor mai alese obiective.

Unde oamenii zâmbesc, Daria era motivul! Ea a fost o stea care lumina și strălucea tot mai tare în fiecare zi. Un suflet magnific la teatru, care s-a înălțat când cortina a căzut și luminile s-au stins în aplauzele tuturor.

Toți au primit prin Daria o lecție despre iubire și prețuire, tocmai la ultimul ei moment de dans în emoția vieții. Aplauzele continuă prin fiecare gând care șoptește: „Iubește și trăiește în pasiune și autenticitate!”

Pierderea ei tragică a fost o lovitură grea pentru toți cei care au avut privilegiul de a o cunoaște. Cu toate acestea, în mijlocul durerii și tristeții, comunitatea noastră s-a unit în jurul amintirilor frumoase și a legăturii puternice pe care am împărțit-o cu Daria. Împreună, ne-am ridicat ca un zid de susținere, oferindu-ne reciproc sprijinul necesar pentru a trece peste aceste momente dificile.

În această uniune a inimilor noastre, am descoperit că puterea iubirii și a solidarității poate învinge orice obstacol. În mijlocul suferinței noastre, am găsit consolare în amintirile frumoase și în promisiunea că Daria va trăi pentru totdeauna în inimile noastre.

Astăzi, în lumina îngerilor, ne ridicăm privirile către ceruri și îi aducem un omagiu etern Dariei, îngerul nostru pământesc, care acum zboară liberă printre stele, veghindu-ne din lumea de dincolo. În sufletele noastre, ea va trăi pentru totdeauna ca o amintire strălucitoare a frumuseții și a luminii pe care a adus-o în viețile noastre.

Orly FRANKEL

Marți, 23 aprilie 2024, ora 15:00, va avea loc vernisajul Expoziției „GENESIS” a artistei vizuale Raluca IANCĂU. Evenimentul se va desfășura la Centrul Cultural Pastoral Sf. Iosif Mărturisitorul din Sighetu Marmației.

* * *

Raluca Maria IANCĂU s-a născut la 27.09.1990, Sighetu Marmației.
După studiile gimnaziale (Sighetu Marmației) și liceale (Liceul de Artă Baia Mare) urmează studiile superioare la Universitatea de Artă și Design, Cluj-Napoca, Licență – specializarea Design Vestimentar (2009 – 2012) și Master – specializarea Arte Vizuale (2016 – 2018). Pe parcursul studiilor universitare a beneficiat de două burse Erasmus în Polonia și Franța.
A fost asistent galerist la „Plan B Gallery”, Berlin, Germania, în perioadele 27.05.2017 – 30.09.2017 și 01.06.2018 – 30.09.2018; asistent profesor, Accademia di Belle Arti di Bari, Mola di Bari, Italia, 26.02.2020 – 30.05.2020; asistent galerist, Associazione Culturale Donne per Roma, Roma, Italia, 03.06.2020 – 01.10.2020; asistent galerist, Associazione Culturale FigurAzioni – Centro Studi Arte e Ricerca, Roma, Italia, 02.10.2020 – 02.03.2021.
A participat cu lucrări la expoziții colective în Baia Mare, Sighet, Cluj – Napoca, București, Torino (Italia).
A avut câteva expoziții personale la Sighet și Cluj – Napoca.
În prezent este studentă doctorand la Universitatea de Artă și Design, Cluj-Napoca și liber-profesionist.

Salut, Sighet

Trupa de teatru  PROSCENIUM  de la Colegiul Național Pedagogic  „Regele Ferdinand”, Sighet, coordonată de dl. profesor Marian Gelu, a participat (cu piesa „Albă ca Zăbava și cei șapte pitici”) la Festivalul de teatru contemporan pentru tineret „ACTING”, care, în perioada 10-13 aprilie 2024,  a aniversat a 10-a ediție, la Teatrul Municipal Baia Mare cu spectacole ale tinerilor liceeni din Iași, Târgu Jiu, Huedin, Cluj-Napoca, Arad, Sighetu Marmației și Baia Mare. PROSCENIUM nu doar că a participat, ci s-a întors și cu două Premii Speciale: unul pentru Ludic-Teatral și celălalt pentru Costume.

