Doar la C.N. „Dragoș Vodă” – Un spectacol unic, o experienţă formidabilă! (autor, Crina Voinaghi)

Miercuri, 7 iunie 2017, am avut plăcerea să-i avem ca invitaţi la Colegiul Naţional „Dragoş Vodă” pe Nathalie Roques (marionetistă) şi René Delcourt (decorator), amândoi făcând parte din trupa Jabron Rouge din Drôme, Franţa. Spectacolul la care am asistat cu uimire şi încântare se numeşte „Le Rouge et le Vert”, o extraordinară reprezentaţie cu marionete confecţionate de însăşi marionetista Nathalie Roques, tot ea fiind şi cea care a scris scenariul, într-un decor de basm realizat de către René Delcourt.

La cele două reprezentaţii, una de la ora 10:00 şi cealaltă de la 13:00, au participat în jur de 200 de elevi, atât din Colegiul Naţional „Dragoş Vodă” cât şi de la Şcoala „Mihaly de Apşa”, Liceul Pedagogic „Regele Ferdinand”, Liceul Tehnologic Forestier şi Liceul Tehnologic Marmaţia. Cu mic cu mare ne-am încântat de decorul de o minuţiozitate impresionantă şi de marionetele micuţe care prindeau atât de bine viaţă în mâinile pricepute ale marionetistei. La sfârşitul spectacolului, Nathalie Roques a avut bunăvoinţa de a răspunde unor întrebări tehnice venite din rândul spectatorilor curioşi care şi-au verificat totodată şi cunoştinţele de comunicare în limba franceză.

Experienţa a fost unică, mai ales că marionetele vorbeau într-o limbă străină. Cu toţii ne-am adus aminte de momentele în care am mers cu clasa la teatru de păpuşi sau când priveam plini de uimire păpuşarii ce mânuiau cu dexteritate micuţele jucării transformate în mâinile lor în personaje de poveste. Ne-am adus aminte de copilărie, de inocenţă şi drăgălăşenie.

Le mulţumim lui Nathalie şi lui René pentru momentele extraordinare pe care le-am trăit astăzi şi îi aşteptăm oricând să reînnoiască aventura la Sighetu Marmaţiei!

Crina Voinaghi




„Uneori aud toți crinii cum țipă pe câmp…” (autor, Ion Mariș)

Corectați-mă, dacă zic ceva greșit!…
Au trecut foarte mulți ani de la ororile celui de-al doilea război mondial și, din păcate, oamenii au început să uite ticăloșiile, tragediile, Holocaustul. Azi uitarea favorizează reaprinderea conflictelor vechi, extremismul prinde aripi în Europa și aiurea, orgoliile unor efemeri conducători alimentează agresivitatea din mulți semeni de-ai noștri. Noi mai putem visa, chiar nu-i rău la noi în țară, să stăm liniștiți, e pace și-o pâine (cum o fi ea!), etern o vom mânca!

Corectați-mă, dacă zic ceva greșit!…
Am fost spectatori – plăcut impresionați – la o piesă de teatru construită pe una din multele tragedii pe care le-a devoalat războiul, chipul hidos al deportării a fost altfel „fotografiat” de evreul de origine maghiară George Tabori, care a încercat să nu ne împingă unilateral spre ură. Jocul a fost transferat într-o lume budapestană apatică, dar care-și exersa „neutralitatea”, în speranța că individul – umbră, individul – plantă este intangibil. N-am simțit presiune, n-am simțit încrâncenare, viața a fost disecată în câteva ipostaze… umane, personajele se mișcau firesc, vorbind – trăind lucruri grave.

Corectați-mă, dacă zic ceva greșit!...
Războiul s-a insinuat pe/prin tăcere.

Corectați-mă, dacă zic ceva greșit!…
Poți fi uman, într-o agitație tragică? Poți să te gândești la vecinul tău arian, imaginându-ți-l prieten, fără a discrimina, fără a-l bănui de duplicitate? Poți uita, poți levita spre un trecut mult estompat de trăile pozitive din viața fiecăruia.

Corectați-mă, dacă zic ceva greșit!…
Mama și fiul scormonesc în detalii („Dumnezeu se ascunde în detalii”) și-și reconstruiesc lumea/ lumile paralele pe care le-au parcurs împreună. Curajoasa mamă (cu multă sinceritate și frumusețe interpretată de Ioana Dragoș Gajdó) are forța și simplitatea să creadă în viața curată, dreaptă, rânduită fără… surprize majore.

Corectați-mă, dacă zic ceva greșit!…
Da, marea degradare, marea înjosire este… “fascismul omului mărunt”, fascismul/ extremismul ce zace-n fiecare dintre noi într-o stare latentă. Pericolul vine de la omul ordinar, omul fără principii, omul îmbuibat cu… simțul datoriei.

