Mormântul străbunicilor mei (autor, Marius Vișovan)

Odată, fiind întrebat de cineva de când locuiește familia mea în Sighet, am răspuns: Sunt la a patra generație, străbunicii mei s-au stabilit în Sighet la începutul anilor ‘20…

Se numeau Chindriș Găvrilă și Anuța (n. Hotico) și veneau de la Ieud. Au avut 6 copii: Ioan (bunicul meu), Ileana, Dumitru, Ioana, Găvrilă, Maria – ultimii doi fiind născuți la Sighet. Cei trei băieți au fost ținuți la studii, cu mari eforturi (doi au ajuns învățători și unul jurist). Destinul lor este asemănător cu al multor familii simple de români de la țară, care în noul cadru juridico-economic de după Marea Unire, au cumpărat terenuri și și-au făcut case la marginea Sighetului (în cazul lor, pe Mociar). În casa lor s-a născut mama, în 1933. Desigur, aceasta e doar o ramură a ascendenței mele, celelalte s-au stabilit la Sighet ceva mai târziu, în anii ‘30.

Mormântul străbunicilor mei se află în cimitirul de pe Călămar (foto) situat aproape de releul de pe Dobăieș. Străbunicul a murit repede, în 1935… mormântul său e cu siguranță printre cele mai vechi din cimitir; fusese rănit pe front în primul război mondial… a supraviețuit, dar sănătatea i-a rămas șubredă și a murit relativ tânăr ,la 53 de ani. Mama mea avea atunci doi ani.

Străbunica însă a trăit o viață lungă, până în 1976, atingând vârsta de 88 de ani (din care 41 de văduvie). Când a murit, avea deja 48 de urmași direcți (copii, nepoți, strănepoți și stră-strănepoți). Acum sunt deja 108 în total (dacă nu cumva numărul a mai crescut de la ultima evaluare…).

A fost o mărturisitoare statornică a credinței catolice toată viața ei. După 1948 a participat regulat la liturghie la biserica romano-catolică, ceea ce însemna 6 km de mers pe jos de pe Mociar până în centru, plus 6 înapoi… și asta și după 80 de ani… până aproape de sfârșitul vieții. O țin minte cum stătea în ultima bancă pe dreapta, îmbrăcată țărănește, alături de doamnele din oraș…. Nu știa ungurește decât foarte puțin, dar ținea neapărat să fie prezentă la o liturghie catolică. Ultimele sf. Taine le-a primit pe patul de moarte de la părintele de fericită memorie Vasile Hotico din Sighet, cel care și-a pecetluit mărturia cu cei 8 ani de temniță comunistă. Când a murit străbunica, eu aveam 9 ani, am mai multe amintiri directe cu dânsa.

Poate vă întrebați care e mesajul acestui articol… Să îngrijim și să vizităm mormintele familiei, rugându-ne pentru veșnica odihnă a celor dragi și păstrându-le vie amintirea? Categoric da, dar nu numai atât. Cred că prin efortul de a recupera și reînvia mici crâmpeie de istorie familială, fiecare român se poate racorda la Marea Istorie. Aflați mai sus sau mai jos pe scara socială, părinții și bunicii noștri – prin munca și jertfele lor – au construit România Mare. Tot așa, România demnă de mâine va fi edificată prin efortul nostru, al celor de azi. Al celor care iubim Adevărul și credem că neamul românesc merită dragostea și sacrificiul nostru, dincolo de dezamăgirea cruntă produsă de pseudo-elitele vremelnice.

preot prof. Marius VIȘOVAN
.




Arta în poARTA MARAMUREȘEANĂ

În cadrul proiectului poARTA MARAMUREȘEANĂ, finanțat de Administrația Fondului Cultural Național, Secția de etnografie din cadrul Muzeului Maramureșan a organizat două workshop-uri, parte a proiectului.

Porțile maramureșene ocupă un loc privilegiat în creația artistică populară din Maramureș, în ansamblul culturii populare, materiale și spirituale din țara noastră, iar prin proiectul nostru dorim să arătăm locul important care i se acordă acestei arte în condițiile profundelor transformări ce se produc în structura satului contemporan maramureșean. Proiectul prezintă și promovează patrimoniul cultural material, dar și meșterii populari care continuă acest meșteșug.

Primul workshop a avut loc cu ocazia Sărbătorii mărului, ediția a VIII-a. Au fost prezenți studenți și masteranzi din cadrul Universității Babeș – Bolyai, Facultatea de Geografie, Extensia Sighetu Marmației, dar și elevi de la diferite școli din municipiu. Prezenți la acest workshop au fost meșterii Pop Radu a Gânjului din Desești și Ion Petric din Breb, ambii specializați în construcția de porți, dar și alte construcții și obiecte din lemn.

Cel de-al doilea workshop a avut loc la Liceul Tehnologic MARMAȚIA unde au răspuns invitației noastre meșterul popular Codrea Petre din Valea Stejarului, ginerele lui Moș Pupăză, care a învățat taina sculptatului în lemn de la regretatul meșter și Cupcea Petru din Călinești.

