Și totuși, sighetenii iubesc… cultura! [VIDEO]

Vineri, 23 noiembrie 2018, sala de spectacole a Centrului Cultural Sighet a fost arhiplină. În ultimii ani, la diversele acțiuni/activități cultural – artistice găzduite de municipiul dintre ape, rar mi-a fost dat să văd atât de mulți sigheteni strânși “indoor” (toate locurile au fost ocupate, nu puțini participanți au rămas… în picioare!), în numele… culturii!

Oare care a fost “mobilul” agitației? Să fi fost ceasul bun?… cei 100 de ani (și câteva ore) scurși de la efervescentul an 1918, atât de drag maramureșenilor sau… omul bun? Toate s-au potrivit! Ceasul bun cu omul bun, în cazul nostru autorul volumului “Maramureșul – ziare și ziariști de la începuturi până în anul 1945”, profesorul Ioan Ardeleanu – Pruncu. 

Ne-am întâlnit aproape 150 de sigheteni iubitori de cultură (inclusiv prefectul Maramureșului, Vasile Moldovan și primarul Sighetului, Horia Scubli), prieteni de-ai autorului (poetul, jurnalistul Gheorghe Pârja și poetul – senator Gheorghe Mihai Bârlea au comentat “din interiorul” profesiei, cartea), membri ai familiei, nobili participanți, ca să-l felicităm și să-l apreciem pe omul care, pe parcursul a 12 ani, a răscolit arhive și-a parcurs zeci, sute de materiale/ surse bibliografice pentru a ne oferi un volum solid calitativ și cantitativ (peste 600 de pagini), reper de-acum înainte pentru cercetarea jurnalismului maramureșan de la începuturi până la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial.

După prezentarea oficială a cărții și a autorului, la care au mai participat, Dorel Todea (directorul Centrului Cultural Sighet) și I. Mariș (editorul volumului), d-na Rodica Gheorghiu, dirijoarea corului în care activează și dl. Ioan Ardeleanu – Pruncu. a avut o intrvenție emoționantă. Întâlnirea de Vineri, ne-a mai oferit o surpriză, profesorul Ioan Ardeleanu – Pruncu, ne-a recitat o poezie dedicată zilei de 1 Decembrie, pe care a scris-o în urmă cu o jumătate de secol.

Partea de final, deloc ușoară, i-a revenit tot autorului care a scris și a tot scris… autografe, numeroșii doritori fiind obligați să aștepte cu multă… răbdare.

A fost o zi frumoasă ce s-a încadrat simplu, decent și din/cu suflet în Sărbătorirea Centenarului.

Pentru mai multe informații, musai… citiți cartea!

Ion MARIȘ

N.R : Volumul „Maramureșul ZIARE ȘI ZIARIȘTI de la începuturi până în 1945”, autor, Ioan Ardeleanu-Pruncu, apărut la Editura Valea Verde, grafică copertă – Andreea Ștefania Kadar, tehnoredactare – Dragoș Ardelean, index – Szonjia Kadar, a fost tipărit în condiții grafice deosebite la Aska Grafika cu sprijinul unui grup de sponsori generoși.

foto & video: Florian Szabo




La mulți ani, Maramureșeni! [FOTO – VIDEO]

La exact 100 de ani de la Adunarea Maramureșenilor de pe întreg cuprinsul comitatului (la apelul Sfatului Național Român), azi, numeroși sigheteni, primari de pe toate văile depresiunii Maramureșului, inclusiv primarul Sighetului, purtând o adecvată ținută tradițională, alături de prefectul județului, au ales să-și cinstească înaintașii.

Pe platoul din fața clădirii Curtea Veche, fosta Prefectură a județului Maramureș, joi, 22 noiembrie 2018, s-au rostit discursuri, s-au interpretat cântece patriotice, iar garda militară a prezentat onorul și a defilat, admirată de sutele de privitori. Un sobor de preoți ortodocși și greco-catolici (amintindu-ne de unitatea în credință de acum un secol) a participat la dezvelirea și sfințirea plăcii comemorative amplasate pe Casa Memorială ”Dr. Ioan Mihalyi de Apșa”, dar și la binecuvântarea căruțelor cu maramureșeni, amintind de drumul spre Alba Iulia de acum 100 de ani.

Și, cum se obișnuiește mai nou la adunările populare, s-a servit și o masă caldă, spre bucuria… majorității.

Salut, Sighet!




Sighet – Moștenirea Mihai Pop

Sâmbătă, 17 Noiembrie 2018, la Pensiunea Perla Sigheteană a avut loc evenimentul Moștenirea Mihai Pop, organizat de Asociația Academician Mihai Pop și finanțat de Consiliul Județean Maramureș. Scopul acestei întâlniri a fost prezentarea rezultatelor proiectului de recuperare și organizare a arhivei personale a profesorului Mihai Pop, proiect co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național.

Născut în 1907 la Glod, cu o formare europeană la intersecția mai multor discipline – lingvistică, teoria literaturii, sociologie, etnografie și folclor, Mihai Pop a devenit pasionat la maturitate de semiotică și antropologie culturală și a fost printre cei care au importat idei din aceste discipline în mediul academic românesc. Pop a fost o personalitate socratică, cu o deosebită abilitate de a intra în dialog cu oameni din toate mediile sociale și de a influența destinele celor cu care intra în contact.