Corectați-mă, dacă zic ceva greșit!…
Îmbinarea între actorii profesioniști (Ioana Dragoș Gajdo și George Sfetcu) și cei amatori (Luminița Colopelnic, Ioan Dorel Todea, Florin Dragoste și Mihai Petrețchi) a fost foarte interesantă, regizorul piesei montate la Sighet, canadianca Jennifer Herszman Căpraru a conectat emoțional publicul cu personajele prin intermediul muzicii… noastre. Totul era mai viu parcă și tragedia, așa cum a văzut-o autorul, a căpătat accente mai grave. Din sală, aproape de public, fondul muzical (melodii maramureșenești) puncta dramatismul exact atât cât să ne înfioare și să ne facă să nu uităm!

Corectați-mă, dacă zic ceva greșit!…
Și Sighetul a pierdut o comunitate evreiască importantă, decimată de compromisurile marilor puteri din acele vremuri, amplificată poate de lipsa de atitudine a celorlalți, a prietenilor sinceri, a vecinilor nemanipulați, a omului simplu… pasiv.

Corectați-mă, dacă zic ceva greșit!…
„…uneori aud toți crinii cum țipă pe câmp…”
Și EI mor!

Ion Mariș




Azi, să ne gândim puțin și la… PIŞTA! (autor, Ion Mariș)

Azi ar fi împlinit 59 de ani. O vârstă la care Pișta – Ştefan – Alexandru BALÁZS, prietenul meu, sculptorul sighetean mereu pus pe glume, dur într-un mod copilăros, cu multă credință în artă și-n Unicul Creator, ar fi trebuit să lucreze. Avea numeroase proiecte și toate dedicate prietenilor, artiștilor, copiilor săraci. Poate că unii l-au uitat, poate că nici noi, prietenii lui, n-am făcut mai nimic pentru a-i păstra nestinsă “urma”, poate că nici nu contează ce rămâne după noi, contează mult mai mult ce a făcut în timpul vieții, în anii pe care i-a trăit, bucurându-i – fără orgolii stupide – pe ceilalți.

Pișta a fost omul – suflet, omul care nu a încetat să creadă că se pot dărâma munții. Am făcut, în timpul vieții lui câteva pariuri și pe toate le-a câștigat. Un pariu a fost și munca la finalizarea monumentului “Nenăscut, Neauzit, Nedorit”, amplasat în curtea Spitalului Municipal Sighet, pe care, în anul 2000, eu am considerat că nu-l va termina la momentul fixat. Dar Pișta, cu eforturi incredibile, într-o perioadă relativ scurtă, l-a finalizat. Pentru lucrarea respectivă, Pișta mi-a arătat cu mândrie, în momentul primirii, scrisoarea prin care era felicitat de Papa Ioan Paul al II – lea. Pișta era catolic, dar a făcut diverse lucrări și monumente pentru frații lui, așa cum îi considera, ortodocși și greco – catolici.

N-a primit pe pământ răsplata cuvenită, nici nu și-a dorit-o, deși uneori se revolta vocal, fiind răscolit și întristat de nedreptățile și ticăloșiile lumii pe care o… iubea. A avut mulți prieteni și, deși condiția lui materială era modestă, a dăruit la maxim, din puținul pe care-l avea.

S-a despărțit de viața pământeană tot în luna iunie, în 14 iunie 2014 dar, din păcate, uitarea cuprinde numele lui. Sunt convins că lui Pișta nu-i pasă, el ne binecuvîntează – cu umorul lui de artist “dur” – din nesfârșitele înălțimi!

Azi, prieteni, haideți să ne facem un pic de timp și să ne gândim la sculptorul Pișta Balazs!… Se va bucura!…

Autor (text & foto), Ion Mariş




Sighet – Moara de sare

Moara de sare fusese ridicată în zona numită Cămara Sighet, lângă calea ferată. Hornul morii, înalt şi impunător, putea fi remarcat de la distanţă.

Clădirea din imagine, o construcţie specifică anilor 1900, construită din cărămidă roşie decorativă, găzduia birourile morii.

O particularitate deosebită reprezintă modul în care a fost demolat hornul. În partea de jos, cărămizile au fost înlocuite cu lemn, căruia i s-a dat foc, hornul înclinându-se spre râul Tisa, ceea ce a produs frângerea acestuia în două jumătăţi egale, partea de sus prăbuşindu-se vertical.

Şeful fabricii a fost Fenyvesi Vécsey Artur, fratele baronesei Groedel Melania.

Sarea adusă la moară provenea din minele de la Ocna Şugatag, Coştiui şi Ocna Slatina, pentru transportul ei construindu-se calea ferata îngustă.

(Imaginea grafică și text Pal Robert Zolopcsuk, din volumul „Sighetul Marmației”, Editura Valea Verde, 2012)




Sighetul talentaților: Ionela Teleptean merită aprecierea noastră!

Întotdeauna i-am admirat pe scriitori și artiști care doar prin cuvinte sau culori îți pun o lume întreagă la picioare. I-am admirat la fel de mult pe oamenii simpli care, din nimicuri, fac obiecte utile sau decorative. În toate aceste cazuri, dincolo de talent, voința se împletește cu multă muncă și migală până la produsul finit.

