În fiecare an, Decembrie este expresia dăruirii, a așezării, a unui bine împărtășit. Sărbătoarea devine parte din viața noastră, cu tot ceea ce nu a reușit, pînă acum, să clădească anul sau cu tot ce nu s-a putut materializa în adunarea și desfacerea zilelor. Acum ne aducem aminte de ceilalți mai mult decît de obicei, ne aplecăm inima și sufletul spre a dărui, spre a fi. Ne înnoim prin haine și prin gesturi, ne acordăm sufletul la muzica unei deveniri lente, sacadate, înalte. Ne smerim înalțîndu-ne și ne înălțăm smerindu-ne. Ne facem mai altfel, mai deschiși, mai sensibili. Frigul de afară compensează cu o revărsare de căldură sufletească, pe care o trăim și o dăruim din plin celor din jur.

Ne facem bilanțuri, socoteli, critici, tragem concluzii, ne ancorăm în planuri, proiecte, propuneri, ne legăm de cuvinte și de idei, de promisiuni sau de speranțe pe care dorim să le vedem, în anul ce vine, puse sub zodia împlinirii. Ne îmbunăm pentru a deveni mai buni, ne învățăm pentru a fi mai învățați, ne legăm pentru a fi mai legați.

Lăsăm deoparte de ce-urile care ne-au măcinat gîndurile și rîndurile vieții, aruncăm peste bord balastul care ne inundă mult prea mult zborul sau ființarea, întindem aripi către cer și simțim, mai mult ca și pînă acum, mireasma de mister. Acoperim cu zăpada fulguranței noroiul și nuanțele de gri care ne dau, în restul zilelor, ternura…

Învățăm, zi de zi, să știm. Să acceptăm lumea așa cum este. Să fim. Și pentru aceasta, lui Decembrie, să-i mulțumim.

Mihai PĂTRAȘCU

Foto: Peter Lengyel

Arestați în august 1948 și întemnițați în închisoarea din Sighet (actualul Muzeu Memorial), tinerii maramureșeni din grupul de rezistență anticomunistă (majoritatea elevi la Liceul „Dragoș Vodă”) au fost mutați toți la venirea iernii în celula 74, de la etajul 2, o celulă mai mare cu 9 paturi, iar ei erau 18 (dormeau doi într-un pat). Frigul, alimentația insuficientă, restricțiile de tot felul și îngrijorarea pentru ce va urma nu au putut stinge bucuria tinerească de a fi toți împreună, într-o atmosferă de solidaritate și comuniune spirituală cultivată încă din libertate dar sudată enorm în anii de detenție. Amintirile lui Gheorghe Andreica sunt pline de farmec…

„Cu post, cu rugăciune, cu repetarea tuturor colindelor zile la rând, învăţând unul de la celălalt tot ce s-a uitat sau ce nu s-a ştiut deloc, am ajuns în seara de Crăciun. Puiu Andreica (cel mai mic din lot, 15 ani ) nu-şi putea imagina să treacă seara de Crăciun fără să plângă când îşi va aduce aminte de alte Ajunuri petrecute cu familia. Era şi normal să cugete astfel. El încă nu trecuse pragul copilăriei. Noi, ceilalţi, chiar dacă nu depăşisem cu mult hotarul – eram măcar cu ambele picioare pe acest prag şi pregătiţi a face pasul următor, spre bărbăţie.
Întreg programul închisorii a fost devansat (încă nu intrase în vigoare noul regulament, de tip comunist, care evident excludea orice sărbătoare religioasă). Cina s-a servit cu o oră mai devreme. Gardienii erau îmbrăcaţi în haine curate şi parfumaţi. Chiar şi moş Tivadar (un gardian mai în vârstă, din Rona de Jos) mirosea a busuioc şi măghiran – parfumul cel plăcut şi sănătos al ţăranilor din Maramureş. Arpacaşul primit la cină era mai gros ca de obicei.
Pe două paturi am aranjat puţină mâncare din pachetele de acasă (care la scurtă vreme au fost complet interzise), aşa cum am crezut noi că ar fi mai cu gust. Am aprins focul şi am aşteptat să iasă fumul. Dintr-o bucată de hârtie rătăcită prin pachete am tăiat 18 fâşii subţiri, care trebuiau să simbolizeze lumânările de pe pomul de Crăciun.
Cum a trecut „închiderea”, am aprins cu toţi aceste mici torţe, iar Nelu Dunca a dat tonul colindelor, începând cu „O, ce veste minunată”. Ne-am ridicat cu toţii în picioare şi am cântat în surdină. După ce am terminat de mâncat, am continuat cu toate colindele pe care le ştiam şi am evocat toate obiceiurile din Maramureş.
A fost o seară de înălţare sufletească cum până atunci nu mai trăisem. Ne miram cu toţii, şi mai ales Puiu Andreica, cât de sublimă a fost acea seară în care – după socoteala lui – ar fi trebuit să plângă.
Ne-am culcat târziu, după miezul nopţii, iar în loc de rugăciunea de seară am colindat „Nouă azi ne-a răsărit”… (Gheorghe Andreica, Cu ghiozdanul la închisoare)

În anii următori, ziua de Crăciun îi va găsi pe tinerii sigheteni la Pitești, Aiud, Gherla, Canal… în împărăția torturilor și a groazei, unde „înghețul se întinde pe suflet, pe oase, pe fier…” iar deținuții păreau niște „strigoi care colindă la geamuri opace…” (cum avea să spună mai tîrziu Aurel Vișovan). Prin comparație, Crăciunul de la Sighet din 1948, chiar petrecut în închisoare, li se părea retrospectiv ca un moment luminos,  de bucurie și speranță…

Emmanuel! Dominus nobiscum! Domnul e cu noi!