Mihai Pop a făcut parte din generația de intelectuali români care s-a afirmat între cele două războaie mondiale și este unul dintre interbelicii rămași în umbră. Recent descoperite, documentele lăsate în urmă de Mihai Pop vor fi puse la dispoziția publicului larg în cadrul Arhivei de Imagine a Muzeului Țăranului Român. Prelucrarea arhivei de către o echipă de cercetători printre care și Rucsandra Pop, nepoata profesorului, este un exercițiu de creativitate colectivă care completează portretul lui Mihai Pop așa cum era cunoscut. Fondul ascunde o bogată corespondență cu cercetători români și străini (printre care Harry Brauner, Constantin Brăiloiu, George Călinescu, Roman Jakobson, Piotr Bogatyrev, Julien Greimas, Allan Dundes, Margaret Mead sau Katherine), caietele de teren ale lui Mihai Pop din campaniile școlii de sociologie conduse de Dimitrie Gusti, lucrarea lui de doctorat care încă nu a fost publicată, documente legate de participări la congrese naționale și internaționale, telegrame, bilete de avion, notițe ale cursurilor pe care le-a audiat sau pe care le-a predat, liste de cărți, documente legate de activitatea lui la Institutul de Folclor și multe altele. Fiecare bucată din arhivă se poate transforma într-o carte.

Materialul documentar cercetat în cadrul proiectului cultural Moștenirea Mihai Pop, care s-a desfășurat pe parcursul unui an, a fost pus în valoare printr-o instalație performativă prezentată și la Sighet. Instalația este o combinație de materiale video realizate de colectiva Black Horse Mansion și intervenții ale actriței Grațiela Bădescu care recompune performativ portretul personal al academicianului pornind de la bucăți de corespondență și jurnale.

La eveniment au participat doamna Delia Suiogan, prodecanul Facultății de Litere Baia Mare, doamna profesoară Otilia Crăciun, domnul Mihai Dăncuș – apropiat al profesorului Pop, preotul Sorin Ferenț din Botiza, istoricul Andrea Dobes – Fürtös, muzeograf la Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei Sighet, Iris Șerban de la Arhiva de Imagine din cadrul Muzeului Țăranului Român și din echipa de proiect: specialistul video Ana Banu, actrița Grațiela Bădescu, Alexandru Iorga, de la Facultatea de Sociologie din cadrul Universității București.

Evenimentul a inclus și o vizită la Glod, satul unde s-a născut Mihai Pop și s-a desfășurat în preajma zilei în care faimosul cercetător maramureșean ar fi împlinit 111 ani.

Asociația Academician Mihai Pop este o organizație înființată în mai, 2017 de preotul Dan Ioan Sidău și Rucsandra Pop, care au fost și organizatorii evenimentului, pentru a oferi un cadru instituțional demersurilor legate de valorificarea moștenirii culturale a etnologului și folcloristului Mihai Pop.

Scopurile principale ale asociației sunt stimularea gândirii critice legate de moștenirea culturală lăsată de profesorul Mihai Pop, valorificarea acesteia și derularea de programe de cercetare în domeniul folclorului, antropologiei, sociologiei și istoriei, precum și în domenii conexe.

Rucsandra POP




Lansare de carte la Sighet!

Un important volum, dedicat Centenarului României, dar și memoriei maramureșenilor care s-au strâns în număr foarte mare (aproximativ 5 – 6000 de cetățeni) în ziua de 22 noiembrie 1918, în Piața Centrală  din orașul reședință de comitat de atunci, Sighetul, hotărând unirea Maramureșului cu Regatul României, va fi lansat vineri, 23 noiembrie 2018, orele 14:00 la Centrul Cultural Sighet.

„Maramureșul ZIARE ȘI ZIARIȘTI de la începuturi până în 1945”, autor, prof. Ioan Ardeleanu – Pruncu, apare la Editura Valea Verde, fiind tipărit în condiții grafice deosebite la Aska Grafika cu sprijinul unui grup de sponsori generoși.
Salut, Sighet!



Proiecție de film la Sighet: Coborâm la prima

Coborâm la prima – debutul în lung metraj al lui Tedy Necula, a ajuns în cinematografele din România din 26 octombrie. La Sighet, filmul va fi proiectat duminică, 25 noiembrie, de la orele 16:00, la Școala de Muzică „George Enescu”.

Biletul costă 15 lei și poate fi cumpărat la intrare, înaintea proiecției.

Coborâm la prima este o poveste inspirațională despre natura umană și despre comportamentul în situații de criză, dar și despre cum poți să descoperi cu adevărat pe cineva dacă ai timp să-l asculți.
Nevoiți sa petreacă împreună câteva ore pentru că metroul se opreşte între stații, călătorii încep să se descopere, să înlăture prejudecățile pe care le au față de cei cu care, din întâmplare, sunt colegi de călătorie. Povestea filmului devine cu atât mai emoționantă datorită contextului: acțiunea se desfășoară în dimineața următoare incendiului de la Colectiv.

„Este o poveste inspirațională pe care o trăim în fiecare zi. Suntem în metrou așa cum suntem și în lume. Nu este un film despre Colectiv, dar viața nu poate nega evenimentul. Sunt povești paralele din viețile mai multor oameni care se întâlnesc într-o zi cu o semnificație specială pentru unii dintre noi”, declară regizorul Tedy Necula.

Tedy Necula a reuşit să adune în distribuția acestui film unii dintre cei mai îndrăgiţi actori români: Constantin Cotimanis, Adrian Păduraru, Teodora Mareş, Victoria Cociaş, Constantin Drăgănescu, Emilian Oprea, Ela Ionescu, Dan Murzea, Tudorel Filimon, Gavril Pătru, Tomas Otto Ghela, Cezar Grumăzescu, Francesca Leonte, Andrei Eftene, Dana Porlogeu, Iulia Dumitru şi Sonia Teodoriu.