Câte lucruri ați putea face din hârtie, scotch și țintă de pescuit? Puteți lua și câteva ace de dimensiuni mari. Dar dacă adăugați un fermoar și un lanț vă iese o poșetă drăguță? E ceea ce face o elevă de cincisprezece ani în timpul ei liber. Nu e un moft, nu e o pasiune trecătoare, de doi ani realizează și vinde poșete handmade de toate culorile și dimensiunile. Deși la început toți o descurajau și îi ofereau alternativa barurilor și a petrecerii timpului liber într-un mod mai plăcut pentru vârsta ei, Ionela Teleptean s-a încăpățânat să înfrunte ore întregi împunsăturile acelor nemiloase. Dacă pentru prima poșetă a lucrat două săptămâni, acum o realizează în câteva ore. A prins gustul de la o vecină care, văzând că se descurcă bine, nu a mai învățat-o finalul: aplicarea fermoarului. Își amintește zâmbind cum a cusut greșit fermoarul, poșeta luând forma unui romb, în locul dreptunghiului dorit.

Cele câteva sute de bucățele de material se întâlnesc ca într-un puzzle, nu oricum, fiecare având locul ei. Dacă una e cusută neatent, nu se obține forma dorită sau, și mai rău, poate să se desprindă. Întrebarea pe care o primește cel mai des e: „Nu te-ai plictisit să tot faci poșete?” Mi-a plăcut mult răspunsul Ionelei: „Eu nu fac poșete din obligație, ci din plăcere. Fiecare rezultat e pentru mine o mare satisfacție, iar dacă o clientă pleacă mulțumită, eu mi-am atins scopul.” Așa e: când faci ce îți place, când investești în acel lucru, nu ai cum să te plictisești. Fiecare poșetă e un exercițiu pentru următoarea care va fi și mai frumoasă. Dacă lași o parte din sufletul tău acolo, nu are cum să nu îți placă ce vezi.

Ionela e unul dintre copiii noștri harnici și talentați care merită aprecierea noastră. E unul care iese din mulțime și face lucrurile într-un mod diferit. Multe tinere se bucură de roadele muncii ei, cumpărând poșete din magazinul Mistique din Sighet sau de pe pagina ei personală de Facebook.

Autor, Luminița Colopelnic




Locale (X) – autor, Marin Slujeru

CUNOAŞTERE DE SIGHET
Pomeneşti numele vreunui concetăţean, sau numai te gândești la el, şi-l vezi de-îndată pe stradă. Oraşu-i ticsit de oameni care se cunosc. Trec unul pe lângă altul zâmbind, doldora de ştiinţa despre celălat – se salută tacit. La Sighet se zâmbeşte ştiinţific.

AUREOLĂ
Sighet, seară de vară, strada „Eminescu”. Tineri de mână se strecoară cu umbrele spre Grădina Morii. În memoria lor, mai presus de orice, orăşelul se salvează ca loc al iubirii. Cei fără noroc îl vor ţine minte la fel.

TONETA
O bancă în faţa statuii lui Buteanu. Nişte mâţe şed acolo, lângă troşcoleta cu îngheţată, cu genunchii sub bărbie. Povestesc despre „băieţii care aşteaptă ca fetele să facă primul pas”. Alteori, se hârjonesc cu te-miri-cine. Numa’ râd!…

PROBĂ DE MICROFON
Mai nou, Duminica, la Sighet, nu mai e clar când şi unde harangozik, unde şi când clopoţe’. E-un dangăt uniform – electronizat sau chiar digitalizat. Cuvântul este difuzat prin staţii de amplificare, boxe: „Unu, unu… 2, 3 …2,3… Luca şi Matei… şi Matei… şi Matei…”. La Sighet, clopotul vechi nu mai umple seara…

SEARĂ DE IUNIE
Duminică, seara pe la 7. Un mic ministrant blond, în alb și negru, plânge în fața bisericii. Aparținătorii îl liniștesc. Are gulerul, cota și fusta prea largi, nu-i deloc în largul lui.

CĂLDURĂ MARE
La măcelărie. Când să caute mărunțișul, cumpărătorului îi cad pungile, banii pe jos.
– Ce mai căldură! Toate se lasă, se năruie, cad…
– Puteți să știți!… – aprobă jupânița vânzătoare.

EZOTERICĂ
Seară. Bătrânul şofer revine în autobuz, cu două pâini mari, proaspete, bine coapte. Are faţa cuminte ca pâinea. „De unde le-o fi cumpărat?” – întreabă un călător. „E-he!…, de la Spicu” – răspunde altul, mai vârstnic, mai avizat.

ORAŞUL CHIOR
Seara, în staţia de autobuz de lângă Troiţe, tineri de la „liceauă” blochează trotuarul. Gunoi, întuneric, înjurături. Pentru o clipă le văd chipul duios, după chipul şi asemănarea…. Sunt însemnaţi cu frumuseţe.

TĂPŞANUL
Un nene cam la 40 ani trece cu maică-sa de braţ, prin spate, la blocuri. Se tot întoarce să vadă cum evoluează idila canină de pe tăpşan. Bătrâna îl tot trage după ea.

TENDRESS
În micul oraș, taximetriștii aşteaptă ore pentru câte o cursă. Unul își şterge și își șterge maşina. „O mulţumeşti?…” – intră în vorbă un bătrân de pe bancă.