Aceștia s-au prezentat îmbrăcați în port popular autentic, fiecare lucrând la un stâlp de poartă. Pe lângă uneltele pe care azi le folosesc în construcția, ornamentica porților, aceștia au făcut și o prezentare a vechilor unelte folosite de sculptorii maramureșeni. Studenții și elevii au aflat multe despre ornamentica de pe porțile maramureșene, dar și tehnicile de ornamentare și construcție. Meșterii le-au explicat cum se execută motivele ornamentale, dar și procedeele folosite în tehnica de ornamentare: sculptarea în relief care se aplică pe stâlpii porții, fruntar, pragul de sus, chituși; incizarea (săparea lemnului în adâncime), dar și traforarea folosită la fundătura portiței și a aripilor porții. Astfel, au învățat și părțile componente ale unei porți, semnificațiile motivelor decorative, care în trecut aveau o funcție magico-mitică, dar și despre obiceiurile legate de timpul de tăiere a lemnului.

Prin organizarea workshop-urilor ne-am dorit ca studenții și elevii să cunoască valorile patrimoniului cultural material și să conștientizeze rolul vital al conservării patrimoniului cultural material în contextul unei societăți globalizate și informatizate.

Muzeograf Mirela BARZ,
șef secție etntografie




Loc de fumat pentru îndrăgostiți doar la CNDV?!

Am trăit să o văd și pe asta! După ce la colțul Colegiului Național ”Dragoș Vodă” au fost așezate două bănci (probabil, pentru relaxarea minților obosite) și două felinare (or fi având lumină roșie?), a apărut o tăbliță cu o inscripționare cel puțin bizară vis-a-vis de prestigiul unui colegiu național.

La drept vorbind, avem ”monumentul” cuiului, maxi-scaunul, de ce nu și un colțișor vesel pentru obosiții elevi de colegiu (având în vedere că la nici 200 de metri există două baruri!).

În schimb, nu avem o sală de spectacole (exploatăm la maximum Sala „Monica Chifor” de la Școala de Muzică), nu există un cinematograf, Casa de Cultură ne-a fost confiscată fraudulos – așa că, ce ne mai mirăm de ce a apărut la colțul CNDV…

Pe când bustul primului director al liceului, dl. prof. dr. Eugen Szeles (de exemplu…)?!

Oare Inspectoratul Școlar știe despre această găselniță ieftină? Ce părere are?

Ras Publica




Sighetenii au admirat Galicia! (autor, Ion Mariș)

”Stanislav și Galicia la începutul secolului XX” este expoziția artistului ucrainean Petro Hrețiuk care a poposit și la Sighet.

Picturi ce sugerează în nuanțe sobre de griuri trecutul, patina începutului de sec. XX, grafică (creion) ce imortalizează clădiri, edificii dintr-o istorie comună unui teritoriu numit generic Euroregiunea Carpatica, sunt realizate într-o manieră tehnică clasică de judecătorul – pictor Petro Hrețiuk, locuitor al Ivano – Frankivsk-ului (fostul Stanislav/ Stanislau/ Stanislaviv). Pictorul ucrainean iubește istoria și ne prezintă panoplia lucrărilor, convins că arta devoalează cele mai prețioase relicve.

Expoziția, organizată de Muzeul Maramureșean Sighet și Fundația Ucrainenilor Huțuli din România (cu sediul în comuna Repedea, președinte Vasile Popovici), este găzduită de Secția de Etnografie (din centrul municipiului) și va fi deschisă până la data de 17 noiembrie 2018.

La vernisajul de vineri, de 09 noiembrie 2018, de la Sighet, a participat pictorul ucrainean care, alături de un numeros public și de foarte mulți artiști plastici locali, au marcat un eveniment înscris într-un interesant proiect transfrontalier româno – ucrainean.

Ion MARIȘ




Memorialul Sighet într-o altă lumină

10 clădiri istorice, iluminate în cadrul proiectului „Mă vezi? 1918 într-o altă lumină”

În perioada 29 octombrie – 13 noiembrie se desfășoară, în București și în alte 5 orașe din țară, proiectul „Mă vezi? 1918 într-o altă lumină”, în cadrul căruia vor fi iluminate arhitectural 10 clădiri a căror istorie este strâns legată de momentul Marii Uniri și de ultimii o sută de ani. Proiectul, cofinanțat de Ministerul Culturii și Integrării, se derulează în Capitală și în Iași, Constanța, Sighet, Arad și Alba Iulia.

Ateneul Român, Grădina Capitol, Academia Română, Palatul Regal, Palatul Cantacuzino, Cazinoul din Constanța, Muzeul Unirii din Iași, Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței din Sighetu Marmației, Catedrala Încoronării din Alba Iulia și Casa lui Ștefan Cicio Pop din Arad sunt clădirile a căror fațadă va fi iluminată în timpul unui spectacolului vizual și auditiv de 15 minute.

