Vizită la Jilava (autor, Marius Vișovan)

Săptămâna trecută am reușit să vizitez pentru prima dată închisoarea Jilava, unul din cele mai sinistre locuri de pe pământul românesc, intersecția groaznică a nenumărate destine frânte de tirania comunistă.

Împreună cu un grup de prieteni am străbătut, timp de două ore curțile interioare dintre corpurile de clădire precum și multitudinea de galerii din Fortul 13 (o componentă a structurii destinate apărării militare a Bucureștiului la sfârșitul sec.19) ale cărui încăperi au fost transformate în celule, spații ce adăposteau într-o înghesuială extremă, peste 100, poate chiar 200 de persoane… deținuți politici anticomuniști de toate orientările, aflați în tranzit spre alte destinații…

Majoritatea dintre noi fiind la prima vizită și relativ tineri am avut nevoie de un ghid competent. L-am avut în persoana doamnei Niculina Moica, fost deținut politic, arestată și întemnițată la vârsta de 16 ani! O parte din detenție a petrecut-o aici la Jilava… Dânsa și-a oferit timpul cu bucurie pentru a ne însoți.

Multe personalități ale neamului românesc au pătimit aici, unii aici și-au găsit sfârșitul. Deși majoritatea spațiilor sunt complet goale (repararea și amenajarea muzeală e încă doar o speranță…) în celula unde a murit Monseniorul Vladimir Ghika (deja beatificat) în anul 1954, a fost pusă o fotografie și un mic altar. Aici noi, vizitatorii, ne-am oprit și am rostit o scurtă rugăciune.

N-am să ascund faptul că m-am gândit mult și la tatăl meu, Aurel Vișovan, conștientizând cu emoție că pășesc pe urmele lui, care a străbătut aceste coridoare, în cei 16 ani de detenție fiind de mai multe ori adus aici… prima dată fiind în 1949, când, după condamnarea în procesul de la Cluj sighetenii au trecut prin Jilava fiind apoi repartizați la diferite închisori, el fiind destinat infernalului Pitești…

Nu vă invit să vizitați Jilava (deocamdată e nevoie de aprobări și formalități). M-aș bucura ca sighetenii să vadă măcar Memorialul de la noi din oraș, pentru a înțelege ce a însemnat comunismul… Dacă veți duce acolo un prieten care n-a fost încă, veți contribui la trezirea națiunii din coșmar!

preot, Marius Vișovan

N. r.: Să nu uităm că azi se împlinesc 65 de ani de la moartea, în închisoarea de la Sighet, a marelui om politic, lider țărănist și premier al României interbelice, Iuliu Maniu. 




Exclusivitate! În Sighetul anului 1978 regretatul Johnny Popescu era și… actor!!!! [VIDEO]

Cititorilor “Salut, Sighet!” le oferim în exclusivitate scurt-metrajul “Libertate-n vremuri toate”. Filmul a fost realizat de Florentin NĂSUI (scenariu, regie, imagine, prelucrare, montaj, pe peliculă de 16 mm) în 1978, în colaborare cu Johnny POPESCU (actor) și Gabriel Cociuba (scenograf și sprijin moral). În imagini mai apar poetul Alexandru Dohi și publicistul Cornel Ivanciuc.

Azi, 05 februarie, Ioan J. Popescu sau – așa cum toți l-am cunoscut – Johnny, ar fi împlinit 65 de ani. A făcut parte din Sighet, s-a împărtășit din viața social – culturală a orașului nostru și a evocat – scriind – momente interesante din istoria urbei noastre.

În urma cu 40 de ani de ani, în plin comunism în România, în Sighetul nostru drag, Johnny interpreta un rol. “Rolul” vieții lui, din păcate, s-a încheiat mult prea devreme! Azi, să ne-amintim de Johnny!

Echipa “Salut, Sighet!”

***

Într-o sâmbătă din anul 1988, pe la ora cinci după amiaza (aveam 14 ani), mă îndreptam țanțoșă către Liceul „Dragoș Vodă”. Mergeam la discotecă – pe vremea aceea era aproape de necrezut că așa ceva avea loc în orașul întunecat devreme, din lipsă de curent. (Lipsa de curent avea, totuși, unele avantaje, mai ales când te aflai la discoteca de la Dragoș).

Tăiasem o geacă de piele care aparținea fratelui meu, îi aranjasem niște franjuri pe mâneci, aveam bocanci scâlciați și… îmi tencuisem fața bine de tot cu fond de ten, mă rujasem cu roșu aprins și îmi creionasem cu negru ochii. Așa speram eu să fac furori la discotecă și îmi imaginam că băieții vor fi foarte impresionați. Unii, cel puțin.

Deoarece plecatul de acasă în acest hal necesita anumite precauții și întâlnitul cu anumite babe de cartier ar fi fost fatal gecii de piele proaspăt măcelărite, am luat-o pe Mihai Viteazu. Pășeam ca din pod cu bocancii ăia cam mari și cam înnoroiați, încercând să îmi păstrez o mină cât mai indiferentă (azi se zice cool) și să arăt cu vreo cinci ani mai matură.

Pe strada pustie, proaspăt plouată, mirosind a Sighet de aprilie, venea din față pe o bicicletă, în mare viteză, Johnny. M-am umflat în geacă știind că Johnny e și el cool și o să zică… uau, tu, ce tare arăți, ce furori o să faci! Pe naiba! Johnny a sărit de pe țoaglă trântind-o de bordură, m-o luat de o halipă și, cu dosul mâinii, mi-a șters rujul de pe gură întinzându-mi-l până la urechi. „Unde mergi așa?” a tunat Johnny, „Cui faci pe plac: ție sau unor mucoși?”. Am rămas paf! În cazul în care mi se făceau observații acasă sau la școală, mi se spunea: LA VÂRSTA TA NU SE FACE AȘA, O FATĂ DE TREABĂ NU UMBLĂ AȘA, și, cea mai urâtă propoziție posibilă: CE ZICE LUMEA???? CE O SĂ ZICĂ VECINII? CE O SĂ ZICĂ NEAMURILE? Drept să vă zic, mă durea la trei metri de partea dorsală de CE O SĂ ZICĂ LUMEA, însă, nu îmi pusesem niciodată astfel problema: sunt eu? Îmi fac pe plac mie? Sau mă fardez gros și tencuit pentru a juca o piesă de teatru pe scena vieții mele?

Brusc, mi-am pierdut indentitatea de adolescentă infatuată si mi-am câștigat-o pe cea de om, de ființă. Johnny și-a luat bicicleta și a plecat în viteză mai departe, luând cu el acestă identitate de geacă de piele cu franjuri și lăsându-mă acolo, pe trotuarul ud de ploaie, cu o nouă haină, una care a început sa mă strângă și să mă sufoce, una care mi-a intrat direct sub piele, o haină perfect croită pentru mine, numai a mea, o haină în care m-am simțit goală și vulnerabilă.

Am învățat greu să port această haină a realității mele personale, impactul ei asupra celor din jur a fost mult mai mare și mai brutal. Mi-ar fi fost, cu siguranță, mult mai ușor să trăiesc cu geaca de piele cu franjuri și cu rujul roșu. Nu mai puteam însă, această variantă nu mai era viabilă.