NEVASTĂ
Vinerea Mare. Pot face, în sfârşit, câţiva paşi cu prietenul casnic. Până îi sună mobilul. Apoi:
– Hrean? Ghimbir? – îl întreb.
– Nu, mărar – râde şi-o ia la picior, spre piață.

ÎNTRECEREA SOCIALISTĂ
Zilele trecute, foştii şefi ai unei „citadele industriale” defuncte din oraşul nostru au aniversat o jumătate de veac de la înfiinţare. Au chemat şi nişte maiştri, dar de petrecut au petrecut separat de ei, la un hotel de lux. Un fost muncitor al combinatului cu pricina îmi povesteşte că, în secţia lui, echipele vesele, bine-dispuse, îşi făceau mereu norma. În schimb, cele formate din „băieţi şi fete comuniste” – serioşi, cu obrajii supţi, „cu mers de scândură” – râmâneau sistematic în urmă și le arătau obrazul celor din echipa veselă. (& F. S.)

LA PIAŢĂ
– Oo, săru-mâna! Nu v-am văzut de mult. Ce mai faceţi?
– Hát, fost ocupat, el vágtunk a diszno… – răspunde bătrâna.
– Şi? Nagy diszno vagy? – întreabă curioasă tânăra nevastă.

AJUNUL
Întoarsă acasa de la grădiniţă, fetiţa anunţă plină de bucurie: „Mami, mami, mîine preede Jézuska!”

COLEGI
Undeva, pe drum mergând, un el şi o ea, cam la 50 de ani. El:
– …És? Mit csinál a barátod?
Ea:
– Noa! Szé descurcă!

PADLIZSÁN
Câmpulungeni la Sighet: „Kel vegyek Janinak vinetát!”

UN SIGHETEAN
– Tiszteletel urak! – salută un domn înalt, cărunt, intrând în frizerie.
– Jó napot, Dezsö bácsi, luaţi loc! – îi răspund frizerii.

MAGAZEN
Vânzătoarea îmi împachetează marfa:
– Atăt?
– Atăt – îi răspund. ( N-am ce lucra!… )

Marin Slujeru (din culegerea în manuscris „CAPTURI DE MARAMUREŞ”)




Fără confirmare de primire… (Sâmbătă, 4 aprilie 1953, Aiud) – autor, Sebastiana Joicaliuc

Sâmbătă, 4 aprilie 1953, AIUD

Distinsului meu PROFESOR,
Gheorghe Brătianu

Rândurile care-mi vin acum în minte și pe care le voi așterne pe hârtie, sunt mai mult o revelare a adevărurilor, nu atât pentru domnia ta, cât pentru mine… sunt, dacă vrei, o spovedanie… Mâine sunt Sfintele Paști, ar fi trebuit să ne bucurăm de lumina Învierii… aici, în locul în care mă aflu, în ultimele zile mi-au revenit obsesiv în minte versurile lui Iorga „a fost tăiat un brad bătrân/fiindcă făcea prea multă umbră /și-acuma din pădurea sumbră/ se auzea un glas plângând”.

Basarabia, Bucovina de Nord, Ardealul de Nord, Cadrilaterul – știam din prelegerile domniei tale că ne-au fost răpite „fără luptă”, prin dreptul forței, printr-un dictat, într-o vară a suferinței.

Pentru Bucovina ai luptat, voluntar, în primul război mondial și acum, eu, profesorul dorit de noile vremi, trebuie să neg tot acest trecut românesc al meleagurilor pe care le iubeai atât, trebuie să învăț copiii acestei țări un neadevăr, doar pentru a face dovada reeducării mele, a atașamentului meu față de o cauză în care nu cred, în care nu mă regăsesc și pe care nu o văd ca pe o soluție pentru țara mea… Să renunț la calitatea actului educațional, la principiile desăvârșite în anii studenției, la gândurile libere… E prețul pe care ar trebui să-l plătesc pentru o libertate a trupului, pentru ca acesta să se miște, să doarmă, să se trezească, să privească peste umăr dacă nu cumva e urmărit… E o libertate ce se conturează, dar pe care sufletul și mintea mea nu o acceptă.

Să-ți spun ceva Profesore, nu pentru mine îmi pare rău… Eu am apucat să trăiesc niște clipe minunate, niște vremi care, deși tragice, își au farmecul lor… Îmi pare rău pentru copiii care au crezut în mine și care mi-au împărtășit ideile, dar de care ei nu au avut milă… Închipuie-ți că, alături de mine, au ridicat din clasă vreo 20 de elevi, niciunul mai mare de 16 ani… Sunt copii, dar se războiesc până și cu ei, îi enervează maturitatea vârstei lor, faptul că văd dincolo de ceea ce le este permis să vadă, de ceea ce li se impune… Trebuie reeducați, când ei sunt foarte bine educați…

Știi la fel de bine ca mine cât a trudit și suferit țăranul român pentru a avea un petic de pământ al lui, pe care să-l lucreze și apoi să-l lase moștenire copiilor lui… Uite, acum, acel țăran, care a clădit o țară cu palma lui, este numit chiabur și pământul i se ia… Acel țăran ce se află la temelia neamului nostru nu mai corespunde noilor vremi, trebuie schimbat, trebuie colectivizat, pământul trebuie să dea rod conform planurilor…

Nu știu de ce, tocmai acum, în aceste momente de cumpănă pentru mine, îmi revin în minte prezentările legate de „Chestiunea Mării Negre”, de spațiul de securitate, spațiul etnic și spațiul vital… Sunt convinsă că ultimul, spațiul vital este negat de aceste forțe asa zis noi; pe care le simt cum se întind tenebroase, încercând să pătrundă în întreaga noastră ființă.

