Răsăritul de dincolo de spini (autor, Dana Berciu)

În singura frunză a copacului solitar de la capătul lumii se oglindeşte şi astăzi durerea pe care omenirea a simţit-o în repetate rânduri. Frunzele cad, timpul trece, iar oamenii mor. Iubirea rămâne atâta timp cât există cineva care să iubească, să iubească constant, fără frică, fără prejudecăţi şi cu mult dor. Pe temelia libertăţii şi a iubirii s-a clădit bucată cu bucată un pod din metalul rece al războiului, al violenţei şi al lacrimilor fierbinţi şi nevinovate ridicate către ceruri de miile de suflete inocente.

Cu frică, dar speranţă în gând, victimele războiului şi-au croit calea printre ramurile pline cu spini. Acestea au păşit cu încredere dincolo de covorul de frunze însângerate ce poartă amintirea sufletelor pustiite ale oamenilor ce încă străbat fără un ţel întinderea de copaci răvăşită de umbra morţii.

Cu timpul, omenirea a aruncat sub acest pod toate acele trăiri profunde şi asidue ce le-au fost împinse în suflet de mantia neagră a războiului. Nisipurile ruginii ale uitării au îngropat sub bolta podului şenilele infernale uscate de sânge care încă păstrează vie amintirea a tot ceea ce a fost odată…

Tancurile în ruine, armele atinse de decăderea toamnei şi căştile cândva pregătite pentru luptă încă încearcă să-şi arate faţa de sub vânturile nisipoase ale uitării. Acestea încă păstrează tremurul cuprins de nelinişte şi zgomotul plin de spaimă, sentimente şi sunete acum ascunse în tenebrele adânci ale pământului.

Speranţa a apărut dincolo de metalul rece al podului, unde se zăreşte roua caldă a renaşterii, verdele aprins al pădurii de brad veşnic tânără şi razele aurii ale soarelui ce îşi întoarce faţa către omenire, dincolo de liniile orizontului. Astăzi, covorul înflorit şi înmiresmat al libertăţii ne mângâie cu gingăşie tălpile, astăzi aşteptăm iubire şi bunătate, fără să ne gândim la cenuşa aruncată şi cuprinsă cu braţele deschise de hăul nemărginit al Tartarului.

Autor, Dana Berciu




Ce noroc! (autor, Crina Voinaghi)

Iată şi fericita familie! exclamă ea cu patos actoricesc zâmbind cu satisfacţie şi aproape aruncând un lasou imaginar ca să fie sigură că ne prinde.

Ne îndreptam spre masa dichisită făcând slalom printre toţi acei oameni care furnicau neîntrerupt şi conştiincios, ba să îşi ia prăjitură, ba uitaseră o felie de pâine ori pur şi simplu nu mai suportau discuţiile de la masă. Când i-am văzut deja acolo, aşezaţi fără să-şi fi luat decât ceva de la bar, am ştiut că se plictisesc de moarte unul cu celălalt. Noi eram tot ce aşteptau, o companie, o gură de aer proaspăt, cei care aveau să îi salveze de ei înşişi. Noi, din contră, când am venit în acea staţiune aflată la vreo 800 de kilometri de casă speram că nu vom vedea nicio faţă cunoscută şi atunci când i-am remarcat cu o zi înainte – era a doua zi de concediu – am sperat până în ultimul moment că ei nu ne vor vedea. Bineînţeles că ne-au văzut.

V-am aşteptat, continuă ea cu gura până la urechi în timp ce el o aproba dând doar din cap şi luând poziţia gata de atac aşa cum făcea de obicei, deşi nu spunea mare lucru, în general o lăsa pe ea să vorbească. Şi ea vorbea. Ce noroc să ne întâlnim tocmai aici! Am zis că ar fi plăcut să mâncăm împreună, am mai vorbi de una, de alta. Îi spuneam lui Gicu – care dădea cu putere din cap a aprobare de zici că risca o dislocare – ce frumos ar fi să cinăm împreună, ne vedem atât de rar în ţară…Când aţi sosit?

– Alaltăieri, a zis soţul meu total plictisit la perspectiva unei cine aiuritoare. Eu mă duc să-mi aleg ceva. Scumpo, ţie ce-ţi aduc?

– Stai dragă, ce atâta grabă că doar nu dispare mâncarea, hai să bem ceva mai întâi. Noi am sosit ieri, ce noroc, va fi un concediu foarte plăcut, a decretat ea zâmbind cu tot şiragul de dinţi falşi, super albi şi egali de zici că era un star de cinema. Gicu, du-te tu şi ia-le ceva de la bar!

– Nu e nevoie, am intervenit eu, nu bem decât vin şi asta după masă.

– Fii serioasă, aduce Gicu acum vin, ciocnim şi apoi avem tot timpul din lume să mâncăm. Hai, instalaţi-vă, e destul loc, mare noroc să vă întâlnim, a repetat ideea spre exasperarea noastră.

Soţul meu a căscat ca nu cumva să se apuce să spună ce gândeşte iar eu am început să fac o bărcuţă dintr-un şerveţel, ocupându-mi cu ceva mâinile ca să nu mă gândesc că îmi scapă situaţia de sub control. Ea a continuat să vorbească, netulburată.

– Eu mor de foame! am declarat după 10 minute, total nepoliticoasă, întrerupându-i monologul.

Chris s-a uitat la mine, a pufnit şi a decretat cu avânt:

Noi mergem să ne luăm ceva de mâncare!

Mergeţi, da, hai că vorbim după ce vă întoarceţi, a zis ea de parcă cine ştie unde am merge, de parcă ar exista o scăpare, cât de mică. Gicu, hai să ne luăm şi noi, parcă mi s-a făcut foame.

Gicu s-a ridicat ca la comandă, gata să facă tumbe dacă asta i s-ar fi cerut.

Aşa avem noi noroc, mi-a şoptit Chris, trecând în spatele meu şi începând să împingă scaunul cu rotile. Ţi-am spus eu că Austria e prea aproape. La Polul Nord ar fi trebuit să mergem!

– Nici acolo nu eram chiar în siguranţă. Cum dracu scăpăm de ăştia? Eu nici măcar nu pot să mă ascund după colţ atunci când îi zăresc. Asta mai lipsea ! Cu doamna V. mi-e groază când mă întânesc şi acasă, d-apoi aici!

Chris mergea cât de încet putea, aplecat aproape complet peste mine şi şoptind cu colţul gurii ca şi cum ar fi fost cel mai bine păzit secret. Restaurantul hotelului cochet de trei stele era plin de o lume pestriţă, guralivă, îmbrăcată sport, majoritatea în vacanţă, cu chef de vorbă şi de glumă.

Ne-am ales câte ceva de la bufetul suedez şi ne-am întors resemnaţi la masa unde cei doi ne aşteptau zâmbitori.

