așa ne-au spus fluturii

în liniile de înaltă tensiune
iubirea nu mai pătrunde

ne pierdem degetele printre ele
adulmecând mirosul fin de piele râncedă

trupul tău abia scos din cuptor
se târăște după trupul meu
anapoda
ne pierdem sentimentele printre gurile sticlelor de apă.
în adâncul nostru știm
că sunt doar niște evacuări sentimentale
că oricât de tare aș fugi
că oricât de
trupul meu uscățiv se va trage în jos după
trupul tău de tinichea
se va împinge în podea
se va coase se va despica se va înăbuși
pentru trupul tău decojit

evacuări sentimentale
nu cunoaștem
aici unde înălțimea pare să nu mai conteze deloc
iar mirosul de canalizare și cerneală se întrepătrund
cu mirosul de transpirație.
pereți mânjiți cu
grei ca o pereche de cercei din aur ce-i străpung bunicii urechea stângă

trupul meu îți va pierde trupul
urmărind cu privirea
o molie de sticlă
apoi
trupul meu
își va uita drumul spre casă

lămâie

șosete de culori diferite
părul prins într-un coc amețit cu un elastic de bucătărie
albastru
halatul meu cu cordonul ombilical strâns în jurul burții
mult prea strâns
sânii mei se simt presați de o atmosferă străină
mama îi confundă cu burta
burta nu vorbește
uneori
cuvintele se nasc prematur

spălăm vase doar ca să uităm de probleme
absurditățile chitrice 2023:
chimia seamănă cu mine: amândouă îmi provoacă durere

cum ne calculăm fericirea în kgf/m3 ?

mi-aș dori să mă simt iubită
ca atunci când mama ne făcea sandwich-uri pentru școală
acoperind întregul coridor alb
cu îmbrățișări

la fel de iubită ca atunci
când
îmi împletea cosițe înainte de culcare
să am și eu părul creț creț ca ea
care mereu mirosea a detergent de vase și a vișinată
și care mereu se prindea între dosul palmelor stânjenite
atunci când mă pupa înainte să adorm

iubită
ca acum un an
când bunica îmi dribla în zig-zag
pulovere cambrate pe corp
cu materiale ciudate
și care se simțeau grele
ca o piatră răsucită pe un umăr drept într-o seară de vară
în care ne uităm la Kanal-D
&stăm desculțe pe parchet

iu
bi
tă
ca atunci când mă alintai

habar n-aveai că mă simțeam atât de eu
și de iubită

jazz feeds the soul

aplauze la vârsta a treia
urmate de scurgerile vaginale
atunci când e prea târziu

fug alerg pășesc alert în pas grăbit
către semaforul cu linii roșii ce stă să cadă
dar vreau să traversez pentru a mă asigura
că știu
că
exist
mor am decedat m-am stins mi-am dat obștescul
într-o cameră de 2 pe 4 cu femei blonde
le-am iubit prea mult ca să mă mai iubesc pe mine
ochii lor de vodkă prelinsă pe pulpa unui picior
albi

jazz-ul din surdină

e palpitant
e prea cald mă dezbrac
arunc într-o pubelă vârsta a treia &paltonul&șalul&blugii uzați
mi-e rece am frisoane am înghețat sunt febril
începe să mă mănânce pielea
unei cifre rotunjite
săpând în oase castele de nisip
note mai mari de 7 la mate și heterocromia ei
ridicam clădiri din pet-urile de bere
case pentru noi

adorm mă culc mă odihnesc mă repauzez
eu sunt lumina ce se pierde
în tine

Mira ORZA
clasa a X-a E
CNDV

Sursă foto: Pinterest

Pe 3 februarie a.c. am participat (ca în fiecare an) la comemorarea marelui om politic român Iuliu Maniu, exterminat în închisoarea din Sighet la 5 februarie 1953. Manifestarea, organizată de (relativ) noul proiect politic PNȚMM – care își propune să re-coaguleze moștenirea spirituală a marelui înaintaș – a fost sobră, instructivă, de multe ori emoționantă. Ne-am rugat, am ascultat solemn Imnul Național și Imnul Regal, am ascultat discursuri, am exprimat ce am avut mai frumos în sufletele noastre. Toate în lumina personalității și jertfei lui Iuliu Maniu pe care nu vrem și nu avem voie să-l uităm.

M-am tot gândit să scriu ceva despre acest eveniment găzduit de Memorial, dar au trecut 2 săptămâni și nu am făcut-o. Până azi… când moartea lui Alexei Navalny m-a bulversat și m-a îndurerat și m-a repus pe făgașul acestor crunte frământări… Dar oare e normal să fiu șocat? Oricât de cinic ar suna, realist era să ne așteptăm la acest deznodământ! Dar noi, mulți dintre noi (și eu mă includ în această categorie) am preferat să credem că nu e posibil, că răul are totuși o limită, că l-au închis doar ca să-l împiedice să se manifeste politic, că toți ochii sunt ațintiți asupra lor, că Putin nu va risca un nou scandal internațional… că cineva totuși îl va apăra pe Navalny (popularitatea internă  și mediatizarea internațională dădeau impresia că sunt unele forțe în spatele lui, care pot negocia în culise cu regimul Putin).