În orașul acesta care uneori ne-a sufocat, orașul ăsta iubit și urât cu disperare, cu granițe nevăzute, cu reguli absurde nescrise, orașul în care nimeni nu poate fi profet, în orașul acesta, pe străzile din toate anotimpurile mergea Johnny cu bicicleta lui, iubindu-ne pe toți. Johnny a învățat devreme că unele lucruri care ne definesc trebuie bine ascunse precum perlele prețioase și că le arăți numai celor care te iubesc cu adevărat.

De ziua lui îi doresc să renască într-un alt loc, într-un alt oraș, într-un alt timp, acolo unde hainele propriei identități nu ard pe piele și nu sufocă. Îi doresc iubitului meu Johnny să își poată purta inima precum un steag, roșu precum rujul întins pe obrajii mei în acea după amiază de april în care mi-am primit din mâinile lui noua haină a identității mele.

Timea Müller (Germania)

***
Vara anului trecut mergeam îngândurată, alegând străzile mai necirculate ale Sighetului pentru a-mi aerisi mintea de balast și, ca aproape de fiecare dată când aveam mintea întortochind un puzzle mai dificil de rezolvat (gândindu-mă cum să fac să găsesc un traducător pentru noul meu volum de versuri, “Templul de Adamant’’), mi-a ieșit în față Johnny.

Era o zi de vară splendidă, Johnny venea cu bicicleta și, din start, doar vederea lui m-a liniștit. În spatele lui era un soare puternic, a fost ultima oară când am vorbit cu el, cred că vreo oră, sau mai bine, nici n-am simțit timpul trecând, sau oamenii. Rar mă conectez 100% cu vreun partener de conversație, dar atunci a fost mai mult decât atât. A fost o întâlnire de adâncime, cum rareori mi se întâmplă.

Mi-a zis simplu: Antonia, eu o să-ți traduc cartea! Sincer, niciun om nu mi-a dat vreodată o rezolvare așa de rapidă, luându-mi, într-o fracțiune de secundă, acea piatră grea de pe inimă.

Întotdeauna Johnny avea acel dar aparte de a te scoate din cotidian, din neliniște, din frământare, găsind cuvintele potrivite, tonul potrivit, momentul potrivit. Mă uitam la el și cred că niciodată nu l-am văzut mai aproape de acea stare din care ai putea să trăiești la infinit. A fost mai mult decât o întâlnire dintre două persoane care se cunosc, a fost o întâlnire a sufletelor noastre, așa am simțit, era ceva aparte și am intuit pe loc uniciatea acelui moment, pentru că Johnny mi-a vorbit mai mult decât de obicei, era ca și cum și-a transmis secretul serenității iar eu îl ascultam, sorbindu-i cuvintele într-o lumină mai profundă, mai puternică, eram un receptor care absorbea esența din cuvânt, nu mai știu să reproduc exact ce mi-a spus, dar ce îmi aduc aminte foarte subtil este căldura din glasul lui, liniștea din voce. A fost un dar prețios, pe care mi l-a pus în bagajul vieții.

Din păcate, Johnny n-a mai apucat să-mi traducă cartea, dar știu că undeva acolo sus a luat din versurile mele și le-a tradus în lumină.

Johnny, îți mulțumesc pentru cuvintele tale, pentru cărți, pentru prietenia ta atât de caldă și nemuritoare!

Antonia Luiza Dubovici-Zavalic (S.U.A)

***

Johnny era un tip mişto şi mi-aş fi dorit să nu vorbesc despre el la trecut. I-ar plăcea să audă că spun despre el asta, că e mişto, m-ar lua puţin peste picior, dar, de fapt, s-ar bucura în sinea lui. Pentru că aşa se bucura Johnny. Discret, fugind de ridicol şi exagerări. Unii ar spune că avea tot timpul ceva sau pe cineva de criticat pentru că nu observau când se bucura. Mie asta mi-a plăcut la el. Şi mi-au mai plăcut sfaturile scurte – nu-mi ţinea niciodată teorii – despre cum să-mi îmbunătăţesc stilul de a scrie şi asta mă încânta pentru că îmi demonstra că e ceva de capul meu. Pentru că nu pierdea vremea cu lucruri sau persoane neinteresante. Pentru că bea ceaiul cu degete transparente, bucurându-se. De vreo două ori mi s-a întâmplat să-mi vină să-l îmbrăţişez pe Johnny, dar nu am făcut-o pentru că şi eu, ca el, mă bucur în sinea mea şi fug de ridicol. Nu-mi pare rău. El ştia. Îmi pare rău doar că nu mai există în această dimensiune spaţio-temporală să bem un ceai împreună şi să ne bucurăm în sinea noastră.

Crina Voinaghi (România, Sighet)

***

În 5 februarie a.c., Johnny (Ioan J. Popescu) ar fi împlinit 65 ani. * Fascinat de fenomenul lingvistic, de metodologia învăţării limbilor străine, a fost director al unei şcoli de profil la Cluj şi a încercat înfiinţarea unei şcoli private de limbi moderne la Sighet. În publicistică, inclusiv ca reporter radio, a deprins rapid stilul specific meseriei, celebrând clipa prezentă (fulminante foto – sau audio-reportaje!), întocmind articole documentare de curaj (când alţii o dădeam cotită…), introducând cititorii în istoria, cultura şi modul de viaţă al etniilor locului. S-a dovedit, în special, un bun documentarist (cărţi întregi) al istoriei evreilor din Sighet, neglijată până la el. A avut iniţiative comunitare – pro bono, desigur… * Rafinat, elegant în ţinută şi atitudine, Johnny a rămas totodată firesc, popular, egal de atent cu toată lumea. Ionică, Iani – îi mai ziceau unii şi alţii. Vocea lui era ascultată în tot Maramureşul nostru… *Respectându-i, mai presus de orice, pe cei dăruiţi cu creativitate, însuşi a stăruit în confecţionarea de tapiserii-poem sau în scrierea vreunui roman documentar… Cunoscător în muzică, teatru, film, artă plastică, modă sau artă culinară, ne-a împărtăşit cu fervoare din cunoaşterea sa. * Niciodată nu s-a plâns, nu ne-a întristat cu necazurile şi încercările de care a avut cu prisosinţă parte (pe nedrept, vă asigur!). Mereu ocupat, ci mereu disponibil pentru prieteni şi prietenie. De câte ori îl chemam, îşi adapta programul şi venea val-vârtej, cu bicicleta lui. Nu m-am plictisit niciodată cu el. – Şi am petrecut nişte ani buni împreună… * Spirit liber (l’esprit), gentil (gentleman, gentilhomme), plin de dărnicie, de o francheţe graţioasă într-o lume a prejudecăţilor discriminative şcl. şcl., Johnny a trăit pentru noi. …Iar noi? Unii nici nu am băgat de seamă. “Simţiri reci, harfe deşarte…” * Nu pot înţelege cum un om atât de harnic nu a adunat nimic pentru el. În afară de preţuirea noastră – toată, pentru totdeauna… Fie-ţi ţărâna uşoară, prietene!

Marin Slujeru (România, Sighet)

***

Anul trecut te felicitam cu ocazia aniversării zilei de naștere, telefonic. Anul acesta, o candelă aprinsă reamintește același eveniment. Așteptam romanul la care lucrai și despre care vorbeai cu entuziasm.