– Ce noroc! Să ne întâlnim tocmai aici! Ce mai face mama ta? Ştii că am fost colege de clasă… Aşa l-am cunoscut pe Gicu. Ieşeam mult toţi trei. În cele din urmă el m-a ales pe mine.

– Mi-a spus mama ceva la un moment dat, am spus împingând la o parte farfuria din care abia gustasem.

– Trebuie să ajungă şi Lucica, fata noastră, o ştii, aţi fost colege la grădiniţă, a continuat ea netulburată. S-a măritat bine de tot, e o femeie realizată şi mă bucur mult pentru ea. Soţul ei are o firmă de piese de maşini, îi merge foarte bine, ea nu mai trebuie să se streseze, a renunţat la serviciu că nu mai avea rost. Câştigă el cât pentru 10. Are o fetiţă, bonă, menajeră şi bucătăreasă. Plus o casă mare cu piscină. Acum face şcoala de şoferi că vrea o maşină, a văzut ea una roşie foarte frumoasă. Mi-a luat de ziua mea un blender pentru smoothie, beau în fiecare dimineaţă, am auzit că îţi prelungeşte viaţa cu minimum 5 ani. Ce micuţe eraţi amândouă, nu stăteaţi o clipă, hărnicuţe şi deştepte foc. Ţii minte?

– Îmi pare rău, chiar nu mai ţin minte, a fost demult. Dar dacă o văd mi-o amintesc, mai mult ca sigur, am zis având impulsul să întreb dacă are menajeră, bonă şi mai ştiu eu câte ce face ea toată ziua. Nu uit niciodată un chip.

– Aşa e, am auzit că atunci când dispar unele simţuri sau abilităţi, se dezvoltă mult celelalte, spuse Gicu silabisind parcă şi făcând ca toată lumea să se întoarcă brusc spre el.

– Chris, îmi aduci te rog după ce termini de mâncat o prăjitură? Să fie cu ciocolată, în rest nu contează, am spus încercând să scap de senzaţia de ridicol.

– Ce vrei să spui, Gicule?

– Poi să spună ea dacă nu e aşa, eu nu prea ştiu! a pufnit Gicu prefăcându-se enervat.

– Vorbeşti prostii, zău, fetele s-au cunoscut la grădiniţă, ea nu avea pe atunci probleme, accidentul e de acum câţiva ani, de la schi parcă?

– Da, aşa e, am spus încet simţind că încep să mă enervez şi nevăzând nicio legătură.

– Da eu sunt curioasă de un lucru, dacă tot ai deschis discuţia, zise ea luând o poziţie importantă, de parcă eu aş fi început iar ea se simţea doar datoare să continue. Am auzit că ai avut chiar aici accidentul, pe pârtiile din Austria. Cum de suporţi să te întorci în acelaşi loc? Şi mai ales, de ce?

Am rămas cu gura căscată vreo două secunde, timp în care ea mă fixa întrebătoare şi Gicu ştergea farfuria cu o bucată de pâine.

– Cu ciocolată şi ceva nuci e bine? m-a salvat vocea soţului meu care din când în când mi se părea cea mai dragă voce.

– E foarte bine, am spus scuturându-mi o şuviţă care nu mai voia să stea prinsă în agrafe la spate.

– Tocmai ce o întrebam pe soţia ta cum de aţi ales tocmai această destinaţie de vacanţă, dat fiind trecutul vostru nu prea plăcut în aceeaşi zonă.

– Aş vrea să mă întind puţin, sunt foarte obosită. Ne scuzaţi. Chris, putem să ducem prăjitura în cameră?

– Normal, normal, se înţelege, n-au intrat zilele în sac! Suntem abia la începutul sejurului. Noapte bună!

– Noapte bună, a spus şi Chris adăugând aproape în şoaptă „din nefericire”, dându-mi farfuria cu prăjitură şi un pahar mare cu vin.

A doua zi ne-am trezit devreme ca să fim primii la micul dejun, sperând că vom evita să-i întâlnim. Au apărut când noi eram încă la stadiul de uns pâinea cu unt şi pus pliculeţul de ceai în apă fierbinte. Se şi mărise grupul, bănuiam că e Lucica şi soţul ei, însoţiţi de o fetiţă de maxim 4 ani.

– Bună dimineaţa, au anunţat toţi la unison trăgând cu zgomot scaunele şi lipindu-şi masa de a noastră fără să ne ceară aprobare.

– Ea e Lucica, aşa-i că vă ştiţi? Iar el e soţul ei, Mirel, iar minunea asta mică e Casandra.

– Nu te crede nimeni? am întrebat-o eu zâmbind.

– Cine? m-a întrebat şi ea.

Ne ştim, cum să nu, zise Lucica nemaiaşteptând răspunsul meu sau ocolind întrebarea, am fost colege la grădiniţă, jucam prinsa în fiecare zi. Alerga repede pe atunci, abia reuşeam s-o prind. Ce noroc să ne întâlnim tocmai aici!

Fetiţa Casandra era înţolită de zici că mergea la o petrecere de cel puţin patru stele: avea o fustiţă roz de balerină peste colanţi albi şi o bluziţă tot albă cu un şirag de mărgeluţe roz mai închis, părul lung desfăcut, tot numai bucle, intrându-i în ochi la orice mişcare şi enervând-o la culme. O trăgea întruna pe maică-sa de partea de jos a puloverului spunând acelaşi lucru cu ochi şi voce de pisică:

– Mama, vreau cartofi pai!

– Calmează-te dragă, e micul dejun, nu sunt cartofi pai. Du-te cu taică-tău şi convinge-te! Aduceţi-mi şi mie o cafea, mai strigă după ei, întorcându-se iar spre noi. Sunt la cură de slăbire, beau doar o cafea.
Aşa frumos păr are, nu ştiu cu cine seamănă! Nici eu, nici Mirel nu suntem atât de blonzi! Cum sunteţi voi? Mi-a povestit mama că aţi luat cina împreună aseară.

– Suntem bine, în concediu. Părul se mai închide la culoare cu timpul. Nu o deranjează pe fetiţă, pare cam lung…

– Nu o deranjează deloc. Ştii, atât e de frumos că toată lumea întoarce capul după ea. Nu mă îndur să i-l prind. Da, şi noi suntem în concediu, încercăm să ne relaxăm puţin, vreau să-ţi spun că abia am reuşit să-l trezim pe Mirel la micul dejun, atât e de obosit, îţi dai seama, lucrează foarte mult, dar eu nu vreau să pierd nici un minut, azi îmi angajez un monitor personal să mă înveţe să schiez. Aşa va petrece şi Mirel timpul cu fiica lui, de obicei ea doarme când el se întoarce de la firmă.

– Va fi uşor, a intervenit Chris, doar sunt aici şi bunicii, vă vor ajuta.