Preot prof. Marius Vișovan

În acest an, în patrimoniul Muzeului Maramureșan din Sighetu Marmației, Secția Istorie și Arheologie, a intrat un inel medieval descoperit la Vadul Izei, punctul Căitari, la marginea drumului de culme ce face legătura între Berbești și Șugău, în realitate vechiul drum al sării (la nici 2 km de locul descoperirii se află Feredeauăle), de către Alin Stan, membru al Asociației Pro Detecție Maramureș (Foto 1). El vine să întregească frumoasa colecție de 9 inele medievale din patrimoniul muzeului[1](4 achiziționate de la Giulești în deceniul 8 al al secolului trecut, și 5 descoperite de către membri Asociației Pro Detecție în pasul Hera, pe vechiul drum de legătură dintre localitățile Rona de Sus și Petrova). Piesa are numărul de inventar 26.466, este turnat din bronz, 6,5 g greutate, discul măsoară 18 mm și este într-o stare bună de conservare. Șatonul rotund, ușor înălțat față de verigă (Foto 1) este decorat cu un cerc incizat în care sunt dispuse trei seturi a câte două incizii paralele, un set ce împarte cercul în două jumătăți, iar celelalte de-a stânga și de-a dreapta aproape-n oglindă, respectiv cu patru sferturi de „pâinișoare” decorate cu 4 mici incizii de-a curmezișul lor, paralele și ele. Zona de întâlnire dintre șaton și verigă este decorată pe ambele părți cu câte trei incizii paralele, sub care sunt dispuse șase mici incizii paralele, tot așa, pe ambele părți.

Toate similitudinile din arealul transilvan indică o datare de secol XII-XIII (CRAIOVAN, 2019, 167-173). Inelele au jucat un rol important în universul lumii medievale, reprezentând una dintre cele mai răspândite și prestigioase tipuri de podoabă. Piesa noastră aparține inelelor cu șatonul supraînălțat, iar corpul este comun cu veriga inelului (ȚEICU, 2009, 43). Celelalte inele din colecția muzeului sunt podoabe modest lucrate cu un decor sumar format din linii incizate, motive geometrice ori asociate cu motive realizate prin impresiuni. Cele mai simple modele de inele erau purtate și utilizate de către clasa de mijloc sau de jos, lucru confirmat de numărul mare de piese descoperite în necropolele și așezările medievale. Din secolul al XIII-lea s-au păstrat în arealul transilvan inele ciocănite, cu placă, sigilii personale, verigi simple, torsionate, bătute, turnate, cele mai favorizate fiind cele cu șaton. Motivele decorative au avut rolul ambivalent de „instrument” de marcare a statutului în clipa în care șatonul conținea marcaje identitare, însă doar o parte a acestora a avut rosturi de a sigila documente (RUSU, 2019, 493). Există mai multe opinii cum că aceste inele sunt eclesiastice (C. I. POPA, 2012, 160), funerare, amulete, „vrăjite”, medicale, însă un lucru e clar: în secolul al XIV-lea, ele substituiau, imitau mesajele cu valoare heraldică. Inelele cu șaton decorat, fie turnate, fie gravate, erau apanajul categoriei inferioare a elitei, au ajuns ca-n secolul al XVI-lea să fie folosite și de către iobagi. Marea majoritate a modelelor se adresau ambelor sexe, putând fi folosite atât de femei, cât și de către bărbați.

Pentru zona Maramureșului, inele similare, publicate ca fiind sigilare, au fost descoperite în cadrului contextului funerar din jurul bisericii de piatră, aparținând romanicului, de la Giulești.  Pe baza cercetării arheologice întreprinse aici de către Radu Popa între anii 1966-1968 (POPA-ZDROBA, 1969, 270-282; POPA, 1969, 26 – 44), s-a putut conchide că cea mai veche biserică din piatră din Maramureș a cunoscut trei faze de construcție, astfel încât ea s-a mărit treptat până la forma în care și-a încetat existența la sfârșitul secolului al XIX-lea, în anul 1880, când a fost demontată (KACSÓ, 2011, 337 – 339) sau cândva după 1884, când materialul ei a fost refolosit la ridicarea noii biserici, sfințirea ei având loc în anul 1888 (BABOȘ, 2002, 274).

Monumentul a fost încadrat în categoria modestelor biserici-sală din etapa de sfârșit a romanicului, care se datează în Transilvania undeva la sfârșitul secolului al XIII-lea (Foto  2 – Reconstituirile propuse de A. Baboș). Datarea fazelor de construcție a monumentului este asigurată de inventarul mormintelor descoperite în interiorul și exteriorul bisericii, prima dintre ele fiind pusă în concordanță cu cei doi denari de argint emiși de regina Maria (1382 – 1387) și cu inelul-pecete din argint cu pelicanul care-și sfâșie pieptul pentru a-și hrăni puii, vechi simbol creștin. Totodată, au fost descoperite și cercetate (întregi sau parțial deranjate) 113 morminte (Foto 3 – Situația de plan). Inventarul funerar conținea 11 monede (sec. XIV – XVIII), 9 inele, din care 7 sigilare, considerată a fi „prima colecție unitară de inele-peceți” (Foto 4  – inele sigilare). Colecția unitară, admite Radu Popa ca fiind ipotetică, simbolul heraldic al capului de bour foarte schematizat, cu coarne arcuite, ochi mari și un bot alungit (Foto 4. b,c,d); și  două inele cu placă (șaton) poligonală cu reprezentarea Maramureșului, cuprins între munți (triunghiuril) și văi(incizille dintre triunghiuri). Evident că astăzi aceste interpretări sunt hazardate, dacă nu

depășite. Cel mai vechi și singurul, până astăzi!, este prevăzut cu inscripție (Foto 4.a ; 5 – inelul se află în patrimoniul Muzeului Județean de Istorie și Arheologie; foto: Zamfir Șomcutean). El a fost descoperit în regiunea bazinului unui schelet îngropat în colțul de sud-vest al navei, în M(ormântul) 35 de pe plan. Inelul are placa superioară din argint (de formă rotundă cu diametrul de 18 mm) gravată, în centru, cu o reprezentare a pelicanului care își sfâșie pieptul pentru a-și hrănii puii. Pe margine, între două linii concentrice, este gravată în semiunciala gotică, specifică sfârșitului de secol XIV, inscripția ＋J.M.IV.DO.AT. (ultima literă nefiind sigură).

