Finalul verii vine cu un număr dublu al revistei de cultură „Nord Literar”. Un număr consistent, cu nume relevante ale literaturii române și, totodată, o ofertă la lectură de calitate. Cititorii ne pot găsi în chioșcurile de ziare din Baia Mare, precum și în Librăriile Cărturești din întreaga țară.

„Ce-aș alege să salvez dintr-o bibliotecă în flăcări?” – se întreabă Irina Petraș în eseul „Cărți și vremuri”.

În editorialul „Între liniște și neliniște”, Dana Buzura-Gagniuc prezintă „Caietele FestLit Cluj 2026. Memorie culturală vs Amnezie culturală”.

O amplă cronică literară despre volumul Feliciei Mich, „Spații de margine în literatura română. Simbolistică și tipologie”, este realizată de Gheorghe Glodeanu.

În volumul „Horia Bădescu. Existență și creație”, Mircea Popa aduce la zi informațiile despre viața și preocupările culturale ale acestuia, după cum observă Delia Muntean.

Daniela Sitar-Tăut propune un interviu cu poetul și traducătorul Valery Dvoinikov, care a vizitat de curând Maramureșul.

Poetul clujean Ion Cristofor este prezent la pagina „Orfeu”, iar alături de el este parodia lui Lucian Perța.

Două pagini de poezie se pot regăsi în acest număr, cu versuri din creația poeților Camelia Radulian, Marilena B. Matei, Marin Mârza, Mihaela Meravei, Mihai Victor Afilom, Florina Juncu, Octavian Mihalcea și Mihaela Ungureanu, precum și o pagină de proză din creația lui Leo Butnaru.

Gheorghe Pârja evocă două personalități cu care și-a încrucișat drumurile în poezie și-n Maramureș: poetul Gheorghe Pituț și Vasile Deac-Moșu’.

„Empatia nu a dispărut, dar suferă” – spune Laura Poantă în eseul „Empatia de gradul Z sau despre suprasaturația emoțională”.

„Când uiți, înseamnă că n-ai înțeles” afirma Varujan Vosganian în cuvântul său din cadrul Simpozionului „Memorie culturală vs Amnezie culturală”, desfășurat în cadrul celei de-a 13-a ediții a FestLit Cluj. Întregul discurs poate fi citit în paginile revistei.

Mihaela Albu propune la „Cuvinte din exil” o temă incitantă: „Dorul – factor declanșator al literaturii”.

De curând, a apărut volumul lui Dan Anghelescu „Exilul versus Utopia. Reflecții în sijul unei Est/Etici a uitării”. Iulian Cătălui realizează o amplă prezentare a cărții.

Multe și consistente recenzii în acest număr al revistei: Mircea Popa prezintă volumul „Magnum Diarium Academicum Septentrionis” al lui Teodor Ardelean; Sandu Frunză vorbește despre „Comunicarea prin limbaj poetic. Strategii semiotice de persuasiune”, scrisă de Shanti Nilaya; Raluca Hășmășan face o incursiune în poezia Marilenei Apostu din volumul „Poeme leoparde”; Constantin Marafet zăbovește asupra cărții „Jurnalul albastrului de Voroneț” de Nicole Sere; Gavril Ciuban se apleacă asupra poeziei lui Daniel Marian din proaspătul volum „Tablou periodic al sentimentelor”; Flaviu Mihali dezleagă simbolistica poeziei din „miresele lui sigmund” de Henrieta Mirela Artimon; Victor Constantin Măruțoiu scrie despre poezia Iosefinei Schirger din „Iureșuri”; Nicolae Scheianu – despre sonetele Gabrielei Botici; Lucian Gruia propune o analiză a volumului lui Mircea Cucu „Poezii erotice pentru oameni simpli, nemuritori”, iar Dana Buzura-Gagniuc prezintă „Scrisorile lui Grigore Țiplea către soția sa Maria” cuprinse într-un volum îngrijit de Laurențiu Batin.

Într-un amplu eseu, Dorin Ștef îi trece în revistă pe oamenii de cultură din Maramureș care l-au cunoscut pe Nichita Stănescu.

Eseul „Robert Musil și criza adevărului” de Viorel Igna poate fi citit în acest număr.

Cititorii pot zăbovi asupra reportajului propus de Ana-Cristina Irian „Parcul bucureștean Titan (I. O. R.) ca loc al memoriei, non-loc și arhivă afectivă” și asupra celui semnat de Dana Buzura-Gagniuc „La pas prin țară, pe urmele a zece mari scriitori români”.

În pagina dedicată autorilor străini, Horia Bădescu vine cu traduceri din lirica lui Jean-Luc Wauthier.

Poemul lunii aparține lui Ion Pop, iar ilustrarea numărului este asigurată de Liviu Popovici și cuprinde imagini de la cea de-a 32-a ediție a Festivalului de Teatru „Atelier”.

Comunicat de presă

Ieri, într-un cadru festiv, la Colonia Pictorilor din Baia Mare, a avut loc lansarea primei cărți a Editurii „Nord Literar”. Este vorba de volumul de versuri „Dializa luminii” al poetului-artist Vasile Trif, o carte-obiect, ilustrată de autor, cu o prefață de Delia Muntean.

Spațiul generos de la Colonia Pictorilor s-a dovedit neîncăpător pentru numărul mare de oameni de cultură, prieteni de-ai autorului și de-ai revistei, care ne-au fost alături la acest început de drum.

Originar din Baia Mare, licențiat în teologie, filosofie și asistență socială, Vasile Trif locuiește acum în Canada, dar păstrează legătura cu lumea literară din Maramureș. Este prezent în numeroase antologii și reviste literare din țară și din străinătate și, de asemenea, expune icoane pe sticlă și lucrări în tehnică mixtă în expoziții personale și de grup. Acesta este cel de-al treilea volum de poezii, după „Fiul în risipire”, apărut în 2002 la Editura Risoprint și „Pescuirea minunată/La Pêché miraculeuse”, volum bilingv publicat în 2024 la Editura Școala Ardeleană.

Evenimentul de ieri a fost moderat de dr. Dana Buzura-Gagniuc, directorul Revistei de Cultură „Nord Literar”, iar alături de autor au fost prof. dr. Delia Muntean – redactor-șef al revistei, artistul plastic dr. Aurel Cucu și poetul Nicolae Scheianu.