Caut în acest loc spațiul de securitate și nu îl găsesc. Acum, mai mult decât oricând înțeleg de ce te-ai opus cu atâta vehemență alăturării României – Rusiei. Îți înțeleg acum, în întunecimea temniței de la Aiud, marea admirație pe care ai purtat-o „Uriașului” tău mentor, a cărui moarte nu ai iertat-o și nu ai acceptat-o, la fel cum înțeleg, de ce ai primit în 1942 titlul de Membru al Academiei Române.

Nu înțeleg de ce noi, cei care am scăpat de la Stalingrad suntem obligați acum, să construim drumuri fără pulbere pentru alții, să ne mințim propria conștiință, să spunem negrului alb… și roșului bine… Să negăm orice altă credință… să ne ascundem pentru a ne ruga… să evadăm din propriul timp…

Nu știu dacă sentința care îmi va fi aplicată e cea corectă. Nici nu vreau să știu acum… Atât cât mai pot să-mi păstrez conștiința curată, nealterată, știu că am făcut ceea ce trebuie.

Nu văd un viitor în crearea omului nou, nu cred în delațiune, nu e o soluție reeducarea… Acum, dragostea de țară se cheamă trădare și uneltire împotriva intereselor poporului.

Într-adevăr, sunt tânără, dar îmi accept sentința nu pentru a deveni martir, ci pentru că pur și simplu, asta am învățat, asta simt… Sentința aceasta este oricum mai ușoară decât cea a istoriei înseși.

Nu-mi voi cunoaște niciodată copilul, dar sper ca el să nu fie unul din acei oameni noi, dorit a fi creat, sper să înțeleagă… să nu uite… să poată ieși la lumina adevărului…

Interesant că-ți scriu aceste rânduri când, de fapt, eu nu mai știu nimic de soarta domniei tale, la fel cum ai mei nu vor afla nimic despre a mea… mă voi volatiliza, dar o voi face fără a nega ceea ce am învățat din prelegerile domniei tale.

Într-un fel sau altul, se pare că soarta ne va face să ne întâlnim, simt că, pentru mine, sentința a fost dată… curând va fi îndeplinită… nu am voit a mă lepăda de învățăturile domniei tale… E întuneric, dar uite, în sufletul meu e, parcă, mai multă lumină… Hristos a înviat din morți!… Bătăile nu mă mai sperie… Puteam fi moartă ori reeducată de mult, era decizia mea…

În celula neagră mă întăresc cuvintele pe care le-ai spus dușmanului atunci când încerca să te convingă să te dezici de convingerile tale, promițându-ți un tratament și un comportament mai uman: „Și d-voastră o să pieriți într-o zi, dar nu-i tot una să pieri cu demnitate sau cu lașitate.”… Decât să trăiești în genunchi, mai bine mori în picioare!

Mă voi supune sorții, decât noii ideologii, decât să accept plânsul tăcut al Basarabiei și-al Bucovinei, decât să accept că acolo, neamul românesc este ucis, decât să închid seară de seară ochii având în față imaginea familiilor obligate să plece spre nicăieri, în pribegie, doar pentru a li se pierde urma, doar pentru ca ideea de român să dispară.

Scriu această scrisoare fiind convinsă că, înaintea domniei tale, ea va fi citită de alții, că niciodată nu voi ști dacă ți-a parvenit, dacă ai reușit să o citești, nu voi avea confirmarea acestui fapt… nu voi primi niciodată răspuns… pot să mai sper doar, că cei care vor desface primii plicul, nu vor uita că bradul cel bătrân „folos aduse cât fu viu/și mort acuma, când se duce/ce alta poate a vă aduce/ decât doar încă un sicriu”, căci, nu- i așa, maestre, „adevărul ramâne, indiferent de soarta celor care l-au servit .”

Cu adâncă prețuire,
fosta dumitale studentă, Sebastiana Joicaliuc

N.R. Articol publicat în numărul din septembrie 2016 al Revistei „Gemina” (Revista Cercului de Istorie al C.N. „Dragoș Vodă”, Sighet)




Renașterea Sighetului: mâine!

A fost odată ca-n povești,
A fost ca niciodată:
Oraș cu rude-mpărătești,
Cu un trecut în artă.

Și-avea mândrețe de Palat,
Academii și teatru.
Ce-a fost, a fost, și e păcat
Azi seamănă cu satul!

Tot azi avem promisiuni,
Biet omul… socotește,
Și-așteaptă – până când? – minuni
Dar… cineva-l prostește!