Pe lângă punerea în valoare a celor 10 clădiri reprezentative, inițiatorii acestui eveniment, membrii Asociației Culturale pentru Educație prin Artă, susținuți de light-designerii de la Apart Production și Five’s International, își doresc să le ofere locuitorilor din cele 6 orașe informații, unele dintre acestea necunoscute, cu privire la monumentele selectate și rolul pe care l-au avut în dezvoltarea societății românești de la începutul secolului XX.

„Prin spectacolul de lumini special conceput pentru fiecare monument și cu ajutorul vocii actorului Șerban Pavlu, respunem povești pierdute, iar prin această îmbinare de elemente de arhitectură, iluminat, tehnologie și act artistic încercăm să generăm un moment în care edificiul se adresează privitorilor prin sintagma <<Mă vezi? 1918 într-o altă lumină>>. Ideea proiectului îi aparține light designer-ului Alin Popa, cel care a și conceput acest spectacol și care a realizat că orice spațiu ajunge să intre în cotidian, obișnuință și uitare. Scopul acestei manifestări culturale este să repoziționeze toate aceste edificii, unele aflate în stare de degradare, în mentalul colectiv și să tragă un semnal de alarmă asupra stării în care acestea se află”, a declarat Eugen Lumezianu, președintele Asociației pentru Educația prin Artă.

În toate cele 6 orașe, spectacolul de lumini va demara la ora 19:30 și va cuprinde câte 5 sesiuni a câte 15 minute. „Mă vezi? 1918 într-o altă lumină” se desfășoară în București, Constanța, Iași, Sighet, Arad și Alba Iulia după cum urmează:
29 octombrie – Ateneul Român, București
30 octombrie – Grădina Capitol, București
31 octombrie – Academia Română, București
1 noiembrie – Palatul Regal, București
2 noiembrie – Palatul Cantacuzino – Muzeul George Enescu, București
6 noiembrie – Cazinoul din Constanța
8 noiembrie – Muzeul Unirii, Iași
10 noiembrie – Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei, Sighet
12 noiembrie – Casa lui Ștefan Cicio Pop, Arad
13 noiembrie – Catedrala Încoronării, Alba Iulia.

Accesul publicului este gratuit, iar cei care nu vor putea asista la aceste evenimente le vor putea vizualiza live pe pagina de Facebook a Asociației Culturale pentru Educația prin Artă și cea a proiectului – Mă vezi? 1918 într-o altă lumină.




La Mulți Ani trandafirului din noiembrie, Doina Rândunica ANTON!