Următoarea proiecție a filmului va avea loc în Slatina, Ucraina.

Comunicat de presă




Sighet – Eșantion de artist

Baia Mare este invitată în acest an să găzduiască în 22 noiembrie Gala Premiilor UAPR pentru anul 2017 la Colonia Pictorilor recent reabilitată. Suntem onorați să organizăm un astfel de eveniment de importanță locală și națională într-un cadru arhitectural însoțit de un discurs estetic ce aparține artiștilor băimăreni.

Proiectul, iniţiat încă din anul 1961 de către Uniunea Artiştilor Plastici din România era și este singurul moment dedicat recunoaşterii valorilor, performanţelor realizate în artele vizuale româneşti la nivel naţional. Festivitatea avea loc anual și era dedicată membrilor UAP consacraţi, dar şi tinerilor emergenţi nemembri, evenimentul fiind însoţit de o amplă expoziţie cu lucrările artiştilor premiaţi. Premiile nu au mai fost acordate din anul 2007, din lipsă de fonduri. Tot din 2007 nu s-au mai achiziţionat lucrări de artă pentru patrimoniul naţional, achiziţia reprezentând un alt mod de recunoaştere şi susţinere a creaţiei româneşti contemporane în domeniul artelor vizuale. Expoziţiile incluse în nominalizarea pentru premiile UAP au fost organizate cu forțe proprii de artişti și UAP urmând a fi analizate de un juriu naţional format din experţi în domeniul artelor vizuale, critică de artă. Selecţia celor mai valoroase expoziţii ale anului se face prin vot secret. Juriul acordă un premiu pentru tineret şi totodată desemnează prieteni ai artelor şi ai Uniunii Artiştilor Plastici din România. Tot acum se vor decerna și medalii centenare.

În anul 2015, după o pauză de opt ani, a fost reluată acţiunea de evaluare a scenei de artă contemporană în vederea recunoaşterii excelenţei în creaţia artistică derulată în anul 2014. În anul 2017, acordarea Premiilor UAP 2016 a avut loc la Râmnicu Vâlcea.

Anul acesta, Proiectul de acordare a Premiilor UAP 2017 – urmăreşte activitatea desfăşurată în scena artistică naţională în decursul unui an și își propune recunoaşterea contribuţiei aduse de către artiştii nominalizaţi, respectiv premiaţi, în sfera artelor vizuale contemporane. Platforma artei contemporane naţionale devine un mediu concurenţial deschis, profesionist în care oricine poate găsi o voce artistică cu care poate intra în dialog. Fiecare an este o provocare în ceea ce priveşte punctarea celor mai performante proiecte artistice.

Premiile sunt decernate pentru domenii diferite ale artelor vizuale contemporane: Pictură, Sculptură, Arte Decorative, Grafică, Critică, Artă Plastică Religioasă și Restaurare, Artă în Spațiul Public, Multimedia, Design.

Festivalul Arte+ s-a născut din ideea de dezvoltare locală prin cultură, așa cum a fost posibilă acum un secol, prin prezența pictorilor de pretutindeni la Baia Mare. Astfel, prima ediție a festivalului cuprinde un număr de 45 de artiști membri stagiari si titulari ai Filialei UAP Baia Mare care au organizat în mod individual și colectiv expoziții la Colonia Pictorilor, Bastionul Măcelarilor, Galeria Totus Tuus de la Biserica romano-catolică Sfânta Treime și Aeroportul Internațional Maramureș și la Sala Radio, Muzeul Maramureșan și Muzeul de Etnografie la Sighetu Marmației. Este un cadru care propune spații convenționale și neconvenționale pentru a veni în întâmpinarea publicului, pentru a « ieși din tipar », într-o altă formă, mai puțin obișnuită, și anume personale sub forma de « Eșantion de Artist ». De ce acest nume? Pentru că fiecare discurs expozițional personal este un semn, o amprentă, un gest, o trăire, un mesaj într-un periplu comun, așezate fiind o bună parte din ele pe simezele celor 26 rezidențe pentru artiști din Colonie.

La Sighetu Marmației fiecare din cele 3 expoziții reunește pe simeze un număr de 11 artiști membri în filiala băimăreană dar care provin din Sighet, localități maramureșene și chiar și din Ucraina.

Ideea care ne-a călăuzit a fost un început în ceea ce privește cutuma de a expune arta și în locuri mai puțin obișnuite, să facem din Baia Mare un « oraș al artelor » printr-un festival care să invite în viitor artiști din țară și străinătate ce să expună împreună cu artiști băimăreni și maramureșeni. În al doilea rând am dorit să descentralizăm și să delocalizăm fenomenul artistic, așa cum a fost el dintotdeauna și să dăm amploare evenimentului prin implicarea directă a Sighetului. Organizatorul expozițiilor de la Sighet este artistul plastic, pictorul Rozsnyai Valentin căruia îi mulțumim pentru curaj, eficacitate, răbdare și implicare.

Finanțatorii evenimentelor sunt Municipiul Baia Mare și Consiliul Județean Maramureș.