Originea simbolului pelicanului a rămas un subiect de dezbateri și diverse interpretări, iar semnificațiile sale au fost influențate de o varietate de culturi și tradiții religioase. Atât în greaca veche (pelecan), cât și-n latină (pelikanus) înseamnă „străpuns”, reprezentând simbolul jertfei supreme și al dragostei paterne. Legenda ne relatează cum șarpele a intrat în cuib și a mușcat puii, iar pelicanul, pentru a-i salva, își sfâșie coșul pieptului, oferindu-le drept antidot, sânge proaspăt.

Simbolul pelicanului, așa cum este el cunoscut și utilizat azi în creștinism, poate fi urmărit până în perioada Antichității târzii, mai ales în scrierile Physiologus, o colecție de alegorii medievale, care au popularizat povestea pelicanului hrănindu-și puii cu sângele său. Versiunea cea mai cunoscută și răspândită a fost tradusă în latină în jurul secolului al IV-lea și a fost distribuită în Europa medievală.

Interpretarea pelicanului care-și hrănește puii cu sângele său a devenit asociată cu simbolismul creștin al sacrificiului lui Isus Cristos pentru omenire.   Pelicanul a devenit un subiect comun în arta și literatura medievală, reprezentând simbolul creștin al sacrificiului și compasiunii. Lucrările de artă și literatură ilustrează pelicanul ca pe un simbol al iubirii divine și al sacrificiului de sine. Icoana Pelicanului din Mănăstirea Sfânta Ecaterina din Egipt este unul dintre cele mai vechi exemple cunoscute de reprezentare a pelicanului în arta creștină. Acesta datează din secolul al VI-lea și ilustrează pelicanul hrănindu-și puii, reprezentând simbolic sacrificiul divin (BLUE, 2013, 109). Pelicanul, ca simbol al sacrificiului și al compasiunii,

este prezent în multe biserici din Europa, fiind adesea reprezentat în sculpturi, vitralii sau picturi murale: Catedrala Notre-Dame, Paris, Franța (vitralii și decorațiuni interioare din catedrală prezintă reprezentări ale pelicanului), Catedrala St. Vitus, Praga, Cehia (pelicanul este prezent în unele decorațiuni ale catedralei, simbolizând sângele lui Isus Cristos și sacrificiul său în tradiția creștină), Catedrala Lincoln, Lincolnshire, Marea Britanie (în interiorul catedralei, simbolul pelicanului poate fi găsit pe unele sculpturi și ornamente, reprezentând simbolistica creștină a sacrificiului și regenerării COPE, 2022, 87-89).

În Regatul Ungariei, acest simbol creștin începe să fie folosit începând cu secolul al XII-lea  (MAGYAR, 808; BIBLIAI JELKEPEK, 64). Îl întâlnim pe cheile de boltă, în vitralii și picturi murale, cahle de secol XVI, în caseta din holul biserici reformate din Baraolt (Foto 7), simbol heraldic în Secuime al familiei Donath (1710 – Foto 8; SZEKERES, 205,60), sau  la baza portalului sacristiei bisericii Sfântul Mihail din Cluj-Napoca (1532 – Foto 9, de ansamblu și detaliu).

În ceea ce privește interpretarea inscripției, Radu Popa a propus citirea J(udex) M(aramorosiensi) Iv(anca) Do(minus), cu trimitere la personajul Ioan din familia giuleștenilor, care a deținut demnitatea de jude al nobililor în anul 1426. Pentru un jude al nobililor pledează și Teofil Ivanciuc, dar nu Iv(aka), ci IV (patru roman), iar pentru DO și AT, Dominus/ Dobroslow/Dobritze și Ambroziu/Andrei/Adeodatus (IVANCIUC, 2019, 10-11). Însă nimeni nu a publicat amprenta pe care îl lasă inelul -pecete, sigilar (?) de la Giluești (Foto 8). Lansăm ipoteza că artizanul care a realizat inelul l-a imprimat corect. Adică a realizat simbolul pelicanului cu atâta acuratețe în negativ pentru a inscripționa greșit literele? Sau acceptăm varianta că nu este sigilar , doar de statut, celui de-al IV-lea jude al nobililor. Să fie recompensat slujitorul regal, sau urmașii lui, din Giulești pentru fidelitatea față de coroana maghiară cu un inel aparținând PA (rs) OC(cidentalis), cunoscut fiind faptul că Dragoș, fiul lui Gyula, este numit în diploma din 20 martie 1360 fidelis Olahi nostri de Maramarusio deoarece adusese anterior, la o dată greu de precizat, Moldova sub ascultare (PECICAN, 2010, 187)? Să aparțină unui preot? Oricum, dacă admitem că este unul sigilar și scris corect, atunci el s-ar citi † PA:OC.VI.N.L. Nu rămâne decât să-l și descifrăm. Istoria acestui inel spectaculos mai are răbdare. Sau, de ce nu, până la sfârșitul lunii decembrie, când se va desfășura Sesiunea de lucrări și comunicări științifice Peisajul cultural – abordări interdisciplinare, organizată în perioada 27-28 decembrie 2023 la Muzeul Maramureșan.