DESPRE “ TRANDAFIRUL DE NOIEMBRIE” (cronică literară)
În cartea de poeme a Doinei Rândunica Anton, Trandafirul de noiembrie apărută la editura Junimea- Iaşi-2018, se aude o lină zbatere a mântuirii şi o aspră năzuire a firii dincolo de Dilemă. Din “Umbră”, din aspra furtună…, din ceaţa cenuşie a zilelor îmbibate cu noiembrie, apare în ciuda aşteptărilor spulberate, apare “peste ape cu braţele deschise…”, dar nu pentru oricine şi oricând : “ Eram la îndemâna unui răspuns!” Cartea se află sub aura unei nehotărâri mistice : “ Dacă din urmele paşilor tăi/ Îmi voi ridica o colibă/ Voi adăposti nesfârşitul” ,da, dar de ce acest Dacă ?? De fapt a fi “la îndemâna unui răspuns” este chiar Inspiraţia. Această carte este venită prin Inspiraţie. Răzbate asta din fluenţa poemelor, dar mai ales din densitatea de metafore. ( Dacă melodia este esenţa muzicii, atunci metafora este esenţa Poeziei ) Metafora nu se poate construi ( nu ţine de ingineria literară) ; metafora e prin excelenţă rod al Inspiraţiei!
Aproape toate poemele se adresează unui TU buberian ( Martin Buber) care uneori devine “tu”-ul unui iubit(ă) – persoană, iar alteori un “Tu” divin ( citind cartea , pentru prima dată mi-am dat seama cum noi, de fapt, Îl tutuim pe Dumnezeu. Nu Îi vorbim sau ne rugăm cu “ Dumneavoastră”). Deci, în termeni spirituali, când “Eu”-l devine conştient de sine, automat se întâmplă o distanţare de trup, ba chiar o neidentificare cu corpul, cu a lui memorie şi gânduri ; sufletul devine mai evident din momentul în care devii Martorul propriei vieţi. De aici absurdul ideii de a iubi pe cineva, fie şi pe Dumnezeu (căci nu se poate iubi la acuzativ). De fapt în nici un caz nu se poate iubi aşa cum cred mulţi, ci fie poţi fi Iubire, fie nu poţi. Iubirea nu e dualitate ( “Advaita Vedanta ““a iubi pe un cineva sau ceva anume, totdeauna naşte un conflict”). Oare cine poate fi Iubire ? Cine se poate mântui ? Poate acel Nimeni din Homer. De fapt mereu ne aflăm în alegerea dintre “Nimeni” ( cel din Homer) şi “Elpenor” ( tot din Homer). Ca să te salvezi trebuie să fii “Nimeni”, altfel eşti azi sau mâine “ Elpenor”, tot vâslind şi tot murind.
Poemul “Strigătul roşu” este antologic. Este vorba de finalul actului fizic amoros, de acele câteva clipe oferite până şi omului dur ( mai puţin sensibil) când dualitatea dispare. Apoi poate să aprindă o ţigară sau să adoarmă şi totul reintră în normal, mai dur sau mai sublim. La cei hipersensibili apare o năprasnică dorinţă de a menţine acea stare chiar fără paroxismul carnal.
Hai să amintim câteva din metaforele şi comparaţiile de mare fineţe :
•  “Dacă te ating drumul meu se va rupe/ Ca o bucată de pâine/ În mâinile cerşetorului…”,
•  “ Cânt încet/ Ca o pădure plină de soldaţi…” •  Sau acest pasaj Chagallian : “ Nu te ştiam/ Sub ochi crinii sălbatici/ Scriau despre sfârşitul lumii/ Aveai cămaşa deschisă la piept/ Eram o lebădă cu o aripă de hârtie/ Cu cealaltă încolăcită în jurul lunii/ Pluteam înspre copilărie/ Puntea era veche, pe alocuri pierdută în hăuri/ Biserica nu mai încăpea sub ea, / Clopotele nu se mai loveau de nori./ Mă întrebam dacă vei simţi pragul câmpiei în inimă…” din care răzbate un aer de neoromantism. •  “Nu ne privim, ci doar căutăm un loc/ De odihnă şi singurătate.”  Nici nu e nevoie nici de privit, nici de atins, nici de vorbit şi nici măcar de a fi de faţă. Când s-a instalat sentimentul de a fi împreună poate unul să fie la Polul Nord şi celălalt la Polul Sud şi tot vor simţi starea binefăcătoare de a fi împreună. Acest sentiment sabia nu-l taie, focul nu-l arde şi distanţele nu-l scad. La acest nivel nu mai e nevoie de confirmări, ci doar “De un loc de odihnă şi singurătate”. Când unul a descoperit adâncul înalt din celălalt, şi asta reciproc, da, atunci ai trecut peste “strigătul roşu al porţilor”. • “ Întorc filele cărţilor/ Ca pe nişte porţi ale unei cetăţi de odihnă…”•   “Să înfloresc pe steaua/ La care  tocmai priveşti…” • “ Întorc ceasornicul cu bătăile inimii/ Până se face pământ…” … un suflet spală picioarele serii…”•  “Nu se aude decât râul domol/ Al unui sărut,/ Nu se aude decât râsul înalt al copilului…” • “Nu pot să-mi scot din genunchi/ Marginea prăpastiei..” •  “Şi câteodată vine ziua/ În care pragul uşii e un port…”
• “ Fereastra se umple de focul ap usului/ Şi se revarsă î n paharul  cu vin …”  •   * Spăl roşii în bucătărie/ Tai ardeii cu un cuţit inofensiv/ Ameţit de parfumul sânilor goi/ Pun deoparte nevoia acută de dragoste/ Pe fundul de lemn freamătă mărarul/ Ca un val de mare răzleţ…” • “Netedă şi tandră, / Gura ta plămădeşte muchia unei secunde…” De fapt în întregime poemul “Cetatea de la marginea lumii” e antologic şi de o frumuseţe la nivel de Saint John Perse, aburind caritate, împăcare, climax, uitare de sine. • “Între chenare”- vai ce poem ! Ce imagine clară văzută doar de poeţii adevăraţi care tot timpul sunt îndrăgostiţi. Aceasta este starea de bază a naturii lor chiar şi fără obiect sau subiect . Acest poem e ca o imagine dintr-un film de Tarkovski ; e un alef, o emblemă a stării de fapt a naturii umane etc • “Cad frunze mai dulci/ Decât buzele frumoasei/ De la patiseria din colţ…” Poate oare un adevăr să fie trist ?! Eh ! Adevărul nu e nici vesel, nici trist,  asemenea biciclistului venit prin Tzara sau, de ce nu, prin Miţa Biciclista din Bucureşti. Adevărul e mereu desculţ şi nu trece niciodată ( Poemul Nu) • Poate oare liniştea să doară ? Clar că doare atunci când nu eşti recunoscător ( “Liniştea care doare”) • O oarecare după amiază – vai ce titlu bun pentru o nuvelă cehoviană. ! Şi de fapt e un poem din Sighet în întregime.
După citiri şi recitiri, până la urmă mi-am aflat poemul preferat : “ Eleganţe inutile”, de adâncă şi temperată frumuseţe. E aici o atmosferă sublim încărcată de subtil erotism. Acest poem miroase a crin. Un fel de religiozitate senzuală învăluie singurătatea înălţată la rang de extaz. E un poem fără cusur şi de intensă sugestivitate, de o frunuseţe prerafaelită. De când îl citesc îmi apare fie Beata Beatrix, fie Proserpina, venite prin Dante Gabriel Rosetti (Cred că i-ar fi plăcut şi lui Kavafis). E aici acel lamento paradoxal mustind de speranţă.
Rareori am citit o poveste de iubire aşa de reuşit transfigurată şi sublimată poetic.
Mulţumesc din suflet !