Dar acesta e prețul adevărului, prețul atitudinii curajoase! L-a plătit Maniu, l-au plătit atâția eroi ai libertății uciși de comunism și de toate tiraniile din istorie! Exterminarea în închisoare e o formă aparent legală, deținuții pot muri de moarte naturală, nu-i așa? Pentru eliminarea celor aflați în libertate se folosește glonțul, cuțitul, otrava, „accidente” de circulație…

Sunt multe deosebiri între Iuliu Maniu și Alexei Navalny – altă epocă, altă vârstă, o activitate incomparabil mai lungă și mai profundă în cazul Sfinxului de la Bădăcin…, posibile diferențe de convingeri doctrinare și multe altele. E prematur să știm cum îl va fixa istoria Rusiei și a lumii pe Alexei Navalny.  Dar un lucru e clar – asasinii sunt aceiași și metoda e identică. Gândit și aplicat de Lenin  și Troțki, culminând prin Stalin și ajungând la Putin, cel mai diabolic aparat al terorii (CEKA – NKVD – KGB…) zdrobește milioane de existențe și creează noi și noi monștri, pentru care obsesia puterii absolute justifică orice…

La conferința din 3 februarie, printre alte comunicări, un domn profesor mai  în vârstă a citat un diplomat englez care după război, recunoștea cu amărăciune că l-a mințit pe Maniu, dându-i speranța unei intervenții anglo-americane în România, prin urmare că nu vom fi abandonați robiei sovietice. Da, știam că Maniu a fost mințit, a mărturisit-o și el celor apropiați… știam de jocul cinic al puterilor occidentale care doreau ca România să treacă în tabăra lor pentru a obține mai ușor și mai repede victoria dar apoi să fie abandonată sclaviei bolșevice pe o jumătate de secol! Și polonezii și cehii (care nu făcuseră alianță cu Germania) au fost abandonați comunismului!  Jocurile erau făcute „mai sus”… Când generalul Sikorski i-a prezentat lui Churchill dovezile masacrului de la Katyn (asasinarea a 14.000 de ofițeri polonezi prizonieri de către sovietici), acesta a replicat: „Păi dacă sunt morți, sunt morți, asta e!…” Marele aliat de la Răsărit nu trebuia deranjat… Când Maniu era în agonie în celula de la Sighet, în suferințe și mizerie indescriptibilă, oare se mai gândea cineva la el în Downing Street?

Când ai curajul să plătești prețul adevărului, îl ai aliat doar pe Dumnezeu. Primește-i Doamne, în Lumina ta veșnică, pe toți martirii de ieri și de azi …

Preot prof. Marius Vișovan

Este ziua când se vând cele mai multe flori și se „cumpără” cele mai multe suflete. Ziua când aștepți ca iubitul sau iubita ta să-ți arate puțină afecțiune și interes, ziua când în sfârșit poate ai norocul să ai parte de cea mai romantică seară sau noapte de dragoste, nu-i așa? Ziua când te coafezi, te pregătești de zor, îți pui cea mai frumoasă rochie pe care o ai, roșie de cele mai multe ori, utilizezi parfumul cel mai suav… ziua când iubirea plutește în jur…dar… să dăm un pic timpul înapoi și să ne amintim, noi cei mai „de demult”, cum au fost odată primele noastre experiențe romantice și ce sentimente și emoții ne-au adus atunci, pe vremea când nu aveam acces la prea multă informație, din cauza sistemului comunist sau al obiceiurilor și autocenzurii de atunci.

Primele povești de dragoste pe care le-am văzut sau mai bine zis am auzit de ele au fost poveștile nemuritoare citite în biblioteca școlii generale, pentru cea mai mare parte a generației în care am crescut. De câte ori aveam ocazia mergeam la bibliotecă și citeam ore în șir. Citeam tot ce îmi pica în mână, de la Alba ca zăpada și cei șapte pitici până la Cenușăreasa și Frumoasa din pădurea adormită… Erau povești ce îmi aduceau o stare de bine, un fel de euforie… cartea era „drogul” meu preferat, mă purta către alte lumi și către noi senzații și sentimente pe care începeam să le descopăr încet – încet la acea vârstă, aveam 12 sau 13 ani. Aceste povești mă duceau în lumea visurilor, mai târziu în lumea iluziei iubirii, exact ca în… poveștile nemuritoare.

Pe atunci, nimeni nu vorbea despre povești de dragoste, era un subiect tabu cred, la fel de periculos ca și politica, era către sfârșitul anilor ‘80 în cazul meu. Toată educația în domeniul iubirii și al dragostei era învăluită în ceață. Era chiar rușinos ca un cuplu să se sărute sau îmbrățișeze pe stradă. Ne căsătoream în general tineri, primul iubit ne devenea primul soț. Ne căsătoream pentru că eram îndrăgostiți lulea, și nu pentru că iubeam, nu-i așa? Cred că este la fel și acum, de cele mai multe ori nu deosebim îndrăgostitul și iubirea, sunt două emoții diferite. Deci, am crescut neștiind de fapt ce înseamnă cu adevărat iubirea și dragostea. Am crescut neavând nicio cunoștință despre ce înseamnă emoțiile și sentimentele, cum să le definim să le analizăm sau să le exprimăm. Odată ce ai întâlnit fata sau băiatul care te făcea să te simți că plutești, ne ziceam, asta e… suntem îndrăgostiți nebunește, iubim! Dar adevărul este că am învățat și învățăm mult mai târziu ce înseamnă de fapt dragostea adevărată.

De-a lungul timpului am avut ocazia să văd și să analizez multe „povești” de dragoste, de la cele ale părinților mei, vecini, neamuri, cunoștințe, colege de muncă inclusiv cele pe care le-am trăit eu și am constatat că nu am întâlnit niciodată un cuplu care se iubește sincer. Sper totuși că există!! Tot ce am văzut sunt cupluri care depind unul de altul emoțional, financiar și social… De ce? Pentru că oamenii trăiesc iubirea condiționată și pentru că nu știu să iubească cu adevărat, dar cum să știe, nu au cum, trebuie să trăim mai multe povești de dragoste ca să învățăm. Dar nu trebuie să ne învinovățim pentru eșecurile amoroase, trăim și experimentăm ca să învățăm. Ne unim în cuplu exact din acest motiv, pentru a învăța ce este dragostea veritabilă pentru a o trăi cu adevărat când momentul va veni. Și va veni, mai repede sau mai târziu pentru fiecare dintre noi. De aceea se zice că dragostea este răbdătoare, nu că trebuie să fii răbdător cu partenerul tău sau cu partenera ta, nu asta vrea să zică. Dragostea este răbdătoare pentru că va veni la momentul potrivit, odată ce am învățat ce este cu adevărat.

