Poveste de iarnă cu jucării și păpuși | VIDEO

Centrul Cultural Pastoral Sfântul Iosif Mărturisitorul vă invită să faceți o scurtă incursiune în istoria păpușilor și a jucăriilor, în cadrul expoziției „Poveste de iarnă cu jucării și păpuși”. Vernisajul expoziției a avut loc luni, 4 decembrie 2023, de la ora 13:00, în sala Iustinian Arhiepiscopul.

Expoziţia „Poveste de iarnă cu jucării și păpuși”, care cuprinde peste 2000 de jucării și păpuși (din colecția personală a Laurei Hybris), prezintă păpuşi cu costume din diverse zone al lumii şi din diferite perioade de timp, înfăţişează personaje celebre care au bucurat generaţie după generație și ilustrează evoluţia materialelor din care s-au realizat jucăriile.

Foto & Video, dr. Sorin MARKUS




Recenzie: „Neuitare” de Ioan Dorel Todea (autor, Horia Picu)

În „Neuitare” (Editura Valea Verde, 2023), Ioan Dorel Todea ni se arată a fi un melancolic, un colecţionar de amintiri care – aşa cum le ştim – mângâie şi câteodată, dor. Amintiri şi visuri de poet pe care îndrăzneşte să le spună tuturor.

„Am învăţat să nu mai fiu jenat/ De emoţiile mele, de iubire…/ La urma urmei, aşa am aflat/ Că sunt om, cu suflet plin de simţire”- spune poetul sighetean într-o poezie. Şi toată cartea e plină de versuri de mare sensibilitate.

Drept urmare, „Neuitare” nu doar se citeşte. Se şi simte…

Poetului, toamna-i „surâde îngăduitor/ pe toate cărările…”. E locul, e momentul când „Printre copaci trecător/ Îmi scutur ideile”. Iar ideile, odată „scuturate”, se transformă în stihuri care „mişcă” sufletul celui care le citeşte.

„Printre copaci trecător”…„Trecător” în timp, „trecător” prin spaţiu…

Copacii din poezia lui Dorel Todea sunt acel element de decor care poate da veşniciei un aspect de materialitate, iar poetul, „trecător”, aflat în acea „mică bucată de veşnicie” din care mai are destul, e în căutarea versurilor care, din carte, se duc direct spre inima cititorului.

Veşnicia poetică e formată din infinite şi inspirate clipe, iar trecerea de la inspiraţia clipei la versul care rămâne înseamnă o permanentă frământare a poetului, care se întreabă: „Ce e cu mine, ce mă îndeamnă?”

Posibilul răspuns poate fi dorinţa de „Neuitare”, de aceea, (zice în poezia „Meditaţie”): „Mă transform în cuvânt/ veşnicia punând-o/ într-o carte…”, o carte ca aceasta, în care Dorel Todea ne arată că poate versifica în multe feluri. Cunoscându-l, cred că mai nimerit ar fi să spun că o poate face în toate felurile!

În „Toamnă” se simte un uşor aer folcloric, dar nici acum nu lipseşte meditaţia melancolică:       „ Apele îşi văd de drum,/ Vântul printre crengi adie…/ Toamnă, toamnă aurie,/ Toamna mea de-acum.”

În acelaşi volum, versurile „Tăcuţi paşii mei îşi lasă urmele…/ Anii trec, vântul spulberă clipele.”- din poezia „Trecere”, au o „curgere” atât de plăcută, ca şi cum aş auzi „Sara pe deal”, recitată de Mihail Sadoveanu…

Nu toate poeziile din „Neuitare” au o melancolie, o tristeţe dulce – amăruie. Desigur, melancolia e prezentă şi în „Perseverenţa”, dar de data aceasta are un aer de voie bună care trebuie „gustat”. Inspirat de vorbele lui Laurenţiu Ulici („Mai ratez o carte, mai ratez o fată”), autorul sighetean zice „Risipindu-mi clipa,/ le-am pierdut pe toate”. Şi termină, împăcat cu soarta: „Am ratat o fată…am să scriu o carte.”