Laura Teodora GHINEA,
Președinte Filiala Baia Mare a UAPR




Mormântul străbunicilor mei (autor, Marius Vișovan)

Odată, fiind întrebat de cineva de când locuiește familia mea în Sighet, am răspuns: Sunt la a patra generație, străbunicii mei s-au stabilit în Sighet la începutul anilor ‘20…

Se numeau Chindriș Găvrilă și Anuța (n. Hotico) și veneau de la Ieud. Au avut 6 copii: Ioan (bunicul meu), Ileana, Dumitru, Ioana, Găvrilă, Maria – ultimii doi fiind născuți la Sighet. Cei trei băieți au fost ținuți la studii, cu mari eforturi (doi au ajuns învățători și unul jurist). Destinul lor este asemănător cu al multor familii simple de români de la țară, care în noul cadru juridico-economic de după Marea Unire, au cumpărat terenuri și și-au făcut case la marginea Sighetului (în cazul lor, pe Mociar). În casa lor s-a născut mama, în 1933. Desigur, aceasta e doar o ramură a ascendenței mele, celelalte s-au stabilit la Sighet ceva mai târziu, în anii ‘30.

Mormântul străbunicilor mei se află în cimitirul de pe Călămar (foto) situat aproape de releul de pe Dobăieș. Străbunicul a murit repede, în 1935… mormântul său e cu siguranță printre cele mai vechi din cimitir; fusese rănit pe front în primul război mondial… a supraviețuit, dar sănătatea i-a rămas șubredă și a murit relativ tânăr ,la 53 de ani. Mama mea avea atunci doi ani.

Străbunica însă a trăit o viață lungă, până în 1976, atingând vârsta de 88 de ani (din care 41 de văduvie). Când a murit, avea deja 48 de urmași direcți (copii, nepoți, strănepoți și stră-strănepoți). Acum sunt deja 108 în total (dacă nu cumva numărul a mai crescut de la ultima evaluare…).

A fost o mărturisitoare statornică a credinței catolice toată viața ei. După 1948 a participat regulat la liturghie la biserica romano-catolică, ceea ce însemna 6 km de mers pe jos de pe Mociar până în centru, plus 6 înapoi… și asta și după 80 de ani… până aproape de sfârșitul vieții. O țin minte cum stătea în ultima bancă pe dreapta, îmbrăcată țărănește, alături de doamnele din oraș…. Nu știa ungurește decât foarte puțin, dar ținea neapărat să fie prezentă la o liturghie catolică. Ultimele sf. Taine le-a primit pe patul de moarte de la părintele de fericită memorie Vasile Hotico din Sighet, cel care și-a pecetluit mărturia cu cei 8 ani de temniță comunistă. Când a murit străbunica, eu aveam 9 ani, am mai multe amintiri directe cu dânsa.

Poate vă întrebați care e mesajul acestui articol… Să îngrijim și să vizităm mormintele familiei, rugându-ne pentru veșnica odihnă a celor dragi și păstrându-le vie amintirea? Categoric da, dar nu numai atât. Cred că prin efortul de a recupera și reînvia mici crâmpeie de istorie familială, fiecare român se poate racorda la Marea Istorie. Aflați mai sus sau mai jos pe scara socială, părinții și bunicii noștri – prin munca și jertfele lor – au construit România Mare. Tot așa, România demnă de mâine va fi edificată prin efortul nostru, al celor de azi. Al celor care iubim Adevărul și credem că neamul românesc merită dragostea și sacrificiul nostru, dincolo de dezamăgirea cruntă produsă de pseudo-elitele vremelnice.

preot prof. Marius VIȘOVAN
.




Arta în poARTA MARAMUREȘEANĂ

În cadrul proiectului poARTA MARAMUREȘEANĂ, finanțat de Administrația Fondului Cultural Național, Secția de etnografie din cadrul Muzeului Maramureșan a organizat două workshop-uri, parte a proiectului.

Porțile maramureșene ocupă un loc privilegiat în creația artistică populară din Maramureș, în ansamblul culturii populare, materiale și spirituale din țara noastră, iar prin proiectul nostru dorim să arătăm locul important care i se acordă acestei arte în condițiile profundelor transformări ce se produc în structura satului contemporan maramureșean. Proiectul prezintă și promovează patrimoniul cultural material, dar și meșterii populari care continuă acest meșteșug.

Primul workshop a avut loc cu ocazia Sărbătorii mărului, ediția a VIII-a. Au fost prezenți studenți și masteranzi din cadrul Universității Babeș – Bolyai, Facultatea de Geografie, Extensia Sighetu Marmației, dar și elevi de la diferite școli din municipiu. Prezenți la acest workshop au fost meșterii Pop Radu a Gânjului din Desești și Ion Petric din Breb, ambii specializați în construcția de porți, dar și alte construcții și obiecte din lemn.

Cel de-al doilea workshop a avut loc la Liceul Tehnologic MARMAȚIA unde au răspuns invitației noastre meșterul popular Codrea Petre din Valea Stejarului, ginerele lui Moș Pupăză, care a învățat taina sculptatului în lemn de la regretatul meșter și Cupcea Petru din Călinești.

Aceștia s-au prezentat îmbrăcați în port popular autentic, fiecare lucrând la un stâlp de poartă. Pe lângă uneltele pe care azi le folosesc în construcția, ornamentica porților, aceștia au făcut și o prezentare a vechilor unelte folosite de sculptorii maramureșeni. Studenții și elevii au aflat multe despre ornamentica de pe porțile maramureșene, dar și tehnicile de ornamentare și construcție. Meșterii le-au explicat cum se execută motivele ornamentale, dar și procedeele folosite în tehnica de ornamentare: sculptarea în relief care se aplică pe stâlpii porții, fruntar, pragul de sus, chituși; incizarea (săparea lemnului în adâncime), dar și traforarea folosită la fundătura portiței și a aripilor porții. Astfel, au învățat și părțile componente ale unei porți, semnificațiile motivelor decorative, care în trecut aveau o funcție magico-mitică, dar și despre obiceiurile legate de timpul de tăiere a lemnului.