– Da, da, dar fata trebuie să petreacă timp cu tatăl ei. Plus că ei azi vor să se plimbe cu telescaunul şi să facă o mică drumeţie. Voi cum o să vă petreceţi ziua?

– Păi noi… începu Chris, dar am intervenit întrerupându-l:

– Nu facem mare lucru, ne plimbăm şi noi puţin.

– Poate vă hotărâţi asupra aceluiaşi traseu cu mama sau cu Mirel. Mama, voi pe unde vă plimbaţi azi? o întrebă pe doamna V. care tocmai sosise cu 2 farfurii arhipline, ai fi zis că era singura lor masă din acea zi.

– Nu ştiu dar sunt o mulţime de posibilităţi, poate mergem cu Maia şi Chris să mai avem cu cine povesti una alta. Doar noi doi e puţin plictisitor.

Mie şi lui Chris ni se oprise îmbucătura undeva la mijlocul drumului aşa că ne-am repezit amândoi la cănile cu ceai.

– Mamaaaa, nu sunt cartofi pai! se auzi vocea de pisică a minunii mici cu păr de poveste.

– Asta ţi-am spus şi eu, dragă, lasă-mă puţin, tati se ocupă acum de tine, mie îmi ajunge în restul zilelor.

– Nu vreau cu tati! Vreau şi eu la pârtie!

– Vei merge cu tati. Hai, du-te lângă el! o mângâie Lucica pe bucle împingând-o încetişor în cealaltă parte.

– Luci, fata nu a vrut nimic de mâncare, spuse plictisit Mirel, căscând în timp ce se aşeza şi abordând farfuria plină.

– Şi acum ţi-ai adus numai ţie? Vrei să fii singurul care mănâncă ceva azi şi vrei să mă enervezi de dimineaţă? Du-te pune-i cereale!

– Nu vreau cereale! miorlăi cu toate buclele minunea mică. Vreau cartofi pai! şi îşi pecetlui dorinţa izbind cu pumnul ei mic în masa încărcată şi făcându-mă să tresar.

– Ştiam eu că voi regreta că nu am luat-o pe Gerda cu mine, ea rezolva repede situaţia, mormăi mai tare decât ar fi trebuit Lucica cu o faţă pe care era întipărită în fiecare rid mirarea nedreptăţii pe care i-o face viaţa pe când ea ar merita numai lapte şi miere. Dar nimic nu e drept pe lumea asta şi nu primim numai lucruri bune, deşi asta am merita, unii, nu toţi, da, ştiam prea bine povestea, trecusem cu bine peste.

– Nu ai nevoie de ea, hai cu mine, Casandra, să alegem ceva bun, interveni repede Gicu.

– Nu mă interesează ce faci azi cu ea, îi spuse lui Mirel într-o şoaptă răstită, dar e problema ta, pe mine mă vedeţi la cină! Şi întorcându-se spre noi: Nu vreau să stric feng shuiul acestei întâlniri, dar această problemă trebuia rezolvată de dimineaţă. Nu se poate aşa, eu stau acasă cu ea tot anul. O săptămână cât are el concediu măcar poate să se ocupe de ea.

– Dar tu o ai pe Gerda, încercă Mirel timid ceva, mie chiar mi-e somn.

– Vei dormi când doarme ea la prânz şi cu asta am terminat discuţia.

Eu şi Chris ne uitam ca la un meci de tenis cum îşi pasau responsabilităţile şi nefericirile mărunte şi ne străduiam să terminăm rapid ceaiul ca să putem pleca, dacă se poate fără să observe nimeni. Chris s-a ridicat discret împingând şi mai discret scaunul pentru a-l scoate de la masă. Erau toţi super gravi, Lucica îşi aranja unghiile rozându-ţi o pieliţă şi încercând să nu-şi şteargă rujul, Mirel mânca bosumflat, cu pungi sub ochi, o bucată de pâine cu unt, doamna V. strângea buzele a dezaprobare ascuţindu-şi şi mai tare nasul, Casandra plescăia cerealele pătându-şi bluza şi faţa de masă iar Gicu clipea privind din când în când într-un punct fix şi sorbind din cafeaua care cu siguranţă i se răcise. Mă întrebam ce căutăm noi acolo.

– Ne vedem mai târziu, am spus cu detaşare, fluturând o mână deasupra capului.

– Şi cum rămâne cu plimbarea? a întrebat doamna V. vădit descumpănită.

– Nu ştim când pornim, a avut Chris prezenţă de spirit, mai întâi ne odihnim puţin, ne-am trezit devreme.

– Aa, păi şi noi, venim pe la voi în jumătate de oră? Sunteţi la camera 365, da?

– Da, am spus mirându-mă complet inutil cum de aflase deja numărul camerei noastre. Hai să fie o oră.

– Bine, dragilor, avem oricum toată ziua înainte. Ce noroc că v-am întâlnit! Va fi un concediu extrem de plăcut!

– Da, ce noroc, am spus şi eu, gândindu-mă că sunt situaţii mult mai neplăcute decât cea de a fi într-un scaun cu rotile. Dar pe care cu siguranţă nu eram obligaţi să le suportăm.

Nu ne-a trebuit nici un sfert de oră să strângem tot, de fapt Chris a strâns dar ăsta e avantajul când un bărbat face bagajele, puţine lucruri care se pun rapid şi se strâng la fel de rapid. Ieşeam probabil din staţiune când doamna V. se îngrijora de ce nu răspundem iar apoi întreba de noi la recepţie ca să se mire şi mai tare cum de plecaserăm, doar abia am ajuns şi ne-am programat să ne petrecem ziua împreună.

– Ei, asta e, mare pagubă, hai la spa, ne cazăm în următorul oraş într-un hotel care are neapărat spa, vezi, aici e bad karma, nu trebuia să forţăm, filozofă Chris.

– Termină cu aiurelile, nu există aşa ceva, a fost doar un moment prost, poate ca celălalt, poate altul dar nu mai contează. Cât priveşte cealaltă idee, cea cu spa-ul, mi se pare excelentă. Totuşi, aş vrea să le văd feţele când îşi vor da seama că am plecat, am adăugat cu un zâmbet şi simţindu-mă fericită. Pentru plecare, pentru Chris, pentru spa.

Autor, Crina Voinaghi

 




Sărbători evreieşti şi la Sighet (autor, Alina Marincean)

Lunile septembrie – octombrie sunt luni de sărbătoate în calendarul evreiesc. În această perioadă comunităţile celebrează o fascinantă dar şi tulburătoare dimensiune de solemnitate şi bucurie sărbătorind şi postind în acelaşi timp. Mânaţi de rugăciune sau de inspiraţie, evreii de pretutindeni încep un an nou sau ceea ce se cunoaşte a fi Roş Haşana.