Bibliografie:

BABOȘ, 2002 – Alexandru Baboş, Baserica sa de pétra care n´are socia in giuru, în  Acta Musei Maramoresiensis, I, Sighetu Marmației,  2002, pp.267 – 288.

BLUE, 2013 – Debbie Blue, Consider the Birds: A Provocative Guide to Birds of the Bible, 2013, Abingdon Press

C.I. POPA, 2012 – Cristian Ioan Popa, Inelul de devoțiune de la Vinerea și problema inelelor Marianice medievale, în Apulum, XLIX, 2012, pp. 157 – 190.

COPE, 2022 – Gilbert Cope, Symbolism in the Bible and Church, 2022, Philosophical Library Open Road

CRAIOVAN, 2019 – Bogdan Alin Craiovan, Inele medievale cu și fără chaton descoperite pe teritoriul jud. Timiș, România, Patrimonium Banaticum,IX, 2019, p. 167 – 175.

KACSÓ, 2011 – Carol Kacsó, Repertoriul arheologic al județului Maramureș, vol.I, BiblMarmația, 3, Editura EUROTIP, Baia Mare, 2011, 628 p.

IVANCIUC, 2019 – Teofil Ivanciuc, Inscripții medievale maramureșene de secol XIV – XVI, în Revista Arhivei Maramureșene, nr. 12, 2019, pp. 7 – 28.

PECICAN, 2010 – Ovidiu Pecica, Letopisețul unguresc. O scriere istorică din Ungaria angevină, Editura Tribuna, Cluj-Napoca, 2010, 190p.

POPA-ZDROBA, 1969 – Radu Popa – Mircea Zdroba, Ctitoria cnezilor giuleșteni. Un nou monument românesc de piatră din Maramureș, în SCIV, tom 20, 1969, pp. 267 – 285.

POPA, 1969 – Radu Popa, Cnezatul Marei. Studii documentare și arheologice în Maramureșul istoric, Muzeul Județean Maramureș, Baia Mare, 1969, pp. 5 – 79.

RUSU, 2019 – Andrei Adrian Rusu, Castelul și spade. Cultura materială a elitelor din Transilvania în evul mediu târziu, Cluj – Napoca, 2019.

STILL, 2011 – Gertrude Grace Still, A Handbook of Symbols in Christian Art, 2011, Touchstone

SZEKERES, 2015 – Attila István Szekeres, Patrimoniul heraldic al județului Covasna, Editura Tinta, Arcuș, 2015.

ȚEICU, 2009 – Dumitru Țeicu, Arta minoră medievală din Banat, Timișoara, 2009, 239 p.

[1] Colecția de inele constituie obiectul unui studiu aflat în cercetare; acesta va fi prezentat la Sesiunea de comunicări științifice „Peisajul cultural – abordări interdisciplinare”.

Autor, prof. Marius VOINAGHI

Dacă nu ați participat la emoționantul Concert de colinde al Corului Bisericii Greco-Catolice „Cristos Regele Universului” din Sighetu Marmatiei, dirijor prof. Rodica Gheorghiu, care a avut loc Duminică, 17 Decembrie 2023, puteți viziona mai jos o parte din evenimentul religios – cultural care a avut loc în orașul nostru:

Foto & video: I. Mariș

Sâmbătăt, 16 decembrie 2023, ora 15.00, în Sala Festivă „Episcop Dr. Vasile Stan” a Centrului Cultural Pastoral Sfântul Iosif Mărturisitorul din Sighetu Marmației, a avut loc conferința susținută de domnul Mihail Neamțu… și lansarea de carte „Eros Logos Agape Dragostea în era Smartphone” (autor, Mihail Neamțu).

Cartea, o „apologie în favoarea normalității”, ne propune regăsirea dragostei în templul intimității secrete. În locul nudității facile, autorul cheamă la potențarea misterului, învăluind prezența Celuilalt prin gesturi tăcute, imagini schițate și povestiri întrerupte.

Conferința o puteți viziona în continuare:

Foto & video: dr. Sorin Markus

„Muzica unește oamenii, iar Crăciunul unește familia.” MA RA MU este format dintr-un colectiv de artiști, al căror proiect este inspirat de cântecele și poveștile din locul natal, Maramureș.

„Am colindat prin vârste, am înțeles semnificațiile și esența vechilor tradiții, iar acum, am șters de praf cutiuțele în care am adunat cele mai frumoase cântece pe care le-am auzit la părinți și bătrâni, pentru a le integra și a le reda într-o formă nouă, potrivită fiecăruia dintre noi.” (MA RA MU)

Proiectul a luat naștere în urmă cu trei ani, iar în ultimii doi ani, au lansat două EP-uri de colinde „Bun gând I” și „Bun gând II”, colecția „Feel The Earth Together” împreună cu Ma Ra Mi și single-ul „Cât îi Maramureșu”.

La finalul acestui an, noile colinde vor răsuna în eterul magic al sărbătorilor de iarnă, iar vocile colindătorilor de la MA RA MU, ne vor surprinde cu armonii celeste, căldură sufletească și bucuria renașterii.

Vă invităm să colindați împreună cu noi, pe data de 28 decembrie 2023, de la ora 19:00 la Școala Gimnazială cu Program Suplimentar de Muzică și Arte Plastice (sala „Monica Chifor”)!

La sfârșitul evenimentului vă așteptăm la o poveste în foaierul sălii de concerte.

Biletele se găsesc pe evticket.ro    dar și înainte de concert la Școala de Muzică.

MA RA MU

La începutul anilor ’60, deși o perioadă tulbure, cu exprimări spiritual – culturale supravegheate ideologic, se juca teatru la Sighet. Mai ales intelectualii își asigurau – probabil! – „hrana” culturală implicându-se în mișcarea artistică „de masă”.
În acei ani activa în orașul nostru… Cercul dramatic al Clubului Sindicatului lucrătorilor sanitari din Sighet.