„Sunt convinsă că niciun cititor nu va ieși din carte cu mâna goală. La Vasile Trif, în pofida vremelniciei, a fragilității cu care e mereu amenințată, lumina – în clipa de respirație ce-i este hărăzită – poate înfăptui minuni. O face cu discreție. În liniște. Ea separă, aproape nebăgată în seamă, înviind și pierind, excesele și impuritățile de orice fel ca să permită scoaterea din ascundere a miezului, a esenței”. (Delia Muntean)

Dacă Aurel Cucu a insistat în cuvântul său asupra felului în care poezia și arta plastică se potențează reciproc, accentuând rolul albului, al luminii în cromatica lucrărilor lui Vasile Trif, Nicolae Scheianu a făcut apel la amintiri prețioase din perioada în care s-a cunoscut cu autorul cărții.

„Momentul acesta este o emoție de-a mea și o izbândă de-a noastră. Pentru că este nu doar o lansare de carte, o întâlnire cu autorul ei, ci este practic o bornă, un început de drum. Este primul volum apărut la editura Revistei de Cultură „Nord Literar”, o carte cu un titlu imbatabil: «Dializa luminii». Ce este lumina? Este cuvântul de început. Așadar, nu cred în coincidențe, dar cred în simbolistica acestui început de drum”. (Dana Buzura-Gagniuc)

Comunicat de presă

Din Colecția fotografică a Muzeului Maramureșan, prin bunăvoința domnului prof. Alin Pralea, am intrat în posesia unei fotografii realizate cu ocazia sărbătoririi Semicentenarului Liceului „Dragoș-Vodă” (1969). Îi mulțumesc domnului profesor Ioan Ardeleanu-Pruncu pentru sprijinul acordat în identificarea câtorva dintre personalitățile prezente în fotografie.

Dintre profesorii Liceului „Dragoș-Vodă”, numit la acea vreme Liceul de cultură generală, îl remarcăm pe Eracle Titircă, primul din dreapta, pe rândul de jos. Tot în primul rând, în stânga, se află figura impunătoare a lui Florentin Bodnar, absolvent al liceului, promoția 1928. În centru îl regăsim pe Andrei Radu, absolvent și profesor al Liceului de băieți în perioada interbelică.

Pe rândul al doilea îi distingem pe Mihai Tomoiagă și pe diplomatul Mihai Marina, absolvent al liceului, promoția 1926. Din rândurile al treilea și al patrulea îi amintim pe Francisc Nistor (prof educație fizică în perioada 1946 – 1950), Grigore Holdiș, Ioan Bota și Traian Bilțiu-Dăncuș, fost profesor de desen la „Dragoș-Vodă” în perioada 1927–1940.

Cei care recunosc și alte persoane din fotografie sau doresc să aducă completări ori să împărtășească amintiri sunt invitați să ne scrie la adresa redacției: [email protected].

prof. Marius Voinaghi

O clădire construită la începutul secolului XX pentru clubul de lectură al orașului Sighet și folosită, în anii ’50, de administrația închisorii politice este astăzi redată comunității, după un amplu proces de consolidare și reabilitare. Sâmbătă, 29 august 2026, între orele 10:00 și 14:00, Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței își invită publicul să descopere noul Centru Multifuncțional, situat în strada Gheorghe Șincai nr. 19.

Imobilul a fost transformat într-un spațiu dedicat educației, cercetării și dialogului cultural, pentru desfășurarea de conferințe, școli de vară, activități de cercetare, programe educaționale și evenimente culturale.
Noua destinație a clădirii reprezintă și o recuperare a unui loc marcat de istoria regimului comunist. Aflată în imediata apropiere a fostei închisori politice, clădirea devine parte a ansamblului Memorialului și își recâștigă un rol activ în viața culturală a orașului, contribuind la continuarea misiunii Memorialului de a documenta și păstra memoria victimelor comunismului și a rezistenței anticomuniste.

Istoria clădirii, spusă publicului

Programul zilei de sâmbătă va include o expoziție de fotografie semnată de Linzenbold Szabolcs, fotograf și membru al echipei Memorialului, și o întâlnire cu dr. Andrea Dobeș, muzeograf șef, care va prezenta istoria clădirii și legăturile sale cu închisoarea politică din Sighet.
Pentru public, deschiderea Centrului Multifuncțional este o ocazie de a descoperi nu doar un spațiu nou, ci și povestea unui loc care a trecut, în mai bine de un secol, prin destinații foarte diferite: de la un spaţiu destinat lecturii și vieții intelectuale a orașului, la unul folosit de administrația închisorii politice și, astăzi, la un centru dedicat istoriei, culturii și educației.

Un nou loc pentru cultură și educație la Sighet

Centrul Multifuncțional face parte din proiectul „Memorialul Victimelor (Sighet)”, prin care Fundația Academia Civică a urmărit dezvoltarea Memorialului Victimelor Comunismului și al Rezistenței.

Proiectul include două componente: amenajarea spaţiului expozițional de aproximativ 120 de metri pătrați la etajul al II-lea al Memorialului (inaugurat în decembrie 2025), și transformarea clădirii din strada Gheorghe Șincai într-un centru pentru activități educaționale, culturale și de cercetare.
Cele două noi componente permit Memorialului să își dezvolte programele educaționale, culturale și de cercetare și să își consolideze rolul de reper cultural și educațional pentru publicul interesat de istoria recentă a României.

Proiect finanțat prin PNRR

Proiectul „Memorialul Victimelor (Sighet)” este implementat de Fundația Academia Civică, fiind finanțat prin Planul Național de Redresare și Reziliență (PNRR), Pilonul IV – Componenta C11 „Turism și cultură”, Investiția I2 – Modernizarea/crearea de muzee și memoriale.
Valoarea totală a proiectului este de 10.274.690,37 lei, TVA inclus, dintre care 8.599.604,76 lei reprezintă asistență financiară nerambursabilă. Perioada de implementare este iunie 2022 – august 2026.
Prin finalizarea proiectului, o clădire cu o istorie complexă este reintegrată în circuitul cultural al orașului și devine un spațiu pentru întâlnire, cunoaștere și dialog.

Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței invită publicul sâmbătă, 29 august 2026, între orele 10:00 și 14:00, la Centrul Multifuncțional din strada Gheorghe Șincai nr. 19, Sighetu Marmației.