Azi, stai de vorbă despre vremuri și vreme cu înalte personalități ale culturii. „La mulți ani!”, oriunde te-ai afla.

Eva Oanță (România, Sighet)




Deschiderea la Sighetu Marmaţiei a Bibliotecii româno-maghiare „Ioan J. Popescu”, filială a Bibliotecii „Corbii albi”

Luni, 5 februarie 2018, de la orele 16, în cadrul evenimentului „Despre Johnny” organizat de Muzeul Maramureşean Sighetu Marmaţiei la Casa muzeu „Elie Wiesel”, în semn de omagiu pentru tot ce a însemnat şi a făcut Johnny Popescu pentru oraşul nostru, se va deschide filiala sigheteană a Bibliotecii româno-maghiare „Corbii Albi”.

Johnny Popescu a fost un excelent vorbitor de limbă română, de limbă maghiară, de limbă engleză. A fost un erudit, un excelent cunoscător al istoriei locale. Cărţile scrise de el stau mărturie că a fost o personalitate de prim rang a oraşului, care merită aprecierea noastră prin toate mijloacele.

Tocmai de aceea Mihail Manole a propus ca filiala din Sighet a Bibliotecii româno-maghiare să poarte numele celui pe care nu avem cum să-l uităm vreodată.

Biblioteca „Ioan J. Popescu” este o filială a Bibliotecii „Corbii albi” înfiinţată la Cluj-Napoca, în cadrul Asociației Clubul Media Corbul Alb. Statutul Asociaţiei prevede organizarea următoarelor evenimente:
-Mese rotunde, itinerarii, cu tematici legate de jurnalism, probleme minoritare, prezentare de cărți și alte activități culturale
-Sprijină educarea tinerilor în spiritul toleranței față de minoritățile de toate genurile, prin concursuri, diverse evenimente, tabere și alte căi
-Editează volume publicistice în diferite limbi
-Realizează portalul de contact român-maghiar care are misiunea de a înlesni contactele dintre comunitățile maghiare și românești
-Colaborează cu alte instituții pe tematici sociale, culturale, sportive
-Creează legături umane între diferite comunități etnice, regionale, sociale, culturale prin atragerea reprezentanților acestora în diferite activități tematice comune
-Reprezintă interesele membrilor săi la diferite evenimente, simpozioane.

În momentul de faţă sunt trei localităţi unde există Biblioteca româno-maghiară „Corbii albi”: Cluj-Napoca, Târgu Mureş şi Cristuru Secuiesc. Începând cu 5 februarie 2018, se va deschide şi filiala „Ioan J. Popescu” a aceleiaşi biblioteci.

Despre modul cum va funcţiona biblioteca vom discuta luni, după ce (sau în timp ce) ne vom aminti „Despre Johnny”. O precizare trebuie făcută de pe acum: Biblioteca primeşte şi dă împrumut doar cărţi scrise de autori români şi maghiari.

Convinşi că autorii de cărţi români şi maghiari pot contribui mult pentru a ne cunoaşte mai bine unii cu alţii, vă aşteptăm luni / hétfő la prima noastră întâlnire!

Coordonatorii filialei din Sighetu Marmaţiei: Horia Picu şi Mihail Manole

Comunicat de presă




6.40 (autor, Crina Voinaghi)

Crina Voinaghi

Când l-am cunoscut pe Alin, în urmă cu vreo 4 ani, nu părea un tip prea cool. Şi nici nu cred că era. Uneori mă scotea complet din sărite cu ideile lui de babalâc: să nu deschidem geamul peste zi, să ne descălţăm imediat ce intrăm în cameră, să ne spunem bună dimineaţa în dimineţi când eu aveam capul cât o baniţă, să ne schimbăm săptămânal aşternuturile. Plus că îşi atârna la uscat chiloţii deasupra duşului şi dacă te poziţionai greşit te picura în cap. Nu era prea înalt, purta cămăşi în pătrăţele din care avea toate combinaţiile de culori posibile şi avea ochelari. Nu era un tip după care fetele ar fi întors capul pe stradă dar era plăcut când avea chef de vorbă ceea ce, de altfel, se întâmpla destul de rar. Nu avea prieteni şi nici nu părea să-şi dorească, cât despre fete, ce să mai spun?! Era cu siguranţă un tip banal.

Dar să încep cu începutul. În urmă cu 4 ani am intrat la facultatea de medicină din Cluj, lucru pentru care am învăţat ca nebunu’ în ultimii doi ani de liceu privându-mă de multe ori de nişte distracţii ca lumea. Dar nu, să nu vă faceţi o impresie greşită. M-am distrat şi am învăţat atât de mult încât uneori adormeam cu capul pe cartea de biologie. Însă nu m-am distrat cât aş fi vrut eu. În momentul când am reuşit –era o concurenţă care îţi tăia din prima avântul, vreo 7 pe un loc – m-am trezit din beţie după 3 zile spre disperarea maică-mii care ea vorbea, ea auzea, la orice îi răspundeam că eu sunt viitor medic. Mi-am completat cererea pentru cămin şi am aşteptat. Am prins loc în nişte cămine nou construite, foarte faine, 2 în cameră, baie privată, nu-mi puteam dori ceva mai bun. Şi aşa l-am cunoscut pe Alin, student în anul întâi si el la politehnică. În următorul minut după ce mi-a strâns mâna mi-a spus trebuie să stabilim nişte reguli clare pentru că nu putem trăi în haos.

– Groaznic! Ce reguli? Sper că nu primesc o amendă dacă nu le respect, am spus eu cu un rânjet pe care nu te puteai baza.

El mi-a spus la fel de serios că nu e nimic groaznic şi că nu e un tip absurd, doar că are convingerea că viaţa funcţionează mai bine dacă există nişte reguli.

– Bine, am spus eu, dă-i drumul!

Şi aşa am început să duc o viaţă mai ordonată ca acasă. Camera era oaza mea, locul în care ştiam cu siguranţă că e linişte şi mă pot odihni. Plus o curăţenie exemplară, cred că nu era cameră mai curată ca a noastră în tot căminul. Adică în toate căminele din Cluj. În fiecare săptămână Alin ştergea, scutura, spăla geamurile şi frigiderul, dezinfecta baia iar dacă îl ajutam bine, dacă nu făcea totul singur fără să protesteze ori să-mi reproşeze mai târziu.

Aveam o viaţă destul de calmă. Alin era genul de om care nu prea îşi face simţită prezenţa. De obicei, când nu era la cursuri, îl găseam stând în pat cu laptopul în braţe şi căştile pe urechi. Singurul lucru care mă deranja era că în fiecare dimineaţă îi suna alarma la 6.40 şi avea o melodie atât de ciudată pentru asemenea moment încât trebuia să fiu frânt de oboseală ca să mai adorm după aceea. Cine se trezeşte cu Primăvara lui Vivaldi? În fiecare dimineaţă? Şi iarna? Cică aşa îşi limpezea el creierul! Alerga în fiecare zi câte o jumătate de oră iar când venea făcea duş alte 15 minute. Eu moţăiam sau stăteam în pat pur şi simplu, în majoritatea dimineţilor nu mai puteam dormi cu tot zgomotul apei din baie şi cu melodia idioată pe care o cânta sub duş. Era un la la la fără sens şi fără rost, era cu siguranţă anti talent. L-am rugat să-şi pună alarma doar pe vibraţii ca să nu mă trezească şi pe mine sau măcar să nu mai cânte aceeaşi piesă de fiecare dată când face duş dar m-a demontat rapid.