Pentru spectacole nu-i loc,
Muri… „Muncitorescul”,
Iar „Studio” îi sub obroc:
Cultura-i cu… protestul.

Să protestăm că-i fără bani,
Deși lumea-i sătulă
Să ascultăm mereu “umani”,
Povești din… gură-n gură!

S-aștepți un an sau poate doi
Nu cred că enervează
Dar după, iese tărăboi,
Conștiința mai… lucrează.

Așa gândim că nu-i pierdut
Frumosul dintre ape,
Renașterea-i pe la-nceput,
Să fie cin’ s-o sape!

Ars Publica




Pi(ș)cătura de… limbă (autor, Vasile Pop)

Cum e corect: „Fata CARE o iubesc este studentă.” sau „Fata PE CARE o iubesc este studentă.”?

Pronumele interogativ-relativ „CARE” cu funcția sintactică de complement direct apare, obligatoriu, precedat de prepoziția ,,PE”: „Parlamentarii PE CARE îi alegem, uită adesea de noi.”; „Tu ai doi frați. PE CARE îl iubești mai mult?”.

OBS. 1) Apariția lui „PE” este interzisă când substantivul cu funcția sintactică de complement direct, regent al unui adjectiv pronominal, denumește inanimate: „Nu mi-a spus CARE roman îl va citi în vacanță”; „CARE pix mi-l împrumuți?”

OBS. 2) Apariția lui „PE” este obligatorie când substantivul cu funcția sintactică de complement direct, regent al unui adjectiv pronominal, este nume de persoană: „N-am văzut PE CARE coleg l-a lovit.” ; „PE CARE colegă o apreciezi mai mult?”.

Autor, Vasile Pop




LIFESTYLE: Reconversie în Estremadura, Spania (autor, Paul Seling)

Ne-au plăcut întotdeauna renovările și reconversiile. Caracterul pe care clădirile vechi îl dau proiectelor este greu de obținut de o clădire integral nouă. Dar reconversiile sunt și ele o formă de artă, și exemple negative se găsesc destule printre cele reușite. Uneori încercările sunt forțate, pretențioase sau pur și simplu urâte.

Cele foarte bune reușesc întotdeauna să respecte caracterul căldirii existente și în același timp să introducă o perspectivă nouă. Efectiv, să transforme vechiul în nou.

În cazul de față, un grajd abandonat a fost reconvertit într-o casă unifamilială. Situat în Guijo de Santa Barbara, în Caceres, Estramadura, Spania, clădirea se găsește într-o zonă cu istoric, într-un mediu pur, natural. E de asemenea o zonă cu contraste puternice, veri fierbinți și ierni necruțătoare, reci.

În timp ce au încercat reconversia unui grajd grav afectat de trecerea timpului, arhitecții din Madrid, Abaton Architects, au încercat și să integreze noua construcție în mediul înconjurător.

Situată departe de orice sursă de electricitate sau apă, clădirea beneficiază de instalații ecologice de captare a energiei solare și a apei pe timpul iernii. Oricum, designerii clădirii au echipat-o în așa fel încât să consume minim de energie posibil.

Orientată spre sud, casa de 322 mp e ideal poziționată pentru a capta soarele pe timp de iarnă, în timp ce consola de la etaj o protejează de căldura toridă a verii. Ferestrele sunt acoperite cu obloane de lemn, pentru o izolare mai bună.
Două izvoare situate în apropiere aprovizionează cu apă pură băile și piscina, și folosesc de asemenea și la irigarea grădinii.

Poate cele mai plăcute însușiri ale acestei reconversii sunt liniile orizontale, folosirea și evidențierea pietrei și a lemnului învechit. Ferestrele mari oferă vederi spectaculoase către natura înconjurătoare și adaugă câte ceva armoniei și liniștii întregii case.

Paul Seling




Octavian Butuza – Picături de timp. Fărâme de veșnicie

Octavian Butuza – Picături de timp. Fărâme de veșnicie

Cartea cuprinde o selecție din emisiunile realizate de Octavian Butuza în perioada 2013-2015. Sunt redactate dialogurile avute cu diverse personalități, pe teme culturale, sociale, învățământ, artă, etc.

În timpul vieții i-au apărut volumele: În inima cetăţii (1996), Fericirea ca o rană (1997), Durerea ca o vindecare (1998), În căutarea luminii (1999),  Credinţă şi dragoste (2007), Credinţă şi dragoste (2011, ediția a II – a, Ed.  Magia, New York, Comuniune și mărturisire (2012), Justinian – Patriarhul Maramureșului (2012).

Scriitorul şi jurnalistul Octavian Butuza s-a născut la 2 iunie 1957 în Baia Mare.

A urmat cursurile primare şi gimnaziale, Școala de Calificare Metalurgie Neferoasă și Colegiul Național „Gheorghe Șincai” din Baia Mare. A absolvit Școala Superioară de Jurnalism a Fundației pentru Pluralism București și cursurile Facultății de Teologie Ortodoxă Pastorală din cadrul Centrului Universitar Nord Baia Mare, cu lucrarea de licență intitulată Efectele dezastruoase ale televiziunii asupra caracterului moral al copiilor, după care a făcut și masteratul tot în teologie.