Cât despre mine, în sfârșit am înțeles ce este dragostea adevărată, și mi-aș dori să vă împărtășesc ce am învățat, dar ar fi ca și cum aș dezvălui misterul căii către iubirea veritabilă, așa că vă las să o descoperiți fiecare în parte. Trăiți-vă experiențele proprii de cuplu sau în afara lui, trăiți iubirea așa cum o înțelegeți la momentul actual, experimentați fiecare emoție și sentiment, este absolut minunat, veți acumula amintiri plăcute sau mai puțin plăcute. Știu că de multe ori vă poate lăsa un gust amar odată simțită sau trăită acea emoție și acel sentiment, dar veți trece peste, mai repede sau mai târziu. Veți învăța!

Ce pot să dezvălui totuși, celor ce încă nu au învățat ce este dragostea adevărată, din ceea ce am văzut, analizat și trăit până acum, am ajuns la concluzia că… prima și ultima iubire pe care o trăim în viață este cea veritabilă, pentru că numai aceste două iubiri sunt și vor rămâne pentru totdeauna necondiționate.

Apreciați florile și cutiile de ciocolată oferite de iubiții/ partenerii/ soții voștri de Sfântul Valentin, flori și ciocolată care știu sigur că sunt oferite cu cea mai bună intenție. Deși nu fac decât să urmeze obiceiul pe care societatea l-a impus încă o dată. Așa cum a fost pe vremea când comunismul și autocenzura ne-au dictat viitorul .

Happy Valentine’s Day everyone!

Ionița Năneștean
(Québec, Canada)

Vineri, 2 februarie 2024, Fundația Academia Civică și Fundația Corneliu Coposu, au organizat, în sala de conferințe a Memorialului Victimelor Comunismului și al Rezistenței, lansarea volumului lui Dan Pavel, Iuliu Maniu în jurnalul lui Corneliu Coposu. O reinterpretare a istoriei. Au luat cuvântul: Ion Andrei Gherasim, Președinte executiv al Fundației Corneliu Coposu, conf. univ. dr. Gheorghe Mihai Bârlea și Dan Pavel, autorul cărții, profesor de științe politice la Universitatea București, iar moderatorul evenimentului a fost istoricul dr. Andrea Dobeș. Cartea a apărut la Editura Fundației Academia Civică în decembrie 2023. Din cuprins: texte foarte interesante despre rescrierea și reinterpretarea istoriei, articole preluate din publicația online a Fundației Corneliu Coposu, Sens politic (https://senspolitic.ro): „Martirul Iuliu Maniu”, „Luptele românilor pentru drepturi (în Imperiul Austro-Ungar)”, „Iuliu Maniu și salvarea Vienei”, „Împlinirile maturității”, „Aducerea pe tron a lui Carol al II-lea”, „Lupta împotriva dictaturii”, „Maniu și legionarii. Perioada Codreanu și alegerile din 1937”, „Perioda Horia Sima”, „Alungarea regelui”, „Asasinatele și decăderea statului național-legionar”, „Fatidicul război de întregire”, „Sub lupa serviciilor secrete. Maniu și comuniștii”, „Strategul scoaterii României din alianța cu Germania lui Hitler”, „Procesul Marii Trădări Naționale”, „Marea înscenare”, „Martiriul”, „Ecce homo – Corneliu Coposu”, 106 referințe bibliografice din literatura de specialitate națională și occidentală, un index de termeni și nume proprii, 29 de fotografii din arhivele Fundației Corneliu Coposu – în fotografia de copertă (realizată în decembrie 1944, la parastasul lui Nicolae Titulescu): Iuliu Maniu, „Sfinxul de la Bădăcin” (metaforă pe care i-a atribuit-o Nicolae Iorga) și Corneliu Coposu, „Seniorul” (așa cum l-a numit atât de frumos filosoful Petre Țuțea).

Având drept motto un fragment din ziaristul Nicolae Carandino, singurul din lotul de la Tămădău care a supraviețuit comunismului – Iuliu Maniu nu era obișnuit să se supună evenimentelor când aceste evenimente îi contraziceau credințele morale și politice, această carte propune de fapt o reinterpretare a istoriei naționale și o analiză a Jurnalului interzis. Povestea acestuia este una fascinantă. Prin ce miracol al destinului, valiza cu documente, printre care și Jurnalul lui Corneliu Coposu, dată spre păstrare lui Ion Dumitru zis Vagonel, n-a fost descoperită de poliția politică comunistă (Securitatea)? Jurnalul interzis a fost recuperat abia în 1993 și a văzut lumina tiparului în 2014 la Editura Vremea, în ediția îngrijită de Doina Alexandru. Cu o limpezime debordantă a gândurilor, Dan Pavel ne anunță de la început că Jurnalul lui Corneliu Coposu (relatarea din Jurnalul interzis debutează în 1936, când secretarul particular al „Președintelui” avea 22 de ani, și se sfârșește în 1947, la 33 de ani) este o istorie complementară și alternativă a lui Iuliu Maniu, în momentele sale publice, private, intime, confidențiale, secrete, bazată pe mărturii directe, pe deplină încredere în sălăjanul născut la Bobota, la 31 de km de Bădăcin. Cînd scrii despre propriile gânduri, tocmai în procesul de consemnare în scris a gândurilor se petrec anumite metamorfoze, apar noi gânduri, anumite concluzii suplimentare, sunt adăugate nuanțe și detalii. În preajma principalului actor politic român de secol XX, învățăcelul Coposu dezvoltă un proces de învățare și de reînvățare. La școala politică cu un singur maestru și un singur discipol sunt tratate teme precum: predilecția în sistemul românesc de guvernare a sindromului „mâna de fier”, reconstituirea contextului „procesului din Dealul Spirii” (cu cele trei categorii distincte de fapte, acuzați și acuzații), raportul de forțe dintre serviciile secrete și profilul politicianului (magistral este demontat mitul potrivit căruia Iuliu Maniu ar fi fost agent britanic SOE) sau opțiunea democrată, bazată pe libertate și respectarea drepturilor omului, în detrimentul oricărei forme de autoritarism sau totalitarism.