Imaginea de mai sus prezintă, femei cumpărănd păsări de curte, în preajma sărbătorii de Roş Haşana, pentru ritualul de ,,shlogn kapores” prin care păcatele sunt transferate în mod simbolic asupra păsărilor cu puţin timp înainte de Yom Kipur.

Totul începe cu un sunet de şofar ce se aude în fiecare zi din săptămână, ca o chemare spre Dumnezeu cu atenţia aplecată spre zilele sacre ce vor urma.

O săptămână mai târziu după Anul Nou evreiesc sărbătorile ating un maxim de intensitate în ziua de Yom Kipur. O zi în care pentru 25 de ore, asemeni unor fiinţe nefiinţe oamenii nu beau nici nu mănâncă. Îmbrăcaţi în alb, merg la sinagogă unde îşi înalţă rugăciunile într-un glas unanim către Eternitate.

Abia apoi, după o analiză atentă a sinelui, energiile creatoare se canalizează spre zile vesele de Sukot şi Simhat Tora ce aduc sărbătorile de toamnă la un bilanţ de un armonios optimism.

Hag Sameah, Sighet!

Zile de sărbătoare evreieşti – toamna, 2017:

21, 22 septembrie Roş Haşana
30 septembrie Yom Kipur
5 octombrie începe Sukot până în 11 octombrie
12, 13 octombrie Şmini Aţeret
13 octombrie Simchat Tora

Autor, Alina Marincean

Sursa foto. www.yivoencyclopedia.org




Work in progress (autor, Sebastiana Joicaliuc)

Mereu mi-au spus să nu-mi fac casă din oameni
„Nu poți să trăiești lângă o inimă care bate atât de tare”
„Aș asurzi?”, îi întreb uneori
„Nu, dar poate ai iubi, e mai grav.”

Ei mi-au spus că două brațe și o pereche de coaste
Nu pot să-mi ofere căldura necesară
„Aș îngheța?”, îi întreb uneori
„Nu, dar poate te-ai obișnui cu temperatura.”

Au continuat să-mi spună că pielea cuiva nu e destul de groasă
Ca să-mi construiesc adăpost și să mă apere de ploaie
„Și dacă iau o umbrelă cu mine?”, îi întreb, de data asta mult mai convinsă
„O umbrelă ar fi bună”
Cădem de acord.

Azi am uitat umbrela
Și totuși ploaia e destul de călduță
Mi-am adus însă mănuși, și vopsea
Am luat și niște postere
Ca să acopăr urmele de pumni din pereți
Într – adevăr, temperatura e bună, chiar confortabilă
Și inima îmi bate tare, dar în fiecare zi are alt cântec
Geamurile sunt încă sparte
podelele pătate de la prea multe lupte
Și unele becuri încă nu ard cum trebuie
Ușile scârțâie și joacă balamalele în multe locuri
Iar din pat se mai pot auzi câteodată cuvintele pe care nu le-am putut rosti –
Fantome bântuind amintirile propriei ființe
Dar ei mi-au spus că până și iadul
Devine confortabil
Odată ce te obișnuiești cu condițiile meteorologice
Și până la urmă, fiecare își cunoaște
Sunetele propriei case

Acum mă mai sună câteodată, și mă întreabă ce fac
„Unde ești?”
„Acasă”, le răspund –
„Mereu am fost”.

Autor, Sebastiana Joicaliuc,
studentă, Jurnalism




26 septembrie, în alte vremuri… (autor, Marius Vișovan)

26 septembrie 1985 este ziua în care am mers în armată, azi se împlinesc 32 de ani… Piatra Neamț, infanterie, unitatea militară 01027… Mă năpădesc amintirile din această primă parte a stagiului militar, petrecut în timpul regimului comunist și înterupt două luni și jumătate mai târziu de hepatita care a dus la lăsarea mea la vatră (continuarea, ce a  avut loc după terminarea facultății, a fost deja după Revoluție, în 1990). O experiență comună tuturor tinerilor din vremea aceea, s-ar zice… și totuși, situația mea a  avut un caracter special.

Cu două săptămâni înainte, mai mulți sigheteni, proaspăt intrați la facultate, ne-am deplasat la Baia Mare la Centrul Militar Județean. După o lungă așteptare ni s -a comunicat unde vom satisface serviciul militar cu termen redus  (T.R.) , de 9 luni, și vedeam cum toți ceilalți studenți la matematică au fost repartizați la Bârlad, la artilerie. Mă așteptam și eu să primesc aceeași destinație. Când am ajuns în fața comisiei, colonelul mă întreabă : “Măi Vișovan, taică-tău a fost condamnat politic ?”. Am răspuns: “Da, din ’48 până în ‘64”. A urmat un moment de tăcere. Un alt ofițer a spus colonelului : “Știți cum era pe vremea aceea, cu Maniu și cu ceilalți…” A urmat o tăcere mai lungă, colonelul tot privea foaia și “rumega” situația… După mai multe clipe de tensiune a exclamat: “Fie ce-o fi!“ și a scris ceva pe foaie apoi mi-a dat-o. Am ieșit afară oarecum nedumerit. Pe foaie scria… Piatra Neamț.

Când a auzit cele întâmplate, tatăl meu și-a făcut mari probleme de conștiință. Oare ce mă aștepta la Piatra Neamț? Oare va trebui să sufăr și eu din cauza atitudinii lui de acum patru decenii? Până unde va mai merge persecuția? Se străduise timp de 18 ani să-mi ofere tot ce era mai bun și să mă ferească de suferință și iată că răul ne-a ajuns din urmă… Senzația că ești cauza necazurilor copilului tău este teribilă pentru un om cu suflet sensibil.

Din fericire, temerile nu au fost total justificate. La Piatra Neamț eram grupați studenții cu probleme politice în familie (cu părinți sau rude având condamnări politice sau fugiți din țară, etnici germani cu cerere de plecare definitivă, etc), dar nu am fost persecutați. Ne-au adunat pe toți la un loc probabil pentru a fi mai ușor supravegheați (nu cumva să influențăm atmosfera “tovărășească” din armată… ). În prima zi, ofițerul responsabil cu contrainformațiile pe unitate a venit la noi și ne-a dat să completăm un chestionar cu mai multe întrebări, inclusiv legate de  statutul de fost deținut politic al tatălui meu. Apoi n-am mai observat nimic deosebit.

Am suferit însă mult din alt punct de vedere. Eram singurul din Maramureș din toată unitatea și de asemenea singurul student la matematică. Nu cunoșteam chiar pe nimeni. Mi-a fost foarte greu să mă adaptez. La muncile agricole unde am fost duși timp de o lună condiția mea fizică slabă și-a arătat din plin limitele (ziua de muncă, între orele 6-20, noaptea veneam pe câmp, noaptea plecam… condițiile igienice dezastruoase…). Instrucție propriu-zisă n-am apucat decât vreo 2 săptămâni. M-am îmbolnăvit de hepatită și după o lună de internare în spital mi s-a dat drumul acasă… cu statutul de amânat medical. Tata a venit să mă ia acasă, schimbând trenul de 3 ori  – Salva, Pașcani, Bacău… frig și întuneric mai peste tot… era în vârstă și cu sănătatea mult zdruncinată dar n-a vrut să mă lase singur pe drum.