Mai multe detalii despre proiectul Memorialului Sighet, finanțat prin  Programul PNRR puteți citi accesând link-ul AICI.

si Răsfoiește broșura „Memorialul Victimelor (Sighet)” online: https://memorialsighet.netlify.app/

Beneficiar: FUNDAȚIA ACADEMIA CIVICĂ
Proiect: Memorialul Victimelor (Sighet).
Proiectul nr. 4 /  PNRR / Pilonul IV /Componenta C11 – Turism și cultură / Investiția I2 – Modernizarea/crearea de muzee și memoriale
Valoarea totală a proiectului: 10.274.690,37 lei
Asistența financiară nerambursabilă: 8.599.604,76 lei
Data începerii și finalizării proiectului: iunie 2022 – august  2026
Numele proiectului: Memorialul Victimelor (Sighet)
Numele beneficiarului: FUNDAȚIA ACADEMIA CIVICĂ – MEMORIALUL VICTIMELOR COMUNISMULUI ȘI AL REZISTENȚEI, SIGHETU MARMAȚIEI, JUDEȚUL MARAMUREȘ

Obiectivele proiectului:

Obiectivele proiectului: Fundația Academia Civică, în calitate de beneficiar al contractului de finanțare nr. ordine 4 / PNRR / Pilonul IV /Componenta C11 – Turism și cultură / Investiția I2 – Modernizarea/crearea de muzee și memoriale, încheiat cu Ministerul Investițiilor și Proiectelor Europene, în calitate de coordonator de investiții pentru Planul Național de Redresare și Reziliență a implementat proiectul Memorialul Victimelor (Sighet), în Sighetu Marmației, jud. Maramureș.
Prin proiectul „Memorialul Victimelor (Sighet)” s-au realizat următoarelor componente:

Componenta I.: realizarea unui Spațiu expozițional, la etajul II. din Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței, cu o suprafața de aprox. 120 mp.

Componenta II: Centrul Multifuncțional, pentru derularea de programe educaționale, culturale și de cercetare

Investiția contribuie la consolidarea rolului Memorialului Victimelor Comunismului și al Rezistenței ca reper cultural și educațional al municipiului Sighetu Marmației și al județului Maramureș și  completează patrimoniul și infrastructura culturală a orașului.

Valoarea totală a proiectului: este de 10.274.690,37 le, din care finanțarea nerambursabilă este 10.227.090,37 lei, iar contribuția Uniunii Europene (contribuție din P.N.R.R.- Planul Național de Redresare și Reziliență) este de 8.599.604,76 lei

Date de contact:
Fundația Academia Civică, București, str. JL Calderon nr. 66, sector 2, tel. 0213125854, email [email protected]
Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței, Sighet, str. Corneliu Coposu nr. 4, tel. 0262319424, email [email protected]

„Scriitorul spaniol Miguel Angel Garcia Brera ne-a vizitat de curînd țara. Două zile din programul vizitei au fost dedicate Maramureșului. L-am întîlnit în holul Muzeului Maramureșului din Sighetul Marmației și i-am solicitat un scurt interviu pentru ziarul nostru. A primit cu plăcere: „Sunt bucuros să pot mărturisi impresiile mele despre Maramureș”.

• Sunteți pentru prima dată în România?
• Am fost și anul trecut ca turist, dar scurta mea trecere de atunci nu m-a mulțumit. N-am putut vedea decît foarte puțin. De altfel, de cîte ori plec dintr-o țară, plec cu dorința de a o revedea și uneori reușesc. Cu România e altceva. Aici dacă vii o dată, te trage ața mereu.
• Acum, când plecați din Maramureș, ce au însemnat pentru dumneavoastră cele două zile petrecute aici?
• Aproape 48 de ore trăite intens. În cîteva detalii: Cimitirul de la Săpînța, care m-a dus cu gîndul la colosalul poem valeryan „Cimitirul marin”, porțile lui Gheorghe Borodi și felul lui de a fi asemeni lemnului pe care îl supune și îl modelează, Monumentul Eroilor de la Moisei, care mi-a lăsat o deosebită impresie prin tocmai simplitatea lui sobră, acest Muzeu din Sighet, pe care l-am vizitat acum și care m-a purtat prin lumea dumeavoastră, o lume în care lucrurile se spun domol și calm, o lume care te face să vorbești încet și să umbli în vîrful picioarelor, și-apoi bisericile de lemn, satele și oamenii dumneavoastră, splendidul peisaj natural… Păcat că nici timpul meu și, bănuiesc, nici spațiul gazetăresc de care dispuneți, nu ne permit să vorbim cum și cît s-ar cuveni să o facem.
• Temperamental, spaniolii și românii…
• Vreți să spuneți că se deosebesc. Nu! Eu cred că nu neaparat temperamental, ci mai ales din punctul de vedere al manifestării temperamentului. La noi lucrurile se spun mai dur, mai țipător, pe când ale dumneavoastră se rostesc domol. Avem însă multe puncte comune în modelele utilizate, originar vorbind. Deși ar putea părea paradoxal, ne deosebim atît de mult, încît ne asemănăm.
• Ca om de litere, cum veți da spațiu acestor impresii?
• De fapt, ceea ce fac eu acum este o călătorie de documentare și am în vedere cîteva lucruri: în primul rând o carte despre România pe care o vreau pe măsura subiectului. Ca primă formă a acestei cărți, probabil, voi publica în ziarele noastre o serie de articole. Intenționez, de asemenea, să deschid o emisiune la noi la radio cu un ciclu de expuneri și comentarii pe tema civilizației lemnului, unde Maramureșul se va bucura de spațiul cuvenit și această temă s-ar putea să devină o carte și cred că așa va fi.
• La plecare…?
• Impresii de neșters și o mare dorință de a reveni”.

Rândurile de mai sus sunt dintr-un scurt și ocazional interviu, doar că discuția a avut loc în urmă cu… 53 de ani și interviul a fost publicat integral în 26 septembrie 1973, în ziarul „Pentru socialism”, la care lucram atunci ca redactor. De ce l-am reluat acum, după o jumătate de secol? Pentru că, în urmă cu câteva zile, Miguel Angel Garcia Brera a murit la vârsta de 93 de ani considerăm că acest prieten al României și al Maramureșului merită evocat cu aceste câteva rânduri.
A fost un remacabil poet și scriitor spaniol: „Pasiunea pentru justiție”, „Geografia amorului” și „Tinerețe la ruletă” sunt cele mai cunoscute dintre cărțile sale. Dar a fost și unul dintre cei mai cunoscuți reporteri care au promovat turismul ca președinte, mulți ani, al FIJET ESPANA (Federația Internațională a Jurnaliștilor și Scriitorilor de Turism), care are de mulți ani o filială și în România și dacă, de-a lungul anilor, cel mai prestigios premiu al FIJET, numit „Mărul de Aur”, a fost atribuit și unor orașe din România, precum Târgu Jiu, Sibiu, Iași și altele, se găsește acolo și contribuția regretatului Miguel Angel Garcia Brera, care, așa cum a declarat în 1973 la Sighet, a revenit încă de multe ori în România și a promovat-o sincer și dezinteresat în scrierile sale.