ALEXANDRU DOHI, SUEDIA ( Membru al USR)

Azi, de ziua poetei Rândunica Anton, v-am oferit o cronică literară la cel mai „proaspăt” volum al său, Trandafirul de noiembrie.  „Salut, Sighet!” îi urează La Mulți Ani și la cât mai multe apariții poetice! 




Despre Adela (autor, Crina Voinaghi)

prof. Crina Voinaghi

– Melania! Hai te rog, ajută-mă să merg la baie!
– Nu sunt Melania! și apoi cu un glas voit plângăreț: Sunt Adela, mamă!
– Da, da, abia mă mai pot mișca, nu știu ce este cu mine, cred că am amorțit de atâta stat în pat. Melania, te rog sprijină-mă puțin!

La lumina veiozei aprinsă în grabă se puteau vedea două persoane cum încearcă să ajungă la ușă; una ținându-se dreaptă, cu părul complet alb prins sub un batic care îi alunecase pe spate și cu mâinile tremurânde mereu în căutare de sprijin iar cealaltă mai înaltă, foarte slabă, puțin adusă de spate, cu un capot roșu care foșnea la orice mișcare și care se șifonase foarte rău pe alocuri.

Întotdeauna când o trezea noaptea vocea slabă și răgușită avea o senzație de rece pe șira spinării. Îi veneau în minte momentele când ar fi strigat-o cu orice nume doar să răspundă. Dar nu era niciodată acolo. În liceu, când plângea cu capu-n pernă. În facultate când mânca ce apuca. Când Ionuț era mic și nu avea niciodată timp să vină să o ajute. Și acum se schimbaseră rolurile. Acum ea, mama ei, lipsită de aroganța și severitatea din tinerețe, cu toate celelalte lucruri dispărute din viața ei, tot ce o ținuse ocupată, tot ce îndrăgise, cu tatăl ei, Mișu, iubirea și chinul ei mort de ani buni deja, ea o tot striga. Dar nu o striga de fapt pe ea, Adela. Ea nu exista. O striga pe o anume Melania despre care nu știa nimic. Și toată această repetiție, acest nume care revenea obsesiv, al ei fiind complet uitat, începea să o irite, să o chinuie din nou, după atâția ani în care nu o mai chinuise niciuna din problemele adolescentine, uitate, îngropate. O întrebase într-o zi:

– Mamă, cine-i Melania?
– Cine? a întrebat-o și ea după câteva zeci de secunde, aproape total rătăcită în lumea ei interioară sau într-o altă lume, foarte departe și foarte străină.

– Îmi spui Melania. Cine este? Eu sunt Adela. Adela!

Bătrâna și-a netezit capotul plușat vișiniu pe care își așezase cuminte mâinile brăzdate cu degete tremurânde pe care stăteau semețe două inele cu pietre mari, mov. A privit pe geam ca și cum ar fi fost singură în casă și a început să fredoneze ceva doar de ea știut.

– Bine că acum îți place muzica! Tot liceul am ascultat muzică la căști, a bombănit Adela ridicându-se și forțându-se să meargă în bucătărie.

De două luni de când o adusese pe mama ei la ea i se schimbase viața. Și nu ar fi putut spune că în bine. Liniștea care era de obicei la ea în casă se schimbase în oftaturi, târșâit de picioare și trezit în miez de noapte. Ionuț era plecat la facultate și sunetele străine din casa ei o scoteau din sărite. Nu prea reușea să doarmă și era extrem de furioasă tot timpul. De 10 ani de când Victor plecase de acasă fără să dea vreo explicație nu mai fusese atât de furioasă.

Se hotărî să afle cine este Melania. Și într-o zi, întorcându-se de la birou, intră în casa unde crescuse și care acum era complet pustie. O izbi mirosul de naftalină și podeaua uzată de la atâta frecat. Mereu se mira din cauza asta. Acum dacă ceva se degrada din cale-afară îl schimbai. În ultimele două luni de când mama ei era la ea avusese nenumărate tentative de a o aduce înapoi. Și chiar o adusese o dată. La început, când nu părea atât de grav. O găsise la două străzi distanță, în pijama și cu capotul vișiniu pe deasupra. Stătea pe o bancă în fața unei case și se încălzea la soare, cu bigudiuri în părul ei încă frumos, în întregime alb, impozantă și cu un anume farmec păstrat în pofida trecerii timpului. Uneori, Adela avea senzația că pare de vârsta ei. Ea nu-și punea niciodată bigudiuri și își prindea la spate părul șaten cu multe fire albe pe care uneori uita să-l vopsească. Atunci îi zise pentru prima oară Melania. Nu o luase prea în serios pentru că avea altele în cap: cum să rezolve situația, ce să-i spună lui Ionuț, la ce medici ar putea merge pentru somnifere, calmante, lobotomii parțiale…