Pe 14 decembrie eram la Sighet,  spre bucuria familiei și am avut parte și de Crăciunul la care nu mai sperasem ( în condiții normale aș fi avut liber doar de Anul Nou). Meditez acum la cuvintele Scripturii : “Domnul este Păstorul meu și nu voi duce lipsă de nimic” (Ps 22,1). El a permis această experiență mai grea și tot El m-a scos la liman…

Autor, Marius Vișovan




Sighet – Festivalul Internațional de Poezie, ediția a XLIV-a

În perioada 26.09.2017 – 29.09.2017, se desfășoară a XLIV-a ediție a Festivalului Internațional de Poezie de la Sighetul Marmației.

PROGRAM 

Marți, 26 septembrie 2017

ora 18:00 – Centrul Cultural (Sala cenaclului literar , Piața Libertății, nr. 24 A)
Seară de poezie
 Recital din creația poeților din Israel
 Moment muzical cu folkistul Gheorghe Ștețca

Miercuri, 27 septembrie 2017

ora 11:30 – Centrul Cultural (Piața Libertății, nr. 24 A)
 Deschiderea Festivalului Internațional de Poezie de la Sighetu Marmației, ediția a XLIV-a

ora 13:00
Întâlnire cu poezia și muzica
 recital al poeților invitați din străinătate și al cantautorului Florin Săsărman (participă: reprezentanți ai cercurilor literare ale elevilor și ai catedrelor de limba și literarura română din liceele sighetene, ai cenaclurilor literare din județ)

ora 17:00
DIN ISTORIA FESTIVALULUI – prezentare de film

ora 18:00
POEZIA FĂRĂ GRANIȚE – Recital din creația poeților invitați

Joi 28 septembrie, 2017

ora 11:00 – 12:30 (Centrul Cultural, Piața Libertății, nr. 24 A)
LANSARE DE CARTE – Eveniment patronat de criticul Gheorghe Grigurcu

ora 13:00
POEZIA ÎN DIALOG CU TINERII – Întîlnire cu elevii de la : Colegiul Național „Dragoș Vodă”, Liceul Pedagogic „Regele Ferdinad”, Liceul Tehnologic Forestier, Liceul Tehnologic Marmația

ora 16:00 – Localitatea Desești
SERILE DE POEZIE NICHITA STĂNESCU
 “Un poem – o melodie”, recital al cantautorului Florin Săsărman

Vineri, 29 septembrie 2017

ora 11:30 (Centrul Cultural, Piața Libertății, nr. 24 A)
FESTIVITATEA DE PREMIERE
Recital din cântecele Maramureșului susținut de Grupul vocal – instrumental al Ansamblului „MARA”

ora 13:00 – închiderea ediției 2017 a Festivalului Internațional de Poezie de la Sighetu Marmației

Comunicat de presă – Centrul Cultural Sighet




Schimbarea (autor, Crina Voinaghi)

Îmi place viaţa mea de când sunt aici. Oamenii mă întreabă tot timpul cum mă simt, ceea ce înainte nu se întâmpla aproape niciodată. Mănânc la ore fixe şi, nu mai are rost să vă spun, înainte chiar nu era posibil, în plus, când prind un moment favorabil – care îşi face apariţia de 2-3 ori pe zi – dorm pentru simpla plăcere de a dormi. Chiar şi visez. Prima dată când mi s-a întâmplat, nu ştiu să vă spun când, pentru că nu mă interesează ce zi e sau cât e ora, m-am trezit atât de speriat, încât am stat apoi treaz aproape 24 de ore de teamă să nu mă înstrăinez iar în cine ştie ce lumi ilogice. Dar apoi am descoperit plăcerea de a visa, lucru din pricina căruia mă tem că mă veţi judeca, am 54 de ani şi 2 luni şi nu-mi aduc aminte să fi visat vreodată.

Azi-noapte am visat ceva din altă lume, m-am gândit la asta toată dimineaţa, ceea ce mi-a dat de lucru şi m-a încântat în acelaşi timp. M-am trezit reflectând la lucruri care nu-mi trecuseră vreodată prin minte, la alte universuri, la cât de mici suntem noi, oamenii, şi cât de importanţi ne credem cu munca noastră, chestii profunde de genul ăsta, de care aş fi spus înainte că sunt nişte prostii de-ale idealiştilor şi poeţilor. Dar nu despre asta voiam să vorbesc. Voiam să vă povestesc visul. Se făcea că eram într-un loc ce semăna bine cu un gol alpin, doar că era un stejar bătrân, cel mai bătrân pe care îl văzusem vreodată, lucru destul de neverosimil în asemenea peisaje. Vântul bătea destul de tare – lucru normal pentru acel loc, mă gândeam eu, dar ceea ce nu era normal, deşi atunci credeam că este, era un om care stătea lipit de trunchiul copacului într-o poziţie ciudată, nici aşezat nici în picioare, cu orbitele goale ca ale unui imens fetus avortat. Avea un păr alb, lung ce strălucea şi pe care lumina îl făcea să pară argint lichid. Era mult mai înalt ca mine, cam înfricoşător dar în vis nu îmi era frică de el. Când m-am apropiat am văzut că stătea pe o broderie ce se întindea pe toată pajiştea, până dincolo de orizont, la care lucrau zeci de mii de omuleţi pentru care singurul scop în viaţă părea a fi terminarea operei de artă care ţinea loc de pământ, iarbă, flori. Am deschis gura să-l întreb unde mă aflu, dar colegul de încăpere a început să geamă şi m-am trezit. Îmi pare rău, mă întreb ce sunet avea vocea lui. În fine, visez în fiecare noapte, niciodată acelaşi lucru, iar dimineaţa mi-o petrec gândindu-mă la ce am visat, timp petrecut cu folos, aş spune. Înainte nici nu eram conştient de faptul că îmi funcţionează şi emisfera dreaptă a creierului.