Pornind de la premisa că noile abordări ale istoriei nu mai sunt de multă vreme monopolul istoriografiei, se impune revizuirea istoriei naționale: Iuliu Maniu nu a fost un politician perfect; el trebuie privit și judecat din perspectiva integrală a existenței sale tragice; a fost un martir (martirii nu pot fi comparați cu oamenii obișnuiți); comuniștii l-au transformat pe Iuliu Maniu în martir în momentul în care au înscenat „procesul-spectacol” început pe 25 octombrie 1947. De fapt, Iuliu Maniu a fost de două ori victimă a comunismului: pe de o parte, o victimă fizică, sfârșind ân pușcăria de tristă amintire de la Sighet, dar și una morală, a istoriografiei și propagandei. Revizionismul istoric, în sens pozitiv, îi reușește în totalitate lui Dan Pavel. În destructurarea limbajului de lemn din istoriografia comunistă, reazăm al monarhiei habsburgice și asupritor al poporului român, răzbate un Iuliu Maniu luminos, care, la 45 de ani, asigură ordinea la Viena timp de 55 de zile, în toamna anului 1918, își asumă riscuri și responsabilități în organizarea Adunării de la Alba Iulia, a Consiliului Dirigent și susținerea independenței Cehoslovaciei lui Edvard Beneš. La cele trei „greșeli istorice” realizate de Maniu: aducerea pe tron a lui Carol al II-lea sau „Restaurația carlistă”, pactul de neagresiune electorală cu legionarii din 25 noiembrie 1937 (la care au aderat Gh. I. Brătianu, C-tin Argetoianu, I. Flueraș și dr. W. Fiederman) și refuzul de a accepta funcția de prim-ministru la 23 august 1944, Jurnalul ne prezintă un strateg și un gânditor politic lucid care avea democrația în sânge, iar pe noi ne invită la reflecție asupra faptului că deciziile nu trebuiesc judecate în lumina deznodământului lor ulterior.

Raportul cu regimurile autoritare este decriptat în lumina teoriei celor trei valuri ale democratizării, propusă de Samuel Huntington; acolo unde a prevalat logica democratizării și liberalizării, s-a consolidat democrația, iar unde statul de drept s-a dovedit vulnerabil, democrația a slăbit. Vă las plăcerea să descoperiți la ce val al democratizării se afla planeta când în România se instala comunismul. Iar despre „Revoluția de eliberare socială și națională, antifascistă și antiimperialistă din August 1944”, să rememorăm faptul că Iuliu Maniu nu doar că a fost arhitectul scoaterii României din alianța cu puterile Axei, dar a fost și inițiatorul acesteia încă din 24 ianuarie 1942.

Opera de rescriere corectă a istoriei naționale se încheie cu ultima perioadă a vieții lui Iuliu Maniu, pardoxal cea mai glorioasă, după cum afirmă N. Carandino, colegul de celulă de la închisoarea Sighet, cel care, la „procesul-spectacol”, afirma: eu nu sunt național-țărănist, eu sunt manist.

„Dacă ar fi după mine, aș introduce în școlile românești predarea procesului Iuliu Maniu, iar nu doar la orele de istorie. În acest sens, este de mirare că scenariștii, regizorii și actorii nu se gândesc mai mult la filme și seriale de calitate, ca să nu mai vorbesc de filme documentare, despre marile personalități persecutate de comuniști, despre reprezentanții elitelor și ai marilor grupuri sociale și profesionale care au fost țintele represiunii (…) Din mai multe puncte de vedere, procesul Iuliu Maniu a fost procesul-etalon al sovietizării și comunizării României”, mărturisește Dan Pavel. O idee pe care o salut, la care mă alătur și, recunosc, mi-ar plăcea să stârnească emoții, ecouri, să pună pe gânduri și să provoace la dialog. Și, nu în ultimul rând, să pregătească și mai bine terenul pentru introducerea în învățământul liceal, începând cu anul școlar 2025-2026, a disciplinei obligatorii Istoria comunismului din România. În acest sens, fără îndoială, cartea lui Dan Pavel, Iuliu Maniu în jurnalul lui Corneliu Coposu. O reinterpretare a istoriei, devine lectură obligatorie pentru toți profesorii de istorie.

*** lucrarea poate fi achiziționată contra cost de la standul de carte al Memorialului Victimelor Comunismului și al Rezistenței Sighetu Marmației

Autor, prof. Marius VOINAGHI

ZECE
Iarnă umedă, blocul turn din micul orășel. La „II”, o bătrânică ieșită la geam numai privește. 10 etaje deasupra ei, ultimele goale.

Domnișorii…

Duminică dimineață. Ninge. Niște prieteni aleargă printr-un sătuc în pantă, de lângă oraș. Unul o zbughește înainte. „Noa, amu ați rămas de căruță, domnișori!” – zice o băbucă știrbă, întâlnind plutonul. „Îi cam la un kilometru înainte.” „El îi mai bătrân…”- îi răspund mai-tinerii rămași în urmă, gâfâind. ( & M. V.)

MENIUL ZILEI CLUB
* La intrare, un jucător de cărți („…t’iuz, botă, crăiță!”) privește sala de mese plină: „Aieștia n-au ce mânca…”
* Niște brihani așteaptă la rând. În sfârșit, unii se ridică și se așează și ei. Se schimbă formațiunea de joc.
* Un mâncător privind jucătorii: „Mai niște hori treb’e!”
* În vreme ce hoaverii amestecă (megkeverik – n..n) cărțile, două neveste povestesc la un kever („Bloody Marry”?): „Nu te teme că-l dezblochez eu!”

ÎN GRAI LEJER
* Cucoane simandicoase se conversează: „Auzi tu, și m-am dus la doctoră…”
* „Iau de toate: și pântru ficat și pântru colon și pântru floarea intestinală ori cum îi zice…”
* Cuza Vodă. O bunicuță cu nepotul ei: „Nu. Me’rem în piață ș’apoi la Lider. Că nu-ntorn de la Lider încoace!”
* „Aloo! Unde sunteți, hei?” „La China shop. Haidați și voi!”