S-a apucat să scotocească printre lucrurile ei, în locuri interzise pe vremea când era copil și pe orice vreme, când ar fi vrut să descopere secretele ascunse, mai ales pe acelea care îi erau interzise. Erau acolo poze, dosare, flori uscate, sticluțe goale de parfum, versuri, frânturi de proză, jurnale scrise cu litere micuțe, temătoare, desene naive pe care le-a recunoscut ca fiind ale ei și pe care le credea de mult aruncate, botoșeii ei de când era mică, compunerile ei din clasa întâi, era acolo o altă lume care îi era ei străină, un puzzle ciudat care o făcu să plângă și să se îndoiască de tot ceea ce știa. S-a uitat încă o dată în jur pentru a se convinge că era casa în care crescuse și a plecat cu senzația că ceva îi scapă, că ani de zile fusese victima unei farse.

– Mamă, ai păstrat desenele mele de când eram mică! De ce?
– Melania, știi ce aș mânca? Niște plăcinte cum făcea bunica ta. Mai știi? Zicea că-s cu buruieni și tu nu voiai în ruptul capului să guști. A râs câteva secunde și Adela a văzut că o pierde din ce în ce mai mult, parcă ar pleca undeva departe și doar corpul i-ar mai rămâne puțin.
– Mamă, îți fac plăcinte dacă asta vrei, dar verdețurile bunicii, nu știu de unde să le iau. Nu am întrebat. Tu știi?
– Să mergi să culegi niște ștevie de pe lângă casă și urzici, acum sunt bune cât sunt tinere. Vai, ce poftă îmi este de o plăcintă! Melania dragă, tu vei știi să o faci, semeni mult cu mama mea și cu mine! Și ție îți este greu să îmbrățișezi pe cineva….Asta e problema cu noi, cei din neamul ăsta, nu știm cum să iubim!

Adela a rămas mută, în picioare. Mama ei nu a mai spus nimic, a început să caute ceva în zare și orice a mai întrebat-o apoi nu a răspuns. S-a întors a doua zi la lăzile din casa părintească și după câteva ore de mirări a găsit niște cărți poștale pe care mama ei le-a scris unui anume Matei Moldovan din Iași, dar nu le-a mai expediat. Pe una era: „Voi avea o fetiță. O va chema Melania.” Urmată de o alta: „O cheamă Adela, lui Mișu nu-i place numele Melania.”

Crina VOINAGHI

Sursă foto: www.efoartebine.ro




La Sighet, toamna se numără… artiștii!

Vernisajul Salonului de Toamnă al artiștilor plastici sigheteni – în ton cu irizările anotimpului – subiect – i-a adus împreună pe cei care culeg cu pasiune roadele artei și pe care culorile îi “ajută” să se definească.

Nota bene: Printre artiștii plastici s-au insinuat poeții, mânuitorii cuvintelor… prețioase!

Dacă artă nu e, nici toamnă frumoasă nu e!

Ion Mariș




“Contre-jour” artistic sighetean! (autor, Ion Mariș)

Expoziția artiștilor plastici Valentin Rozsnyai și Edgar Balogh – organizată pentru omagierea marelui pictor Simon Hollosy la împlinirea celor 100 de ani de la moartea lui – s-a închis azi, 14 octombrie 2018.

Din păcate, nu foarte mulți sigheteni iubitori de artă și-au făcut timp s-o viziteze în zilele în care a fost deschisă, de la vernisajul din 04 octombrie 2018. Oare arta, cultura, nu mai fac parte din lumea noastră?

De fapt, nici Valentin și Edgar nu mai fac parte din lumea noastă. Ei nu caută cu orice preț fericirea (a lor sau a noastră). Primul se “luptă” cu mitologia, cu unghiuri și linii asociate în povești complexe, postmoderne, abandonând figurativul pur, celălalt artist dezgolește multiplele fațete ale păpușilor – mutant – model Barbie și ne păcălește cu anatomii șocante, inoculându-ni-le subversiv.

Ambii pictori au vocația nesupunerii și talentul de-a se juca cu/prin mințile privitorilor.

Cei mai conservatori au nevoie – probabil – de ghidaj de specialitate dar, un observator detașat va descoperi multă și incontestabilă tensiune în lucrările expuse.

Valentin Rozsnyai și Edgar Balogh, cuplu complementar pe simezele sighetene într-o incursiune artistică îndrăzneață, au adus sighetenilor un pic de neliniște, un contre-jour adecvat problemelor contemporaneității.

Cei care n-au văzut expoziția (reală) sunt sigur că nu vor rata interacțiunea virtuală cu artiștii noștri.