Turistul, reporterul, călătorul împătimit care a fost de-a lungul vieții Miguel Angel Garcia Brera a pornit în 16 august a.c. în ultima sa călătorie, de data aceasta într-o lume a umbrelor, unde nu-l putem însoți decât cu gândurile noastre, ale celor care l-am cunoscut, pomenindu-i numele. Ceea ce și facem.

Ioan Ardeleanu-Pruncu

Apă moartă
Gugulaș, rezemat de stâlpul panoului de baschet, un tânăr citește. Își tot ridică creștetul în sus. Învață, i. e. memorează pe de rost – metoda românească. Asemenea unei găini bând apă.

Chi–kong la Grădina Morii
Aplauze din încheieturi, unduiri, răsuciri… – Grație niponă în slow motion, în ralanti… Căutând Tao, căutând Zen…

Mândrie
Pe banca de sub bustul lui Eminescu șade un bătrân. Îl iau cu „Toate-s vechi și…” Îmi răspunde: „Asta bancă eu făcut. Are cam 15 ani și-i ca nouă, ni!”

Bicicliști în parc
Copiii mici rulând a suta tură – atât de serioși! Cei mari făcând salturi cât mai periculoase – atât de conștiincioși!… Se dedau cu toții la ritual.

Cocoane…
Două bcicliste vesele, la vreo 50 de ani, coboară panta digului spre Grădina Morii:
– Ce-mi place să cobor, tu! (annyira tetszik lejönni!)
– Hai la Câmpulung (Hosszúmező), dacă vrei să te joci! (ha játszani akarsz!)

Orașul
Cum ne preumblăm pe corzo, deasupra noastră planează mici cete de îngeri sau de drăcușori. Au sarcini precise de sus să coboare la cei ce au făptuit binele sau la cei care au făcut rău. Ești milos, ai dat pomană, – pac!, întâlnești o persoană minunată și ea pe tine sau: găsești bani pe caldarîm de câte ori te gândești la prietenul tău singur. Ai fost câine – pac!, îți pierzi inspirația sau telefonul. Ci, toți primesc buline: roșii, verzi, triste sau vesele. Nu scapă nimeni.

Prima Sport TV
„Dacă nu vrea să intre (mingea), nu intră neam.”

Prima Sport TV și latina
„Urmează să vedem partida Csikszereda – Sepsi, un derbi ad hoc”. Adică creat special pentru acest eveniment? Corect: „derby local” în latină este „derby loci”.

Demonstrație
Kocsor báci, vopsitor la o fabrică din oraș și pictor de lozinci, locuia la Palatul Cultural, undeva sus, în pod. Creștea pisici cu porumbei laolaltă. Era plin de lozinci și marionete în lucru de jur împrejur. Fiecărui porumbel îi dădea un nume. Uneori ne făcea câte o demonstrație copiilor din vecini. „Gyere ide, Pintenke!” – chema el cu un glas mormăit vreun porumbel împintenat. Acesta venea negreșit și se așeza cuminte în brațele uriașului.

(NOTĂ: ca un exercițiu de genius loci, vă propun să alcătuim o colecție de medalioane  numită „Ciudații Sighetului”. Email: [email protected] sau prin Messenger,  pe pagina mea de fb. Fără batjocuriri, vă rog…)

                                                                             Marin Slujeru
(după  fb)

Foto: I. Mariș

Dinainte de Unire nu avem informații ca vreun grup de scriitori români să fi vizitat orașul nostru. De altfel era și destul de complicat, Maramureșul cu capitala sa, Sighetul, aflându-se înainte de 1918 în Imperiul Austro-Ungar, pentru a ajunge aici, din România, erau necesare pașapoarte, vize, aprbări… Din câte știm, doar Nicolae Iorga a ajuns pe la începutul secolului XX de vreo două ori, spre a se documenta pentru scrierile sale istorice, pașaportul său fiind la data aceea încărcat de vizele multelor lui călătorii europene de natură academică. Așadar, putem liniștiți considera că prima vizită organizată a unui grup de scriitori români în Sighet a fost cea din decembrie 1924, pe care o datorăm vrednicului înaintaș, Ion Bîrlea, preot greco-catolic și profesor la liceele sighetene, folclorist și ziarist neobosit (conducător al „Gazetei Maramureșene” vreme de 12 ani) și, nu în ultimul rând, un entuziast animator al vieții culturale și spirituale din Maramureș. Datorită relațiilor sale cu lumea scriitoricească de peste Carpați, în 11 decembrie 1924 un grup de scriitori în care s-au aflat Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, Cincinat Pavelescu, I.A. Basarabescu, Nicolae Davidescu, Alfred Moșoiu, George Brăescu și George Gregorian, reprezentanți de frunte ai literaturii noastre interbelice, au fost întâmpinați în gară și salutați de oficialități și de un numeros public. A urmat instalarea celor sosiți la câteva familii de frunte ale unor intelectuali, bucuroși să se poată mândri cu asemenea oaspeți, după care s-au întrunit la o masă comună aranjată de oficialități. Spre seară, la „o șezătoare literară ca-n basme”, scriitorii, prezentați de revizorul școlar Dariu Pop, au citit din producțiile lor literare: „Gregorian ne desfată cu două poezii, Basarabescu ne-a înveselit cu o schiță „cheferistă”, Davidescu a citit din „romanțele” sale, colonelul Brăescu – eroul din primul Război – ne-a citit două schițe care ne-au descrețit frunțile, Alfred Moșoiu din impecabilele sale poezii patriotice, iar Camil Petrescu – sfios ca o domnișoară – ne-a șoptit două poezii, una din război și una pentru „Kicsike” (micuța Chiciche fiind una dintre iubirile sale timpurii n.n.) și, în sfârșit, după schița cu atmosferă de mahala bucureșteană, citită de marele romancier Liviu Rebreanu, maestrul Cincinat Pavelescu -poet al dragostei și epigramist neîntrecut – a făcut, în încheiere, deliciul întregii asistențe. Și pentru ca prima zi a vizitei să se încheie așa cum se cuvine în astfel de ocazii, a urmat, la restaurantul „Coroana”, un banchet foarte animat, s-au rostit vorbe bune de ambele părți și s-a făcut haz de catrenele satirice și epigramele improvizate ad-hoc, animatorul momentului fiind maestrul Cincinat.