Când soţia mea sau copiii vin în vizită, îmi aduc tot felul de bunătăţi, care s-au micşorat în cantitate pe măsură ce a trecut timpul, transformându-se într-un final doar într-un măr cules de pe drum sau o bomboană luată dintr-un magazin de lux ori de pe la recepţia unui hotel. Dar eu chiar nu am nevoie de nimic, mâncarea de aici e comestibilă, de cele mai multe ori chiar gustoasă, în afară de grişul în lapte pe care nu-l suport, dar în majoritatea timpului chiar nu îmi este foame. Şi privirea lor s-a schimbat: la început plină de milă, simpatie şi speranţă, toate dispărând rând pe rând şi lăsând locul unei sclipiri de nedumerire, apoi ciudă şi, într-un final, dispreţ. Neştiind cât timp trecuse de la internare, puteam doar să presupun că nevastă-mea nu îşi mai putea cumpăra tot ce visa, fiu-meu nu mai avea bani pentru motorul care consuma cât 10 maşini normale şi pe care şi-l dorise nespus – cum îmi mărturisise nevastă-mea, aşa că am făcut pe dracu-n patru să-l primească la majorat – şi că fiică-mea era aproape exclusă din grupul fetelor care mergeau în fiecare săptămână la cosmetică, manichiură şi mai ştiu eu câte, necesare toate pentru supravieţuire, cum îmi spusese ea într-un moment al meu de mare naivitate când am criticat-o pentru cheltuielile exagerate.

Oricum, eu de când sunt în patul ăsta, cu cearşafuri mai mult sau mai puţin albe, sunt fericit. Am descoperit gustul mâncării, pot acum să fac diferenţa între orez şi cuşcuş, ceea ce înainte nu reuşeam, pentru că mâncam atât de repede şi pe apucate, încât tot ce mă interesa era să am stomacul plin. Când beau câte un pahar de apă, după vizita de dimineaţă a doctorului şi cea de seară, mă aşez liniştit şi savurez lichidul incolor şi fără gust atât de încet şi cu atâta poftă, încât nici cel mai scump whisky nu-mi amintesc să-mi fi plăcut atât de mult. Am un radio mic portabil pe care mi l-a adus nevastă-mea în prima zi, să nu mă plictisesc. Poate singurul lucru care mi-ar displăcea ar fi să deranjeze pe cineva şi să mă oblige să-l închid. Deocamdată colegul meu de salon doar geme din când în când, uneori mai prelung, şi atunci apare o asistentă grăbită care îi mai suplimentează doza de morfină. În rest nu pare să îmi observe prezenţa, darămite să-l deranjeze radioul meu. Iar dacă e o muzică bună atunci când intră în salon, asistentele şi doctorii îmi zâmbesc plini de înţelegere.

Doctorul era la început foarte amabil şi drăguţ, dar cu timpul a început să pară iritat de prezenţa mea şi îmi tot propune tratamente din ce în ce mai chinuitoare, pe care le fac strângând din dinţi, pentru a nu avea niciun motiv să mă dea afară din bula mea de singurătate binecuvântată. E drept că mă simt din ce în ce mai rău, mi-a căzut părul şi abia mă duc singur până la baie, dar orele care îmi rămân doar pentru mine sunt tot ce vreau. Mă enervează puţin doctorii şi asistentele când îmi spun că sunt speranţe, că tratamentul dă rezultate şi în curând mă voi întoarce acasă. Mă enervează şi schimbarea de atitudine a neveste-mii, care e de vreo două zile mai zâmbitoare. Doar nu am muncit eu atâţia ani, nu am dormit nopţile, nu am visat, nu am simţit gustul mâncării ori dulceaţa clipelor când muzica clasică se revarsă de la radio ca acum să devină toţi obraznici şi să-mi spună că sunt bine şi că pot să-mi reiau ritmul normal al vieţii.

Autor, Crina Voinaghi

Povestire publicată în 19 septembrie 2017 în Revista de Povestiri apreciată de Lavinia Bălulescu la concursul trimestrial de povestiri – „Un început foarte bun, puțin mister, plus un gust amar necesar, bine scrisă.”




Ioan J. Popescu – un sighetean emblematic, acasă peste tot

Un copil indigo şi un copil de cristal părând ca tot omul. Aveam sentimentul că mă înţelege cu toate hăurile mele metafizice, cu toate neliniştile mele existenţiale. Al tuturor şi al nimănui şi de aceea mult mai aproape de cum aproapele.

Am avut norocul sorţii să-i fiu prieten acestui om rar, inconfundabil şi de neînlocuit, cu o prezenţă de spirit cum la nimeni n-am mai văzut. Inteligenţa întruchipată. Era acasă peste tot. Nimic nu îi era străin. Cu o intuiţie şi spontaneitate pe măsură, ceva aproape de miracol – în orice caz magie, magie albă. Nu l-am văzut niciodată furios sau purtând râcă, nici măcar sentimental. Şi mereu la obiect sau subiect, ceea ce pentru el era acelaşi lucru şi totdeauna oferind o perspectivă personală şi deschizătoare de surprinzătoare orizonturi şi umor.

Era acasă şi firesc nu doar oriunde fizic, ci şi în domenii spirituale şi ale artei, de la arta afişului la pictură, fotografie, dans, tapiserie, muzică clasică şi mai ales film – şi nu doar aşa, în mare, ci în detalii şi cu trimiteri la istoria artei respective, biogafii sau curente, de la grecii antici până la avangardişti. Şi tot aşa şi cu omenii, instantaneu prindea lungimea de undă a interlocutorului. De la interlopi până la academicieni, cu oricine îşi găsea măcar un punct comun – de la băţosul critic de artă, până la madamele de Sighet, ale căror reţete culinare le completa cu mirodenii trăsnite.

Aveam sentimentul că vorbeşte toate limbile – cu contrabandistul de ţigări pe ruseşte, cu nişte turişti polonezi vorbea polona şi dezbătea despre regizorul Grotowski, cu nişte studenţi brazilieni la Cluj se înţelegea în spaniolă, nu în portugheză, cu un francez folclorist conversa fluid în franceză şi îi recita din Prevert, pe Schopenhauer îl citea în germană, de engleza lui nemaivorbind. “Nu, nu numai că nu a stat o vreme în Anglia sau în Franţa, dar nici nu a făcut vreo facultate, e autodidact” – i-am răspuns unui prieten licenţiat în limbi moderne, care rămăsese uimit de cum le stăpânea Johnny. Era autodidact în toate, până şi în religie, iniţiat de la, mai ales, iudaism, până la creştinism, islam, budism. Of, of, of şi ha, ha, ha! Nu te plictiseai cu el niciodată.

Era nobil, manierat şi elegant. Şi mai ales talentat în tot ce-i artă, de la caricatură, până la Rembrandt. Era fermecător fără să vrea; oriunde şi în orice mediu apărea fermeca printr-un adevărat potpuriu de idei şi umor fin. Un om care celebra Viaţa! Tot corpul lui vorbea. Mâinile dansau. Am văzut câteva video-uri cu el. Doamne, ce actor ar fi putut fi, dacă îl descoperea un regizor! Fiecare muşchi al feţei, fiecare unduire a privirii deschidea un evantai de stări. Şi apoi creativitatea lui! De la grafică la macrameuri, am auzit că a început şi un roman…

Şi apoi, nu în ultimul rând, a fost un sighetean emblematic, un fruct perfect al cosmopolitismului în creuzetul căruia se face aur: ţăranul moroşan şugubăţ, evreul cu încrengături în toată lumea, mândrul ungur, descurcăreţul ucrainean, ţiganul, ţipţerul şi toate acele naţii magice de care încă nu ştim…

Sunt tare mândru de Johnny, cum nu-i era frică de moarte şi cum nu s-a agăţat de viaţă cu orice preţ. Şi este pentru întâia data când îmi pleacă cineva apropiat, de pur şi simplu nu-mi vine să plâng. Pentru că ştiu că el e acasă şi acolo şi nu face mare caz. De va vedea de-acolo pe cineva cum plânge la înmormântare, se va amuza condoleant.