Ion MARIȘ




Despre umanitate și decență (autor, Antonia Luiza Dubovici)

Antonia Dubovici

„Dacă libertatea înseamnă ceva, înseamnă dreptul de a spune oamenilor ceea ce nu vor să audă”  (Eric Arthur Blair)

Aș putea să încep prin definirea termenilor precum libertate, umanitate, discriminare etc., dar nu mi-am propus acest lucru, nu acum și nu aici, în câteva rânduri limitate. N-am să vorbesc nici despre normalitate și nici despre alte constructe sociale care au suferit modificări majore în funcție de spațiu și timp, nici despre alegerea fiecăruia de a-și construi viața așa cum și-o dorește, sau despre cum raiul unora poate încet, încet deveni infernul altora. Libertatea este un dat natural și, cu toții avem obligația și responsabilitatea morală de a nu face abuz, acest lucru firesc începe să-și piardă sensul și înțelesul într-o manieră contaminată sub nefirescul nenaturalului. Eu însămi sunt o piesă temporară în această societate, locul meu nu este nici special, nici de neînlocuit, nu suntem unii mai presus decât alții, dacă ne-am cunoaște locul, sau cel puțin am face mici eforturi de a-l percepe, nu s-ar mai ajunge la aberații și probleme de identificare eronată a problemei, n-am mai căuta soluții greșite și, evident, n-am mai fi forțați să alegem între ele.

La urma urmei, împărțim aceeași lume, iar această lume este în prezent sfâșiată de abuzuri, lipsuri, calamități, conflicte de toate felurile, între toți oamenii. Propovăduim orice sub masca feluritor slogane: toleranță, acceptare și nu reușim să vedem că dincolo de imensa cortină a spectacolului alimentat artificial (cu fonduri imense, sustrase din buzunarul majorității – plătitori de taxe), ținta este distrugerea unității: Divide et Impera! Avem o lume fărâmițată pe dinlăuntru, pe de-o parte abundă în resurse materiale, pe de altă parte săracă în esență, în valori, în principii. Reclamele se axează exclusiv pe trup, el trebuie hrănit, satisfăcut, slăvit și în toate aceste forme de adorație egocentrică și egoistă, sufletul este cel care se revoltă. De ce? Pentru că divinitatea din noi este îngropată în pământ. Și totuși, ce facem pentru sufletul nostru? Ce facem pentru sufletul celorlați? Ignorându-și sufletul, omul nu rămâne decât o masă de îndoieli, de suferințe și gânduri șubrezite.

Mă gândesc la decență, la cum încet, încet dispare de pe meleagurile acestui pământ, mă gândesc la toți cei care au trăit o viață grea și nici măcar nu au avut unde să se plângă, ci și-au dus crucea așa cum au putut, au crezut în ceva, au crezut în mai bine.

Fiecare este liber să trăiască cum își propune, dar până unde libertatea o poți considera că este benefică atât individiului în sine cât și a societății? Să nu uitam că în organism, celulele bolnave, dacă scapă de sub control, pot să doboare un corp întreg. Fiți umani, dar nu fiți îndobitociți de reclame și viziuni artificiale care se strecoară insidos în toate structurile care ne definesc.

Într-una din aceste zile, am fost la cumpăraturi și am văzut o imagine a unei libertăți bolnave, sau a unei așa zise libertăți scăpate de sub control (nu era nici paradă, nici teatru, ci doar o scenă a unei zile obișnuite): un bărbat (cam de 2 metri, îmbrăcat și machiat ca o femeie) era ținut într-o zgardă de câini de către un altul, plimbându-l în lesă, ca pe un câine. Aceasta formă de „dragoste“ se pare că nu este considerată abuz, nici încălcare a vreunui drept, iar întreaga mascaradă era sub ochii tuturor, adulți și copii deopotrivă.

Iar eu mă întreb, ce viziune asupra vieții le oferim copiilor noștri, ce înțeleg ei din asta?

Autor, Antonia Luiza DUBOVICI (Zavalic)




Săpânța – de la martiriu la bucuria Învierii (autor, Marius Vișovan)

Duminică, 30 septembrie, comunitatea greco – catolică din Săpânța a cunoscut un moment de mare bucurie și împlinire – sfințirea noii biserici, bijuterie arhitectonică maramureșeană, dar, mai ales, casă a Domnului și loc al prezenței Sale euharistice.

Fastul ceremoniei liturgice oficiate de doi episcopi și peste 40 de preoți, cuvintele de învățătură și de mulțumire, sutele de credincioși care s-au unit în rugăciune, copiii îmbrăcați în costume naționale dar și prezența primarului cu tricolorul pe piept și a nu puțini creștini din “cealaltă strană” românească (semne ale unei evidente detensionări și cvasi-normalizări a situației din comună… după o perioadă lungă de persecuție în plină Uniune Europeană, Săpânța fiind probabil singurul loc din țară în care greco-catolicilor li se interzicea efectiv să-și facă biserică), iată principalele motive de înălțare sufletească și legitimă mulțumire a părintelui paroh Mihai Grigor ale cărui permanente eforturi și (de multe ori) jertfe personale, împletite cu cele ale sufletelor păstorite de dânsul, au constituit temelia frumoasei realizări. Dacă mai adăugăm cerul senin și strălucirea soarelui… cred că am completat tabloul unei zile memorabile pentru Săpânța și pentru Maramureș.