AO 2024 la Eurosport TV
( jargoniada)

* „Jucătorul a progresat în toate privințele și este foarte compus în teren.”
* „Z nu mai are picioarele fresh. Serviciul la T l-a scos din belele..”
* „Dar, ținând cont de cât de smart este…”
* „D. este foarte experimental în grand slam-uri.”
* „Acest jucător de numai 20 ani are deja 2 grand-slam-uri …a crescut foa’…, ridicol de mult.”
* „Nu mai vede liniile. E ceva off cu mingile lui.”
* „Publicul este în delir.”
* „Americanul livrează cea mai bună replică. Are un break în buzunar și încearcă să-l rostogolească până la sârșitul setului.”
* „E în joc o dimensiune psihologică peste medie.”
* „Îl ajută copios serviciul.”
* „Are jocul tot mai … flow, ideile îi vin una după alta.”

OBSCURE
* Casa bătrânilor duși. Pomi înzăpeziți grațioși. Și după.
* Rutina iernii. Iza cu oglinzile în neclintire. Reci.
* Liniște, iarnă. Proprietărese gureșe la porți.
* Ninge la spital. Poeți la geamuri la Psihiatrie, sus.
* O stradă iarna. Femei măturând neaua, în neliniște.
* Parc înzăpezit. Un copil se leagănă, „suus și joos…”, în vis.
* Trecut-au anii. Trebuie să dăm la o parte păianjenii, ca să ne vedem, să vorbim tare, răspicat, ca să ne înțelegem.

Marin SLUJERU

Azi o persoană foarte dragă mi-a atras atenţia că la Radio Cultural s-a discutat despre Brâncuşi şi domnişoara Pogány. N-am ascultat emisiunea, dar despre apropierea dintre cei doi, despre prietenia dintre românul Brâncuşi şi domnişoara Pogány, o unguroaică din Oradea, am aflat lucruri interesante prin intermediul site-ului https://adt.arcanum.com, care a digitalizat milioane de pagini de ziare şi reviste, româneşti şi ungureşti, apărute de vreo două sute şi mai bine de ani.

„Domnişoara Pogány, muza maghiară a lui Brâncuşi”, titra ziarul românesc din Ungaria „Foaia Românească” din 30 martie 2001. Citez din articol: „Ochii ei stranii ce-i cotropesc obrazul aduc aminte (într-o măsură) de ochii Precistelor zugrăvite pe vechi icoane de tradiţie bizantină, lucind în orbite sub două imense arcade ritmate cu ovalul chipului, şi care îi vor sugera, de pildă, lui André Malraux acele sprîncene croite împărăteşte ale sumerianului Gudea. Părul modelului este strîns deasupra grumazului într-un conci dublu spiralat, ca un fel de melc din aur, iar pe gîtul care coboară prelung, mîinile, alungite ca doi lujeri, se odihnesc într-un gest caracteristic. De o individualitate unică, portretul, asemănător modelului, degaja într-adevâr o vrajă halucinantă”. (Din Barbu Brezianu: C. Brâncuşi – Ed.11- 1998)

Domnişoara Pogány, pe numele ei adevărat Margit Pollacsek s-a născut la Budapesta la 31 octombrie 1879. A studiat pictura cu Bertalan Karlovszky şi Lucien Simon. La 85 de ani, pe 31 decembrie 1964, se stinge în Australia. Domnişoara, evreică maghiară, a studiat pictura şi la Baia Mare timp de patru veri, începând cu anul 1902. La o expoziţie a avut o lucrare care a fost bine apreciată, „Pod la Baia Mare”. Patriotismul local nu-mi dă pace şi presupun că la vestita Şcoală Băimăreană de Pictură de la începutul secolului XX l-a cunoscut pe conducătorul şcolii, Hollósy Simon, născut la Sighetu Marmaţiei.

Constantin Brâncuşi a cunoscut-o pe domnişoara Pogány în 1911, la Paris. Domnişoara locuia şi mânca la acea pensiune. Brâncuşi doar mânca acolo. Domnişoara Pogány şi prietena ei au fost invitate de sculptor în atelierul lui. Acolo, Margit Pogány a văzut un cap sculptat, care semăna cu capul ei, mai ales pe la forma ochilor. Chiar ea însăşi fusese modelul…

Sculptorul a făcut mai multe încercări de a-i face bustul domnişoarei Pogány. „După mai multe încercări, distruse pe măsură ce le făcea, bustul „Domnișoara Pogány ” a fost prezentat la Armony Show din New York, din 15 februarie pînă în 15 martie 1913. În 1913, Brâncuși l-a tras în bronz la turnătoria Valsuani, cu o patină neagră pentru păr și pentru ochi. Bronzul îi era destinat lui Margit Pogány”.

Între cei doi s-a legat o prietenie sinceră, chiar mai mult, o iubire înflăcărată. Mărturie sunt scrisorile pe care şi le-au trimis. Ea îi scria lui: „Tot timpul m-am gîndit la tine. Cît de bun şi de tandru ai fost cu mine. A fost un pic ca şi cum m-ai fi însoţit. Aş vrea să-ţi dau tot atîta bucurie pe cîtă am primit, Margit”.

I-a tradus lui Brâncuşi în franceză fragmente din „Pandora” de Goethe, pe care i le-a trimis însoţite de următoarele cuvinte: „Dragul meu îţi trimit astăzi o cupă de vin foarte tare, Prometeul lui Goethe. Să nu te ameţească! Dar citeşte-l, dacă ai o oră de amărăciune, de descurajare îţi va da forţe noi. Şi vei vedea că moartea glorioasă este mult mai puţin frumoasă decît lupta. Nu te mai gîndeşti la moarte, glorioasă sau nu, nu-i aşa? Nu te mai gîndeşti, nu? Margit”.