În imaginea reprezentativă am expus informații (grafică) din presa vremii despre actorii amatori sigheteni care jucau cu pasiune… Caragiale. În piesa „O scrisoare pierdută” îi remarcăm în distribuție (în principalele roluri) pe Chindriș (Vișovan) Aurelia (profesoară la Școala medie Sighet), Molgrădeanu Ion (medic, Spitalul Unificat Sighet), Pop Dionisie (medic, Spitalul Unificat Sighet), Lică Florian (profesor, Școala generală Sighet – Cămara), Titircă Eracle (profesor, Școala nr. 1 Sighet), Ursu Ioan (medic, Spitalul Unificat Sighet).

O, tempora! O… Sighet!

Salut, Sighet!

Ce poate fi mai frumos în viața unui arheolog decât să-și vadă încununată munca de cercetare cu materializarea descoperirilor într-o expoziție temporară dintr-un muzeu. Iar dacă în echipa de cercetare are alături de el și speologi, cu atât mai mult. La un astfel de eveniment am asistat miercuri, 13 decembrie 2023, când a fost vernisată expoziția Sălnița – Custura Cetățelei. Vestigii medievale, la Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Maramureș, de către arheologul dr. Dan Pop, șeful Secției de Arheologie, și prof. dr. Alexandru Mureșan, Președintele  Clubului de Speologie Montana Baia Mare. Expoziția face parte dintr-un proiect mai amplu de cercetare pe care Muzeul Județean îl derulează; știm că luna trecută a fost deschisă publicului larg expoziția Fortificația romană de la Coștiui – Imaș.

Gazdele evenimentului au fixat geografic situl, au prezentat istoricul cercetărilor și artefactele medievale (pinteni cu rotiță – care oferă datarea materialelor sitului între a doua jumătate a secolului al XIII-lea și finele secolului al XIV-lea – , catarame, cuțite cu limbă la mâner, mânere de cuțit, dalte, piroane și cuie de potcoavă), cu mențiunea că artefactele preistorice (culturile arheologice Coțofeni, Suciu de Sus) vor fi prezentate cu altă ocazie. Astfel, Custura Cetățelei este situat în Defileul Lăpușului, la 15 km în aval de intrarea râului Lăpuș în defileu, după localitatea Răzoare și la 9 km în amonte de Cetatea Chioarului. Primele informații despre existența unei cetăți sau a unui zid de piatră în hotarul localității ne sunt oferite de Kádár Jósef, în 1903, în monografia comitatului Szolnok-Doboka. De asemenea, tot aici sunt menționate două peșteri (Peștera Gaura din Cetățeaua de la Vima Mică și Peștera Șura Dracului), pe care localnicii le asociază cu celebrul haiduc Pintea Viteazul.

Zidul de piatră a fost descoperit întâmplator, în primăvara anului 2013 de către Viorel Coroian și Leon Lazăr de la Asociația Cheile Lăpușului. Perieghezele arheologice întreprinse de dr.Carol Kacsó (2013) și dr. Marius Ardeleanu (2018) au evidențiat că traseul zidului de piatră este vizibil pe o lungime de aproximativ 100 m, iar la construcția lui s-au folosit pietre fasonate legate între ele cu mortar. Săpăturile arheologice din anii 2019 și 2020 au urmărit documentarea zidului de piatră, lungimea lui și modul de construcție. Potrivit datelor obținute, specialiștii consideră că zidul a avut un rol de sprijin pentru platforma aflată deasupra lui, un avanpost în amonte de Cetatea Chioarului, având rolul de a controla traficul de persoane sau bunuri.

La final, curatorul expoziției a ținut să-i menționeze, în special pentru elevii Colegiului de Arte prezenți la eveniment, pe participanții la săpături: Marius Ardeleanu, Dan Pop, Dragoș Conțiu, Adrian Mărcuț (2019) și Marius Ardeleanu, Sorana Mișca, Dan Pop, Vlad Murgu și Teodor Taloș (Universitatea „Babeș-Bolyai” Cluj-Napoca), Vasile Papuc (Asociația Detecție Nord Maramureș), Dragoș Conțiu, Adrian Mărcuț (cercetători independenți), Vlad Roman (ghid montan), dar și să mulțumească membrilor Clubului de Speologie Montana Baia Mare (Traian Minghiraș, Tudor Tămaș, Maria Tămaș, Mara Tămaș, Mureșan Alexandru, Ramona Mureșan, Andrei Mureșan, Pandi Tamaș, Rist Iosif, Mihai Moisei, Pop Octavian, Mircea Rațiu (2020). Iar cercetarea arheologică dublată de cea speologică nu se oprește aici. Urmează să fie explorată anul viitor Cetatea! Invitația de a participa la săpături rămâne valabilă.

Foto 1: localizarea sitului arheologic
Foto 2: imagini din timpul campaniei de cercetare
Foto 3: artefacte descoperite la Sălnița
Foto 4: ceramică medievală

Bibliografie:

Marius Ardeleanu, Dragoș Conțiu, Dan Pop, Noi descoperiri arheologice în Țara Chioarului. Cercetările din anul 2019 de la Sălnița – Custura Cetățele, în Vatra Chioreană, Revista Țării Chioarului, nr. 13, XIV, 2019, Copalnic-Mănăștur, pp. 5-12.

Carol Kacsó, Traian Minghiraș, Alexandru Mureșan, Ioan Pop, Zamfir Șomcutean, Zidul de piatră de la Sălnița – Custura Cetățelei, în Revista Bistriței, XXVII, 2013, pp.104-118.

Carol Kacsó, Repertoriul arheologic al județului Maramureș, vol.I, BiblMarmația, 3, Editura EUROTIP, Baia Mare, 2011, 628 p.

