Viața: o chestiune de interpretare (autor, Antonia Dubovici)

Antonia DuboviciPatimile și viciile în toate formele lor constituie cea mai perfidă modalitate de sclavie. Au existat dintotdeauna, dar acum, parcă mai mult ca oricând, au devenit tot mai diversificate și mai subtile, existând tot mai multe argumente care să le justifice.

În adâncul sufletului nostru știm de ceea ce avem nevoie, de asemenea, știm ceea ce este balast.  Nu trebuie decât să deschidem ochii și aruncăm bolovanii pe care-i purtăm zi de zi cu și în noi.

Viața nu ne scutește de ispite, de patimi, de suferințe, însă tot ceea ce vine pentru a ne pune la încercare trebuie folosit pentru a fortifica cetatea, nu pentru a o dărâma. Asta dacă privim problemele ca oportunități de dezvoltare, iar datele care ne înconjoară ca și resurse, nu obstacole. Viața este o chestiune de interpretare. Poți să privești boala ca fiind un dezastru sau o posibilitate de a-ți schimba stilul de viață, de a-ți depăși slăbiciunile.

Îți dai seama că ești pe drumul cel bun atunci când alergi, când ai întrebări, când te lupți, când suferi, când tot ceea ce se așterne în fața ochilor tăi nu este decât un amalgam de lucruri care încă nu au o așezare clară. Și da, imaginea poate fi confuză, dar să nu uităm că dacă avem răbdare suficientă, apele se vor liniști, iar imaginea va deveni tot mai clară, mai ușor de privit, până când nu va mai rămâne nimic străin.

De obicei ne deranjează ceea ce nu ne este cunoscut sau familiar, iar tocmai acest aspect ne face să fim mai reticenți vis a vis de posibilitatea de a accepta o situație care nu ne este cunoscută, însă dacă am accepta-o fără ezitări acea situație ar deveni mult mai ușor de manageriat. Dar noi, oamenii, suntem ființe complexe și ne place să complicăm tot ce avem la îndemână, așa se face că, de obicei, procedăm invers, întâi dorim să cunoaștem lucrul apoi să-l acceptăm.

Dacă am accepta lucrul înainte de a-l cunoaște, am câștiga din start, fără eforturi, fără alte costuri. Acceptarea vine din iubire, din inima noastră, înzestrată din plin cu acest har.

Este foarte important cum definim ceea ce se află în fața noastră, cum arată imaginea mentală, reflexia lucrului pe care îl percepem. Luat ca atare, lucrul în sine, este în realitate neutru, adică nici bun, nici rău. Puterea o oferim noi, prin calitățile/defectele pe care le atașăm lucrului privit. Și în acest mod transferăm o parte din sufletul nostru lucrului pe care l-am vizualizat inițiind o comunicare primară, înainte de comunicarea propriu zisă.

Definiția pe care o atașăm lucrului, nu este scutită de propriile noastre limitări, de aceea apar adeseori conflicte. Dacă am lucra mai mult la modalitatea în care privim ceea ce se află în fața noastră, am evita foarte multe neînțelegeri/interpretări greșite.

Nu este dificil să ne detașăm de limitările noastre, ci este dificil să renunțăm la gratii, de vreme ce ne-am obișnuit cu ele. Oricât ar fi de confortabilă, colivia nu este bună pentru un suflet care dorește să zboare.

Dacă antrenamentul fizic prespune multă voință, fermitate, perseverență, stăpânire de sine, renunțare la obiceiuri nesănătoase etc., antrenamentul mental și spiritual este cu mult mai pretențios, iar deteșarea de sine ajută foarte mult.

Cu cât ești mai atașat de persoana ta, cu atât ești mai subiectiv, mai egoist, mai aproape de dorințele tale și este atât de facil să cedezi; însă, dacă faci un efort conștient, te poți desprinde de toate aceste limitări și obține o perspectivă mai înaltă, mai cuprinzătoare, iar în aceest mod vei reuși să accepți și să iubești mai ușor ceea ce se află în fața ta.

Dacă transmiți (la nivel inconștient dar cu intenție conștientă) bunătate, acceptare și iubire față de tot ceea ce întâlnești, vei fi răsplătit la fel, iar posibilitatea apariției conflictelor se va diminua considerabil.

Fii tu lumină, și astfel nu-ți va fi frică să umbli când în jurul tău toate luminile vor fi stinse!

Autor, Antonia Luiza Dubovici

 

 




Singurătatea omului civilizat (autor, Ileana Pisuc)

pisuc_ileana1Mă prăjesc la soare. M-am săturat și de leptop și de scris. E ora 12 amiaza. La voi e deja 20 seara. Aţi terminat cu concertul și vă savurați „succesurile”. Eu îl aștept pe Dani să vină de la lucru să mă scoată în oraș. Mi-i așa de drag să-l văd cum vine exact la trei jumate fix. Dacă cumva întîrzie 5 minute înseamnă că s-o abătut după ptită (bună) ca pă la noi, bună șî deasă. Nu știe el cum să mă giucăreiască, să mă vadă mulțămnită. Scorpie-on mulțămnit!