Prin organizarea workshop-urilor ne-am dorit ca studenții și elevii să cunoască valorile patrimoniului cultural material și să conștientizeze rolul vital al conservării patrimoniului cultural material în contextul unei societăți globalizate și informatizate.

Muzeograf Mirela BARZ,
șef secție etntografie




Loc de fumat pentru îndrăgostiți doar la CNDV?!

Am trăit să o văd și pe asta! După ce la colțul Colegiului Național ”Dragoș Vodă” au fost așezate două bănci (probabil, pentru relaxarea minților obosite) și două felinare (or fi având lumină roșie?), a apărut o tăbliță cu o inscripționare cel puțin bizară vis-a-vis de prestigiul unui colegiu național.

La drept vorbind, avem ”monumentul” cuiului, maxi-scaunul, de ce nu și un colțișor vesel pentru obosiții elevi de colegiu (având în vedere că la nici 200 de metri există două baruri!).

În schimb, nu avem o sală de spectacole (exploatăm la maximum Sala „Monica Chifor” de la Școala de Muzică), nu există un cinematograf, Casa de Cultură ne-a fost confiscată fraudulos – așa că, ce ne mai mirăm de ce a apărut la colțul CNDV…

Pe când bustul primului director al liceului, dl. prof. dr. Eugen Szeles (de exemplu…)?!

Oare Inspectoratul Școlar știe despre această găselniță ieftină? Ce părere are?

Ras Publica




Sighetenii au admirat Galicia! (autor, Ion Mariș)

”Stanislav și Galicia la începutul secolului XX” este expoziția artistului ucrainean Petro Hrețiuk care a poposit și la Sighet.

Picturi ce sugerează în nuanțe sobre de griuri trecutul, patina începutului de sec. XX, grafică (creion) ce imortalizează clădiri, edificii dintr-o istorie comună unui teritoriu numit generic Euroregiunea Carpatica, sunt realizate într-o manieră tehnică clasică de judecătorul – pictor Petro Hrețiuk, locuitor al Ivano – Frankivsk-ului (fostul Stanislav/ Stanislau/ Stanislaviv). Pictorul ucrainean iubește istoria și ne prezintă panoplia lucrărilor, convins că arta devoalează cele mai prețioase relicve.

Expoziția, organizată de Muzeul Maramureșean Sighet și Fundația Ucrainenilor Huțuli din România (cu sediul în comuna Repedea, președinte Vasile Popovici), este găzduită de Secția de Etnografie (din centrul municipiului) și va fi deschisă până la data de 17 noiembrie 2018.

La vernisajul de vineri, de 09 noiembrie 2018, de la Sighet, a participat pictorul ucrainean care, alături de un numeros public și de foarte mulți artiști plastici locali, au marcat un eveniment înscris într-un interesant proiect transfrontalier româno – ucrainean.

Ion MARIȘ




Memorialul Sighet într-o altă lumină

10 clădiri istorice, iluminate în cadrul proiectului „Mă vezi? 1918 într-o altă lumină”

În perioada 29 octombrie – 13 noiembrie se desfășoară, în București și în alte 5 orașe din țară, proiectul „Mă vezi? 1918 într-o altă lumină”, în cadrul căruia vor fi iluminate arhitectural 10 clădiri a căror istorie este strâns legată de momentul Marii Uniri și de ultimii o sută de ani. Proiectul, cofinanțat de Ministerul Culturii și Integrării, se derulează în Capitală și în Iași, Constanța, Sighet, Arad și Alba Iulia.

Ateneul Român, Grădina Capitol, Academia Română, Palatul Regal, Palatul Cantacuzino, Cazinoul din Constanța, Muzeul Unirii din Iași, Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței din Sighetu Marmației, Catedrala Încoronării din Alba Iulia și Casa lui Ștefan Cicio Pop din Arad sunt clădirile a căror fațadă va fi iluminată în timpul unui spectacolului vizual și auditiv de 15 minute.

Pe lângă punerea în valoare a celor 10 clădiri reprezentative, inițiatorii acestui eveniment, membrii Asociației Culturale pentru Educație prin Artă, susținuți de light-designerii de la Apart Production și Five’s International, își doresc să le ofere locuitorilor din cele 6 orașe informații, unele dintre acestea necunoscute, cu privire la monumentele selectate și rolul pe care l-au avut în dezvoltarea societății românești de la începutul secolului XX.

„Prin spectacolul de lumini special conceput pentru fiecare monument și cu ajutorul vocii actorului Șerban Pavlu, respunem povești pierdute, iar prin această îmbinare de elemente de arhitectură, iluminat, tehnologie și act artistic încercăm să generăm un moment în care edificiul se adresează privitorilor prin sintagma <<Mă vezi? 1918 într-o altă lumină>>. Ideea proiectului îi aparține light designer-ului Alin Popa, cel care a și conceput acest spectacol și care a realizat că orice spațiu ajunge să intre în cotidian, obișnuință și uitare. Scopul acestei manifestări culturale este să repoziționeze toate aceste edificii, unele aflate în stare de degradare, în mentalul colectiv și să tragă un semnal de alarmă asupra stării în care acestea se află”, a declarat Eugen Lumezianu, președintele Asociației pentru Educația prin Artă.