– Nu pot, dacă nu se aude tare alarma risc să nu mă trezesc şi atunci toată ziua mea e ruinată. Iar cât priveşte ce cânt, asta e, nu pot controla, e ca senzaţia de foame sau de sete.
-Dar în felul ăsta ziua mea e cea distrusă pentru că mă trezesc la 6.40 chiar dacă am cursuri de la 10. Şi la 12 deja pic de somn
-Hai şi aleargă cu mine, a spus el serios după un moment de gândire, îţi va prinde bine .
-Nu prea vreau să alerg, vreau să dorm.

A ridicat din umeri şi ceasul a continuat să-i sune în fiecare dimineaţă la 6.40. Uneori mă ridicam şi eu după 10 minute, alteori mă mai chinuiam să adorm simţindu-mi capul greu. Cu timpul m-am obişnuit, mi se părea normal să mă trezesc devreme.

Colegii mei se amuzau şi de multe ori mă luau peste picior, cine a mai văzut ordine şi curăţenie într-o cameră de studenţi? Am încercat să-l iau cu mine la chefuri, mă gândeam că va fi şi el obosit şi mă va lăsa dimineaţa să dorm dar de fiecare dată îmi spunea:

– Astea nu-s de mine, e prea multă lume şi trebuie să te distrezi că vrei sau nu, e program impus.
-Bine, dar tu te distrezi vreodată? nu m-am putut eu abţine.
-Normal că mă distrez, orice om are nevoie de distracţie, doar că nu mă distrez bând bere şi agăţând fete.
-Dar cum? Parcă ai fi bunica.
-Cândva poate îţi voi spune. Dar acum plec, întârzii la cursuri.

Şi dus a fost. Eu mă gândeam ce distracţii poate avea un tip ca el, ce prieteni, ce familie. Nu vorbea prea mult, tot ce ştiam era că are o soră mai mică, îi place informatica şi ascultă post rock japonez. Şi Vivaldi, să nu uit. Într-o zi a apărut cu un tort de îngheţată pe jumătate topit în mână şi mi-a spus:

– Sunt foarte fericit azi. Am luat îngheţată să sărbătorim. Am luat un premiu de debut, unul foarte important pentru mine şi o mare editură îmi va publica poeziile.
-Tu scrii poezii? am întrebat eu cu toată stupoarea din lume.
-Scriu poezii, da, e o pasiune de-a mea mai veche.

Adică orice aş fi putut spune despre el dar nu că scrie poezii. Nu părea deloc genul.

-Felicitări, am mai reuşit să articulez.
-Merci, adu 2 linguri, hai s-o mâncăm până nu se topeşte de tot.

Asta a fost una. Apoi în altă zi a apărut cu o fată. I-a arătat nişte cărţi, i-a explicat ceva pe laptop în timp ce eu îi urmăream din patul meu, cuibărit ca un raton care aşteaptă venirea primăverii. S-a purtat ireproşabil iar la final a condus-o, parcă eram în plin secol XIX. Dar era ok cu toate ciudăţeniile lui.

Apoi într-o zi, prin anul III, a dispărut. Complet. Nimeni nu a auzit nimic de el. Cu greu am făcut rost de numărul lui de telefon de acasă, i-am sunat părinţii care au apărut la un moment dat la cămin. Mama lui era mică de înălţime şi necăjită, tot lăcrima şi îşi ştergea nasul, nu vorbea prea mult, tatăl lui a fost cel care mi-a pus câteva întrebări apoi au plecat lăsând toate lucrurile lui neatinse. Nici eu nu m-am atins de ele şi aşa a trecut tot anul. Nimeni nu a mai vorbit de el, nimeni nu a întrebat nimic de parcă nici n-ar fi existat. Eu eram destul de ocupat la facultate, i-am simţit la început lipsa după care am dus o viaţa mai mult decât destrăbălată. Toată camera era a mea, nu puteau pune pe altcineva pentru că el era tot acolo, din punctul de vedere al administraţiei nimic nu se schimbase. Am lăsat deoparte curăţenia, am dus diverse fete ba chiar am organizat câteva chefuri. Dar nu lăsam pe nimeni să atingă nimic din ce era a lui. Şi îmi lipsea dimineaţa când mă trezeam la 6.40 şi stăteam cu ochii în tavan nemaiputând să adorm.

A apărut în iunie când era sesiunea. Bronzat, cu hainele cam murdare şi cu barbă, putea foarte bine să fie confundat cu un vagabond, lucru ce mi s-a părut ciudat pentru că el era întotdeauna îngrijit şi curăţel. De îndată ce a deschis uşa a exclamat:

-Ce e cu haosul ăsta aici, au fost tătarii?

Eu îl priveam de parcă ar fi fost o fantomă. Nu avea bagaj, nu avea nimic, doar el şi barba lui.

– Unde ai fost?!
-La distracţie, zise el relaxat. Prin munţi, prin văi…
-Şi?
-Şi acum sunt mai bine. Îţi recomand şi ţie.
-Bine, dar mama ta…
-Dacă te îngrijeşti de toată lumea nu mai ajungi niciodată să ştii cine eşti. Tu, de exemplu, habar n-ai.

Am vrut să protestez că am o vagă idee dar mi-am dat seama că e în zadar.

-Hai să facem curăţenie! De fapt ştii ce, stai liniştit că fac eu, merci că ai avut grijă de lucrurile mele.
-Dar unde ai fost? am strigat eu mai tare decât aş fi intenţionat. Fără haine, fără bagaje? Ai lipsit 6 luni bune.
-Mda, poate aş mai fi avut nevoie de încă vreo două dar mă stresează realitatea. Am fost prin ţară.
-Cum? Cu ce?
-Ei, cum, cu ocazii, mi-am luat un cort pe care l-am cedat azi unui tip care într-adevăr părea să aibă nevoie de el, de fapt i-am cedat tot rucsacul.

Nu a mai vrut să-mi spună mare lucru, s-a închis în baie şi când a ieşit de acolo era cel mai aranjat tip din campus, după care totul şi-a reluat ritmul normal. Nu ştiu dacă l-au primit la examene dar nu prea cred, era mereu cu căştile pe urechi iar când îl întrebam ceva, nu-mi răspundea. Totuşi când ne-am despărţit mi-a spus „Ne vedem la anu!” şi am bănuit că trebuie să repete.

Apoi când am venit în anul IV nu l-am mai găsit. De data asta dispăruseră şi lucrurile lui iar colegul meu de cameră era un tip din anul II de la geografie şi turism care făcea nişte chefuri de mă durea capul. Asta aşa, vreo două săptămâni, după care i-am spus:

-Ascultă, trebuie să stabilim nişte reguli clare pentru că nu putem trăi în haos.
Dar nu prea a ascultat şi îi plăceau foarte mult chefurile aşa că în mijlocul anului n-am mai avut ce face şi m-am mutat la o fată cu care aveam o legătură –zicea ea! – doar că nu eram prea serios şi mă enerva când îmi făcea program.