Apoi, peste ani, în 1949, domnişoara Pogány îi scrie lui Brâncuşi că, nemaiavând avere, trebuie să vândă unul din cele două busturi „Domnişoara Pogány” pe care le avea. „Au o colecţie frumoasă, iar anul trecut au achiziţionat un tablou de Modigliani. Celălalt bust, pe care l-am adus de asemenea, nu vreau să-l vînd decît dacă aş putea obţine să-l ridice după moartea mea. Aş vrea să fac în aşa fel încît bustul să intre în muzeu după moartea mea. Pentru aceste două tranzacţii, o să te rog să mă ajuţi spunîndu-mi care este cu aproximaţie suma pe care trebuie s-o cer. […] Aş vrea totodată să aflu cum aş putea curăţa bustul, care şi-a pierdut strălucirea. Îţi aminteşti că, spre deosebire de exemplarul tău, pe al meu l-ai dat parţial cu o patină neagră – părul şi ochii. A devenit acum maro, dar nu ştiu dacă e aşa dinadins sau dacă e lucrarea timpului. Bustul a fost ţinut ani de-a rîndul într-o pivniţă, de teama bombardamentelor, şi n-am îndrăznit să-l curăţ. Nu mă ating de păr, nu-i aşa? Mă bucur să ştiu că această parte a bustului a fost dată cu culoare şi că ai făcut-o chiar tu. Sau te-ai răzgîndit în această privinţă, căci asta nu se regăseşte pe celelalte busturi?”.

Precizare: Museum of Modern Art din New York va cumpăra bustul.

Modigliani a fost influenţat artistic de român. „Această afirmație se confirmă în portretele în ulei ale lui Modigliani: în majoritatea lor, chipul și gîtul au aceeași mișcare, aceeași atitudine ca a „Domnișoarei Pogány”.” (scria în ziarul „Cuvântul Libertăţii” din august 1994)

Eminentul publicist al Ungariei contemporane, Bajomi Lázár Endre (aşa este prezentat în revista „Ramuri” din 15 septembrie 1974) vorbeşte elogios despre Brâncuşi şi muza lui, domnişoara  Pogány, despre care s-a spus că este „bunica zână a artei abstracte”.

Bajomi Lázár Endre zicea (citez din revista „Ramuri”) că Margit, „ începînd din 1910, pînă în ianuarie 1912, a trăit la Paris, şi nu oriunde, ci în Rue Champagne-Premiere, despre care vorbeşte şi Ady Endre. O stradă mică, întrunind în clădirile ei numele unor artişti de răsunet în epocă. Acea stradă îmi aminteşte, printre alţii, de Modigliani, Léger, Archipenko, Max Iacob, Apollinaire, Tristan Tzara, Man Ray şi Triolet, iar în ceea ce ne priveşte pe noi, maghiarii, pe Cigány Dezső, Bölöni, Farkas István şi Déry Tibor. Tînărul sculptor român, căruia Bölöni îi zicea „unicul – fără egalul Brâncuşi“, considerându-l „singurul artist mândru, de o mîndrie romantică, sublimă“, a întâlnit acea fată din Oradea în vestitul restaurant Rosalie, prezentată fiindu-i, după toate probabilităţile, de Itóka (Otilia Cozmuţă n.n.), viitoarea soţie a lui Bölöni. Ea l-a cunoscut bine pe Brâncuşi, şi tot ea l-a recomandat atenţiei lui Rodin. în decembrie 1910. Brâncuşi a invitat-o în atelierul său pe domnişoara Pogány, iar aceasta a venit însoţită de Itóka, să-i vadă cele mai noi sculpturi”.

Brâncuşi a mai primit recomandări şi de la alte importante personalităţi ale epocii: „În 1907, datorită intervenţiilor Reginei Elisabeta a României (Carmen Silva), ale Mariei Bengescu si ale Otiliei Cozmuţă, Brâncuşi este acceptat ca practician în atelierul lui Auguste Rodin”.
(sursa:https://brancusi.1dez.com/biografie-brancusi-2.html)

Constantin Brâncuşi şi muza sa de la Paris, „bunica zână a artei abstracte”, pe care ne-o putem imagina stând „ cu obrazul aplecat, cu ochii nefiresc de mari” şi visând „— etern mirată — la poarta infinitului deschisă de sculptor. În mirarea ochilor acestora sînt tot atitea taine cîte sînt şi în surîsul Monei Lisa”. (sursa: revista „Ramuri” din 15 septembrie 1974)

Ştiind despre ea, ne este mai uşor să înţelegem miracolul creaţiei brâncuşiene.  Au fost doi oameni care s-au înţeles perfect, deşi fiecare a „locuit” în limba lui.

Acesta este miracolul existenţei umane. Dragostea, buna-înţelegere, n-au nevoie de cuvinte. Ele vin din inimă şi se simt cu inima!

Horia Picu

Profesoara de limba română Viorica ȘUTEU s-a născut la 6 februarie 1939, în localitatea Rădăuţi, județul Suceava. Părinţii, Ioan şi Victoria Topor, au fost învăţători.

În anul 1942, familia se refugiază la Slatina, judeţul Olt, tatăl fiind concentrat. Între anii 1942-1943, urmează grădiniţa la Slatina. Întoarsă din refugiu, în 1944, familia se stabileşte la Iezer, Dorohoi, unde părinţii primesc post în învăţământ. Acolo urmează şcoala primară între 1944-1949. Gimnaziul îl face la Liceul Teoretic de fete din Dorohoi. Tot la Dorohoi, va absolvi, în 1956, Şcoala Pedagogică.
În anul 1960, absolvă Facultatea de Română – Istorie de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi şi devine, prin repartiţie ministerială, profesoară de limba română la Şcoala Pedagogică din Sighetu Marmaţiei (azi Colegiul Național Pedagogic „Regele Ferdinand”), judeţul Maramureş.
În ziua de 15 mai 1961, se căsătoreşte cu profesorul Ioan Şuteu, au doi copii: Cella Mariana şi Marius Ioan.

În 1964, obţine definitivarea în învăţământ, în 1971 gradul didactic II, iar în 1975 gradul didactic I, cu lucrarea „Ion Creangă, scriitor şi pedagog”. În anul 1979, obţine titlul de Profesor Evidenţiat, prin ordinul M.E.I.