A lucrat în diverse sectoare: mină, Combinatul Chimic Baia Mare, teatru, Centrul de librării. Din anul 1991 a desfăşurat activitatea de jurnalist. După absolvirea teologiei, a devenit profesor de religie la mai multe unități de învățământ băimărean. A fost redactor-şef la TV „Cinemar” Baia Mare şi realizator al emisiunilor: „Radiografii în cotidian”, „Istoria, cultura, arta”, „Atitudini politice”, „Chestiunea zilei”, „Talk-show”, „Pe-un picior de plai”, „Bună dimineața, Baia Mare”, „Tribuna alegătorului”, „Comunitatea mea”, „La frontierele disperării”, „Tomografii ale cotidianului”, iar la Radio Galaxia a realizat emisiunea „În slujba Cetăţii”. De asemenea, și-a desfășurat activitatea la Club TV, Radio Galaxia, CBN, BBC Londra, Radio France Internațional, Radio România, Maramureș TV. La AXA TV Baia Mare a coordonat emisiunile „Radiografii în cotidian” şi „Disperaţi în tranziţie”. La Clipa a semnat rubricile „Instantanee în alb-negru”, „Bloc-notes”, „La dispoziţia dumneavoastră”, la Glasul Maramureşului rubricile „Of-ul cetăţeanului” şi „Pipeta cu venin”, la Opinia „În căutarea luminii”, iar la (H)ora Locală „D’ale vieţii în… trei bumbuţi” şi „Făcăleţul de tocană”. A prezentat zeci de spectacole folclorice ale Ansamblului Național „Transilvania”, pe care-l numea „uzina de folclor”.

A debutat în anul 1982, în revista Tribuna (Cluj-Napoca), cu poezie.

A fost membru al cenaclurilor literare „Echinox” din Cluj, „Arta” din Baia Mare, „Vasile Lucaciu” din Cicârlău, membru al Asociaţiei Ziariştilor din România şi al Clubului Român de Presă, membru al Asociației Ziariștilor și Editorilor Creștini. Din februarie 1999 a fost membru activ al Academy of Sciences din New York, care l-a declarat Omul Anului 2001. A fost președinte fondator al Filialei Maramureș a Societății Române de Cancer.

A colaborat la revistele: Tribuna, Flacăra, Tomis, Familia, Convorbiri literare, Ramuri, precum şi la ziarele: Cotidianul, Evenimentul zilei, Pentru socialism, Graiul Maramureşului, Clipa, Glasul Maramureşului, Opinia, Pro Unione, Informaţia zilei de Maramureş, (H)Ora locală a Maramureşului.

A realizat filmele documentare TV „Maramureş, dragostea mea” (1994), „Maramureş, pecete de etern” (1995) şi comentariul la eseul TV „Conflictul arabo-israelian-Suez înseamnă” (1996).

I-au fost acordate, de-a lungul anilor, diverse premii: Premiul pentru poezie la Festivalul Naţional al Cenaclurilor Literare „Vasile Lucaciu” – Cicârlău (1986), Premiul pentru cel mai bun reportaj de televiziune la concursul „Cel mai bun ziarist” (1995), Premiul juriului celei de-a IV-a ediţii a Festivalului-concurs „Alină-te dor, alină” – Seini (1996), Premiul la secţiunea carte de reportaj şi memorialistică la manifestarea „Cărţile anului 1997” (1998), Premiul special al juriului la manifestarea „Cărțile Anului” pentru volumul Credință și dragoste (2007) și pentru lucrarea Justinian – Patriarhul Maramureșului (2012). A mai fost distins cu Placheta aniversară la împlinirea a 20 de ani de la reactivarea Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureșului și Sătmarului „pentru contribuția adusă în folosul bisericii noastre strămoșești” (2010), Diploma de Onoare cu ocazia susținerii concertului de colinde „Deschide ușa creștine” (2008), Diplomă de excelență din partea primăriilor: Baia Mare, Sighetu Marmației, Târgu-Lăpuș, Ieud, Groșii Țibleșului, Asuajul de Sus, Ardusat, Rozavlea, Copalnic-Mănăștur, Cicârlău, Satulung, Năsăud (județul Bistrița-Năsăud), Ciocănești (județul Suceava), Săcele (județul Brașov) și Săliște (județul Sibiu).

A primit titlul de “Cetățean de Onoare” al comunei Fărcașa (15 dec. 2012) și al comunei Groși (29 iul. 2015).

A „părăsit” viața la 28 iulie 2016 și a fost înmormântat pe data de 31 iulie 2016.

 




În teatru ca la teatru… (autor, Alina Marincean)

Noi ăştia, oamenii mari ce trăim în metropole ca Sighetul abia aşteptăm puţină linişte. Luna mai a fost cea mai liniştită lună din an!!! Am ajuns să scriu doar la sfârşitul ei… de plictiseală ;).