În „Elegii”, Dorel Todea „oferă” posibilitatea „lui” şi „ei” să-şi amintească de cel mai frumos sentiment uman, cum umbrele lor păşeau, „înalte şi tăcute,/ învăluite în falduri de amintiri…”, iar „iedera uitării/ se preschimba în flori de iubire,/ şi „lumina surâsului […], / în clipă fără sfârşit!”

„Neuitare”… adică momentul acela când – absolut minunat zice Ioan Dorel Todea –  „Aşa ca un fluture,/ te-ai aşezat pe un sentiment”. „Neuitare”, un cadou frumos oferit cititorilor.

Autorul, se vede că a ştiut ce să facă cu „mica bucată de veşnicie” care i-a fost dată. Încă se mai foloseste de ea, încă se mai poate plimba şi să-şi scuture ideile care se duc repede pentru altă „Neuitare”, într-o altă carte, care – ne dorim – va veni în curând.

                                                                  Horia Picu




Azi trebuie să vorbim despre integrare, adaptare și incluziune (autor, Anișoara Gog-Mârza)

Azi, 3 decembrie, este „Ziua Internațională a persoanelor cu dizabilități”. Mă întreb de multe ori dacă oamenii din jurul nostru înțeleg ce înseamnă cu adevarat să ai o dizabilitate, fie ea din naștere, fie dobândită de-a lungul vieții!? Mă trezesc cu un gând obsedant în fiecare dimineață, în care vreau libertate și independență… Oare credeți că o persoană care are o dizabilitate le poate avea? Sunt curioasă ce crede lumea despre asta? Lumea persoanelor cu dizabilități este departe de „normalitatea” fiecăruia, ea mai mult fiind un mister uneori expus alteori nu… o lume din care unii evadează iar alții ramân o viață întreagă. Însă și pentru cei care evadează sau ramân în zona lor de confort sunt oameni ai societății în care trăim, societatea tuturor… în care fiecare trebuie să aibă un loc, un scop sau o menire. Mă întreb de multe ori de ce persoanele cu dizabilități sunt uitate de societate, de ce ele au un loc mai mic sau de ce li se acordă așa puține șanse ?!

Fiind o persoană cu o dizabilitate dobândită în adolescență, m-am trezit într-o lume a necunoscutului în care. pe vremea aceea, existau doar două segmente: „lumea noastră” si „lumea societătii”; în realitate, nu mă regăseam în niciuna dintre ele, pentru că îmi doream să fac parte din realitatea mea, din lumea reală care exista pentru mine, așadar am învățat să lupt și să supravițuiesc într-o lume imperfectă plină de piedici și să mă zbat pentru a-mi oferi normalitatea de care am nevoie pentru a trăi. Așadar, astăzi este ziua în care trebuie să vorbim despre integrare, adaptare și incluziune. În special despre clădiri publice și private adaptate, locuri de muncă adaptate pentru persoanele cu dizabilități, locuri de parcare, ingrijiri medicale specializate si multe alte lucruri care pot ușura viața persoanelor cu dizabilități.

Astazi îmi doresc pentru persoanele cu dizabilități să aibă parte de o mai bună si ușoară adaptare în lumea „societătii” si să le doriți un „Bun venit!” în lumea voastră.

Anișoara GOG (Mârza)




Atunci când zăpada schimbă tot (autor, Gabriela Mich)

Mijloc de noiembrie.  Pentru un verde la semafor, claxoane de-a lungul întregului bulevard. Bunici cu ghiozdanele nepoților în spinare. Studenți grăbiți spre facultate.  Vânt adiind ușor printre ultimele frunze. Magazine făcând loc decorațiunilor de Crăciun și un nesfârșit Pic…Pic…