Tăt cat nod în papură șî acolo unde nu-i. Iertat să-mi sie scrisu, da’ o mai dau pă țărănește, influențată siind de „romanțu” (vorba mamii) ce-l scriu. E o întreagă artă să-l folosăști pă â, ă, ț, ș, litere ce nu-s la videre. Dani la început o fo’ nevoit să lipească pe tastatură etichete, pînă m-oi obișnui cu iele. De greșăsc, mă ie cu călduri. Mă tem să umblu pă alte butone pă care nu le știu. Îl sun pă Dani la sărvici să mă scotă din cine ști ce programe m-am băgat șî de abde apoi iară reieu scrisu.

Nu-i ușor a si scriitor! Nu-i tătuna scrisu’ pă gerunți ori pă leptop. Noroc că l-am scris normal șî amu trebe numa să-l copiez. Numa că gîndești că după ce-l vezi scris pă „televizor” își pterde din farmec. Îmi fac program: demineața trei ore șî după-masa încă vreo trei. Am momente că dacă aș mai apăsa pă o tastă aș șî muri. Mă apucă o stare de nervi, îl închid fuga șî mă uit la televizor. Acolo alte întristări. Ori la noi ori la voi, numa grozuri! La noi ger șî omini blocați, patroni șî directori arestați, Zăvoranca leșînată la Urgență, Băsăscu hîrăindu-se cu Crin șî Ponta. Da nici cu aieștia nu mni rușîne. Aieștea tăte le fac în stil mare.Totul e BIG la iei. Pînă șî cînd să împușcă o fac în cantitate mare. Nu să încurcă cu 1-2, cîte 20-30 odată.

Poate ați văzut la Tv. Un descreierat, frustrat din copilărie, a terminat cu brio o facultate celebră, dar cu probleme la „mansardă” (nedescoperite la timp). A intrat într-o școală unde preda mama sa ca educatoare, înarmat cu 2 pistoale semi automate, îmbrăcat în ținută militară, cu cagulă pe cap. A intrat întîi într-o sală de ședințe unde a împușcat 6 profesori și educatori pîntre care șî pă mamă-sa. Pe urmă a intrat în clasa unde preda mamă-sa și i-a împușcat 20 de copii (aveau vîrste între 4-10 ani). Explicau la TV. psihologii că mamă-sa l-ar fi neglijat cînd era mic, pentru ea serviciul era pe primul loc iar acum el, ca răzbunare, i-a omorît ce i-a fost ei mai drag … clasa.

Să fi văzut transmisii în direct cum veneau părinții și se buluceau să intre. Cîțiva copii au scăpat. Ii scoteau polițiștii pe brațe iar celorlalți le spuneau să nu mai aștepte că alții nu mai ies… La toate bisericile se fac slujbe, iar pe Obama l-am văzut plîngînd și cerîndu-și iertare părinților… Lumea îl acuză că nu face nimic pentru a descuraja astfel de fapte și nu înăsprește legea privind posesia de arme. S-a declarat doliu național 4 zile și s-a coborît drapelul în bernă. Total au murit 26 de persoane, cu el care s-a sinucis, 27.

Eu de cînd am văzut, numa’ vreu mere acasă. Dani mă îmbunează, îmi aduce cafeaua la pat în fiecare dimineață fix la 5 jumate! O beu de dragu lui să aivă șî el companie la micul dejun. Își ie merindiuca pregătită de cu sara șî mere la „scîrbici”. În fiecare zi vine cu o nouă idee, unde să mă scotă.

‒ Lasă mami că aici îi bine. Nu-ți îngheață picioarele, ai ce mînca, ai unde dormi, ce-ți lipsește?

‒ Știi ce-mi lipsește Dani? HREANUL. Degeaba îmi dai MĂR, eu cu hreanul m-am cumtit!

Pînă șî roba cu brichete, ce-o umflam pînă în costă șî aceie îmi lipsăște! Aici căldura zine cu șocuri din păreți. De cîte ori să porne, ieu mai mor cîte on ptic. Gîndești că on cărlig mni să bagă în inimă șî-mi sare somnu tăt luîndu-mă la întrecere cu tiribomba asta ce porne din timp în timp (nu uită niciodată) şî dă aeru condiționat. Mni dor de on somn fără larmă, necondiționat!

Mă înebunesc aparatile. Nu mai am nervi pîntru iele. Nu știm să prețuim lucrurile naturale, simple, pînă cînd ești înconjurat de „scule performante”care fac de mîncare, fac apă curată, încălzăsc mîncarea, fac caveiu, fac ceaiu, fac căldură, fac frig, numa LINIȘTE nu fac! Mni dor de on foc să dudăia în sobă șî de nește picioci în blodăr. Nu aragază cu inducții, tigăi cu magneți, aier cu condiții, apă cu ioni, căldură cu larmă.