În toate cele 6 orașe, spectacolul de lumini va demara la ora 19:30 și va cuprinde câte 5 sesiuni a câte 15 minute. „Mă vezi? 1918 într-o altă lumină” se desfășoară în București, Constanța, Iași, Sighet, Arad și Alba Iulia după cum urmează:
29 octombrie – Ateneul Român, București
30 octombrie – Grădina Capitol, București
31 octombrie – Academia Română, București
1 noiembrie – Palatul Regal, București
2 noiembrie – Palatul Cantacuzino – Muzeul George Enescu, București
6 noiembrie – Cazinoul din Constanța
8 noiembrie – Muzeul Unirii, Iași
10 noiembrie – Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei, Sighet
12 noiembrie – Casa lui Ștefan Cicio Pop, Arad
13 noiembrie – Catedrala Încoronării, Alba Iulia.

Accesul publicului este gratuit, iar cei care nu vor putea asista la aceste evenimente le vor putea vizualiza live pe pagina de Facebook a Asociației Culturale pentru Educația prin Artă și cea a proiectului – Mă vezi? 1918 într-o altă lumină.




La Mulți Ani trandafirului din noiembrie, Doina Rândunica ANTON!

DESPRE “ TRANDAFIRUL DE NOIEMBRIE” (cronică literară)
În cartea de poeme a Doinei Rândunica Anton, Trandafirul de noiembrie apărută la editura Junimea- Iaşi-2018, se aude o lină zbatere a mântuirii şi o aspră năzuire a firii dincolo de Dilemă. Din “Umbră”, din aspra furtună…, din ceaţa cenuşie a zilelor îmbibate cu noiembrie, apare în ciuda aşteptărilor spulberate, apare “peste ape cu braţele deschise…”, dar nu pentru oricine şi oricând : “ Eram la îndemâna unui răspuns!” Cartea se află sub aura unei nehotărâri mistice : “ Dacă din urmele paşilor tăi/ Îmi voi ridica o colibă/ Voi adăposti nesfârşitul” ,da, dar de ce acest Dacă ?? De fapt a fi “la îndemâna unui răspuns” este chiar Inspiraţia. Această carte este venită prin Inspiraţie. Răzbate asta din fluenţa poemelor, dar mai ales din densitatea de metafore. ( Dacă melodia este esenţa muzicii, atunci metafora este esenţa Poeziei ) Metafora nu se poate construi ( nu ţine de ingineria literară) ; metafora e prin excelenţă rod al Inspiraţiei!
Aproape toate poemele se adresează unui TU buberian ( Martin Buber) care uneori devine “tu”-ul unui iubit(ă) – persoană, iar alteori un “Tu” divin ( citind cartea , pentru prima dată mi-am dat seama cum noi, de fapt, Îl tutuim pe Dumnezeu. Nu Îi vorbim sau ne rugăm cu “ Dumneavoastră”). Deci, în termeni spirituali, când “Eu”-l devine conştient de sine, automat se întâmplă o distanţare de trup, ba chiar o neidentificare cu corpul, cu a lui memorie şi gânduri ; sufletul devine mai evident din momentul în care devii Martorul propriei vieţi. De aici absurdul ideii de a iubi pe cineva, fie şi pe Dumnezeu (căci nu se poate iubi la acuzativ). De fapt în nici un caz nu se poate iubi aşa cum cred mulţi, ci fie poţi fi Iubire, fie nu poţi. Iubirea nu e dualitate ( “Advaita Vedanta ““a iubi pe un cineva sau ceva anume, totdeauna naşte un conflict”). Oare cine poate fi Iubire ? Cine se poate mântui ? Poate acel Nimeni din Homer. De fapt mereu ne aflăm în alegerea dintre “Nimeni” ( cel din Homer) şi “Elpenor” ( tot din Homer). Ca să te salvezi trebuie să fii “Nimeni”, altfel eşti azi sau mâine “ Elpenor”, tot vâslind şi tot murind.
Poemul “Strigătul roşu” este antologic. Este vorba de finalul actului fizic amoros, de acele câteva clipe oferite până şi omului dur ( mai puţin sensibil) când dualitatea dispare. Apoi poate să aprindă o ţigară sau să adoarmă şi totul reintră în normal, mai dur sau mai sublim. La cei hipersensibili apare o năprasnică dorinţă de a menţine acea stare chiar fără paroxismul carnal.
Hai să amintim câteva din metaforele şi comparaţiile de mare fineţe :