Alex Dohi, 17 sept. 2017, Stockholm
(consemnare Marin Slujeru)

***
toamnă şi frunze –
noi îmbrăţişându-ne
de cel tocmai dus

Marin Slujeru




Johnny Popescu… on air!

Proiectele, articolele, emisiunile, vocea lui Johnny vor rămâne în amintirea sighetenilor…

Johnny Popescu va fi înmormântat luni, 18 septembrie 2017. Ceremonia funerară va avea loc la ora 13:00, la Capela cimitirului romano-catolic din Sighet.




Johnny Popescu: cetăţean de onoare al Sighetului (autor, Teofil Ivanciuc)

În 2004, când se împlineau 60 de ani de la Holocaust, eram amândoi gazetari locali. Johnny mi-a zis: „Hai să scriem un istoric, ceva, al evreilor din Sighet, doar vezi că nu este nimic pregătit şi or să aibă loc manifestări de comemorare!”. Zis şi făcut. Eu am scris un istoric pe o foaie A4, Johnny a fugit la Baia comunală şi a făcut o poză cu Monumentul Holocaustului, am aranjat amândoi textul final, l-am multiplicat la un xerox amărât alb-negru şi acesta a fost începutul istoriei evreilor sigheteni…

Drumurile noastre istoriografice s-au despărţit apoi, deşi Johnny mi-a propus să scriem împreună o carte dedicată acestui subiect. El a rămas pe baricade şi a devenit istoricul „oficial”, pasionat şi competent al evreilor şi al personalităţilor evreieşti sighetene. Pe lângă multe altele în care şi-a construit cu multă migală o expertiză redutabilă: istoria Sighetului din secolele XIX-XX, artă, design, lingvistică ş.a.

A scris mai multe cărţi şi mai avea multe manuscrise în lucru. A scris mii de articole de presă. Nu a fost, însă, invitat să fie membru al Uniunii Scriitorilor din România. Nu a fost nici Cetăţean de Onoare al Sighetului. Ar fi meritat, încă în timpul vieţii, o asemenea recunoaştere a meritelor, de care nu prea a avut parte la momentul potrivit? Fără îndoială că da! Nu a fost să fie. Drept pentru care propun ca acest titlu să-i fie acordat post-mortem. Nu că l-ar mai putea ajuta cu ceva, dar ar fi un semn clar că Sighetul, căruia i-a dedicat munca multor ani ai vieţii sale, îi mulţumeşte în acest fel pentru tot ceea ce a făcut pentru oraş.

Rămas bun, Johnny! Vom avea grijă ca locul tău în istoria şi în istoriografia Sighetului să rămână pentru totdeauna marcat cu majuscule.

Teofil IVANCIUC

 

sursă foto: Mihail Gerald Manole




A plecat Johnny – Ioan J. Popescu – de tot! (05.02.1953 – 14.09.2017)

La pas sau sprijinit de bicicleta lui, scanând zi de zi orașul, Ioan Popescu, Johnny – așa îl știau toți – a părăsit Sighetul definitiv. S-a dus de tot în căutarea strămoșilor lui fabuloși de viță nobilă, cu rădăcini basarabene, românești și maghiare. Era prezent în toate colțurile Sighetului, căuta și “inventa” subiecte, “interoga” cu abilitate, galant când situația o cerea, trăia simplu printre prietenii lui și-și presăra existența cu mici tabieturi. Zeci de ani a fost în mijlocul evenimentelor din Sighet, pregătit în orice moment să ofere gratis sfaturi și mai ales dornic să se implice cu nelipsita-i vervă tinerească în orice proiect inovativ. Iubitor de artă, creator de artă – de migăloase tapiserii – povești, consumator pasionat al cotidianului sighetean alături de foarte mulți prieteni, Johnny știa să se bucure și de lucrurile simple care-i marcau existența. Era un căutător pasionat prin documente, registre, tipărituri uitate de timp, ce păstrau urmele antecesorilor noștri, extrăgea și organiza informațiile cu meticulozitatea arhivarului clasic.

A devenit un cunoscător avizat al istoriei evreilor sigheteni. A fost un jurnalist prolific și și-a trecut numele pe multe volume ce vizează în special destinul evreilor din zona noastră. La Editura “Valea Verde” i-am publicat câteva cărți ce vor fi mereu de referință pentru istoria unei populații cu un destin tragic: “Cartea sinagogilor”, “Gibborim. Evrei sigheteni în Primul Război Mondial”, “Evreii din Sighet, scurtă istorie – 1600 – 1940”. A tradus din engleză piesa Janka pe care, împreună cu Maia Morgenstern am oferit-o sighetenilor.

Avea pregătite pentru tipar volumele “Tipografiile din Sighet – 1806 – 2017” şi “Istoria farmaciilor din Sighet” și, în plus, noi, prietenii apropiați știam că Johnny lucra la un interesant roman.

Multe dintre proiectele lui, gândite pentru următorii ani, nu se vor mai finaliza: Johnny s-a dus de tot, a părăsit – din păcate! – definitiv Sighetul de care nu s-a despărțit niciodată. Din ziua de 14 septembrie 2017, Ioan J. Popescu (născut la Baia Mare la data de 05 februarie 1953) nu va mai scrie, nu va mai fi o voce la Radio Sighet (unde colabora chiar de la înființarea postului), iar numele lui va intra într-o istorie a presei sighetene, care-l va păstra printre amintiri, în arhive.

Articole semnate de Johnny Popescu au fost publicate și pe site-ul „Salut, Sighet!” al cărui colaborator era.

Romanul vieții lui s-a încheiat mult prea devreme, vor povesti despre el, de aici încolo, prietenii rămași.

Drum bun, Johnny!
Să-ți continui călătoria veșnică în pace!

Ion MARIȘ

Video: Brîndușa OANȚĂ

Sursă foto: Nicolae ANTON NISTOR




Domnul ministru și… limba (autor, Vasile Pop)

Multe necazuri mai pot cădea pe capul omului! Auzi, doamne, tocmai din cauza unui amărât de „i”. A râs iarăși o țară întreagă de „talentul” gramatical al d-voastră. Știți cum se zice în comuna natală a soției mele? „O tacă plătește o vacă” sau pe „domnește”, „Dacă tăceai, filozof rămâneai”.