Circulă on cîntec „Vreau o țară ca afară”. Eu vreau o țară ca acasă, oricum ar fi ea. Ideea cu care am început iera că mi s-a confirmat ideea de „singurătate„ a omului civilizat, eu luînd ca reper America. Toată ziua ești întrebat (mă refer la locurile publice) unde vezi în sfîrșit OAMENI: „HAY, HAVAR YOU?” Toate acestea se recită mecanic cu aceleași fețe impasibile, ca niște roboți. Dacă ai răspunde altceva decît ar trebui să răspunzi, tot așa ar zîmbi, nici nu și-ar da seama, sau nu i-ar interesa. Drumul de la gură pînă la creier e prea mare și nu merită osteneala. Și atunci cănd un nebun nebăgat în seamă iese în evidență cu cîte un pistol, două sau o mitralieră. N-ar trebui să mire pe nimeni. Au însă apoi grijă televiziunile să-i rezerve spațiu pe toate canalele pe cîteva luni. Da, dar cu ce preț… Ce haznă de căsi înstruțate șî luminate, cînd la 26 de case, în loc de fundă roșie va fi una neagră de Crăciun. Degeaba au pomi luminați dacă în suflet n-au pe Dumnezeu….

16 decembrie 2012,  Dallas

Autor, Ileana Pisuc




Festivalul Internațional de Colinde, Datini și Obiceiuri de Iarnă la Ucraineni, Sighet, 2017

afis-festival-colindePROGRAMUL FESTIVALULUI INTERNAȚIONAL DE COLINDE, DATINI ȘI OBICEIURI DE IARNĂ LA UCRAINENI, EDIȚIA A XXIV-A, SIGHETU MARMAȚIEI, 15.01.2017

Duminică, 15. 01. 2017

1000 – 1130     – Sf. Liturghie la Biserica Ortodoxă Ucraineană din Sighet;

1130 – 1200   – formarea coloanei;

1200 – 1230   – parada grupurilor de colindători prin centrul orașului până la Școala    de Arte ,,George Enescu”;

1300 – 1330­   – deschiderea festivă a Concertului de Colinde şi Urări de Anul Nou la Școala  de Arte ,,George       Enescu”;

1330 – 1600    –Școala  de Arte ,,George Enescu” – Concertul de Colinde prezentat de grupurile de colindători.

 




Calendarul zilei

ion-barlea3Bârlea, Ion (Berbeşti, 11 ianuarie 1883 – Bucureşti, 12 mai 1969), preot, profesor, folclorist. Autorul celei mai bogate culegeri folclorice din Maramureş, preotul Ion Bârlea s-a născut la 11 ianuarie 1883 în satul Berbeşti, într-o familie de preoţi (tatăl Petru a fost protopop iar mama, Elena Man, provenea şi ea dintr-o familie de preoţi). Ion Bârlea face şcoala primară în satul natal apoi clasele gimnaziale la Sighet, „la şcoala ungurilor romano-catolici, condusă de ordinul piariştilor”. După terminarea lieului confesional reformat calvin, îşi continuă studiile la Academia Teologică din Gherla pe care o absolvă în anul 1905. Între anii 1905 şi 909, colindă satele şi culege „însemnările de pe cărţile rituale biserceşti, de pe icoane, de pe iconostase, de pe clopote”, însemnări care – prin intermediul lui Nicolae Iorga, vor fi publicate în anul 1909 în volumul „Însemnări din bisericile Maramureşului”. În acelaşi an se căsătoreşte cu fiica preotului din Botiza şi este hirotonit de episcopul dr. Ioan Sabou din Gherla. Între anii 1909-1913 este preot paroh la Ieud, între 1913-1920 la Călineşti apoi profesor de religie din 1920 la Sighet. Este preşedinte al Ligii Culturale din Maramureş, membru corespondent al secţiilor de istorie şi folclor ale „Astrei”, conduce „Gazeta de Maramureş” şi colaborează la numeroase reviste. Cariera de pedagog o continuă la Cluj şi Colegiul „Sfântul Sava” din Bucureşti. S-a stabilit la Orţişoara apoi din 1958 la Bucureşti unde moare la 12 mai 1969.

Dintre lucrări: „Contribuţii la Istoria Maramureşului” (1929), „Bartok Bela şi legăturile lui cu Maramureşul” (1957), „Balade, colinde şi bocete din Maramureş” (124), „Cântece poporane din Maramureş. Descântece, vrăji, farmece şi desfaceri” (1924).

Autor, Ioan J. Popescu




Calendarul zilei

La 9 ianuarie 1849 s-a născut la Sighetu-Marmaţiei Brozik Károly, profesor, cartograf, traducător şi editor. Numele lui este legat de apariţia primului Atlas Geografic din centrul Europei şi de traducerea operei scriitorului Jules Verne.