N-am rezistat mult nici la ea, m-am mutat după vreo 3 săptămâni cu un coleg de-al meu înapoi în cămin, nu era nici bine nici rău, nu se întâmpla niciodată nimic, totul se reducea la cursuri, practică, examene.

Am început să învăţ din greu, eram foarte ocupat şi nu mai aveam timp de chefuri şi fete. Apoi m-am apucat de alergat. În fiecare dimineaţă îmi puneam alarma la 6.40 şi nu am vrut să renunţ deşi colegul de cameră aproape că m-a implorat iar când a văzut că nu are şanse, şi-a făcut obiceiul de a dormi cu dopuri în urechi şi perna pe cap.

Asta e, uneori trebuie să faci ceea ce trebuie să faci. A fost singurul lucru la care am ţinut cu încăpăţânare până la sfârşitul facultăţii. Tot restul, nu mă interesa şi nu prea conta. Nu l-am mai văzut niciodată pe Alin dar şi acum, când mai alerg prin parc, uneori singur alteori cu soţia mea, mi se pare că îl văd, că îi recunosc adidaşii sau căştile. Nu îl strig niciodată pentru că, dacă ar fi el, nu aş ştii ce să-i spun. Şi atunci alerg mult mai repede şi mă gândesc cât e de ciudat cum unele lucruri lasă urme şi nici măcar nu ai putea spune că sunt cele mai importante.

Autor, Crina Voinaghi




Madridul salută Sighetul! (autor, Marius Vișovan)

Palatul Regal din Madrid

Am fost de multe ori la Madrid… mi-e greu să le și număr. Frumusețile capitalei spaniole și ale împrejurimilor sunt nenumărate, de fiecare dată mai descopăr câte ceva nou care -mi produce bucurie. Mă simt în egală măsură pelerin, turist, explorator… român desigur, dar și un un pic (deja) madrilen…

Există însă câteva locuri unde mă opresc întotdeauna. Aș începe cu Palatul Regal și  (lângă el) Catedrala catolică Almudena. E liniște, e calm, totul este impunător dar și echilibrat. Mă gândesc la gloria monarhiei spaniole… acel Imperiu unde soarele nu apunea niciodată… condițiile desigur s-au schimbat, monarhia însă rezistă și dă stabilitate unei societăți complexe nu întodeauna ușor de armonizat. La catedrală, dincolo de frumusețea artistică și de meditațiile strict spirituale, mă gândesc că aproape jumătate din catolicii din lume vorbesc spaniola (cam 500 de milioane din totalul de 1,3 miliarde), limba lui Cervantes și Lope de Vega, dar și Borges, Sabato, Marquez sau Llosa, o limbă care mi-a plăcut foarte mult încă din liceu (când am început s-o studiez pe cont propriu) și de care noi, românii, suntem atât de apropiați.

Monumentul de la Majadahonda dedicat celor doi români, Ion Moța și Vasile Marin căzuți în 1937, în timpul războiului civil.

La nord de Madrid se află Escorialul, acel superb palat-mănăstire unde-și dorm somnul de veci regii Spaniei… plin de picturi celebre ale Școlii spaniole, italiene, flamande plus acel atat de original și fascinant El Greco… apartamentele regale din secolele precedente, biblioteca regală… La marginea orașului, sus pe munte se află Valle de los Caidos (Valea celor căzuți), o bazilică-mausoleu închinată celor morți (din ambele tabere) în războiul civil (1936-1939) având deasupra o cruce uriașă de 150 de metri înălțime! De pe platoul din fața bisericii se deschide o panoramă superbă ce domină regiunea Castilia, un loc de o frumusețe impresionantă, aproape de cer și fizic și spiritual. În bazilică, lângă altarul principal se află mormântul lui Francisco Franco.

Un loc important pentru noi, românii, se află la vest de Madrid în orașul Majadahonda. Aici românii din exil au ridicat un magnific monument închinat celor doi luptători naționaliști, tineri avocați, Ionel Moța și Vasile Marin, veniți în Spania să lupte împotriva comunismului și căzuți în luptele din acestă localitate la 13 ianuarie 1937. În fața monumentului se fac în fiecare an, în ianuarie, slujbe de pomenire.

Catedrala catolică Almudena (sec. 19)

Tot pe urmele românilor din exil am ajuns și la cimitirul Almudena – civil din Madrid (un fel de anexă a marelui cimitir Almudena). Am găsit mai multe nume românești, dintre care se disting două mari personalități ale exilului – prințul Mihail Sturdza, ministru de externe al României în 1940 și marele scriitor Vintilă Horia, un spirit de mare profunzime care începe să fie redescoperit și apreciat în țară după ce s-a afirmat în mod strălucit în Occident.

Ei, dar sa nu credeți că am făcut la Madrid numai lucruri sobre și grave… Am fost și la stadionul lui Real Madrid, celebrul Santiago Bernabeu, care se poate vizita pentru 25 de euro ca un veritabil muzeu… îți ia două ore bune să vezi toate trofeele, istoria clubului, să urci până aproape de acoperiș și să cobori până lângă gazon, poți să atingi banca de rezerve și să intri pe culoarul pe unde ies echipele pe teren, să stai pe locul antrenorului în sala presei (scaunul lui Zidane se cam clatină…) și, în final, să te pierzi în magazinul cu suveniruri ale clubului… Fiul meu Iuliu a văzut și un meci sâmbătă seara, dar eu n-am putut ajunge fiind prins în altă parte, deși mi-aș fi dorit foarte mult. Poate anul viitor….

Am vrut să vorbesc Sighetului despre Madrid. Dar și la Madrid am vorbit mult despre Sighet, fiți convinși de asta…

Marius Vișovan

Foto: Iuliu Vișovan




Povestea unei cărţi (autor, Alina Marincean)

Cică suntem generaţia care citeşte şi scrie cel mai mult. Ce şi cum e o altă poveste. Totul e comunicat în scris. Omenii nu mai au nevoie să mimeze viaţa. Totul e public, scris şi descris gata de luat şi digerat după putinţă. Cu ciudă de cei mai fragili emoţional, cu admiraţie de naivi, cu înţelegere de înţelepţi, cu ofense de înverşunaţi şi aşa mai departe.

Copiii mei au început şi ei să citească. La început citesc tot ce prind. De la panouri de semnalizare stradală până la avertismente de pe ambalajele produselor de curăţenie. E unul dintre acele momente când realizezi că au crescut şi faci poze din seria aprind becul singur sau deschid frigiderul şi ung pâinea. E eliberator când vezi că fac încă un pas spre independenţă.