A doua zi oaspeții au fost plimbați prin județ cu automobilele puse la dispoziție de gazde, apoi, în cadrul unei șezători literare organizată de prefectul Gavrilă Mihalyi a avut loc o caldă și plăcută întâlnire cu un public select, alcătuit în cea mai mare măsură din doamne și domnișoare. (Vezi foto)

Masa de despărțire a fost organizată la Sarasău, în conacul familiei Mihalyi de Apșa, construit în urmă cu un secol de bătrânul, Găvrilă, „septemvirul” și locuit atunci de nepotul său, prefectul Gavrilă Mihalyi, conac în care au fost primiți de-a lungul timpului o serie de mari personalități politice, culturale și religioase din Austro-Ungaria și din România.

Conduși apoi la gară cu mare alai, oaspeții au urcat în trenul de București, iar de la fereastra vagonului maestrul Cincinat a declarat primitoarelor gazde: „N-am să fac o epigramă/ Însă cred că din Sighet/ Plec mai prieten cu Ardealul/ Și-n mod sigur mai…poet”. Apoi, într-una din zilele următoare, pe prima pagină din Gazeta Maramureșană Ion Bîrlea a publicat relatarea „Vizita scriitorilor români în Maramureș”, din care am citat și noi în rândurile de mai sus. Apoi, ani la rând, s-a tot pomenit, cu nostalgie, evenimentul acela.

Și iarăși a trecut un număr considerabil de ani, până prin o mie nouă sute șaptezeci și…, când un alt grup de scriitori a ajuns la Sighet, avându-l animator pe poetul Tiberiu Utan, fiu de învățător și lăstar de cea mai curată esență țărănească a Maramureșului, pe care poetul l-a purtat mereu în suflet. N-au fost cu el, atunci, nume de mare rezonanță și nici vreun reprezentant al noii generații de mari poeți și scriitori. A fost o trecere lipsită de publicitate, cu o singură oprire și o întâlnire cu membrii Cenaclului literar „George Coșbuc” și cu publicul.

Câțiva ani mai târziu, locul lui Ion Bîrlea l-au luat alți entuziaști (nu dăm nume pentru a nu stârni cârcotașii și clevetitorii de serviciu!) și după ce Festivalul de Poezie din orașul nostru, inițiat în 1974, a ajuns unul de interes național, Sighetul, Deseștiul cu „Serile de poezie” de acolo, Maramureșul întreg a fost în fiecare toamnă binecuvântat cu prezența a tot mai mulți poeți și scriitori de mare prestigiu din întreaga țară: Horia Bădescu, Laurențiu Ulici, Ana Blandiana, Teohar Mihadaș, Dinu Flămând, Marin Sorescu, Radu Țuculescu, Ion Moldovan, Adrian Aluigheorghe, Adrian Păunescu, Gheorghe Grigurcu și mulți, mulți alții. Dar au călcat pe aceste meleaguri, unii chiar de mai multe ori, și nume de referință din alte literaturi, precum: sârbul cu suflet de român, Adam Puslojic, francezul Jerard Bayon, „paradoxalul poet”, cum l-a numit Cleopatra Lorințiu pe israelianul Moshe Itzhaki, Maria Yacubovska din Lviv, Ucraina, Andreas Sauer  din Elveția, Szentmartoni Janos, președintele Uniunii Scriitorilor din Ungaria, Radomir Andrici, vicepreședintele Uniunii Scriitorilor din Serbia, Nicolae Șapcă din Cernăuți, numeroși poeți și scriitori-frați din Moldova etc.

Și iată cum, de vreo 50 și mai bine de ani, în fiecare toamnă, Sighetul respiră poezie, literatură, respiră și inspiră și crește la sânul său poeți și scriitori trăitori aici, dar ajunși nume de referință în literatura românească (și iarăși nu dăm nume). Festivalul „Am fost și om si!”, Concursul de interpretare muzică clasică, în organizarea Școlii de Muzică „George Enescu”, (care s-ar putea regândi într-o colaborare cu foști elevi ai acesteia ajunși nume cunoscute), Tabăra de sculptură de la Muzeul Satului (care s-ar putea relua fără  foarte mari eforturi), Eternul Maramureș cu edițiile sale, Festivalul de Poezie din septembrie și, la sfârșitul anului, cel al Datinilor de Iarnă, toate acestea ne dau dreptul să credem că pentru viitorul Sighetului nostru ar trebui luată în considerare, la modul cel mai serios, în primul rând  șansa de a se/a ne impune prin cultură, în sensul larg și generos al acestui termen. Elementele necesare există, sunt în stare latentă sau se manifestă, trebuie creat doar cadrul necesar și structurat un proiect. Sighetul poate și merită pe bună dreptate eticheta unui oraș cultural autentic, un oraș al culturii naționale atestate deja de timp, nu una a neinspiratului și irelevantului cui pentru… agățat Harta României, înfipt în cel mai circulat punct al orașului.

Și, dacă tot veni vorba, atragem respectuos atenția celor care nu cunosc geografia țării, că nu Sighetul este cea mai nordică așezare din România! (Vezi date despre comuna Horodiștea, de pe malul Prutului și orașul Darabani, ambele în județul Botoșani.)

Așadar, dacă autorul moral al cuiului nu știa acest lucru (și l-a așezat acolo fără a consulta cetățenii) nu suntem obligați să rămânen în această eroare.

Ioan Ardeleanu-Pruncu

Nota redacției: fotografie din arhiva Muzeului Maramureșan Sighet.

Imposibil să treci peste aceste zile de muzică clasică fără să-ţi rămână urme acolo, unde numai tu le poţi şti, le poţi simţi şi te poţi bucura c-au fost, aşteptând ca la anul să se întâmple din nou şi să fie la fel de frumos.

De data aceasta nu voi scrie despre concertul la două piane sau la un pian şi patru mâini susţinut de Aurelia şi Can. Cu ajutorul tastaturii laptopului scriu câteva impresii pe care le-am „acumulat” după ce am fost spectator, tăcut şi discret, la lecţiile de virtuozitate interpretativă oferite de cei doi maeştri unor tineri pianişti din mai multe ţări, veniţi aici ca să înveţe, ca să devină.

Tasta scrie întotdeauna litera sau simbolul pentru pe care fabricantul laptopului i-a hărăzit-o. La pian e altceva… Asistând la lecţii, am simţit (nu scriu <auzit>, pentru că recepţia a fost dincolo de ce poate auzul să facă) ce înseamnă să apeşi clapele transmiţându-le starea emoţională a interpretului, poate chiar starea emoţională dorită de autorul partiturii.