Ploaia punea stăpânire peste oraș și nu dădea semne să plece prea curând, iar el… El se ruga să ningă. Și nu numai că se ruga să ningă, ci și cerea o zi anume în care să se întâmple asta. De parcă ar fi fost vremea  după voința lui… Știi, uneori oamenii nu își dau seama ce cer. Probabil de asta o și fac:  vor multe, multe, și mai multe,  nu cred că se pot împlini, mai cer altele și tot așa până uită ce au cerut și o iau de la capăt.  De multe ori,  doar li se pare că își doresc atâtea, dar totuși cer având speranța că măcar o parte dintre ele se îndeplinesc. Care parte și ce se întâmplă cu restul? Nu-i întreba că s-ar putea să-i întrerupi din cereri  și atunci chiar nu o să mai  termine niciodată  de vorbit  despre ce vor.

El însă se ruga să ningă și știa exact de ce vrea asta, chiar dacă nimeni nu-l înțelegea. Când ești nesigur de tine parcă pui orice la îndoială, nu? Siguranța e fix ceea ce avea nevoie acum. Siguranța și încrederea că a făcut totul bine. Hmmm, totul. Iar revenim la totul.… Doamne, cât ar fi vrut să nu fi existat acest cuvânt.  Deși  oricum l-ar fi inventat el tocmai ca să se refere  la ce nici măcar nu se va întâmpla și să își facă griji. La el, TOT trece cu mult bariera realității și ajunge ușor în caietul cu idei ale lui Martin Scorsese ca să caute cel puțin un scenariu în care ceva merge prost și atunci să zică Vezi, te-am avertizat eu: NU POȚI!    Și după această avertizare, adio încredere, bun venit teamă și dezechilibru! De parcă nu ar fi același el chiar și cu o mică scăpare în plus sau în minus… Complicat mai gândește: dacă din totul a greșit ceva cât de mic, totul e compromis, iar dacă a făcut totul ca la carte, sigur e omis ceva. Doar nu     v-ați imaginat că acceptă el vreo laudă, nu? Nu-l cunoașteți deja pe Antoine?

Se pierde iar  în gândurile sale și, dacă o continuă așa, cu siguranță o să se piardă pe drumuri căutând un loc de muncă pentru că nimeni nu e obligat să stea după el. Se întoarce la treabă și, atât de focusat e, că nu vede că a trecut demult ora la care trebuia să fie acasă, pentru că atunci când face treabă, chiar face.   Singur în birou, se uită pe fereastră. Strașnică lipsa asta a soarelui. Chiar și când oamenii n-ar trebui să facă nimic, au găsit ei o cale să nu stea. Au inventat becuri și totuși….. Gândurile îi fuseseră  întrerupte de o puternică bătaie în ușă.

Rugăciunea 1- Să nu moară de la o sperietură cum a fost acea bătaie în ușă venită în cel mai nepotrivit moment: ascultată.

Rugăciunea 2 – Să vină șeful cu o propunere care să-i permită să facă multe și extrem de multe într-o perioadă foarte scurtă de timp, așa cum îi place: ascultată tocmai pentru că a trecut de rugăciunea 1 și pentru că șeful chiar a venit să facă asta.

Rugăciunea 3 – Să dea mai mult decât 100% și, la final, să vadă chiar de pe scenă  că a făcut o treabă bună: în așteptare pentru partea de după și pentru că știe deja că atunci când se apucă de ceva, sacrifică tot.