Brozik Károly s-a născut la Sighet la 9 ianuarie 1849. După absolvirea liceului în oraşul natal, îşi continuă studiile la Facultatea Tehnică din Budapesta. Din anul 1870 este angajat profesor la un liceu din capitala Ungariei unde va lucra până la pensionarea din anul 1905. Pe lângă activitatea didactică, Brozik Károly a desfăşurat o bogată activitate de cercetare materializată în numeroase volume de geografie şi studii. Între anii 1896 şi 1906, este iniţiatorul, coordonatorul şi redactorul primului Atlas Geografic ce cuprinde întreaga zonă central-europeană, atlas care stă la baza tuturor atlasurilor ulterioare. Dintre cele aproape o sută de lucrări din domeniul cartorafiei mai amintim „Harta Europei” (1893), „Atlas geografic pentru elevii de liceu” (1898), „Mic atlas istoric” (1899) precum şi un studiu amănunţit al bazinului Tisei superioare cuprinzând date importante privind Maramureşul, lucrare realizată împreună cu o echipă de cartografi celebri ai vremii, originari tot din Maramureş: sigheteanul Vozáry József, Vucskics Zoltán născut la Ocna Şugatag şi băimăreanul Sasku Károly. Alături de lucrările din domeniul geografiei şi cartografiei, Brozik Károly este şi unul dintre cei mai importanţi traducători ai operei scriitorului francez Jules Verne, tradusă integral între anii 1878 – 1892. Brozik Károly a încetat din viaţă la Budapesta la 12 iulie 1911.

Autor, Ioan J. Popescu

sursă foto: Wikipedia




O șansă la o generație (autor, Costinar Mirela)

costinar-mirela1O șansă la o generație

Se spune că viața merită trăită din plin, atunci de ce nimeni nu trăiește cu adevărat? Aceleași fețe posomorâte și obosite, extenuate de propria lor percepție asupra realității, a vieții, prefăcându-se că simt… Cât de îngrozitoare poate fi o asemenea situație! Cum poate cineva să trăiască în acest mod? A, da, cum am spus, nu o fac. Ei respiră pentru că trebuie, au nevoie de asta. Dorm fiindcă trebuie, merg la școală fiindcă trebuie, își fac temele deoarece trebuie, merg la serviciu pentru că trebuie și lista poate continua la nesfârșit. Respiră cu nonșalantă, e normal să respiri, nu?! Și totuși sunt atât de multe persoane care respiră, deși nu trăiesc. Respiră, deși sufletul lor e pe moarte.

Este amuzant cum cineva care minte ajunge popular, iar oricine spune adevărul e luat de nebun. Tragi-comedie de fapt. Poate acesta este motivul pentru care mă simt atât de singură uneori. Oamenii se luptă între ei de secole pentru a-și dovedi teoriile proprii în privința etnogenezei lumii spre exemplu, recurg la atrocități și schimbă regimuri politice în numele Domnului, stârnesc războaie de pe urma cărora singurii beneficiari vor fi cei ce știu cum să se folosească de datoriile oamenilor pentru a-și apăra propriile credințe și propriul ego. Pacea nu aduce profit. Sclavii moderni nu poartă lanțuri, ci poartă cărți de credit. Cum ar fi dacă în loc să ne luptăm pe teorii despre cine sau ce a creat lumea, să ne luptăm împotriva celor ce o distrug?

Uneori, cele mai luminate minți nu se evidențiază în testele standard de inteligență, pentru că nu au o inteligență standard. De ce încercați să ne epuizați cu șase-șapte ore pe zi la școală învățând în 12 ani peste 16 materii? De ce nu ne lăsați să ne urmăm propriile vise și să studiem ceea ce ne dorim și ne împlinește? A, da, voi nu vreți inovație și fericire, voi vreți marionete ademenite de promisiunea siguranței care se destramă chiar sub ochii noștri zilnic prin crize de șomaj ș.a.m.d. Voi, nu profesorii și nici părinții, cei pe care noi v-am ales, încercați să ne vindeți un alt fel de fericire, puneți și un preț pe ea. Când cumperi, ești stabilit la casa ta și ai un job bine plătit ești fericit, corect? Nu mai contează ce prostie care nu valorează nici măcar un bănuț cumperi, important este să cumperi. Altfel, cum să fii fericit? Cel mai grav este că, așa cun susține și George Orwell, atât timp cât noi v-am ales nu suntem victime, ci complici. Marionetele respectă regulile și legile (ca în vremea coloniilor americane „regulile sunt făcute și aplicate pentru binele tuturor”, o etichetă ieftină ce continuă să ne ia drepturile. Coloniile au realizat asta și au devenit independente de Coroană, noi când vom realiza? Chiar e nevoie să ne ajungă cuțitul la os ca să luăm o decizie? Nimeni nu vede în ce ne afundăm?), se mulțumesc cu cât au și nu creează multe probleme. Muncesc până la bătrânețe, o bătrânețe care îi găsește nefericiți, nesănătoși și epuizați psihic și fizic sperând că măcar copiii lor vor reuși.