Drama comunității greco-catolice din Săpânța a atins apogeul în 1948 când regimul comunist a interzis cultul greco-catolic și i-a confiscat bisericile și toate bunurile. Preotul paroh Grigore Rițiu, patriot român de mare anvergură (fusese delegat cu drept de vot la Marea Adunare Națională de la 1 dec. 1918 de la Alba Iulia) este scos cu forța din parohie și, după ce reușește să se ascundă o vreme, este arestat și întemnițat 4 ani în închisorile comuniste (mai fusese arestat și în 1945 și în 1947 pentru perioade scurte).

Situația preotesei Laura Rițiu (fiică a protopopului Simion Balea, unul din liderii maramureșeni ai luptei pentru Marea Unire) a fost mult mai crudă. Fiind foarte bolnavă, ea n-a mai ajuns la proces şi a murit în închisoarea din Oradea la 5 ianuarie 1954. Multă vreme nu s-a ştiut nimic despre ea, Securitatea nu a anunţat decesul ei. Mai târziu familia a aflat cu groază că şeful Securităţii din Oradea, Mezei, a dispus ca ea să nu fie îngropată, ci dată la Facultatea de Medicină din Cluj pentru disecţie!

Și restul familiei a cunoscut ororile detenției comuniste. Fiica Melania (actualmente în vârstă de 93 de ani) a fost ținută și ea arestată aproape un an și anchetată pe motiv că nu și-a denunțat tatăl, iar fiul Ioan Rițiu și logodnicul fiicei – Gheorghe Rednic (tot fiu al Săpânței) au fost printre liderii grevelor studentești din Cluj din 1946 fiind condamnați pentru activitate politică. Fiul avea să fie eliberat câţiva ani mai târziu, logodnicul fiicei însă va muri în închisoare.

Acesta a fost calvarul familiei Rițiu… lacrimi și sânge în oceanul de suferință și jertfă al neamului românesc. Alături de suferințele altor săpânțeni care s-au opus comunismului se constituie în blazonul de noblețe a acestui colț de țară, bastion nordic al rezistenței și demnității românești. Au urmat multe decenii în care Biserica greco catolică n-a avut dreptul la existență legală, apoi, încet, a ieșit la lumină… la Săpânța mai greu ca în alte localități. Părintele Cornel Ardelean din Sarasău a redeschis parohia în 1994 oficiind liturghia în case particulare până în 2002 într-o atmosferă ostilă. Păstorirea micului grup de creștini greco-catolici a fost apoi preluată de tânărul preot Mihai Grigor, actualul paroh și constructor al bisericii, care, cu o tenacitate remarcabilă, a înfruntat dificultățile care nu o dată păreau insurmontabile, a insuflat curaj turmei și a făcut posibilă împlinirea de azi… Săpânța a fost pusă din nou pe harta greco-catolică a României.

De la Cruce la Înviere, de la durere la bucurie… pe malul Tisei s-a mai aprins o Lumină…

Preot prof. Marius VIȘOVAN




Elie Wiesel omagiat acasă, la Sighet [VIDEO]

Duminică, 30 septembrie, de la ora 16:00, la Casa Memorială „Elie Wiesel” din Sighet (Muzeul culturii evreieşti din Maramureş), a avut loc evenimentul dedicat împlinirii a 90 de ani de la nașterea scriitorului Elie Wiesel. Despre viața și opera Laureatului Premiului Nobel pentru Pace, au vorbit: primarul municipiului, dl. Horia Scubli, directorul Muzeului Maramureșean, dl. Gheorghe Todinca, președinta Fundației Tarbut, dna Peninah Zilberman, președintele Comunității Evreiești din Sighet, dl. David Liberman. 

De asemenea, a avut loc și vernisajul expoziţiei de fotografie ,,Jedem Das Seine” – ,,Fiecăruia ce este al său”, fotografie-reportaj inspirată de povestea lui Elie Wiesel, realizată de Nicola Iacovone şi Daniela Zidaru din Italia, prezenţi şi ei la eveniment. Nota de culoare a fost dată de momentul muzical susținut de elevele Anca Corneștean și Orly Frankel care au interpretat un cântec în idiș.

Evenimentul, în prezența unui numeros public, a fost moderat de Alina Marincean, muzeograf.

Autor (video), dr. Sorin MARKUS

Foto: Salut, Sighet!




Sfârșit de septembrie…

Un cer albastru nesfârșit. Miros de castane prăjite în centrul orașului. Frunze veștede și castane sălbatice în parcul din centru. Lume la cafea, la terase…

După o vizită la cimitir, am rămas surprinsă – mare „Festival de poezie”  – mormântul poetului și pictorului Gheorghe Chivu, nu avea nici măcar o ramură veștedă sau o candelă aprinsă (!). Ciobit, neîngrijit… Iar marele artist privește visător din înalturi. De, nu era cetățean de onoare al orașului…

Și așa, a trecut și luna septembrie 2018…

Aurelia DRAGOȘ