Să știți că am postat pe feisbuciuc niște materiale despre cunoștințele gramaticale ale DOMNIEI-VOASTRE, dar văd că nu v-ați uitat peste ele. Chiar la rubrica „PI(Ș)CĂTURA DE… LIMBĂ” am compus niște exerciții legate de scrierea cu doi sau trei „i”a substantivelor și adjectivelor.

Nu știu cine v-a împins (dacă nu necuratul), să vorbiți iar pe la televiziuni, acuzându-l pe unul dintre consilierii d-voastră că ar fi vinovat de ștergerea unui „i” din cuvântul „copiii”. Totuși, când reportera v-a întrebat ce reprezintă cel de-al treilea „i”, ați cam dat-o din colț în colț, făcându-vă de rușine pentru nu mai știu a câta oară.

Cineva titra ieri că ar trebui să fiți demis pentru greșeala impardonabilă cu ,,pricăjitul” ăsta de al treilea ,,i”. Altcineva vă cerea să vă dați d-voastră demisia. Cum să vă dați demisia sau cum să fiți demis, când noi abia așteptăm să auzim sau să vedem cum „mângâiați” d-voastră „limba noastră cea română”!

Râdem și glumim pe seama d-voastră, domnule ministru, dar situația este, din păcate, dacă nu tragică, atunci, dramatică.

Am acum o propunere pentru d-voastră. În cel mai scurt timp, să-i convocați la minister pe cei mai buni specialiști pentru elaborarea unui manual de gramatică destinat claselor liceale. Cred că o oră de gramatică pe săptămână ar fi suficientă pentru a remedia situația dramatică în care se află scrierea și exprimarea liceenilor și, nu numai.

La umila mea rubrică „PI(Ș)CĂTURA DE… LIMBĂ”, am introdus exerciții cât mai variate, nu pentru a-mi arăta ,,deștăptăciunea”, ci pentru a-i ajuta pe aceia care întâmpină greutăți în scrierea limbii române. Nu mi-aș dori ca unul dintre voi, dragi prieteni, ajungând ministru, să se exprime ca actualul Farfuridi.

Am compus, de exemplu, un exercițiu ortografic, care conține nu mai puțin de 70 de situații cu scrierea corectă a unor substantive și adjective.

În data de 8 septembrie am postat un exercițiu legat de foloosirea corectă a conjuncției compuse ,,CA SĂ”. Am fost sigur că nu voi avea prea mulți „admiratori” din cauză că exercițiul mi s-a părut și mie prea „tehnic”. Din păcate, o banală conjuncție subordonatoare, „CA SĂ”, poate provoca vorbitorilor mari dureri de cap. Amărâta de ea, nu introduce decât două tipuri de subordonate: de scop și consecutive, iar noi, vorbitorii, am extins folosirea ei la aproape toate tipurile de subordonate. Priviți, vă rog:
1.) Trebuie ca să învăț., în loc de „Trebuie să învăț.”
2.) Datoria ta este ca să înveți ., în loc de „Datoria ta este să înveți.”
3.) Nu mai vrem ca să plecăm., în loc de „Nu mai vrem să plecăm.”
4,) Se temea ca să intre în pădure., în loc de „Se temea să intre în pădure.”
5.) Vin la voi cu condiția ca să mă ajutați., în loc de „Vin la voi cu condiția să mă ajutați.”

OBS. Când elementele conjuncției sunt disociate, putem construi subordonate SB, PR, CD, CI, AT (de exemplu):
Trebuie ca zilnic să învăț.

PS.1.) Vom continua peste câteva zile.
PS.2.) Salutări „călduroase” domnului ministru, consătean cu nevastă-mea.

Autor, prof. Vasile POP




Jurnal amăgitor de libertate (autor, Alina Marincean)

“I love traveling. It’s often frustrating with delays, small bathrooms, and strange occupancies. But I love seeing people from different walks of life, connecting in small and strange ways and learning we really aren’t all that different after all. Here’s to a great week! Katie “

“Ador să călătoresc. E de multe ori frustrant datorită întarzierilor, a băilor mici şi a straniilor ocupanţi ai locului vecin. Dar îmi place să văd oameni din alte feluri de viaţă, care se conectează în intime şi ciudate feluri şi realizez că nu suntem chiar aşa de diferiţi până la urmă. Pentru o săptămână minunată! Katie”

Aşa vorbeşte un american despre călătoriile sale şi împărtăşeşte lumii acest lucru tranşând harta facebuchistă. N-aş îndrăzni să generalizez vacanţele românilor şi impresiile lor de călătorie, deşi sunt convinsă că există o statistică destul de exactă. Aş putea, însă, să construiesc o poveste despre cei care nu scriu despre asta. Sau nu o împărtăşesc în acest fel.

Pentru cei care nu se dau în vânt după turci, bulgari şi greci, vacanţele sau timpul verii se leagă altfel. Ei pornesc la drum cu bagaje mici şi haine puţine şi se lasă obosiţi de paşi, mii de paşi pe maluri de ape şi ruine romantice. Unii aleg pustiul, alţii ajung în oraşe. Mari oraşe, bogate oraşe în care văd stafii îmblânzite pe străzi îngustate şi sugrumate de istorii. Apoi întâlnesc, şi niciodată întâmplător, oameni care se hotărăsc să fie liberi. Chiar aşa! Să devină liberi începând de acum! Să aibă propria constituţie care reglementează libertatea spontană şi dreptul la fericire sau nefericire.

Apoi ajung în alte oraşe şi mai mari şi mai bogate în care se împedică de amăraciunea oamenilor fără zâmbet care par să nu mai aparţină locului, miraţi şi ei că pot să-şi ducă încă traiul absent. Astfel descoperă că încă mai există pieţe cu flori din plastic, clanuri de dame asortate, străzi aurite pline de cerşetori filosofi, sufocaţi de japonezi politicoşi cerşind şi ei la rândul lor selfiuri regulamentare, americani zâmbăreţi tulburând paşnica tristeţe cu nesfârşite amazinguri. Unii dintre călători iubesc ploile şi aleg doar să hoinărească gânditori prin umezeala verii. Pentru aceşti oameni, în aceste locuri, timpul încetează să mai fie timp şi reuşesc să-l odihnească pentru o vreme. Până la îmbarcare….

Se întorc, însă, inevitabil, la cuiburile lor izbindu-se de realitatea facturilor, a articolelor răutăciose şi a întrebărilor formale despre concediu. Îşi schimbă drumurile spre serviciu, evită transpiraţiile cumpărătorilor, tresar somnambuli la sirenele accidentate şi la pofta cheltuielii banilor munciţi atât de greu în oraşele mari cu oameni trişti şi grăbiţi, bani risipiţi frenetic în cuibul confuz, în amăgitoarea scurtă libertate… vacanţa.

Alina MARINCEAN