A făcut parte din conducerea Liceului Pedagogic Sighet în calitate de director adjunct, între anii 1965 – 1968, iar din 1 septembrie 1974 până în 1982, a fost directorul acestui liceu.
Pe parcursul anilor a condus cu multă pricepere şi Cercul dramatic, cu vechi tradiţii în Liceul Pedagogic, contribuind la succesele manifestărilor cultural-artistice ale şcolii.
În calitate de profesoară metodistă a lucrat cu multă pasiune şi perseverenţă pentru perfecţionarea proprie şi pregătirea viitorilor învăţători. A căutat să insufle elevilor dragoste pentru profesiunea aleasă.
Îşi încheie activitatea didactică în anul 1997, după 37 de ani de activitate, în aceeaşi unitate şcolară.

În anul 1997 prof. Viorica Șuteu pleacă în Statele Unite ale Americii, stabilindu-se la fiica ei. Între 1999-2010, urmează o şcoală de învăţare a limbii engleze, iar în 9 august 2011, devine cetăţean american.

Prof. Viorica Șuteu a publicat la Editura Valea Verde Sighet volumele: „Fețele timpului” (2018), „Fețele timpului. O nouă patrie” (2019) și „Fețele timpului. Amintiri. Întâmplări. Oameni și locuri” (2022).

Echipa „Salut, Sighet!” îi urează Doamnei Profesoare Viorica Șuteu mulți ani cu sănătate, pace și liniște sufletească!

Salut, Sighet!

În Italia, la Roma, 25 de artiști vizuali expun grafică, pictură, fotografie în cadrul expozițiilor colective „Paesaggio vs spazio culturale/ Peisaj vs spațiu cultural”.  Toți expozanții sunt membri ai UAP – filiala Baia Mare.

Prima expoziție a fost vernisată la 02 februarie 2024 la Accademia d’Ungheria (Centrul Cultural Maghiar) iar cea de-a doua la 05 februarie 2024 la Academia di Romania din Roma. Ambele expoziții sunt deschise până la data de 27 februarie 2024. La vernisaj au participat Laura Teodora Ghinea, curatorul expoziției și președinta filialei Uniunii Artiștilor Plastici din Baia Mare și artiștii plastici Dorel Topan, Ioan Angel Negrean și Dorel Petrehuș.

Cei 25 de artiști vizuali care expun pe simezele romane sunt Ludovic Robert Balazsi, Edgar Balogh, Nicolae Cațavei, Adrian Vasile Chira, Cristina Cucu, Laura Teodora Ghinea, Valentin Itu, Călin Ovidiu Ițoaie, Botond Bertalan Kovacs, Gyorgy Tamas Madarassy, Camelia Ofelia Moisima, Anamaria Nagy, Ioan Angel Negrean, Dorel Petrehuș, Ioan Pop Prilog, Ioan Pop Vereta, Oana Valentina Pop, Adrian Prykop, Valentin Iosif Rozsnyai, Postumia Rus, Anamaria Stanciu, Marcel Stanciu, Andreasz Szanto, Gavrilă Ștețco, Dorel Topan. Îi remarcăm printre expozanți și pe sighetenii Balogh Edgar, Ioan Pop Vereta, Valentin Iosif Rozsnyai.

„Paesaggio vs spazio culturale/ Peisaj vs spațiu cultural” este un eveniment cultural ce promovează valorile maramureșene peste hotare și susține dialogul vizual transfrontalier european.

Salut, Sighet!

Declarație de drag!… Muzică, Poezie, Teatru, Dans, Plastică, Impro… la Berbești.
S-a „întâmplat” Vineri, 02 februarie 2024:

Foto & video: dr. Sorin Markus

Înscrieri pentru apelul internațional Oulu Dance Hack 2024, până pe 18 februarie

Propunând un concept transdisciplinar și având misiunea de a lucra colectiv la idei noi, Oulu Dance Hack 2024 va avea loc între 27 și 31 mai 2024 în Oulu, în nordul Finlandei. Făcând parte dintr-un proiect mai amplu realizat de TaikaBox (Finlanda) în parteneriat cu Central Europe Dance Theatre (Ungaria) și Developing Art (România), Dance Hack-ul din Finlanda va fi urmat de evenimente similare la Budapesta, în noiembrie 2024, și București, în aprilie 2025.

Apelul internațional este deschis, iar aplicațiile sunt binevenite atât de la artiști, cât și de la programatori, designeri, muzicieni, dansatori etc. – care își pot demonstra angajamentul față de experiența colaborativă, cu accent pe integrarea corpului în mișcare în practica lor.

„Oulu Dance Hack 2024 este o oportunitate unică de a întâlni artiști cu idei similare și specialiști în tehnologie care sunt interesați de asumarea de riscuri creative și de colaborare într-o atmosferă interesantă și dintr-o perspectivă de susținere. Împreună explorăm relația dintre dans și tehnologie pentru a porni viitorul performanței.” – echipa TaikaBox.

Conceptul de Dance Hacks propune un spațiu sigur pentru explorare. Participanții vor lucra împreună pentru a experimenta tehnologia furnizată într-un context performativ, ghidați de mentori cu experiență. Tema este axată pe relația dintre dans și tehnologie și pe procesul de integrare a celor două. În anul precedent, senzorii, proiecțiile și peisajul sonor interactiv, muzica live și inteligența artificială au făcut parte din experiența performativă.
Programul va include, de asemenea, un eveniment de matchmaking joi, pe 30 mai, și se încheie cu o împărtășire informală de idei în ultima zi – cu un public restrâns invitat.

Participanții selectați vor primi o remunerație și diurnă atât pentru perioada hack-ului, cât și pentru zilele de călătorie, precum și acoperirea cheltuielilor de cazare și de călătorie. Proiectul Dance Hack este dedicat sustenabilității mediului, așa că este esențial ca participanții să ajungă la destinații folosind călătoria lentă și rute alternative – nu este permisă călătoria cu avionul! De asemenea, organizatorii vor să asigure egalitatea pe tot parcursul proiectului, așa că sunt binevenite cererile artiștilor cu nevoi speciale.