•  “Dacă te ating drumul meu se va rupe/ Ca o bucată de pâine/ În mâinile cerşetorului…”,
•  “ Cânt încet/ Ca o pădure plină de soldaţi…” •  Sau acest pasaj Chagallian : “ Nu te ştiam/ Sub ochi crinii sălbatici/ Scriau despre sfârşitul lumii/ Aveai cămaşa deschisă la piept/ Eram o lebădă cu o aripă de hârtie/ Cu cealaltă încolăcită în jurul lunii/ Pluteam înspre copilărie/ Puntea era veche, pe alocuri pierdută în hăuri/ Biserica nu mai încăpea sub ea, / Clopotele nu se mai loveau de nori./ Mă întrebam dacă vei simţi pragul câmpiei în inimă…” din care răzbate un aer de neoromantism. •  “Nu ne privim, ci doar căutăm un loc/ De odihnă şi singurătate.”  Nici nu e nevoie nici de privit, nici de atins, nici de vorbit şi nici măcar de a fi de faţă. Când s-a instalat sentimentul de a fi împreună poate unul să fie la Polul Nord şi celălalt la Polul Sud şi tot vor simţi starea binefăcătoare de a fi împreună. Acest sentiment sabia nu-l taie, focul nu-l arde şi distanţele nu-l scad. La acest nivel nu mai e nevoie de confirmări, ci doar “De un loc de odihnă şi singurătate”. Când unul a descoperit adâncul înalt din celălalt, şi asta reciproc, da, atunci ai trecut peste “strigătul roşu al porţilor”. • “ Întorc filele cărţilor/ Ca pe nişte porţi ale unei cetăţi de odihnă…”•   “Să înfloresc pe steaua/ La care  tocmai priveşti…” • “ Întorc ceasornicul cu bătăile inimii/ Până se face pământ…” … un suflet spală picioarele serii…”•  “Nu se aude decât râul domol/ Al unui sărut,/ Nu se aude decât râsul înalt al copilului…” • “Nu pot să-mi scot din genunchi/ Marginea prăpastiei..” •  “Şi câteodată vine ziua/ În care pragul uşii e un port…”
• “ Fereastra se umple de focul ap usului/ Şi se revarsă î n paharul  cu vin …”  •   * Spăl roşii în bucătărie/ Tai ardeii cu un cuţit inofensiv/ Ameţit de parfumul sânilor goi/ Pun deoparte nevoia acută de dragoste/ Pe fundul de lemn freamătă mărarul/ Ca un val de mare răzleţ…” • “Netedă şi tandră, / Gura ta plămădeşte muchia unei secunde…” De fapt în întregime poemul “Cetatea de la marginea lumii” e antologic şi de o frumuseţe la nivel de Saint John Perse, aburind caritate, împăcare, climax, uitare de sine. • “Între chenare”- vai ce poem ! Ce imagine clară văzută doar de poeţii adevăraţi care tot timpul sunt îndrăgostiţi. Aceasta este starea de bază a naturii lor chiar şi fără obiect sau subiect . Acest poem e ca o imagine dintr-un film de Tarkovski ; e un alef, o emblemă a stării de fapt a naturii umane etc • “Cad frunze mai dulci/ Decât buzele frumoasei/ De la patiseria din colţ…” Poate oare un adevăr să fie trist ?! Eh ! Adevărul nu e nici vesel, nici trist,  asemenea biciclistului venit prin Tzara sau, de ce nu, prin Miţa Biciclista din Bucureşti. Adevărul e mereu desculţ şi nu trece niciodată ( Poemul Nu) • Poate oare liniştea să doară ? Clar că doare atunci când nu eşti recunoscător ( “Liniştea care doare”) • O oarecare după amiază – vai ce titlu bun pentru o nuvelă cehoviană. ! Şi de fapt e un poem din Sighet în întregime.
După citiri şi recitiri, până la urmă mi-am aflat poemul preferat : “ Eleganţe inutile”, de adâncă şi temperată frumuseţe. E aici o atmosferă sublim încărcată de subtil erotism. Acest poem miroase a crin. Un fel de religiozitate senzuală învăluie singurătatea înălţată la rang de extaz. E un poem fără cusur şi de intensă sugestivitate, de o frunuseţe prerafaelită. De când îl citesc îmi apare fie Beata Beatrix, fie Proserpina, venite prin Dante Gabriel Rosetti (Cred că i-ar fi plăcut şi lui Kavafis). E aici acel lamento paradoxal mustind de speranţă.
Rareori am citit o poveste de iubire aşa de reuşit transfigurată şi sublimată poetic.
Mulţumesc din suflet !