Apoi începe încet selecţia lecturilor. Ca părinte, începi repede să-i bagi pe gât literatură clasică românescă. Degeaba, Creangă e de nepriceput şi nu mai are haz. Vorbeşte bucureşteneşte? mă întreabă cea mică. Well… răspund eu, că ai mei fac şi muultă engleză la şcoală ;), ne documentăm cum se scriu cărţile, cum ies cuvintele, ce sunt aceia scriitorii, cum se aleg subiectele, ce mai, un adevărat curs de ,,creative writing” pentru clasa primară. Cu toate astea, rămânem încă la zona cosmosului necunoscut şi cu neputinţă de priceput cum o mamă (scriitoare) par exemple, între cratiţe şi fundiţe şi superiori exigenţi poate parcurge maratonul a mii de pagini, să bată drumuri de sute de kilometri, să se desprindă de viaţă şi să contruiască una nouă. Dar mama… asta e magie! Yes my dear, răspund eu, tot în limba maternă, e magie. E magie cum gătitul devine locul în care o femeie şi o mamă îşi face ordine în idei, în documentele de arhivă, le scanează, le sortează, le relochează, e drept, uneori pe socoteala tocăniţei dar totuşi… this is it! E magie cum, după ce-ţi repezeşti copiii de mai multe ori pentru că te deranjează de la scris aceştia, în loc de supărare, îţi compun un cântec. E magie cum, deşi toate par a-ţi fi împotrivă, la un moment dat, se întorc spre binele tău şi, cu oale, faşe, documete, decani, prodecani, masteranzi, misogini, frustraţi, leneşi, răuvoitori, şedinţe cu părinţii, atletism, cumpărături, rufe călcate, soacre bosumflate, soţi ocupaţi şi tot ce aduc cu ele, reuşeşti să mai naşti o altă viaţă şi nu orice fel, ci una magică, o carte.

Acest fel de femeie, spre mirarea unora, mai poate încă să se îmbujoreze când are emoţii, să plângă în public, să recunoască atunci când a greşit, să aibă curaj să spargă tipare, să mulţumească şi altfel decât pe facebook. Cel mai fain e, când ai în jurul tău astfel de oameni şi nu te simţi nici singur nici însingurat.
Aceste cuvinte sunt dedicate unui astfel de om care şi-a lansat noua viaţă creată, vineri, 26 ianuarie, la Casa Memorială Elie Wiesel: ,,Imaginea evreilor din Maramureş în memoria colectivă”- Aura Pintea – funcţionar, cercetător, doctor în istorie, soţie, mamă, femeie. Cum ar zice Corina Băcanu: „Are inimă ce bate ca Bruce Lee!”

Alina Marincean




Cu Alexandru Dohi „dinspre Cluj spre cine știe unde?” (autor, Vasile Gogea)

Ignor adesea avertismentul psihologilor și psihiatrilor cu privire la formele patologice de dependență provocate de internet și mă las purtat într-o „derivă” fără „țărm” țintit prin „oceanul cibernetic”. Într-un astfel de moment am dat peste o „insulă” pe care l-am regăsit pe poetul Alexandru Dohi , cel plecat din Sighetu Marmației, după o „escală” la Cluj, tocmai în Suedia. În fapt, e vorba despre o evocare a unei întîlniri cu acesta, într-o vacanță, pe nisipurile Mării Negre, semnată de moldavul poet Nichita Danilov. (Era o vreme cînd, dacă vroiai să întîlnești suedezi și, mai ales suedeze, trebuia să mergi doar pînă la… Marea Neagră, în „sezon”!)

Odată cu căderea întunerciului apărea și Alexandru Dohi. Se așeza la umbra stîncilor, nu departe de foc, scrutînd nevăzutul. De felul lui, poetul era un taciturn. Puteai să stai alături de el ore în șir fără să schimbi o vorbă. Mă simțeam bine în această companie. Alexandru Dohi venea aici în fiecare vară, cu soția sa și cei doi copii ai lor. La ora prînzului îl întîlneam pe terasă. Stătea acolo moțăind, cu paharul de palincă alături. Nu aflasem prea multe lucruri despre el. Știam că, pe la sfîrșitul anilor ’80, reușise să plece în exil, stabilindu-se la Stokholm.” – notează Nichita Danilov. (v. Cu poetul Alexandru Dohi, pe tarmul marii – Ziarul de Iasi)

Mi-am amintit, odată cu cele cîteva întîlniri pe care le-am avut în Cluj pe la sfîrșitul anilor ’70 ai secolului trecut (ai! cum ni se împarte deja viața între două secole!) cu poetul născut sub același cer cu mine, la Sighetu Marmației, și de cîțiva dintre prietenii lui, colegi la Liceul de artă din urbea de pe Someșul Mic: regretatul grafician, „convertit” la pictor de icoane și biserici tocmai în Italia, Emilian Nicula , autorul de cărți scris-pictate Ivan Chelu, alias CALVUS Jehan  (cu al său „codex medieval” dar atît de… postmodern, Bumgartes al II-lea), pribegit prin Ausria sau Valentin Lustig  , autor al unui roman satiric la adresa regimului Ceaușescu (Piramida lui Mulgăreanu), care s-a impus ca un extraordinar pictor suprarealist-fantastic, după un periplu inițiatic care l-a purtat prin Israel și l-a format la Florența, satbilindu-se, finalmente, la Zürich…

Și am căutat în bibliotecă singura carte pe care am primit-o de la Alexandru Dohi, tocmai din Suedia, în urmă cu mulți ani: Cartea definițiilor  (Editura YOYO, Cluj-Napoca, 1993). Mi-a scris, la începutul „tratatului” său poetic următoarea dedicație:

„Lui Vasile Gogea,

dragul nostru Anselmus 

în amintirea popularei călătorii cu trenul

dinspre Cluj

cine știe spre unde?

Cu drag,
Alex Dohi
11.12.1993.
Stockholm” 

Iar cartea se deschide, aproape singură, la

DEFINIȚIA CUNOAȘTERII

în oglindă e mereu duminecă

Iată că, uneori, și duminicile pot fi… oglinzi!

 

Sursă articol: Gogea’s blog

Sursă foto: Mihail Gerald Manole




Zbor lin, Excelență! (autor, Ileana Pisuc)

Ileana Pisuc

A mai murit un OM important, bătrîn cît un secol, de o prestanță și o eleganță rare. După Regele Mihai, pot să spun că e a doua personalitate pe care țara o pierde. Nu știu cîți vor subscrie, sau pe cîți i-a influențat această mare personalitate a culturii noastre, dar, în cazul meu a avut o implicare chiar personală, viața și experiența lui fiind un bun exemplu pentru fiica mea. A fascinat-o de mică Africa, unde Neagu Djuvara a plecat cu treburi de stat pentru o perioadă de trei luni și a stat mai bine de 20 de ani…

Achiziționam toate publicațiile care apăreau, legate de experiența sa în Africa. Pentru fiica mea, nu exista un cadou mai frumos decît ultimele apariții, unele de colecție, ale domnului Neagu Djuvara. Admira la el eleganța, atît în exprimare cît și în stilul vestimentar, pînă la cele mai mici detalii.

Fiica mea s-a îndrăgostit de Africa și datorită expresiilor folosite, a deferenței, a căldurii cu care vorbea despre această țară. A terminat o facultate de prestigiu la Timișoara, a profesat cîțiva ani buni, dar nu se simțea împlinită și mulțumită pe deplin. A făcut tot ce a fost posibil pentru a-și urma visul și a ajunge în Africa, sau, cum spune ea, „draga mea Africa”. Trăiește de mai bine de trei ani în Africa, vine atunci cînd poate în vacanțe, dar o simt ruptă între două lumi. Întotdeauna Africa iese învingătoare!

Nu o dată am întrebat-o:
– Ce te atrage atît de mult la această țară unde văd și eu că ți-e greu, e multă sărăcie, sunt multe neajunsuri, ești privată de cele mai elementare condiții?
– Știi cine mă atrag ? OAMENII! Sunt altfel, sunt calzi, nu sunt falși, te adoptă și te iubesc necondiționat. N-am văzut la ei ranchiună, ipocrizie, falsitate. Că mîncarea e mai austeră, poate e mai bine, deoarece cîteodată, dacă burta e prea plină spiritul fuge deoarece nu mai are loc.