Șansa schimbării e o dată la o generație, oare de ce toți speră că schimbarea va veni de la altcineva? Mulți trăiesc, muncesc mai mult de jumătate din viață, învață lucruri pe care oricum le-au uitat si care nu îi fac fericiți și așa, toată viața lor e risipită, mor. Grav este că mor triști și neîmpliniți, întrebându-se mereu „ce s-ar fii întâmplat dacă?”. Este greu să te schimbi pe tine și mentalitatea ta, dar aceasta este adevărata schimbare.

Dacă vrei să știi care-ți sunt prietenii, nu-ți fie frică să spui adevărul. S-ar putea să rămâi singur, dar unele valori nu cresc în fiecare grădină. Un trandafir e special, țepii lui te înțeapă când vrei să-l rupi, dar buruienile nu-l înăbușă. Să plantezi doi trandafiri în aceeași grădină e divin; să cunoști pe cineva care să te înțeleagă e un alt fel de intimitate. Mulți maci se cred trandafiri, dar tu nu-i asculta.

Autor, Mirela Costinar

(elevă, clasa a X-a F, C.N. „Dragoș Vodă”)

sursă foto: internet




Sighet- Şcoala Superioară de Fete

Porţile Şcolii Superioare de Fete au fost deschise în anul 1861, un important rol în realizarea acestui proiect avându-l Leövey Klára, care considera că educaţia fetelor este un scop nobil.

Din nefericire, în luna noiembrie a aceluiaşi an, şcoala este închisă, respectându-se ordinele venite de sus.
Redeschiderea a avut loc în noiembrie 1870, la intervenţia prefectului Iosif Man de Şieu şi a soţiei acestuia, baroana Sztoika Mária, sub titulatura de “Şcoala Superioară de Fete Elisabeta”. Scopul era educarea tinerelor fete, fără a ţine cont de religie şi apartenenţa socială. Şcoala avea cinci clase, dar după 1877, la ordinul ministrului învăţământului şi cultelor, Trefort Ágoston, şcoala se organizează în patru clase superioare şi două pregătitoare, astfel îmbunătaţindu-se calitatea educaţiei oferită în cadrul instituţiei.

Clădirea datează din secolul al XVII-lea, încă din timpul contelui Bethlen István, fiind construită în stil baroc. Înainte de transformarea în şcoală, a fost sediul Administraţiei Zootehnice a Comitatului Maramureş. De-a lungul secolelor au loc modificări succesive ale clădirii, fiind remodelată în stil neoclasic, ca mai târziu, în jurul anului 1901 să primească o înfăţişare art nouveau.

Deasupra intrării principale se putea observa stema ţării, înconjurată de lauri şi anul reconstrucţiei (1901), alături de inscripţia: “Şcoala regală maghiară Superioară de Fete”.

În perioada interbelică ea a fost redenumită Liceul de fete “Domniţa Ileana”.

(Imaginea grafică și text Pal Robert Zolopcsuk, din volumul „Sighetul Marmației”, Editura Valea Verde, 2012)

n.r.: actualmente clădirea găzduiește Liceul Pedagogic Ucrainean „Taras Șevcenko”




Valentin Petreuș: pictural-rural-tradițional [VIDEO]

Arta este respirația mea, este „suflul” meu zilnic. Acesta este crezul artistic al pictorului sighetean Valentin Petreuș.




Un artist al naturii… statice: István-Ștefan Hegedüs [VIDEO]

Seria de filme dedicate artiștilor plastici sigheteni continuă cu scurt-metrajul: Un artist al naturii… statice: István-Ștefan Hegedüs în care pictorul ne dezvăluie câteva dintre trăirile revelate prin artă.




Fericire de mohair (autor, Crina Voinaghi)

crina-voinaghi2Am tot ce îmi trebuie. O casă cu atât de multe camere încât aş putea să mă pierd dacă aş bea mult de tot la o petrecere, un Audi S1 Sportback roşu, o piscină din fibră de sticlă de 1100X370 cm şi mai ales un soţ frumos, înalt, care câştigă mulţi bani şi pentru care toate femeile mă invidiază feroce. Eu nu le iau în seamă în mod expres, mă fac că nu văd şi trec pe lângă ele ţanţoşă, dându-mi pe spate părul mereu coafat, lung şi buclat cu care mă mândresc dintotdeauna şi care mă face să trec drept o femeie frumoasă. Poate şi sandalele mele Sergio Rossi, poşeta Hermes, ceasul Omega de Ville, toate cadouri de la soţul meu cel frumos şi bogat. În rest, sunt o femeie obişnuită căreia nu-i lipseşte nimic. Am un ten îngrijit la cei 33 de ani care mă face să par de 26 şi o sănătate de fier.