Autor, prof. Marius VOINAGHI

Puțini oameni se pot lăuda cu atâtea eforturi și inițiative, puse în slujba ridicării neamului românesc, ca familia Ion și Ileana Botoș din localitatea românească Apșa de Jos din Ucraina. Această atitudine se manifestă în cele mai diverse moduri: de la primirea oaspeților care le trec pragul, până la organizarea unui muzeu al românilor din Transcarpatia, deschis permanent tuturor celor care doresc să-l viziteze, sau organizarea unor simpozioane, sesiuni științifice cu invitați de marcă din toate ținuturile românești, publicarea unui ziar românesc Apșa, cu sprijinul material și al unor instituții românești, organizarea unor excursii în România cu etnici români care au prilejul să cunoască patria mamă și în fine, publicarea unor cărți, în general de istorie a românilor din Transcarpatia, culminând, iată, cu acest volum de documente, intitulat atât de sugestiv Românii din dreapta Tisei (Maramureșul istoric, Transcarpatia, Ucraina). Documente, care are ca fir roșu dorința acestor români din dreapta Tisei de a fi recunoscuți drept membri ai marii familii românești, dorință care nici astăzi nu este îndeplinită în întregime, lor fiindu-le contestat dreptul de a fi recunoscuți ca foști cetățeni ai României Mari, deși între anii 1918-1921 au făcut parte din ea, consemnează istoricul dr. Viorel Ciubotă, în Cuvântul-înainte al lucrării semnate de Ion și Ileana Botoș, lansate marți, 12 decembrie 2023, la Biblioteca Județeană „Petre Dulfu” din Baia Mare.

Moderatorul evenimentului a fost dr. Teodor Ardelean, care a vorbit despre Maramureș ca cel mai fascinant loc de pe pământ prin datumul dat și deschiderile permise de ferestrele istoriei, în evocarea românilor uitați. În această „zi de sărbătoare”, conf. univ. dr. Ștefan Vișovan reiterează o parte din ceea ce în volum se regăsește în textul „Documentele memoriei – cunoașterea și asumare a propriului trecut”, respectiv incapacitatea statului român de a reda românilor din dreapta Tisei dreptul de a fi români, eforturile, strădaniile întreprinse de Găvrilă Iuga de Săliște de a readuce întreg Maramureșul la regatul României, corespondența acad. Mihai Pop aflat la studii, de o inestimabilă valoare culturală, istorică și lingvistică, frontul comun făcut de profesorii de la Liceul „Dragoș Vodă” și Liceul „Domnița Ileana” din Sighet împotriva regimului Odoviciuc, cele legate de colectivizarea forțată, dar și cele de dată recentă, de după căderea Uniunii Sovietice.

Conf. univ. dr. Gheorghe Mihai Bârlea, Cetățean de Onoare al localității Apșa de Jos, rememorează, în alocuțiunea Domniei Sale, redobândirea conștiinței celor 50.000 de români din dreapta Tisei și, totodată, a bucuriei acestora la românismul din stânga acestuia. Și, nu în ultimul rând, la finalul acestei ediții-eveniment, lect. univ. dr. Ilie Gherheș scoate în evidență monumentele de limbă adevărată, suferința și sacrificiul din cântecul doamnei Botoș, toate gâtuite de râul Tisa.

Acest eveniment editorial confirmă de fapt, în memorialistica românească a veacului XX, câtă dreptate a avut țăranul din Apșa de Mijloc, Mihai Dan al lui Ileș [al] lui Dumnezeu, astfel că, în loc de încheiere, odată cu invitația la reflecție, invoc aici un fragment din Postfața semnată de prof. univ. dr. Mihai D. Drecin: suntem în fața unui volum de documente (286 documente și 240 pagini tipărite) având ca temă istoria românilor din dreapta Tisei a Maramureșului Istoric, Transcarpatia – Ucraina de astăzi. Ele acoperă evenimente derulate pe parcursul a peste o sută de ani (1914-2023), perioadă foarte frământată din istoria zonei, în care românii din comunele rămase în 1920-1921 în afara României Mari au suportat nu mai puțin de patru regimuri politice străine asupritoare. Deznaționalizarea lor a fost obiectivul, atât al statului cehoslovac, cât și al ocupației maghiare, apoi al statului sovietic, astăzi al Ucrainei independente.

Autor, prof. Marius VOINAGHI

„Vinee!”
– Alo! Aș dori două pizza, vă rog!
– Desigur, de îndată. Cum vă numiți? Pe ce stradă?
– …
– Nu vă supărați, ce stradă ați zis? Kolălniceanu sau Kogălniceanu? …Aha, cu „gî”! Am înțeles, am notat, vă trimitem.

Meniul zilei
„Sută de Angeli și Cocă Coala!”

Alertă
„…Ori să fie omorâtu-o?!”

Compliment
La frizerie, un domn își așteaptă consoarta venită pentru un tuns scurt. Frizerul îi tunde părul creț, schimbă rețete cu ea. La urmă, soțul se ridică să plătească tunsoarea cucoanei. Văzând-o în treacăt, se luminează: „Ki tudja, mennyit kell fizetnem… Mit fiatalítottál!” Îi dăm cu toții dreptate. Ea, bineînțeles, roșește.

Edu.ro…
Niște pici de la ciclul primar strigă după colege: „Ce mai faceți, cochetelor?” Sunt bulgăriți dur. Așa că strigă după niște liceene: „Te fac un Bemve?”. Indiferență…
Tare mă rog să ningă mai mult. Săniuș, ghețuș, bulgăreală generală. Să intre toți îngerașii la loc, în prunci. Că-s plini de drăcușori puișorii…

Așteptând la doctori
* „…Doamne-feri, că ș-asară ce accident o fost la noi…, i-o luat capu’ de la loc la un băiet… Ba, la amândoi le-o sărit capu…, Ba, numa’ la unu…,în ocol numa’ crieri o fo’ pă jos… Dacă vrei, îți arăt poza.”
* „Eu pun sare în păsătic… Ba eu îl mai fierb o dată.”
* „Ioai de mine, îi tr’i juma’te, până la 8 nu scap eu…Îi greu de stat p-aicea…”
* „Alo, tu! Amu-am intrat în Poli!”