ALEXANDRU DOHI, SUEDIA ( Membru al USR)

Azi, de ziua poetei Rândunica Anton, v-am oferit o cronică literară la cel mai „proaspăt” volum al său, Trandafirul de noiembrie.  „Salut, Sighet!” îi urează La Mulți Ani și la cât mai multe apariții poetice! 




Despre Adela (autor, Crina Voinaghi)

prof. Crina Voinaghi

– Melania! Hai te rog, ajută-mă să merg la baie!
– Nu sunt Melania! și apoi cu un glas voit plângăreț: Sunt Adela, mamă!
– Da, da, abia mă mai pot mișca, nu știu ce este cu mine, cred că am amorțit de atâta stat în pat. Melania, te rog sprijină-mă puțin!

La lumina veiozei aprinsă în grabă se puteau vedea două persoane cum încearcă să ajungă la ușă; una ținându-se dreaptă, cu părul complet alb prins sub un batic care îi alunecase pe spate și cu mâinile tremurânde mereu în căutare de sprijin iar cealaltă mai înaltă, foarte slabă, puțin adusă de spate, cu un capot roșu care foșnea la orice mișcare și care se șifonase foarte rău pe alocuri.

Întotdeauna când o trezea noaptea vocea slabă și răgușită avea o senzație de rece pe șira spinării. Îi veneau în minte momentele când ar fi strigat-o cu orice nume doar să răspundă. Dar nu era niciodată acolo. În liceu, când plângea cu capu-n pernă. În facultate când mânca ce apuca. Când Ionuț era mic și nu avea niciodată timp să vină să o ajute. Și acum se schimbaseră rolurile. Acum ea, mama ei, lipsită de aroganța și severitatea din tinerețe, cu toate celelalte lucruri dispărute din viața ei, tot ce o ținuse ocupată, tot ce îndrăgise, cu tatăl ei, Mișu, iubirea și chinul ei mort de ani buni deja, ea o tot striga. Dar nu o striga de fapt pe ea, Adela. Ea nu exista. O striga pe o anume Melania despre care nu știa nimic. Și toată această repetiție, acest nume care revenea obsesiv, al ei fiind complet uitat, începea să o irite, să o chinuie din nou, după atâția ani în care nu o mai chinuise niciuna din problemele adolescentine, uitate, îngropate. O întrebase într-o zi:

– Mamă, cine-i Melania?
– Cine? a întrebat-o și ea după câteva zeci de secunde, aproape total rătăcită în lumea ei interioară sau într-o altă lume, foarte departe și foarte străină.

– Îmi spui Melania. Cine este? Eu sunt Adela. Adela!

Bătrâna și-a netezit capotul plușat vișiniu pe care își așezase cuminte mâinile brăzdate cu degete tremurânde pe care stăteau semețe două inele cu pietre mari, mov. A privit pe geam ca și cum ar fi fost singură în casă și a început să fredoneze ceva doar de ea știut.

– Bine că acum îți place muzica! Tot liceul am ascultat muzică la căști, a bombănit Adela ridicându-se și forțându-se să meargă în bucătărie.

De două luni de când o adusese pe mama ei la ea i se schimbase viața. Și nu ar fi putut spune că în bine. Liniștea care era de obicei la ea în casă se schimbase în oftaturi, târșâit de picioare și trezit în miez de noapte. Ionuț era plecat la facultate și sunetele străine din casa ei o scoteau din sărite. Nu prea reușea să doarmă și era extrem de furioasă tot timpul. De 10 ani de când Victor plecase de acasă fără să dea vreo explicație nu mai fusese atât de furioasă.

Se hotărî să afle cine este Melania. Și într-o zi, întorcându-se de la birou, intră în casa unde crescuse și care acum era complet pustie. O izbi mirosul de naftalină și podeaua uzată de la atâta frecat. Mereu se mira din cauza asta. Acum dacă ceva se degrada din cale-afară îl schimbai. În ultimele două luni de când mama ei era la ea avusese nenumărate tentative de a o aduce înapoi. Și chiar o adusese o dată. La început, când nu părea atât de grav. O găsise la două străzi distanță, în pijama și cu capotul vișiniu pe deasupra. Stătea pe o bancă în fața unei case și se încălzea la soare, cu bigudiuri în părul ei încă frumos, în întregime alb, impozantă și cu un anume farmec păstrat în pofida trecerii timpului. Uneori, Adela avea senzația că pare de vârsta ei. Ea nu-și punea niciodată bigudiuri și își prindea la spate părul șaten cu multe fire albe pe care uneori uita să-l vopsească. Atunci îi zise pentru prima oară Melania. Nu o luase prea în serios pentru că avea altele în cap: cum să rezolve situația, ce să-i spună lui Ionuț, la ce medici ar putea merge pentru somnifere, calmante, lobotomii parțiale…

S-a apucat să scotocească printre lucrurile ei, în locuri interzise pe vremea când era copil și pe orice vreme, când ar fi vrut să descopere secretele ascunse, mai ales pe acelea care îi erau interzise. Erau acolo poze, dosare, flori uscate, sticluțe goale de parfum, versuri, frânturi de proză, jurnale scrise cu litere micuțe, temătoare, desene naive pe care le-a recunoscut ca fiind ale ei și pe care le credea de mult aruncate, botoșeii ei de când era mică, compunerile ei din clasa întâi, era acolo o altă lume care îi era ei străină, un puzzle ciudat care o făcu să plângă și să se îndoiască de tot ceea ce știa. S-a uitat încă o dată în jur pentru a se convinge că era casa în care crescuse și a plecat cu senzația că ceva îi scapă, că ani de zile fusese victima unei farse.

– Mamă, ai păstrat desenele mele de când eram mică! De ce?
– Melania, știi ce aș mânca? Niște plăcinte cum făcea bunica ta. Mai știi? Zicea că-s cu buruieni și tu nu voiai în ruptul capului să guști. A râs câteva secunde și Adela a văzut că o pierde din ce în ce mai mult, parcă ar pleca undeva departe și doar corpul i-ar mai rămâne puțin.
– Mamă, îți fac plăcinte dacă asta vrei, dar verdețurile bunicii, nu știu de unde să le iau. Nu am întrebat. Tu știi?
– Să mergi să culegi niște ștevie de pe lângă casă și urzici, acum sunt bune cât sunt tinere. Vai, ce poftă îmi este de o plăcintă! Melania dragă, tu vei știi să o faci, semeni mult cu mama mea și cu mine! Și ție îți este greu să îmbrățișezi pe cineva….Asta e problema cu noi, cei din neamul ăsta, nu știm cum să iubim!

Adela a rămas mută, în picioare. Mama ei nu a mai spus nimic, a început să caute ceva în zare și orice a mai întrebat-o apoi nu a răspuns. S-a întors a doua zi la lăzile din casa părintească și după câteva ore de mirări a găsit niște cărți poștale pe care mama ei le-a scris unui anume Matei Moldovan din Iași, dar nu le-a mai expediat. Pe una era: „Voi avea o fetiță. O va chema Melania.” Urmată de o alta: „O cheamă Adela, lui Mișu nu-i place numele Melania.”

Crina VOINAGHI

Sursă foto: www.efoartebine.ro