Se urcă rapid în vechea sa mașină pe care și-a propus demult că o schimbă și pornește radioul. Viva la Vida de la Coldplay e fix ce avea nevoie acum, în momentul ăsta așa stresant. Oare el mai  trăiește viața asta? Unii așa l-ar întreba și asta pentru că e prins cu atâtea încât pare că nu are timp să se bucure de nimic. Și da, uneori așa e, însă de ce nu-l înțelege nimeni că pe el îl bucură tocmai ideea de a face, de a  munci, de a lua ceva de la 0 și a-l duce cât de departe?  Mereu și-a dorit să rămână ceva în urma lui: un zâmbet, un gând, un proiect, orice ar putea să inspire. Iar asta cu siguranță nu se poate întâmpla dacă stai într-un colț. Deci, să fie clar pentru oricine, el chiar se bucură când e prins cu treabă. A învățat să facă asta deja. Atenția la detalii, Antoine, ar spune mama sa. El, în schimb, ar considera-o doar implicare și responsabilitate.  Deci, cu Viva la Vida la un volum rezonabil încât să nu se uite urât cei din alte mașini la el, merge și mai voios acasă și se apucă de treabă. Proiectul ce tocmai i s-a dat e unul mare și nu vrea să greșească.  Scrie, modifică, se informează și o ia de la capăt încât pentru o perioadă noaptea e una cu ziua, iar satisfacția face  ca oboseala să dispară.  

Final de noiembrie. Claxoane de-a lungul întregului  bulevard și câte un Jingle Bells rătăcit auzindu-se din câte o mașină. Bunici ducând cadourile nepoților în brațe. Studenți grăbindu-se spre casă. Vânt adiind din ce în ce mai tare ca și cum ar prevesti ceva. Magazine decorate deja de Crăciun și același Pic… Pic….

Ploua tot la fel.  Asta observase în ultimele două săptămâni în care se focusase doar pe muncă. Însă azi era ziua cea mare. Azi era ziua care merita până și acel costum negru nepurtat în ultimul an. Știa că e ocazia perfectă să-l scoată din dulap. A muncit mult și era momentul ca munca sa să fie  văzută.

Urcă în mașina sa ce nici veche nu îi mai părea acum  și pornește. E mai pregătit ca niciodată: foile sunt la locul lor, oamenii știu ce au de făcut, prezentarea e gata, el a dat ordine clare tuturor. Acum trebuie doar să vadă ce  a realizat, să zâmbească și, ca autor a toate acestea, să spună câteva cuvinte la final.

Rugăciunea 3: ascultată, dar în cu totul alt mod. Nu s-a întâmplat cum a vrut el: nici  nu a ieșit în față, nici n-a mulțumit, nici n-a putut să vadă munca sa din primul rând. Însă ceea ce a făcut a fost așa cum trebuia și pentru asta nu poate fi decât mândru.  Iese grăbit, fugind  parcă de senzația de a fi ultimul om,  se urcă în mașină și abia atunci realizează: ninge.

Ninge, chiar ninge. Exact ca în rugăciunea sa și exact în ziua pe care și-o dorea. Și nu știe cum să explice asta, așa că… plânge.  Și, până la urmă, nu era mai importantă rugăciunea asta decât cealaltă? S-a obișnuit deja să nu i se întâmple numai lucruri corecte, dar a vrut mereu ca El să fie cel ce  știe că a dat tot și măcar El să-l asculte. Iar El a făcut chiar mai mult decât i-a cerut. Nu s-a rezumat la o simplă zăpadă, ci i-a dat șansa ca timp de două săptămâni să crească constant prin acest proiect. Pentru că El așa lucrează: știe ce vrei și îți dă chiar mai mult decât crezi că poți ca să înveți că poți.  Asta a contat: că timp de două săptămâni a crescut mai mult decât ar fi făcut-o în cele 2 minute în care n-a ajuns să fie în față. Și acum nici nu mai e supărat, nici dezamăgit, ci doar… pregătit. Pregătit să o ia oricând de la capăt.

E final de noiembrie și ninge ca niciodată. Deși de necrezut, de data asta poate chiar pentru el e zăpada. Pentru încrederea și siguranța că a făcut bine. Nu totul, dar aproape totul. Și știi ce? Nici nu cunoaște totul și nici n-ar vrea. Și-ar dori să rămână așa: omul care vrea să-l descopere și să muncească pentru asta,  indiferent câte piedici i s-ar pune în cale. Omul care va face orice  corect cu riscul să pară rigid și, cu siguranță, omul în spatele căruia se ascunde o inimă atât de sensibilă, dar care trebuie să pară cât de puternic poate ca să-i încurajeze pe alții. Știe că nu se va opri niciodată din a face treabă. Deci,  cu ninsoarea asta lăsându-i pete pe costumul preferat, își cumpără o ciocolată caldă, pune mâna pe telefon și acceptă următorul proiect ce i s-a propus.  Trebuie să continue să crească, nu? Trebuie să facă treabă, nu?