Obscure
* Noiembrie de Noiembrie. După ploaie. La case picuri presto, sincopat. Un bătrân aleargă lent prin parc. Râul umflat.
* Au dispărut cafenelele mici de altădată. Cu tabureți și mescioare incomode, în culoarea lemnului – foială, fum, taifas avântat. Un spațiu plin, animat, umplând golul din oricine.
* O liceană vine de la școală spre casă cercetând trotuarul, cu pași lenți, împovărați.

Marin SLUJERU

În perioada 07 decembrie 2023 – 15 decembrie 2023, Comunitatea Evreilor din Sighet dar și din întreaga lume celebrează Chanukkah/ Hanukkah/ Hanuka 5784 (2023), Sărbătoarea Luminilor.

Hanukkah (în ebraică înseamnă „dedicare”), este de fapt un Festival al Luminilor și comemorează victoria macabeilor asupra armatei greco-siriene, miracolul ulterior de rededicare a Templului Sfânt din Ierusalim și de a-i restaura „menora” sau lampa. Prin miracolul de la Hanukkah ni se relatează că, în acea luptă din sec. II î. Hr., a fost găsit un singur recipient cu ulei, suficient pentru a menține flacăra lămpii Templului doar pentru o zi și, totuși, lumina a ținut opt zile.

Sfeșnicul Hanukiyá este cel mai cunoscut și important simbol al acestei sărbători. Aprinderea acestor lumânări ajută oamenii să își aducă aminte de cele întâmplate și de victoria strămoșilor lor. Sfeșnicul obișnuit al evreilor (denumit menoră) are șapte brațe. Cel dedicat pentru Hanuka are însă nouă brațe și este numit Hanukiyá. În trecut, acesta era denumit simplu menoră de Hanuka, dar în secolul XIX i s-a dedicat un nume separat. Hanukiyá are nouă suporturi pentru lumânări: în prima zi este aprinsă o lumânare, în a doua, două lumânări și așa mai departe, astfel încât, în ultima seară să fie aprinse toate cele opt lumânări. A noua lumânare este cea folosită pentru aprinderea celorlalte.

În a 4-a seară de Chanukkah, Comunitatea Evreilor din Sighet a avut un oaspete foarte important: Prim Rabinul României, Rafael SHAFFER.

Foto & Video, dr. Sorin MARKUS

nu sunt pierdută

nu sunt pierdută pentru că știu unde sunt
imaginându-mi oameni fără chip
într-un oraș ascuns
într-o cameră grea de umbre
desenându-și unii altora ochii nasul gura urechile
cuvintele

spre ultimul apeduct al verii

vara am acest sentiment inexplicabil să mă întorc la livada
mea de fantome în gura soarelui pe valea sălciilor locul de
naștere al ochilor mei ochii sunt cheia asemănării cu toate
din jur pomii și ierburile și vietăți mișunând neîntrerupt
vă spun toată copilăria am trăit un film mut cu mimica
dezacordată
mă pregăteam să țin de imagini să întind lujeri spre alte
vremi vorbeam puțin să nu risipesc cuvinte
alergam atât cât să uit că trece amiaza și umbrele își
faceau loc în jur peste tot uneori o urmăream pe bunica
(și ochii mi se umpleau de ea) spoind casa cu lut mieriu pe care
îl căra cu găleata dintr-o ascunzătoare aflată la buza
livezii mele de fantome și ele brusc luau ființă pe peretele
casei de-ndată ce era spoit asta făcea să fie spectaculară
acea locuire cu livadă de fantome cuminți
îmi văd viața alergând mereu acolo

fantomele se coceau bine până mă întorceam la oraș
și-mi curățam sandalele de noroiul albastru
mai mult nu am decât am avut așa că înot în lanuri de clipe
arunc cununi de sânzâiene pe acoperișul lumii
mă prefac că nu mă întreb unde a plecat acel timp
în unele dimineți ca aceasta
când sunt doar jumătate aici

păsările ciuguleau cerul de afară și din casă

în fiecare an haite de animale
au fugit din livada hipnotică în fiecare an după aceea am văzut
ferestrele deformându-se și crăpându-se
casa micșorându-se păsările ciuguleau cerul de afară și din casă
soarele cădea ca un măr copt peste acel pământ al nimănui
umbre lungi ieșeau din livadă prin tot universul meu
și se țineau de mâinile propriilor oase apoi se
aprindeau într-un foc nearzător
cenușa se împrăștia până la marginea ploii

oh dacă aș putea aș desface placa asta cusută
peste gura mea să vorbesc cu voi așa cum vorbeam
fantomelor
memoria perforează corpul în mai multe locuri
din interiorul cărții mă pot uita la carnea fragedă a inocenței
ca într-o operă incompletă

mi-a crescut numărul la pantofi și hainele au câteva numere
în plus nu voi ațâța niciodată un orizont care știe să mă
vadă dar urăsc temperatura la care se aprinde hârtia

cad peste mine secunde noi

la câțiva ani după poemul
despre câinele fictiv cum stătea el în genunchi
pe gheața neagră mă întreb
dacă nu închizi ușa unei poezii
cum poți dormi
cineva oricine
ar putea privi înăuntru
cineva fără pleoape