La Sighet, fiecare student a cântat una-două piese muzicale. După fiecare piesă, Aurelia sau Can începeau să vorbească cu interpretul. Prima mea surpriză a fost cum pe seama unei interpretări se pot face atâtea comentarii, atâtea îndreptări, atâtea sugestii.

Lecţiile maeştrilor au fost ţinute într-o atmosferă extrem de degajată, de prietenească. Fiecare fragment muzical a fost analizat, comentat şi repetat până când a atins perfecţiunea.

Am văzut ce diferenţă este între a interpreta o partitură muzicală şi a o face cu trăire.  Totul contează. Poziţia mâinilor, a spatelui, mişcarea degetelor pe clape, atingerea clapelor, tăria sunetului, persistenţa lui.

Cântatul la pian poate transmite în sala de concert o emoţie, dar aceeaşi atingere a clapelor poate să nu transmită nimic… Sunt sigur că studenţii veniţi la Sighet au simţit diferenţa.

O interpretare poate fi corectă şi atât, dar aceeaşi interpretare poate fi şi corectă şi emoţionantă, purtătoare a unui mesaj. Interpretul trebuie să „intre” în epoca în care a trăit compozitorul. În sala de concert spectatorul e „îndrumat” să simtă personalitatea pianistului, amprenta sa unică asupra partiturii. Aceeaşi piesă muzicală poate fi receptată în mai multe moduri, totul depinzând de „emiţătorul” cu personalitatea lui interpretativă şi de „receptorul” care are un complex de stări sufleteşti de moment şi permanente, de obişnuinţă cu universul fabulos al muzicii clasice

Aurelia şi Can au îndrumat, au corectat unde a fost cazul, mereu calmi, prietenoşi şi înţelegători cu studenţii pe care i-au îndrumat spre desăvârşirea muzicală în acest mijloc de august 2026 la Şcoala de Muzică din oraşul nostru.

În ultimii ani, vara, la Sighetu Marmaţiei ni se confirmă ce zicea filozoful Friedrich Nietzsche: „Fără muzică, viaţa ar fi o greşeală”.
Ştim că muzica e un dar divin, şi mai ştim şi cine ni-l aduce!

Suntem privilegiaţi, oameni buni!…

Foto & text: Horia Picu

„În grădina lui… Ion” (ediția a IX-a, sâmbătă, 8 august 2026) a devenit o sărbătoare a sculpturii, a prieteniei și a co-participării la înțelegerea și împărtășirea frumosului.

O zi cu adevărat caldă (reflectată mai ales de esențele din lemnul lucrărilor), dedicată artei, sincerității și întâlnirii dintre oameni care știu să aprecieze talentul și pasiunea, a multiplicat magia… „În grădina lui Ion”. Evenimentul a reunit artiști, oameni de cultură, prieteni și iubitori ai artei, într-o atmosferă deosebită, în care sculptura a devenit punctul de întâlnire al unei comunități sensibile la… estetică.
Ediția din acest an s-a bucurat de o prezență numeroasă, publicul a (re)descoperit lucrările expuse și a marcat o bornă nu doar printr-o zi superb oferită nouă de familia Bledea, fiind chiar un reper din anul omagial al aniversării Sighetului. În grădină au fost „plantate” (doar pentru o zi) 40 de lucrări de sculptură, dintre care 10 sunt creații realizate în acest an, o „demonstrație” a faptului că expoziția continuă să fie un spațiu privat (atât la propriu cât și la figurat), un loc în care „harta” noastră se sprijină nu într-un punct, ci într-un univers care îmbină tradiția (lucrări figurative cu multe personaje din ruralul maramureșean) cu amprenta contemporană (lucrări abstracte generatoare de abordări complexe).
Printre cei care a fost alături de Artistul Nordului s-a numărat și primarul municipiului Sighetu Marmației, Vasile Moldovan, care a participat la eveniment, iar prin cuvintele sale a subliniat importanța actului artistic și i-a oferit sculptorului Placheta aniversară Sighet 700. Prezența sa a subliniat importanța unor astfel de inițiative pentru viața culturală a orașului nostru multisecular(t) și pentru promovarea creatorilor care contribuie la identitatea culturală a comunității.
Dincolo de lucrările expuse, „În grădina lui… Ion” a fost, și de această dată, despre Oameni. Despre prieteni care se (re)întâlnesc, despre dialoguri, emoții, amintiri (mai ales din experiența și întâmplările dobândite la locurile de muncă pe la care a trecut Ion Bledea) dar și despre bucuria de a fi împreună într-un loc în care arta „trăiește” firesc și nu înseamnă excesiv… protocol. Numeroșii invitați și publicul prezent s-au bucurat de o adevărată sărbătoare, încărcată de emoții spontane.
Cele 40 de sculpturi au oferit privitorilor ocazia de a descoperi perspective, forme și „mesaje” diferite, iar cele 10 lucrări noi au adus un plus de prospețime acestei întâlniri, „pigmentată” suplimentar cu nuanțe culinare (are și soția artistului o însemnată contribuție la formatarea întâlnirii).
Ajunsă la ediția a IX-a, expoziția „În grădina lui… Ion” își confirmă astfel locul în mediul cultural local, devenind de la an la an nu doar o expoziție de sculptură, ci și un reper al întâlnirilor frumoase dintre artist și prieteni.
O zi de ținut minte, cu public iubitor de experiențe agreabile, cu multă artă și, mai ales, cu bucuria de a privi pozitiv succesul unui concetățean de-al nostru. O zi care demonstrează încă o dată că acolo unde există talent, pasiune și respect pentru cultură, se poate naște un eveniment care poate contribui la stabilizarea neÎNCUIată a… hărții orașului nostru.

Mulțumim Ion și Maria Bledea!

Text&Video, Ion Mariș

Timpul mi-a numărat absențele

Astăzi
timpul nu mi-a numărat anii
mi-a numărat absențele.
Fiecare chip plecat
a luat cu el
o parte din viitorul meu.
Am rămas între două tăceri,
ca o punte care nu mai știe
ce mal o visează.
Se spune că omul îmbătrânește –
îmbătrânesc doar ferestrele
prin care am privit,
drumurile care nu mă mai așteaptă
numele pe care nu le mai rostește nimeni.
În oglindă
încă locuiește copilul.
Doar liniștea
a învățat să-i poarte chipul.
Nu mă doare timpul
mă doare că infinitul
a încăput în câteva clipe
pe care le-am crezut obișnuite.
Veșnicia începe
în clipa în care înțelegi
că nimic din ceea ce ai iubit
nu ți-a aparținut.
Toate au trecut prin suflet,
ca lumina printr-o biserică
rămasă fără oameni.
Dacă mâine
voi mai deschide o ușă,
voi intra desculț,
de teamă
să nu tulbur
urmele lăsate de Dumnezeu
prin mine.