Despre această ediție  organizatorii au făcut câteva precizări:
Și dacă tot suntem la o ediție aniversară, am pregățit un program în care să trecem de la teatrul amator, prin teatrul studențesc către teatrul profesionist. Astfel, pe lângă spectacolele din concurs ale tinerilor actori amatori, am invitat studenți de la două din facultățile de teatru ale cărei pepinieră s-a dovedit a fi acest festival, facultățile din Cluj-Napoca și Sibiu. La care am adăugat și două spectacole profesioniste ale Teatrului Municipal din Baia Mare, Delfini și Heaven. Ideea de la care am pornit acest festival, în anul 2014, a fost crearea unui spațiu de exprimare pentru cunoașterea și aprecierea artei teatrale în rândul tinerilor. Parteneriatul inițiat încă de la prima ediție cu Facultatea de Teatru și Televiziune a Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca a constituit fundamentul pentru profesionalismul cu care s-au desfășurat cele nouă ediții de până acum ale festivalului. Rezultatele palpabile ale acestui efort colectiv se reflectă pe scenele teatrale românești, unde peste 30 de tineri, inițial participanți în acest festival, strălucesc ca studenți sau absolvenți ai unor facultăți de teatru din Cluj-Napoca, București, Sibiu sau Târgu Mureș.

„Lumea întreagă e o scenă, iar bărbații si femeile sunt doar actori”, spunea William Shakespeare evidențiind prezența teatrului în viața omului. Pentru mine, teatrul reprezintă o modalitate de a explora și de a înțelege mai bine lumea. De asemenea, poate fi un mijloc de exprimare a ideilor si a emoțiilor precum și o metodă de a conecta oamenii cu personajele. Nu credeam niciodată că voi ajunge să joc pe o scenă sau că voi fi membră în trupa de teatru a liceului, însă domnul profesor Gelu Marian mi-a oferit această oportunitate. Datorită dumnealui, am reușit să joc pe marea scenă a Teatrului Clasic Ioan Slavici, Arad, în cadrul Festivalului Amifran, iar recent am jucat pe scena Teatrului Municipal din Baia Mare, în cadrul Festivalului Acting. Stresul care s-a acumulat înainte de spectacolul pe care l-am jucat recent, s-a transformat într-o emoție puternică în momentul în care am pășit pe scenă, aceasta reușind să creeze o legătură între mine și spectator. Întelegerea dintre colegii trupei poate ajuta de multe ori la clădirea relațiilor pe scenă, în sensul că spectacolul va părea mult mai natural, iar acest lucru se întamplă și în minunata trupă Proscenium. Eu si colegii mei ne susținem unul pe celălalt, fapt care ne-a ajutat să învățam din greșelile făcute. Sunt foarte recunoscătoare Festivalului de teatru contemporan pentru tineri Acting, deoarece atmosfera acestuia m-a facut să mă simt ca acasă, iar discuțiile cu invitata speciala a festivalului, actrița Ofelia Popii, care este cunoscută pentru rolul său în piesa Faust regizată de Silviu Purcărete, m-au ajutat să creez o legătură între mine si personajul pe care îl joc. Teatrul Municipal Baia Mare si Festivalul Acting ne așteaptă mereu cu brațele deschise, de aceea sunt nerebdătoare să înceapă urmatoarea editie a festivalului! (Paula Feier, actor amator)

Îmi place teatrul, deoarece poți să exprimi sentimente și mesaje cu un impact mult mai puternic față de un mesaj scris pe o foaie de hârtie. Ca actor amator am învățat multe din puținele festivaluri la care am mers. De exemplu, în cel mai recent, Festivalul Acting din Baia Mare, am învățat la atelier ce înseamnă să faci și să porți un costum, și cum poate acesta influența personajul pe care îl joci. O frază pe care am reținut-o la atelier este: „Ceea ce se vede e ceea ce se vede, nu ceea ce semnifică”. Am învățat si că piesele de teatru nu trebuie mereu să fie filosofice și cu un mesaj sumbru, ci pot fi și hazlii precum piesa pe care am jucat-o recent. (Teofil Kvasciuc, actor amator)