măsor teancul de foi/ sprâncene arcuite

totul e vedere în capul minții
fictivul naște realul sau ce va fi
fața mea e în altă parte
nu-mi imaginez nicio pantomimă
nicio asemănare cu tot trecutul în viitor
când mi-am văzut propriul nume scris de mână
am închis cartea
noaptea cade și cade frunza ideii
peste linie peste linie mai jos

linia mai multe linii

nu sunt tăieturi lipsite de dramatism
toate liniile pornesc dintr-un punct accentuat
ascuțit gri iscând un tunet al ultimului gând

mintea recunoaște formele
până la somn
după care nimeni nu știe
ce se întâmplă
minutarul gonește în jurul orelor
nu este ceasul tău bătând într-o gaură de aer
în mijlocul unei camere
când ne uităm unul la celălalt
înțeleg că timpul e puterea

aș vrea să mă simt în mine
și nu trecând de mine. linie și punct
liniile peste care am trecut

am trimis o jumătate din mine afară
picioarele mi s-au dezlegat apoi ochii
căutând un răspuns la tăcere
aș putea spune că n-a trecut nicio oră de când am început
căutarea și tăcerea a și făcut pui moi
jur că mă pot vedea în interiorul burții sale

(selecție din volumul „nu m-ai scos din coasta ta/  non mi hai tirato dalla tua costola”, Editura Grinta, 2023 )

Nota redacției: Volumul doamnei Rodica Brad Păuna, „nu m-ai scos din coasta ta/  non mi hai tirato dalla tua costola”, a fost distins cu Premiul Editurii Valea Verde la ediția din acest an a Festivalului Internațional de Poezie de la Sighet.

O instituție care se respectă este foarte atentă la acest aspect deosebit de important pentru mesajul transmis către „masele” impropriu numite „societate”.

Avem destule exemple cînd omul de la conducere, numit „șeful”, se comportă ca un „jupîn”! Iese la t.v., în prime time și cuvîntează! Nu trec 24 de ore că și apare „trimisul”, tot la ore de maximă audiență. Ca să „decodeze” spusele „prostului”, cum ar veni… Vrea să „dreagă busuiocul” ofilit de guristul îngîmfat! Ne explică, extrem de neconvingător, cum că „noi n-am înțeles bine, de proști ce sîntem și de ranchiunoși patentați din tată-n fiu, fir-ați ai  dracului de cîrcotași”! Evident, nu folosește aceste cuvinte. Dar scrîșnește din dinți de le sare smalțul prin ecran pînă în camera în care privitorul stă gură-cască, sorbind spusele unui „povestariu” mai abitir decît se sorbea odinioară „Milcovul”, trecut în uitare de „Jack Daniels”, un venetic sosit cu țîfne de peste ocean. De fapt „un coțcar al timpurilor noi”! Care, văzînd că-i merge, o ține langa. Nimeni  nu-l pune la punct pe gurist. Și chiar dacă îndrăznește vreunul s-o facă, el are obrazul atît de tăbăcit încît tovalul crapă de invidie că a scăpătat văzînd obrazul de parvenit întrecîndu-l în nesimțire.
Așa cum apărea Vasilovici, avînd mereu spasme de vomă în timp ce „decoda” spusele unui Manole (altul decît cel cu Ana, dar mai aproape de Caiafa, după cum se zice…)

Jandarmeria Română a băgat la cap cum stă treaba, nedorind (ÎNCĂ!) un eșec prin repetarea acestei greșeli abominabile…

Cercetătorii englezi au găsit răspunsul ȘI la această problemă, nerezolvată pînă în  prezent. Pentru a corespunde postului, purtătoarea de cuvînt trebuie să posede o pereche de buze de vis și/ sau un sutien „generos”, purtat sau nu pe sub uniformă. Ambele dotări însemnînd o calificare ireproșabilă. Evident, riguroși de felul lor, cercetătorii englezi au motivat totul astfel:
1. Buzele frumoase conferă calitate și claritate deosebite în exprimare pentru ascultătorii fascinați, care le „sorb cuvintele de pe buze” datorită unei voci inducînd o senzație de acută „catifelație”, ca de „bumbac” mătăsos mîngîiat ușor în hala de reproducere a materialului care să-i ateste calitatea de neuitat…
2. Sutien generos, dovadă a plămînilor bine dezvoltați, asigurînd receptarea clară a mesajului. Fără a clipi, ascultătorii înțeleg instantaneu ce și cum…

Atenți la tote detaliile, cercetătorii englezi, riguroși și scrupuloși cum îi știm, au extins cercetările constatînd că, în locurile prevăzute cu astfel de purtătoare de cuvînt, șefii sînt mult mai relaxați la plecarea acasă, fiind mult mai amabili cu subalternii.

Tot ce ai de făcut ca „purtătoare” este să te scoli dimineața devreme pentru a ajunge la timp la „punctul de lucru”. Altfel, grăbită fiind, riști să pui în poșetuța de firmă avînd preț prohibitiv, niște pliculețe de „pudră” care, din cauza culorii lor, pot fi lesne confundate cu niște „prafuri pentru mama-mare”!… Așa încît cafeaua dă ochii peste capul cu care s-a izbit de toți pereții care au urechi!….
Cum un necaz nu vine singur niciodată, mai poți fi oprită în trafic la un control de rutină bine pus la punct dar efectuat cu totul „întîmplător”…
Cît de „întîmplător” afli doar atunci cînd, pe postul tău, rămas liber, a aterizat (cum a fost și în cazul tău!) o nouă „purtătoare de cuvînt”.
Una mai tînără, cu buze frumoase, plus sutien avînd cupa ceva mai generoasă decît o aveai tu.

(Că așa cere postul… Purtători de „vorbe de cl(o)acă)”, cum le este felul, șefii vor tăcea chitic, avînd glota blocată de emoție, nemaicuvîntînd către gloata rămasă gură-cască…)

Nicolae Rădoi

Foto: M. Y