Am tot ce îmi trebuie. Sigur că uneori mă mai plictisesc şi eu, atunci când nu am chef de cumpărături  sau când lucrurile trenează prea mult în telenovela mea preferată, când nu aud zile întregi decât vocea Anei „Ce doriţi la cină?” sau când mă atacă gânduri sumbre despre ce ar fi putut să fie. Cred că ar fi mai interesant dacă soţul meu ar fi acasă măcar la cină, aş mai vorbi şi eu cu cineva, vreau să zic cineva în afară de Ana, vânzătoarele de la magazinele din mall, prietena mea Cristina care îmi răspunde la telefon doar când are ea chef sau motanul Fifi care nu îmi răspunde niciodată, cel mult mă priveşte făcându-şi ochii tot mai mici, din ce în ce mai mici până când într-un final îi închide de tot. Dar să nu credeţi că mă plâng, pentru că am tot ce îmi trebuie. Mă trezesc pe la 7.30, îi pregătesc micul dejun şi cafeaua soţului meu, el pleacă la 8.30 la firmă după care sunt liberă să fac ce vreau. De obicei nu prea ştiu ce să fac şi mă bag înapoi în pat, mă uit la o emisiune matinală, oricare, apoi îmi încep efectiv ziua. Ziua în care am tot ce îmi trebuie şi singurul lucru care mă îngrozeşte este că s-ar putea să plouă, soţul meu ar veni pe la vreo 6 prost dispus, iar Ana ar pregăti iepure pentru cină. Soţul meu urăşte iepurele dar eu tot îi spun cât e de sănătos, aşa că se străduieşte să-mi facă pe plac luând bucăţele mici pe care le mestecă morocănos timp îndelungat.

  • Charlotte, îmi zice – pe mine mă cheamă Carla, dar lui îi place să mă alinte aşa – sunt foarte ocupat, doar ştii, chérie, te rog să-i spui Anei să nu se complice dacă nu avem musafiri, nu am timp să rămân multă vreme, am o întâlnire de afaceri.
  • Ştiu, dragă, dar carnea de iepure are multe calităţi, îi răspund eu din celălalt capăt al mesei lungi din sufragerie la care cinăm doar noi doi.

Apoi el pleacă la întâlnirile lui foarte importante de afaceri iar eu îmi pun un pahar de coniac şi mă gândesc la cât de mult îmi plăcea cândva muzica sau teatrul iar acum sunt într-o continuă aşteptare. Dar am tot ce îmi trebuie. Dacă aş avea chef, în fiecare seară m-aş duce la teatru, chiar dacă nu e reprezentaţie decât de trei ori pe săptămână.

Deşi am tot ce îmi trebuie, uneori nu găsesc anumite lucruri cum ar fi bluza mea roşie, deschizătorul de conserve pentru mâncarea lui Fifi, cafeaua căreia Ana îi tot schimbă locul, spărgătorul de nuci, cheile de la maşină… nu are rost să le înşir chiar pe toate, sunt multe.  Dar ştiu că sunt pe undeva pe acolo şi gândul este reconfortant chiar dacă nu le găsesc întotdeauna. Am un mic acces de tristeţe când soţul meu miroase a parfum cu note lemnoase şi florale care sigur nu e al meu – nu aş putea avea gusturi atât de proaste – dar el mă linişteşte întotdeauna:

  • Nu fi prostuţă, Charlotte, tu ştii câte dame parfumate au intrat azi în biroul meu?  S-o fi prins şi de mine ceva parfum, uneori exagerează, trebuie să ţin o veşnicie geamul deschis.

Mă calmez imediat şi îmi aduc aminte că am tot ce îmi trebuie. Chiar dacă ies doar la mici cumpărături am grijă să mă fardez, să mă îmbrac lejer dar îngrijit, să-mi iau ochelarii de soare şi poşeta. Când mergem la câte un bal caritabil îmi cumpăr o rochie nouă, întotdeauna înainte cu trei zile sunt foarte ocupată pentru că trebuie să trec pe la cosmetică, coafor, manichiură şi pedichiură, vreau să fie totul perfect, sunt perfecţionistă, ştiu asta, mi-a spus şi mama atunci când nu am vrut să merg la altă facultate decât la cea de medicină. Păcat că m-am măritat în anul 5 şi a trebuit să renunţ la tot, soţul meu avea nevoie de mine, acum nu mai are aşa mult, stau singură zile întregi dar nu-mi lipseşte nimic, absolut nimic. Mama nu a fost prea bucuroasă când m-am măritat dar apoi s-a obişnuit, a văzut că am de toate, nimic nu îmi lipseşte, examenele erau grele iar pe urmă salariul destul de mic, i-am spus că mi-au lipsit destule până atunci, am mâncat destulă pâine cu untură, ajunge, voi fi fericită. Şi sunt! Orice vreau, trebuie doar să spun şi e al meu. Mai sunt şi mici excepţii dar pot să le trec cu vederea. Nu avem timp de toate copilăriile. De exemplu anul trecut i-am propus soţului meu să mergem, în afară de vacanţa de 5 zile din vară care este respectată cu sfinţenie, la schi în Austria, văzusem eu o ofertă drăguţă. S-a enervat destul de tare:

  • Charlotte, honey, tu ai impresia că eu pot lăsa oricând firma pe mâna oricui?  Te înşeli amarnic dacă tu crezi că totul se rezolvă simplu şi că eu aş face ceva care să pună în pericol munca mea de 11 ani.