Ninge.  E frig. Iar el, ținând ciocolata caldă în mâini ca pe o comoară, e cu gândul la Crăciun, portocale și rugăciuni ascultate; la zilele ce au trecut și la cele ce vor veni. E cu gândul la tot și nimic, dar fix la locul și momentul potrivit, așa cum și-a dorit mereu.  Iar  pentru asta nu poate fi mai recunoscător, chiar dacă îi lipsesc atâtea. Pentru că o zăpadă și o rugăciune ascultată chiar pot schimba tot!

Gabriela MICH




„Povestea Încoronării” la Muzeul Maramureșean, Sighet | VIDEO

Vineri, 1 decembrie 2023, de la ora 14:00, la Muzeul Maramureșan din Sighetul Marmației, Secția Istorie-Arheologie, a avut loc vernisajul expoziției „Povestea Încoronării” – expoziție organizată în colaborare cu Muzeul Național al Unirii, Alba Iulia.

Foto & Video, dr. Sorin MARKUS




Poetul Nichita Stănescu în comuna Bogdan Vodă (Cuhea)

În fotografia făcută în 19 octombrie 1979, poetul Nichita Stănescu, invitat la Festivalul Național de Poezie de la Sighet și Serile de la Desești este în vizită în comuna Bogdan – Vodă, fiind alături de primarul Vasile Deac Moșu (dreapta) și Dora Stănescu.

Salut, Sighet!

Foto: Echim Vancea




Progresele românilor postdecembriști într-ale ipocriziei, hoției și imposturii (autor, George Petrovai)

Având în vedere cele ce se petrec pe meleagurile noastre de peste trei decenii (nemuncă, minciună, tâlhărie, imbecilizare în masă, ruină economică și socială, depopulare de ordinul milioanelor, spor continuu la datoria externă, impostură, infracționalitate pe rupte), nu poți să nu te întrebi cam care va fi locul acestei nefericite perioade (pentru grosul cetățenilor) atât în judecata generațiilor viitoare, cât și în manualele de istorie națională. Desigur, dacă omenirea nu-și va frânge complet gâtul după căderea de pe creanga existențială, pe care ea singură și-o taie prin absurdități politico-globalizante, lăcomie, risipă, poluare și războaie devastatoare, respectiv dacă va mai fi în uz sintagma „istorie națională”, după actuala răfuială a globaliștilor cu noțiuni precum: mamă, tată, familie tradițional-creștină, credință strămoșească, patrie, națiune, patriotism, naționalism etc. Căci prezentul ultramaterialist și satanist, adică sterp și strâmb pentru esența moral-spirituală a omenirii din totdeauna (a nu se uita nicicând, ne face cunoscut Genesa 1/27, că „Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său, l-a făcut după chipul lui Dumnezeu”!), prezentul ultramaterialist, deci, nu promite nimic încurajator, cu atât mai puțin liniștitor-izbăvitor, pentru omul ahtiat doar după bogății pieritoare.

Totuși, imi spun eu în chip consolator, nici în viitorul globalizat și informatizat, omul dresat și desăvârșit sclavizat nu va putea fi ferit în totalitate de atotumana influență a emoțiilor și amintirilor, chiar în varianta că istoria va deveni o componentă a folclorului hipermașinist. De ce? Deoarece și atunci vor fi pui de mame-surogat și din cei „in vitro”, care – aidoma celor din trecut („anacronicii” născuți de mame firești) – n-o să adoarmă până când nu vor auzi de la părintele 1 sau 2 povești adevărate despre „zmeii” mioritici, de exemplu, mereu în luptă cu păgânii și jecmănitorii, întru apărarea meleagului străbun, implicit a ființei naționale, limbii, tradițiilor și valorilor înveșnicie de dor.