Și mai e un lucru pe care l-am observat: sărăcia unește, iar bogăția dezbină. Dacă bogăția spirituală pe care domnul Neagu Djuvara a „risipit-o” cu dărnicie prin tot ce a scris și a trăit, a prins roade fie și doar la unul dintre discipolii săi, eu zic că n-a trăit degeaba.

Ca mamă (trebuie să recunosc) că am o umbră de tristețe că suntem atît de departe una de cealaltă, dar compensarea vine și din faptul că atunci cînd poate și se întoarce acasă, vine încărcată de energii bune și chipul ei radiază toată frumusețea sălbatică a „dragei” ei, Africa.

Vă mulțumesc domnule Neagu Djuvara că am fost contemporani cu dumneavoastră (atît cît ne-ați permis) și să aveți un zbor lin către „celelalte” ținuturi care vă așteaptă să le explorați!

Ileana Pisuc
25 ianuarie 2018

sursă foto: www.historia.ro




Activități muzicale la Sighet, acum 60 de ani… – INTERVIU cu doamna prof. Aurelia Vișovan

Stimată doamnă profesoară Aurelia Vișovan, în afară de activitatea dumneavoastră culturală în cadrul trupelor de teatru din Sighetul anilor ’50-’60 (descrisă pe larg în interviul de pe “Salut Sighet” din 24 noiembrie, rubrica Actualitate – Cultură – Interviuri) v-ați mai implicat și în manifestările cu caracter muzical. Despre ce este vorba?
A.V.: Da, este vorba despre concertele orchestrei semi-simfonice a profesorilor de la Casa de Cultură (unde se implicau și alți intelectuali sigheteni), în cadrul cărora eu aveam rolul de prezentator, oferind publicului informații despre compozitori și lucrările interpretate, pe care le sintetizam după consultarea unei bibliografii destul de bogate.

Red: În ce perioadă au avut loc aceste concerte și unde se țineau ?
A.V.: Implicarea mea a fost aproximativ în perioada 1955-1965, dar ele au continuat și mai târziu. Ele se desfășurau la Palatul Cultural.

Red: Ne puteți da câteva nume de profesori care cântau (vocal sau instrumental) în aceste concerte ?
A.V.: Da, îmi amintesc de doamnele Răcuciu Maria, Mihali Adriana, Darvai Noemi, Stupar Elisabeta, Botoș Lidia, domnii Hunyady Bela, Calogherato Constantin, Moiș Mihai și alții.

Red: Ce scop aveau aceste concerte ?
A.V.: Scopul a fost educația muzicală a publicului sighetean, cultivarea gustului pentru muzica clasică, (inclusiv arii din opere) sensibilitate nu tocmai ușor de format. Dacă muzica populară sau ușoară te antrenează oarecum instinctiv, pentru muzica clasică e nevoie de educație. Prin informațiile oferite despre viața compozitorului și mesajul piesei, publicul (cu studii și vârste diferite) era ajutat să intre în atmosferă și să recepteze frumusețea profundă a muzicii. Deși era o activitate benevolă, care-mi lua din puținul timp liber, m-am simțit foarte împlinită și bucuroasă să pot participa la aceste concerte.

Red: Vă mulțumim.

Autor, „Salut, Sighet!”
Grafică (foto), Pal Robert Zolopcsuk – din volumul „Sighetul Marmației”, Editura Valea Verde, 2012




Oscar 2018 – nominalizări (autor, Crina Voinaghi)

Dacă vă consideraţi cinefili puteţi descoperi în cursa pentru Oscar din acest an, câteva filme care merită toată atenţia. Nu voi înşira toate nominalizările, le puteţi găsi pe orice site de ştiri, voi atrage doar atenţia asupra unor aspecte, zic eu, interesante.

Favoritul – de departe – este „The shape of water” al lui Guillermo del Toro, regizor care are mai multe filme celebre la activ cum ar fi „Crimson peak”, „Hellboy” sau „Pan’s Labirinth”. Are nominalizări la nu mai puţin de 13 categorii iar dacă ar mai fi avut una l-ar fi ajuns pe celebrul „Titanic” care a avut 14 nominalizări. Rămâne de văzut câte va câştiga. Titanic a avut 11 premii în urmă cu exact 20 de ani.

„Dunkerque” al lui Christopher Nolan, un excelent regizor cunoscut pentru „Inception”, „Interstellar”, „The prestige” sau „Memento”, este nominalizat la 8 categorii iar „Three Bilboards Outside Ebbing, Missouri” al lui Martin McDonagh este nominalizat la 7 categorii. Acesta din urmă este un regizor care nu are atâtea filme la activ ca ceilalţi doi, dar care a început cu teatru şi a reuşit câţiva ani mai târziu să se afirme ca regizor de film mai ales datorită lung metrajelor „Seven psychopaths” sau „In Bruges”, celebre pentru acţiune şi umor negru.

Celelalte filme de la categoria cel mai bun film sunt „Call me by your name”, „Darkest hour”, „Get Out”, „Lady Bird”, „Phantom Thread” şi „Pentagon Papers”.

Meryl Streep ar putea să câştige pentru a 4-a oară titlul de cea mai bună actriţă pentru rolul din „The Post”, la fel şi Daniel Day Lewis pentru „Phantom Thread” iar Denzel Washington ar putea să adauge cel de-al 3-lea premiu la categoria cel mai bun actor pentru „Roman J. Israel, Esq.”

Interesante par şi filmele nominalizate pentru categoria film în limbă străină: „On body and soul”, regizor Ildiko Enyedi, Ungaria, „The square”, Ruben Ostlund, Suedia, „The Insult”, regizor Ziad Doueiri, Liban, „ A fantastic woman”, regizor Sebastian Lelio, Chile şi „Loveless”, regizor Andrez Zvyagintsev, Rusia. Niciunul nu este cotat cu mai puţin de 7,5 pe IMDb.

Vom vedea pe 4 martie, cu ocazia celei de a 90-a ediţii a Premiilor Academiei Americane de Film, câte filme sau actori dintre cei enumeraţi aici se vor regăsi pe lista câştigătorilor. Vizionare plăcută!

Crina Voinaghi




[VIDEO] Festivalul Internațional de Colinde, Datini și Obiceiuri de Iarnă la Ucraineni – Sighet, 2018

Uniunea Ucrainenilor din România (Filiala Maramureș) și Biserica Ortodoxă Ucraineană, Sighet au organizat cea de-a XXV-a ediţie a FESTIVALULUI INTERNAȚIONAL DE COLINDE, DATINI ŞI OBICEIURI DE IARNĂ LA UCRAINENI, care s-a desfășurat la Sighetu Marmaţiei, sâmbătă, 20.01.2018. După parada alaiurilor prin centrul orașului, cu începere de la ora 13:30, la Sala „George Enescu” s-a desfășurat concertul prezentat de grupurile de colindători din țară și din străinătate.