Aşa că nu-l mai întreb nimic, nu-i mai propun nimic. La început, când am renunţat la facultate, aveam un program foarte activ, îl ajutam mereu la firmă dar după ce am pierdut o sarcină, s-a obişnuit să mă menajeze şi mă tot trimitea acasă de la birou să mă odihnesc. Până nu m-am mai dus deloc. Sunt zile întregi în care stau doar în casă, eu, Fifi, televizorul şi Ana, citesc horoscopul  şi ultimele tendinţe din modă, cum să asortez o centură roşie cu pantaloni crem, mă întristez la gândul că aşa voi fi şi mâine şi poimâine, tot cu Ana, televizorul şi Fifi, într-o ordine aleatorie, dar apoi îmi aduc aminte că am tot ce îmi trebuie şi gustul zilelor ocupate de pe vremea când eram studentă dispare într-o perfectă şi caldă somnolenţă. Ascult plantele din cameră cum cresc, ventriculul stâng cum pompează sângele oxigenat spre corp prin aortă şi mă gândesc la faptul că inima se regenerează pe parcursul unei vieţi în proporţie de 50 % iar eu la 33 de ani ar trebui să fiu pe la 20 % dar aş putea fi şi pe la 45%, asta nu am de unde să ştiu, nimeni nu poate avea certitudinea că inima se va reînnoi aşa cum scrie în cărţi şi îi va oferi alte bătăi şi emoţii, schimbate pe jumătate. Nici certitudinea că va trăi suficient cât să se schimbe cu 50%.

Aşa că aştept, cu inima mea nouă într-o anumită proporţie, să aibă iar soţul meu nevoie de mine sau altcineva, oricine, măcar să mă asculte când  îi spun că am tot ce îmi trebuie.

Autor, Crina Voinaghi

 




Ziarul turc Zaman despre sculptorul sighetean Mihai Borodi

Sculptura lui Mihai Borodi, cel pornit dintr-un Maramureş indimenticabil

Sursă articol: zamanromania.ro

Ca şi Brâncuşi, sculptoul Mihai Borodi s-a format într-o zonă subcarpatică românească, şi-a încărcat bateriile din spiritul artistic al ţăranului şi munteanului român şi a plecat în Franţa. La o distanţă de vreo suta de ani aproape.

Ca şi Brâncuşi a iubit lemnul şi piatra , marmura şi amintirile stilizate, transfigurate. Ca şi Brâncuşi, Mihai Borodi duce în lumea artelor plastice europene şi internaţionale, aerul paradoxal, proaspăt şi deopotrivă arhetipal al sculpturii româneşti. Iată ce spunea el nu demult într-un interviu pentru, aţi ghicit, Graiul Maramureşului.”Sculptura pentru artist şi sculptura pentru public, la un moment dat, se întâlnesc. În atelier sculptorul îşi propune o tematică pe care o dezvoltă; idei care-l preocupă, iar în afară de intimitatea lui, care este atelierul, el creează pentru public, participând la simpozioane, creînd opere monumentale. Aş menţiona aici expoziţii de grup în: Dijon (2005, 2007, 2008, 2009), Paris (Louvre, 2009), Shanghai (China, 2010) şi personale: Dijon (2011, 2015); simpozioane în: Germania (1997, 2001, 2003), Italia (Sardinia, 2003), Danemarca (2006), Japonia (2007), România (2008); lucrări monumentale: piatră: „Speranţa” (2007), inox: „Dialog intim” (2010) şi bustul în piatră „Abbé Pierre” (2015) toate în Saint Apollinaire, apoi machete şi proiecte ca propuneri.”

Cine idealizează viaţa unui artist în străinătate, chiar într-o ţară care pare a artelor şi a libertăţii de expresie cum e Republica Franceză, greşeşte. Viaţa e grea şi acum, aşa cum a fost şi pe vremea lui Brâncuşi, cel care se încălzea cu greu la o sobiţă în atelierul lui din Rue Odessa, la Paris.

Tenacitatea, capacitatea de a trece de greutăţile vieţii, de piedicile inerente dintr-un asemenea fel de activitate artistică sunt de observat în traseul acestui artist pe care l-am cunoscut acum aproape 40 de ani, acolol, la Sighetul Marmaţiei al cărui Cetăţean de Onoare a devenit mai apoi.

Anul care a trecut, 2016 i-a adus şi un splendid premiu internaţional :International Prize „Leonardo da Vinci”- Universal Artist, acordat de data aceasta pentru pictură, la Florenţa (Italia), înseamnă pentru artistul român o recunoaştere a bravurii sale, ca artist complet, aşa cum a remarcat criticul de artă italian Salvatore Russo la Festivitatea de premiere care a avut loc în monumentala sală a Palatului Borghese din Florenţa în  2016.Lucrarea premiată şi publicată în Revista Art International Contemporary 2016, intitulată „Apocalipsa”, face dovada unei imaginaţii artistice de excepţie.