Cei interesați să aplice pentru Oulu Dance Hack 2024 sunt rugați să acceseze taikabox.com/hack înainte de 18 februarie 2024, unde pot completa un formular de înscriere și pot încărca un CV și o scurtă scrisoare de intenție.
Oulu Dance Hack 2024 este realizat de TaikaBox (Finlanda) în parteneriat cu Central Europe Dance Theatre (Ungaria) și Developing Art (România) și este cofinanțat de Uniunea Europeană și Oulu Culture Foundation Oulu2026.

TAIKABOX
TaikaBox este o importantă organizație nord-europeană de dans/ tehnologie, care se concentrează nu numai pe furnizarea de concepte noi în dansul digital și augmentat, ci și pe dezvoltarea de noi metode pentru implicarea comunității și de sustenabilitatea în sectorul cultural. În calitate de inițiatori ai conceptului Dance Hack în Finlanda din 2016, TaikaBox tratează acest proces în profunzime, dedicându-se în același timp creației de artă durabilă prin călătorii lente, sisteme online inovatoare și compensarea amprentei de carbon. Cu sediul în Oulu, Finlanda, fac parte din programul Capitală Europeană a Culturii în 2026.
taikabox.com

CENTRAL EUROPE DANCE THEATRE
Progresist. Stilat. Contemporan. CEDT este una dintre cele mai inovatoare companii de dans din Ungaria. Piesele repertoriului lor unic luptă în direcția actualității și reflectivității. Ei au ales limbajul divers al dansului contemporan pentru a incita concentrarea asupra problemelor care apar în viața de zi cu zi și pentru a formula răspunsuri la provocările pe care le pun. CEDT, așa cum este anunțat în numele său, se angajează să fie legat de o anumită regiune geografică; Bazinul Carpatic și regiunea sa definesc nu numai zona principală de funcționare, ci și o lume unică a mișcării și alegerii temelor.
cedt.hu

DEVELOPING ART
Developing Art este o organizație culturală cu sediul în București. Din 2017 a dezvoltat un număr mare de proiecte interdisciplinare care acordă prioritate dansului contemporan, mixed media, educației și cercetării și artelor vizuale. Unul dintre obiectivele principale ale organizației este de a contribui și de a dezvolta bune practici în procesele de lucru cultural. Co-fondatorii și membrii Developing Art sunt activi pe scena artei contemporane, lucrând atât în contexte naționale, cât și internaționale.
developingart.org

Comunicat de presă
Anca Spiridon

Fundația Academia Civică și Fundația Corneliu Coposu vă invită vineri, 2 februarie 2024, de la orele 11:00, în sala de conferințe a Memorialului Victimelor Comunismului și al Rezistenței de la Sighet, str. Corneliu Coposu nr. 4, la lansarea cărții „Iuliu Maniu în jurnalul lui Corneliu Coposu. O reinterpretare a istoriei” de Dan Pavel.

Vor vorbi, alături de autor, conf. univ. dr. Gheorghe Mihai Bârlea și Ion-Andrei Gherasim, președintele executiv al Fundației Corneliu Coposu

Moderator: Dr. Andrea Dobeș

Salut, Sighet!

Era o zi însorită, dar geroasă de iarnă.
Așa începeau compunerile senine din vremea școlii, dar vă asigur că a mea numai senină nu e. Prin urmare, dacă vă știți mai gingași sau suferinzi cu inima, nu o citiți. (în felul ăsta, o să găsesc un pretext demn pentru situația în care nu îmi va citi nimeni istorisirea).

Pe la orele amiezii, vecina în vârstă de la etajul 2 se afla deja la al patrulea „transfer” pe casa scării. Când zic „transfer”, mă refer la următoarele: la primele ore, începe cumpărăturile, care presupun târât cărucior (numit în continuare troller) pe scări, treaptă cu treaptă la coborâre, plecat la supermarketuri,  întors ṣi târât iar troller foarte greu și foarte zgomotos. Știu că e greu, fiindcă de câteva ori am ajutat-o și mi-am rupt spatele. I-am dus cumpărăturile în fața ușii în vreo trei tranșe și pot zice, chiar dacă o să fiu condamnată, că m-am lecuit de astfel de gesturi. Și știu că e zgomotos, fiindcă îl aud zi de zi, cum spuneam. Trăiește singură, e imposibil să aibă atâtea nevoi reale de a cumpăra ceva și totuși face asta de dimineață până seara, ca în transă, ca o jucărie stricată. Procedura din scară durează cam 10 minute la coborâre ṣi vreo 20, uneori chiar 30 la urcare. Zdrang-zdrang-zdrang la fiecare treaptă, un zgomot metalic, dar ṣi bufnit, repetitiv până la exasperare. Îmi dă fiori ce face, ṣtiu că nu e cu mintea limpede și evit să ies din casă când o aud, căci nu cred că mă sperie mai tare ceva decât genul ăsta de afecțiuni și manifestările lor. Cam pe când începea a cincea procedură a zilei, o sun pe maică-mea, care lipsea de acasă de ceva vreme și eram deja îngrijorată:
– Unde ești? o întreb.
– La piață, îmi răspunde. Te rog ia trollerul și hai să mă ajuți la cumpărături.

Foto & text: Rada Pavel

 
Rada Pavel este băimăreancă și scrie sincer, fără prețiozități, când îi vine, despre trei categorii de lucruri: care o enervează, care o sperie și care o emoționează. E adevărat că în ultima vreme scrie mai mult despre primele două. Odinioară, scria despre obiceiuri tradiționale, patrimoniu cultural material și turism, dar acum face o pauză, deși subiectele mai sus menționate au enervat-o, au emoționat-o și au speriat-o suficient cât să îi fi servit drept muză pentru o viață.

Luni, 29 ianuarie 2024, comunitatea evreiască din Sighet a marcat Ziua Internațională de Comemorare a Victimelor Holocaustului.

27 ianuarie este data la care, în 1945, cel mai mare lagăr nazist de exterminare de la Auschwitz-Birkenau (astăzi în Polonia) a fost eliberat de armata sovietică.

Foto&Video, dr. Sorin MARKUS