Astfel stând lucrurile, încredințarea mea este că ticăloasa și păgubitoarea perioadă postdecembristă va fi plasată în distorsionata istorie a generațiilor viitoare la subsolul acesteia, eventual cu rol de avertisment: Un atare dezastruos experiment (cică revoluție și încă televizată) niciodată să nu se mai repete, dacă România și locuitorii ce i-au mai rămas doresc să aibă un demn parcurs cronologic!…

Revenind la ale noastre (tema anunțată în titlu), indiscutabil că trebuie să ofer cititorilor câteva exemple concludente, care – din păcate – nu îngrijorează pe aproape nimeni și scandalizează pe foarte puțini, dovadă certă că astfel de fapte reprobabile s-au banalizat prin frecvența în timpul nelegiuiților și prin marea lor densitate în spațiul tuturor posibilităților necușere, doar rareori și, deci, total nesemnificativ pentru sănătatea corpusului social (sunt accidentale sau numai de ochii lumii?!), ele fiind sancționate de legile făcute de hoți pentru hoți și/sau cu nerușinată dedicație.

În primul rând noncalitatea morală și politică a nenumăraților aleși (președinți de țară, miniștri, parlamentari, edili, consilieri), arătați cu degetul de presă și opinia publică pentru inepuizabila lor necinste și pentru elocventa îndârjire cu care practică traseismul, mulți dintre aceștia cu acte doveditoare (incompatibilități, neconcordanțe în declarațiile de avere, dosare pe rol, arestări) într-ale traficului de influență și jafului de proporții din banul public. Faimos la acest rușinos capitol general uman și creștinesc (a opta poruncă din Decalogul mozaic și creștin este identică și categorică: „Să nu furi”!), se prezintă în continuare Cătălin Cherecheș (mucaliții îi spun Cerecheș), primarul grețos de năbădăios al municipiului Baia Mare.
De ce spun „în continuare”? Pentru că în urmă cu un mandat a câștigat alegerile (băimărenii care l-au votat aveau orbul găinilor?) și pesemne că a ajuns descătușat în sediul Primăriei, ca să poată jura cu mâna pe Biblie că va respecta cu sfințenie legile în vigoare, totodată că se va pune cu întrega lui capacitate în slujba cetățenilor. Tot cam atunci, acuzat fiind de jaf și luare de mită în formă continuată, cacofonica doamnă Viorica Cherecheș (deja deputat liberal) a sărit în ajutorul fiului „năpăstuit” de invidioși și răuvoitori cu următoarea declarație publică: „Nu-i adevărat că fiul meu a luat mită! Păi n-avea nevoie, întrucât eu însămi i-am dat un milion de euro”…

În ce mă privește, am rămas foarte nedumerit atât de afirmația doamnei în chestie (de unde a scos acest milion, știut fiind faptul că locul eligibil pe listele șparlamentare îl costă nu glumă pe catindat?), cât și de lipsa de reacție a organelor în drept (polițiști, procurori), care aveau obligația profesională să se autosesizeze și s-o ia la întrebări: „Stimată doamnă, cum ați făcut rost de acest purcoi de euro?”

Deși proaspăt căsătorit și cu socrii în egală măsură iubitori (!), avuți și înfigăreți (au încercat să mituiască o judecătoare de la Curtea de Apel Cluj ca să-și scoată ginerele basma curată), situația edilului, maestru în tergiversări până la prescrierea faptelor penale (carevasăzică, lamentabil de inapt să-și demonstreze cu bărbăție nevinovăția), continuă să fie albastră: Sărbătoarea castanelor a fost anulată în acest an din pricina marilor nereguli descoperite de experți în finanțele instituției, tentativa de influențare a procesului a eșuat, șansele de amânare s-au diminuat simțitor, iar primarul aude în somn și în stare de veghe clinchetul cătușelor.