Fiecare festival la care am participat se simte ca o nouă aventură, dar acesta a aprins ceva adânc în sufletul meu încă de la ediția anterioară, însă acel sentiment nu a dispărut nici la cea de-a 10-a ediție. Este genul de festival care aprinde un foc în tine, care te face să crezi în puterea povestirii, a creativității, a teatrului. Este ca și cum aș veni acasă, într-un loc de care aparțin, unde fiecare moment este plin de posibilități. Din momentul în care am pășit în teatru pentru deschiderea acestui festival, aerul este încărcat de emoție. Se aude un bâzâit de anticipare, unul care îți dă fiori pe șira spinării și îți face inima să bată repede. Energia, pasiunea, creativitatea pură — sunt îmbătătoare. Acest festival îmi reafirmă visul de a urma teatrul la Facultatea de Teatru și Film din Cluj-Napoca, deoarece nu este vorba doar de a fi pe scenă; este vorba de întregul proces, de prieteniile create, de fiorul de a da viață unei povești. În timp ce trec prin mulțimile agitate de colegi pasionați de teatru, simt un sentiment de apartenență care mă cuprinde. Acesta nu este orice festival; este sanctuarul meu, locul meu de joacă, inspirația mea. Pe măsură ce mă cufund în spectacole, ateliere, conversații cu persoane care au aceleași gânduri ca mine, îmi pot simți pasiunea reaprinzându-se, arzând mai luminos decât oricând.
Teatrul, pentru mine, este mai mult decât o scenă și un scenariu; este o poartă către o lume cu posibilități nesfârșite. Acolo îmi găsesc vocea, scopul meu, cel mai adevărat eu. Acolo mă simt în viață. Pe scenă, înconjurată de strălucirea caldă a reflectoarelor și de fețele dornice ale publicului, mă simt vie într-un mod imposibil de reprodus. Fluxul de adrenalină în timp ce luminile se sting și cortina se ridică – este ca și cum aș reveni acasă. Și când văd bucuria de pe fețele colegilor mei din trupă, când simt energia vibrând între noi în timp ce colaborăm pentru a da viață unei povești, este pură magie. Dar ceea ce deosebește cu adevărat acest festival este simțul comunității care pătrunde în fiecare aspect al acestuia. Nu este vorba doar de spectacole sau de ateliere; este vorba despre oameni — pasiunea lor, dăruirea, sprijinul lor neclintit. Totodată, a face parte din echipa de teatru „Proscenium” e ca și cum ai păși într-o îmbrățișare caldă de fiecare dată când ne adunăm pentru repetiții. Există un sentiment palpabil de prietenie, de scop comun, care ne leagă ca o familie. Colaborarea cu prietenii mei adaugă un alt strat de bogăție experienței. Nu suntem doar colegi; suntem spirite înrudite, unite de dragostea noastră pentru artă și teatru. Indiferent dacă exersăm un dans până rămânem fără suflu sau dacă repetăm replici până la miezul nopții, există o legătură incontestabilă care ne stimulează creativitatea și ne determină să excelăm. În această familie unită, ne ridicăm unul pe altul, ne împingem unii pe alții spre noi culmi și sărbătorim succesele celuilalt cu entuziasm real. Aplauzele pe care le primim din partea publicului sunt dulci, dar privirile pline de recunoștință și îmbrățișările din culise sunt cele care îmi fac cu adevărat inima să zvâcnească. Legătura pe care o împărtășim, atât pe scenă, cât și în afara acesteia, se formează prin nenumărate ore de colaborare, râsete și vise împărtășite. Este o legătură care transcende luminile scenei și răsună mult după căderea cortinei – o amintire durabilă a magiei teatrului și a puterii comunității. Acest festival nu prezintă doar o scenă pentru talentele noastre; este o simfonie a creșterii, un mozaic în care descoperim culorile sufletului nostru. Când Festivalul de teatru contemporan pentru tineret „ACTING” ajunge la actul final, nu îmi iau rămas bun; îi șoptesc o promisiune de a mă întoarce, știind că melodiile sale vor răsuna în sufletul meu până când voi juca din nou în lumina reflectoarelor. (Bakk Evelyn Francesca, actor amator)

La început, când am intrat în trupa de teatru, nu prea știam ce presupune această formă de artă. Doar știam că trebuie să te prefaci și să-ți intri în rolul pe care un regizor ți l-a dat. Abia după prima repetiție, mi-am dat seama cât de greu este și câtă muncă trebuie să depui ca să duci piesa la bun sfârșit și să o faci să fie memorabilă. Atunci îmi era foarte greu să mă exteriorizez și să intru în rolul pe care regizorul mi l-a dat, dar acuma îmi este mult mai ușor, și să joc, dar să și fiu o persoană mult mai deschisă datorită teatrului și festivalurilor la care am luat parte. De pe urma acestora am avut de învățat numai lucruri bune și frumoase, am cunoscut oameni extraordinari, înclinați si dedicați cu multă pasiune de a arăta lumii că oricine poate fi orice pe scena de teatru. Și unul dintre cele mai bune sentimente pe care actorul trebuie să nu le uite, este de a se distra cât mai bine în timpul reprezentării. (Boșca Miruna, actor amator)