                                                                                                Tinu Coroian
                                                    (Poem scris la împlinirea a șaizeci de ani.)

* * *

Tinu COROIAN (Coroian Augustin) s-a născut la 10 august 1966 în municipiul Baia Mare dar și-a petrecut copilăria în satul Vicea (Maramureș), locul de baștină al tatălui său. A urmat studiile primare și gimnaziale în satul natal și în Someș Uileac, iar pe cele liceale la Baia Mare, la Liceul industrial nr. 9 (astăzi Colegiul „Mihai Eminescu”), profil filologie – istorie.
Este licențiat în istorie-geografie al Universității de stat din Oradea.
În anul 1990 se numără printre fondatorii „Cenaclului Tineretului” din Baia Mare alături de Dorin Stef, Ștefan Doru Dăncuș și Nicoară Mihali.
Din 1991 s-a stabilit în comuna Poienile de sub Munte, județul Maramureș, unde își desfășoară activitatea ca profesor de istorie la Școala nr 1- Centru.
În anul 1994 contribuie la apariția revistei locale „Cronica de Poieni”, publicație lunară activă până în 1996.

Nota redacției: pentru că mâine, 10 august, este ziua de naștere a prof. Tinu Coroian îi dorim să se înscrie pe traiectoria durabilă a poeziei… MULȚI, MULȚI ANI!!

Salut, Sighet!

Există o „fotografie” pe care o purtăm cu toții în suflet. În ea se află bunicii noștri. O casă simplă, miros de pâine coaptă, o sobă caldă iarna, o bancă în fața porții vara și două brațe care știau să aline orice durere fără să spună prea multe cuvinte.

Eu am fost un copil privilegiat. Am avut nu una, ci trei perechi de bunici. Trei cămine în care m-am simțit iubită, ocrotită și liberă. Fiecare dintre ei m-a învățat ceva despre viață, despre muncă, despre bunătate și despre bucuria lucrurilor simple. Am primit de la ei dragoste, susținere, liniște și încrederea că lumea este un loc frumos.

Și astăzi, după atâția ani, încă mai caut gustul copilăriei. Încerc să refac în bucătăria mea prăjiturile bunicii, coc semințe de dovleac în cuptor și sper, de fiecare dată, să simt aroma de atunci. Dar oricât m-aș strădui, gustul acela nu se mai întoarce. Pentru că ingredientul care lipsește nu este din rețetă. Este iubirea cu care bunica făcea totul.

Vacanțele de vară nu însemnau hoteluri, telefoane sau parcuri de distracții. Însemnau viață. Mergeam cu bunica la fân, scoteam apă din fântână, hrăneam găinile, aveam grijă de cloșcă și de puii ei. Mâinile miroseau a pământ, iar hainele se umpleau de praf. Atunci nu știam că acele zile aveau să devină cele mai frumoase amintiri ale vieții mele. Astăzi înțeleg că, fără să-și dea seama, bunicii mă învățau responsabilitatea, răbdarea, respectul pentru muncă și iubirea pentru natură.

Lumea s-a schimbat. Și odată cu ea s-au schimbat și bunicii.

Copiii de astăzi cresc într-o lume fascinantă, plină de tehnologie. Telefonul mobil, internetul și jocurile video le ocupă o mare parte din timp și din atenție. Pentru bunici este tot mai greu să concureze cu un ecran care oferă mereu ceva nou și captivant.

Nu este vina copiilor. Ei s-au născut în această lume.

Dar uneori mă întreb dacă nu pierdem ceva ce nu vom mai putea recupera niciodată: bucuria unei după-amiezi petrecute împreună, fără grabă, fără notificări și fără telefoane, doar cu povești, râsete și priviri care se întâlnesc.

Poate că în copilăria noastră mergeam singuri până la magazin, alergam pe uliță până se lăsa întunericul și ne întorceam acasă doar când ne striga bunica de la poartă. Astăzi însă lumea este alta.

Trăim vremuri în care auzim zilnic despre războaie, despre violență, despre nesiguranță, despre o lume care pare din ce în ce mai grăbită și mai greu de înțeles. Părinții aleargă de dimineața până seara pentru a asigura familiei un trai decent. Între serviciu, facturi și grijile cotidiene, timpul pare că nu le mai ajunge. Nu pentru că își iubesc mai puțin copiii, ci pentru că viața le cere tot mai mult.

Și tocmai aici cred că rolul bunicilor devine mai important ca niciodată.
Bunicii au răbdarea pe care timpul le-a dăruit-o. Au înțelepciunea de a asculta fără să întrerupă și sensibilitatea de a observa ceea ce, uneori, ochii obosiți ai adulților nu mai reușesc să vadă. Un copil nu spune întotdeauna: „Sufăr.” Dar un bunic simte. Observă o privire tristă, o tăcere neobișnuită sau o îmbrățișare care durează puțin mai mult.
De multe ori, copilul își deschide sufletul mai ușor în fața bunicilor. Pentru că lângă ei nu simte presiunea performanței, a notelor sau a regulilor. Simte doar că este iubit necondiționat.
Poate că aceasta este una dintre cele mai importante misiuni ale bunicilor de astăzi: să fie locul sigur în care un copil își poate odihni sufletul.

Anul acesta am avut bucuria de a petrece aproape trei săptămâni de vacanță cu nepoții mei, un pic în oraș o săptămână la mare. Privindu-i cum alergau pe plajă, cum construiau castele de nisip și cum râdeau din toată inima, am înțeles încă o dată cât de specială este legătura dintre bunici și nepoți.

Se spune că dragostea de mamă este cea mai puternică iubire din lume. Și este adevărat. O mamă își sacrifică somnul, timpul, sănătatea și, uneori, propriile visuri pentru copiii ei.

Dar dragostea de bunică are o frumusețe aparte.
Este o iubire care nu mai poartă povara grijilor zilnice. Nu mai este apăsată de obligațiile serviciului, de întreținerea casei sau de responsabilitatea educației permanente. Ca bunică ai libertatea de a redeveni copil. Poți construi castele de nisip, poți râde fără motiv, poți inventa povești și poți transforma o simplă plimbare într-o aventură. Și poate tocmai această libertate face ca iubirea dintre bunici și nepoți să fie atât de profundă.