Din acelaşi interviu acordat lui Echim Vancea, bine făcut de altfel şi plin de sinceritate  artistul se întoarce cu recunoştinţă cu gândul către cei care l-au ajutat şi susţinut în formarea lui: ”Sincer vorbind, pot numi pe unchiul meu Gheorghe BORODI, primul care m-a incitat şi mi-a insuflat pasiunea pentru sculptură. Modul cum priveam lemnul i-a întărit credinţa în talentul meu. A văzut în mine pe urmaşul său în cioplitul lemnului şi, de ce nu, în arta lemnului. M-a învăţat totul despre lemn şi mi-a susţinut ambiţia de a îmi împlini visul copilăriei atât de mult dorit. Apoi nu pot uita şi aduc un „mulţam” din inimă sculptorilor din Bucureşti în ale căror ateliere mi-am format, oarecum, personalitatea artistică. Este vorba de sculptorul Alexandru Gheorghiţă, odihnească-se-n pace (!) şi doamna Geta Caragiu, soţia sa. Un mare respect îi port regretatului sculptor în inox, Constantin Lucaci, cel care mi-a predat, la propriu, lecţia inoxului.”

Artist plastic până-n măduva oaselor şi ultimul strat al conştiinţei sale, Mihai Borodi care se duce să-şi primească premiile internaţionale îmbrăcat în cojocel maramureşean, este un mare sculptor, un om reuşit deplin pe tărâmul artei sale.

De-a lungul vremii am scris de mai multe ori despre el, dar astăzi îl simt ca pe un prieten pe viaţă, graţie felului său de a fi. Simplu, deschis, altruist, artist în toate cele, român adevărat oriunde ar trăi, afirmând într-un chip splendid o identitate artistică românească. 

Cleopatra Lorinţiu

 

 




O carte despre meşteşugurile tradiţionale din Maramureşul contemporan

mestesuguri-traditionale-in-tara-maramuresului2Miercuri, 11 ianuarie, va fi lansată lucrarea „Meşteşuguri tradiţionale din Ţara Maramureşului”, apărută la editura Proema din Baia Mare, rodul unui proiect demarat încă în 2010 de fotograful Radu Lazar şi de Teofil Ivanciuc, autorul textului.

Rezultatul demersului credem că reprezintă una dintre cele mai variate descrieri ale meşteşugurilor practicate în regiune. Iată un fragment din introducere: „În Ţara Maramureşului activează în prezent circa 6-700 de meșteri populari, care stăpânesc zeci de meșteșuguri. Conform unei clasificări ce include 83 de ocupaţii, apreciem că azi, aici se practică 63 de meşteşuguri şi ocupaţii populare, lucrarea noastră descriind, mai pe larg, sau succint, jumătate dintre acestea”.
Capitolele cărţii, bogat şi superb ilustrate alb-negru, sunt: prelucrarea lemnului, îmbrăcămintea și textilele de interior, instalațiile tehnice tradiționale, crucile funerare, „clopul” maramureșean, olăritul, măștile ritualice, confecționarea opincilor, cojocăritul, coșuri și alte împletituri, fierăritul, cununile de mireasă şi podoabele, dogăritul, confecționarea draniței, prelucrarea cânepii şi producerea spetelor. La final sunt amintite mai pe scurt alte ocupaţii şi meserii populare, precum: vânătoarea şi pescuitul cu metode tradiţionale, culesul plantelor din natură, agricultura, creşterea animalelor, pomicultura, prelucrarea fructelor (prin uscare, distilare etc.), apicultura, pietrăritul, sobăritul (şi confecţionarea cuptoarelor), iconăritul, confecţionarea de instrumente muzicale şi lăutăria.
Diferenţa majoră între cartea aceasta şi celelalte lucrări de gen, este dată în primul rând de faptul că unele ocupaţii nu au mai constituit anterior obiectul cercetării. Apoi, nu au fost uitate minorităţile etnice, costumul popular sau spectaculoasa cunună de mireasă ucraineană beneficiind de atenţia meritată. În fine, fiecare meşteşug a fost descris într-un mod realist, rod al cercetărilor recente de teren, nu atât la timpul trecut (precum o fac majoritatea lucrărilor realizate „în birou”), cât mai ales la momentul prezent, aşa cum se derulează azi, sub ochii noştri.

Autor, Teofil Ivanciuc




Ion Bledea: sculpturile mele aproape vorbesc [VIDEO]

Green Valley Films deschide seria scurt-metrajelor dedicate artiștilor sigheteni cu filmul: Sculpturile mele aproape vorbesc dedicat artistului Ion Bledea, unul dintre sculptorii reprezentativi ai României.