Pentru mine, teatrul este într-adevăr o experiență de neuitat, atât la propriu, cât și la figurat. Când eram mică, visam la ideea de a cânta, de a dansa, de a transmite un mesaj prin felul în care mă comport, de a recita, de a fi aplaudată pentru un lucru la care doar visam cu ochii deschiși, dar niciodată nu m-am gândit că voi ajunge să fac acest lucru mai ales alături de niște oameni extraordinari, de la colegii de trupă, dascăli, actori profesioniști, până la oameni care aparțin organizării, părții tehnice, prozatorilor, scriitorilor și studenților care mi-au oferit șansa de a vedea un vis îndeplinindu-se și crescând frumos. Am intrat în trupa liceului cu un singur gând: la început, a fost nevoia de a-mi ocupa timpul și de a experimenta, dar pe parcurs, s-a transformat într-o plăcere deosebită, o activitate de care nu aș putea să mă desprind așa ușor. M-a dezvoltat din punct de vedere cultural și social și m-a făcut să realizez că un spectacol reușit nu îl poți vedea doar la televizor, ci și în viața reală, cu oameni extraordinar de talentați care își dăruiesc sufletul pe scenă. Și, mai presus de toate, mi-a arătat și partea din spatele cortinei. Munca depusă pentru o piesă reușită. Faptul că înveți replici, mimă, expresii, improvizație, dans, alături de un mic colectiv care are același scop: SĂ FACĂ TEATRU! este deosebit. Caruselul de emoții prin care treci de la început până la final, bagajul emoțional și respectul pe care îl acumulezi de-a lungul timpului față de alți elevi, profesori, studenți și de locurile în care ai jucat, acel sentiment când, la final, ești aplaudat și tot efortul depus alături de partenerii tăi de trupă a meritat, este unul unic. Nu am destule cuvinte prin care să exprim în adevăratul sens al cuvântului impactul pe care această trupă de oameni, spectacole și experiențe l-a avut asupra mea, dar doresc să-l comprim printr-o simplă frază, prin care să-mi exprim mândria că AM FĂCUT TEATRU ÎN LICEU! Teatrul va rămâne mereu imprimat în sufletul meu din perspectiva unui spectator, dar și a unui mic „actor” care, într-un colț uitat de lume, își învață replicile sârguincios, pentru a exprima mai târziu tot ceea ce își dorește pe scenă. (Martiniuc Daniela, actor amator)

Trupa Proscenium mulțumește doamnei Ștefania Adela Pop  pentru costumele Albei Ca Zăpada, Mamei vitrege și Prințului.

PROSCENIUM

Sighetenii, prezenți într-un număr foarte mare la Recitalul Maestrului violonist Florin IONESCU – GALAȚI de la Școala Gimnazială cu Program Suplimentar de Muzică și Arte Plastice din Sighet, au avut ocazia – Vineri, 12 aprilie 2024 – să se încarce spiritual cu muzica scrisă de mari compozitori (Bach, Mozart, Schubert, Kreisler, Corelli, Tartini, Monti) și interpretată magistral de invitatul Clubului Rotary Sighet.
Câteva secvențe din Recitalul Solist – concertistului și Director artistic al Filarmonicii din Brașov, puteți urmări în continuare:

Foto & video: dr. Sorin MARKUS

Azi, 11 aprilie 2024, maestrul Florin Ionescu – Galați a ajuns la Sighet și a avut amabilitatea de-a acorda reprezentanților mass-media prezenți la Școala Gimnazială de Muzică și Arte Plastice  (unde maestrul avea programată o repetiție oficială) un scurt dar bine focalizat interviu, pe care-l puteți urmări în continuare:

Vă așteptăm la recitalul de mâine, 12 aprilie 2024, ora 19:00, la Școala Gimnazială cu Program Suplimentar de Muzică și Arte Plastice Sighet (sala „Monica Chifor”).

Video: dr. Sorin MARKUS

Foto: captură video