Consumatorii de experienţe închiriate sau împrumutate cum ar fi filmul, teatrul sau reprezentaţiile de varii feluri, îşi construiesc bareme de evaluare şi le clasează ca pe oricare altă legumă care face bine la sănătate. Azi, unii dintre noi nu mai suntem interesaţi de reprezentaţiile clasice sau, dimpotrivă, ne dăm cu fundul de pământ că doar cele clasice sunt verrro. Hmmm… toate bune până acum. E loc destul sub soare pentru toţi deocamdată. Ce ne facem însă, când sub acelaşi soare musai, musai să iasă fuziunea dintre un cartof, clasicul nostru cartof, mai trecut prin iarnă dar gustos, banal, dar hrănitor şi…… o licie: un fruct, o bacă cu un diametru de aproximativ 5 cm, având o coajă roșiatică cu aspect rugos, necomestibilă, dar ușor detașabilă, aceasta ascunzând un miez dulce alb-translucid. Şi mai ai şi 15 minute metaforice ca la reţetele pe viteză a lui Jamie Oliver. Ce comedye! ar zice moaşa mea Călină de la Şieu.

Nu ştiu câţi dintre voi aţi fost parte vreodată la producerea unei piese de teatru. Eu m-am lovit de asta şi nu a fost o piesă oarecare. Tematică grea: evrei, deportare, holocaust care e şi umoristică şi „plantată” în „grădina” unui rabin, exact în luna deportărilor, exact în luna în care s-a născut autorul, exact de o regizoare canadiană cu origini române.

Ştiţi….. actorii, artiştii nu sunt oameni. Sunt nişte specii de încrengături vibrante cu note discordante şi în acelaşi timp armonios potrivite care mănâncă emoţii şi nasc pui de zâmbete şi lacrimi. Au ore bizare la care cinează şi privesc lacom la sunetele vieţii obişnuite, surâd satisfăcut când le iese un oftat potrivit şi scot flăcări prin tălpi. Uneori li se desface corpul în două parţi perfect simetrice, una pentru lucru şi alta pentru analiză şi doar regizorul este cel care vede când un organ sau altul are vreo nevoie. Se analizează mood-ul cum se zice şi doar atunci poţi lucra momentul dramatic sau poate e ziua când doar respiri sau înveţi să îţi modifici diametrul pupilelor. Şi eu care credeam că e doar mult de memorat şi de vorbit tare cu faţa la public.

Vă invit aşadar să gustaţi din reţeta inedită, să-l cunoaşteţi pe George Tabori, cei care nu-l ştiţi deja, un tip fain, controversat ca orice evreu care se respectă, care încearcă să ne arate că dincolo de viaţă şi de moarte mai e şi umorul şi zâmbetul şi speranţa, aşadar şi şansa.

„Curajul Mamei Mele”, de G. Tabori, în traducerea lui Victor Scoradeţ va fi jucată la Sighet în 28 Mai, 2017, ora 19:00 la sala de spectacole a Centrului Cultural.

Distribuţia: Regizor Jennifer Herszman Căpraru (Teatrul Asylum-Canada), actriţa Ioana Dragoş Gajdó (Teatrul Regina Maria-Oradea), actorul George Sfetcu (Teatrul Aureliu Manea-Turda), asistent regie Dorel Todea (Centrul Cultural-Sighetu Marmaţiei) şi actori ai Centrului Cultural Sighetu Marmaţiei, Dorel Todea, Luminița Colopelnic, Florin Dragoste, Mihai Petrețchi. Intrarea liberă.

În teatru ca la teatru!

Autor, Alina Marincean




Sighet – Noua Sinagogă Sefardă sau Sinagoga Wisnitzer Kloiz

Singura sinagogă care a rămas până în prezent, construită între anii 1901-1902 de către comunitatea sefardă, aparţinea de fapt familiei Káhán.

Faţada monumentală realizată în stil eclectic, interiorul bogat ornamentat, balcoanele pentru femei susţinute de coloane din fontă frumos decorate; lumina pătrunde în interior prin geamurile de sticlă colorate, conferind sinagogii un aer mistic.

Ulterior, în partea de nord a sinagogii se alipeşte o mică încăpere, folosită ca heder (şcoală primară religioasă pentru băieţi).

La fel ca şi celelalte sinagogi, în timpul războiului, Wisnitzer Kloiz a fost folosită ca depozit de lenjerie de pat, plăpumi, perne şi saci cu pene şi puf. După 1944, când locuitorii oraşului află de tragica soartă a celor deportaţi, sparg uşile sinagogii şi jefuiesc depozitul; cum penele n-au prezentat interes, după un timp, acestea au fost împrăştiate în întreg oraşul.

Întorşi din lagărele de concentrare, cu puţinele resurse pe care le deţineau, cei câţiva supravieţuitori încep renovarea sinagogii, salvând astfel de la pieire un valoros monument de cult şi arhitectural.

Ultimul rabin al sinagogii a fost dr. Samuel Danzig, un om de mare educaţie, autor al mai multor volume de teologie şi psihologie.

(Imaginea grafică și text Pal Robert Zolopcsuk, din volumul „Sighetul Marmației”, Editura Valea Verde, 2012)