Eu locuiesc în Italia, iar nepoții mei cresc în România. O parte din viața lor o văd prin ecranul telefonului. Îi văd crescând, învățând cuvinte noi și schimbându-se de la o lună la alta. De aceea, atunci când îi am lângă mine, încerc să adun în câteva zile iubirea pe care alți bunici o împart în fiecare zi.

Iar dacă mă întrebați ce îmi doresc cel mai mult ca bunică, răspunsul este simplu. Nu îmi doresc să fiu bunica perfectă.
Îmi doresc să fiu bunica la care nepoții mei să vină fără teamă atunci când viața îi va răni. Să găsească în mine un aliat, un sprijin, un confident și un om care îi ascultă înainte de a-i judeca.
Îmi doresc ca, atunci când nu vor avea curajul să vorbească cu nimeni, să știe că ușa mea va fi întotdeauna deschisă. Că brațele mele vor fi mereu pregătite să-i cuprindă și că lângă mine vor găsi liniște, înțelegere, confort și siguranță.

Poate că nu ne vom aminti peste ani ce telefon am avut la zece ani sau ce joc ne ținea ore întregi în fața ecranului. Dar ne vom aminti mirosul prăjiturii scoase din cuptor de bunica, semințele de dovleac coapte în serile de toamnă, apa rece scoasă din fântână, râsetele din curte și mâna aceea caldă care ne cuprindea fără să întrebe nimic. Adevărata moștenire pe care o lasă bunicii nu se măsoară în bani sau în case. Se măsoară în amintiri.

Iar dacă, într-o zi, nepoții mei vor spune „La bunica puteam să fiu eu însumi. Puteam să plâng, să râd, să greșesc și să mă întorc de fiecare dată fără teamă, pentru că brațele ei erau întotdeauna deschise.” atunci voi ști că mi-am împlinit cea mai frumoasă misiune a vieții.
Pentru că, uneori, un copil nu are nevoie de răspunsuri perfecte.
Are nevoie doar de un bunic sau de o bunică care să-i spună, printr-o îmbrățișare: „Sunt aici. Și orice s-ar întâmpla, nu ești singur.”

Adriana Csurka
Corespondență din Italia

Foto: reproducere după o lucrare de Elisabeta Péter Űtö (ulei pe pânză).

Pe 1 august 2026, cândva pe la orele apropiatei înserări, în centrul Sighetului, am prins în plină desfăşurare ediţia a treia a Festivalului Internaţional de Folclor „Mara”. Organizator a fost Centrul Cultural Sighet, care merită menţionat pentru implicare. Nu-i deloc uşoară organizarea unui asemenea eveniment.

Pentru un spectator dedicat muzicii populare, sau pentru unul  – cum am fost eu -, aflat în trecere pe-acolo şi rămas locului pentru frumuseţea spectacolului oferit, era imposibil să nu stai, să nu admiri şi să nu asculţi, să nu te bucuri de frumuseţea şi diversitatea costumelor populare purtate de artişti din Republica Moldova, Ucraina, din Timiş, Braşov, Caraş-Severin, Hunedoara, Sibiu, Olt, Bistriţa-Năsăud şi Maramureşul gazdă.

Mie mi-a atras atenţia ceva ce s-a desfăşurat lângă scenă. O horă făcută de invitaţi, o horă a bunei înţelegeri între oameni pentru care muzica populară, dansul popular înseamnă foarte mult. Cred că pentru mulţi (poate pentru toţi participanţii la festival) este chiar un mod de a trăi şi nu sunt sigur că-şi pot imagina viaţa fără aceste bucurii ale sufletului.

Am văzut lângă scenă o horă ad-hoc „a prieteniei, a costumelor populare şi a valorilor care ne unesc”, aşa cum scrie în afişul cu programul Festivalului.

Hora am imortalizat-o în câteva instantanee fotografice. Costume populare diferite, foarte frumos colorate, feţe zâmbitoare, poate începuturi de prietenii, poate consolidarea altora.

Am încercat să „văd” dincolo de paşii de dans şi mi-au apărut buna-înţelegere, bucuria de a fi în aceeaşi horă, jucată într-un loc frumos, pe care-l ştie – sau de care oricum a auzit – toată România.

Am văzut în hora ad-hoc de lângă mine o unire spirituală care nu putea să mă lase indiferent. Folclorul nostru e de aceeaşi vârstă cu poporul român. E ceva ce ne defineşte şi ne deosebeşte de alţii prin diversitatea jocurilor, cântecelor şi a costumelor populare atât de frumos şi de armonios colorate.

Da, hora văzută pe 1 august mi-a amintit de poezia „Nunta Zamfirei” de George Coşbuc:
„Trei paşi la stânga linişor/ Şi alţi trei paşi la dreapta lor;
Se prind de mâini şi se desprind,/ S-adună-n cerc şi iar se-ntind,
Şi bat pământul tropotind/ În tact uşor.”

O horă jucată liber, la marginea scenei, fără regie şi coregrafie. O învârtită ce m-a făcut să văd armonia socială, egalitatea participanţilor, bucuria de a fi împreună, sprijinul reciproc (niciun participant la horă nu era lăsat pe dinafară datorită dinamicii mişcării).

Am înţeles că putem fi uniţi dacă avem un ţel comun, o „greutate” de care trebuie să scăpăm, ori o bucurie care să fie a tuturor.
Când muzicanţii au tăcut, hora s-a „spart”. S-a dus armonia socială, bucuria jucătorilor de a fi împreună n-am mai simţit-o…

Eram din nou în România reală (şi actuală), aia în care unii vorbesc, alţii nu ascultă, unii fac şi alţii nu fac şi nici n-au de gând să facă.

Horia PICU

La Editura Valea Verde din Sighet a apărut cel de-al patrulea volum de poezie – „Dincolo de veghea Ofelei” – al autoarei Antonia Luiza DUBOVICI (editor – Ion Mariș, coperta după fotografii de Chris Sorendo, tipar – Aska Grafika).

Trei dintre cele patru volume au fost publicate la Editura Valea Verde.

Antonia Luiza DUBOVICI (născută Zavalic, la Sighet) locuiește de opt ani în Statele Unite ale Americii, având și cetățenia americană, dar se află în aceste zile în orașul natal pentru a-și lansa volumul recent apărut.
Lansarea volumului de poeme va avea loc vineri, 07 august 2026, la Galeria Vassiliev, la ora 14:00.

Salut, Sighet!