Video, Timur Chiș




Cartea – pasaj spre fericire (autor, Anca Corneștean)

De când eram mică mi-au plăcut cărţile. La vârsta aceea, părinţii îmi luau cărţi cu animale, cu tot felul de lucruri atractive pentru vârsta respectivă. Pe parcursul vieţii avansam, plăcându-mi tot mai mult să citesc sau măcar să privesc coperta unor cărţi care îmi trăgeau cu ochiul. Din păcate, în timp ce societatea a evoluat şi au apărut aceste smartphone-uri performante, atât eu cât şi lumea din jur, a cam uitat de cărţi. Auzeam mereu: “ La ce sunt bune cărţile dacă citim tot de pe telefon?”. Ei bine, nu spun că nu îmi place să stau pe telefon sau să urmăresc noutăţi pe toate reţelele de socializare, dar pot spune sincer că nu voi ezita niciodată să citesc o carte.

Pentru mine, a citi o carte nu înseamnă să iau telefonul şi să o citesc de acolo, ci înseamnă să o am în mână, să îi pot răsfoi paginile şi aşa să putem forma un întreg, pentru că în momentul când citeşti o carte te transpui cu totul, îţi imaginezi că faci parte din ea, iar asta te face fericit. Bineînţeles că sunt cărţi care poate nu sunt pe placul nostru, dar asta nu însemnă că ele sunt scrise urât. Toate au scopul de a te face fericit, de a te învăţa o lectie de viaţă sau de a-ţi prezenta un eveniment. A citi o carte nu te va duce niciodată la rău, ci, dimpotrivă, te va cultiva şi te va face să percepi altfel lucrurile. Mereu trebuie să citesti o carte în linişte, să fii doar tu cu ea, ca să o poţi înţelege. Un vechi proverb zice așa : “Cine are carte are parte”, dar sunt dezamăgită că în ziua de azi aproape nimeni nu mai este interesat de citit. Mereu au de făcut ceva mult mai important. Sunt perfect de accord cu Albert Einstein care spunea că: “Mi-e teamă de ziua în care tehnologia va fi mai importantă decât relaţiile interumane. În lume va exista o generaţie de idioţi”. Peste câţiva ani, vom vedea copii – roboţi din cauza acestei tehnologii necontrolate, din cauza acestei educaţii nefolositoare vieții reale. Peste câţiva ani, vom vedea copii care nu ştiu să vorbească în public, fiind speriaţi şi ruşinaţi din cauza faptului că nu comunică.

De ce spun că o carte este un pasaj spre fericire? Pentru că în momentul când citeşti o carte şi colegul tău citeşte aceeaşi carte, veţi putea vorbi despre ea, spunându-vă părerea fiecare şi astfel veţi comunica în alt mod decât cel virtual. De patru ani, particip la un concurs numit “Bătălia cărţilor”, care constă în citirea a zece cărţi pe perioada vacanței de vară, adică trei luni, apoi îţi alegi o carte preferată şi o prezinţi în faţa unui juriu şi a unui public. Este un proiect minunat care m-a făcut să citesc 40 de cărţi în patru ani pe lângă cele pe care le citeam pentru şcoală sau cele care mi se păreau interesante, ceea ce este fenomenal. Mă simt o norocoasă!

Spunându-vă toate acestea, vă îndemn la citit pentru că nu veţi avea nimic de pierdut, ci doar veţi câştiga învăţături care vă vor ajuta enorm în viaţă, iar esenţialul a tot ce am spus este să citiţi ce vă place pentru că doar aşa cărţile vă vor deveni cele mai bune prietene.

Nu lăsaţi bibliotecile să moară cu atât de multă comoară în ele. Găsiţi cheia şi deschideţi cufărul cărţilor pentru că atunci veţi deveni cu adevărat mai bogaţi! În final, vă pot spune că oamenii sunt ca şi cărţile. Cu cât le rasfoieşti mai mult, cu atât le vei cunoaște mai bine.

Anca Maria Corneştean,
clasa a IX-a A, Liceul Pedagogic “ Regele Ferdinand”




Zi de ianuarie (autor, Echim Vancea)

Zi de ianuarie. 15 ianuarie 1850! O zi din irealitatea timpului nostru de început în care s-a născut Mihai Eminescu. O adolescenţă furioasă, revoltată, entuziastă, infantilă şi matură a devenit izvorul drumului spiritual al Poeziei.

Ochiul său poetic oglindea lumea altfel. Eminescu este vatra etimologică a limbii române, a poeziei , clipa repede, clipa veşniciei în ciuda cohortei de „elitişti” care ne îndeamnă să îl abandonăm . Eminescu nu are a se teme de spiritul critic. Soarta sa, „un poet sigilat de destin”, cum spunea George Călinescu, este acum în mâinile noastre. Şi a celor care ne vor urma…

Personalitate emblematică şi incomodă, Eminescu s-a dorit „un om ce spunea adevărul”!
Contestarea lui (reacţiile detractoare mergând, s-a văzut, până la a-l considera un obstacol în calea europenizării noastre) ar proba, credem, valoarea şi actualitatea gândirii sale. Linia liberalo-rosettistă, apoi vigilenta gardă dogmatică  într-o cultură „de ocupaţie” şi, în fine, detractorii de azi, alergici la energiile organice, practică acelaşi killerism cultural, promovând filtrul politizant în tratamentul valorilor. Altminteri, el poate fi venerat bombastic-găunos, fixat pe un piedestal intangibil ori contestat, eminescofilii acuzând povara mitului. Dar, mai ales, poate fi manipulat demagogic prin exploatare patriotardă şi anexat politic, după împrejurări. Altfel zis, falsificat. „Lupta” cu mitul eminescian are (este) deja o Istorie.

Din fericire, posteritatea eminesciană e vie, expansivă şi controversele iscate (benefice, negreşit) îi asigură o longevitate străină de supravieţuirea muzeală, cu iz funerar. Ca reper absolut, Eminescu are dreptul la o posteritate scutită de izul muzeal, ceea ce s-ar putea traduce prin râvnita schimbare de imagine. Împovărat de îngheţate clişee didactice, întreţinând un „halou” admirativ, împins frecvent într-un festivism găunos ori, dimpotrivă, supus voinţei agresive de contestare, Poetul naţional, rămas „măsura noastră” (Noica), se oferă generos actualităţii permanente pentru a fi păstrat în actualitate.
Eminescu „va trăi cât versurile lui vor răsuna în inimile generaţiilor” (M. Sadoveanu). Adevăratul test rămâne lectura. Patrimoniul Eminescu, ca reper ferm, exponenţial, ne apără într-o epocă fluidă şi confuză, iscând, sub tăvălugul globalizării, zarva alertei identitare, contrapunând – prin figura marelui poet şi gazetar, ieşit „din adâncul firei româneşti” – o identitate proteică, veghetoare.

Ziua de naștere a poetului național Mihai Eminescu, 15 ianuarie, a fost declarată Ziua Culturii Naționale.
În perspectiva celebrării Centenarului Marii Uniri de la 1918, închei aceste gânduri cu Salutul lui Eminescu: „Trăiască naţia!”

Echim VANCEA

N.B. În imagine bustul (deocamdată în ghips şi care urmează a fi transpus în marmură albă) lui Mihai Eminescu, operă a sculptorului sighetean Mihai Borodi. Bustul se vrea a fi ridicat în această vară în Parcul Grădina Morii, viitorul Parc „Mihai Eminescu”.