Al doilea set de dovezi în ceea ce privește progresele lor postdecembriste (nicidecum ale noastre, cei mulți și umiliți), le este oferit românilor (și nu numai) de uriașa clică a ipocriților și impostorilor cu aere de patri(h)oți atotștiutori (în realitate niște semidocți puși pe căpătuială). Da, căci ăștia sunt capabili de orice infamie (minciună, nedreptate, furt material și/sau intelectual, trădare de neam și țară) pentru a dobândi funcții, titluri și onoruri nemeritate, respectiv pentru a se menține cât mai mult timp în atenția publicului credul, astfel beneficiind din plin de pe urma naivității acestuia.

De pildă, un fost milițian din zonă (făcut polițist…de uniformă) s-a dat peste cap să-și rostuiască două doftorate la plesneală (unul în istorie, celălalt în filosofie), deși el doar tangentează din când în când cu istoria militară, iar priceperea sa se situează la ani lumină de filosofia consistentă.

Un altul, tot fiu de pomină al zonei, a terminat în perioada antedecembristă ingineria minieră (este știut că aici se oploșeau numai elevii slabi și cei căzuți la facultăți cu ștaif), pentru ca după închiderea grosului minelor din țară, să intre în atotnevrednica politică postdecembristă.  Aici nu numai că, aidoma atâtor descurcăreți cu pretenții, s-a pus realmente pe picioare cu banii contribuabililor și cu relațiile sus-puse, dar și-a procurat și două doftorate: unul în economia noastră, pusă de el și tovarășii lui pe butuci (cu siguranță pentru faptul că-și făcea drum destul de des pe lângă Academia de Studii Economice, că de studii nu avea trebuință), celălalt în știința mineritului fără obiect de activitate, pentru cine știe cât timp de-acu încolo.

În ceea ce privește patalamaua insului în economie, cred că ea nu îndeplinește nici măcar cele trei penibile condiții, pe care N. Grigorie-Lăcrița le menționează în textul Despre cauzele și neajunsurile învățământului superior românesc, condiții necesare și suficiente în cazul „studenților” la, precizează autorul, „universitățile particulare de tip SRL”: „1) înscrierea la facultate; 2) plata taxelor; 3) prezența fizică la examen”.

Chestia cu rostuirea doctoratului, fără a avea la bază studii de economie sau măcar preocupări remarcate de specialiști, seamănă tare mult cu ceea ce i s-a întâmplat unui alt tip descurcăreț, întâmplare care dovedește o dată în plus că realitatea de la noi „bate” orice ficțiune: O instituție postdecembristă scoate la concurs formal un post de economist. Ipochimenul nostru (ăla cu întâmplarea, nu acela cu doctoratul) își depune și el dosarul. După câtva timp primește de la instituție un telefon: „Noi am scos la concurs un post de economist și dumneavostră ați depus la dosar diplomă de jurist”. „Fir-ar al dracului”, răbufnește acesta, „eu le-am comandat diplomă de econnomist și ei mi-au trimis una de jurist”…

George  PETROVAI

Foto: lucrare de Annamaria Antal




29 noiembrie – Ziua Artistului Vizual maramureșean! | VIDEO

Expoziția „Culorile Maramureșului” (miercuri, 29 noiembrie 2023, la Centrul Cultural Pastoral Sighet) organizată de Dana Izabela Bacs – Balea (Asociația Ancestral), secondată de Sorin Halici și Katinka Hegedűs, a adunat pe simeze peste 100 de lucrări apaținând unui număr de peste 50 artiști vizuali din Maramureș („colonia” Sighet – Baia Mare a fost majoritară) dar și din Slatina (Ucraina). Ziua de 29 noiembrie a fost aleasă în mod special de către organizatori, aceasta fiind ziua de naștere a pictorului Traian Bilțiu – Dăncuș.

A fost stabilit un record de expozanți, implicit noi fiind onorați cu o bogată ofertă artistică.

Am admirat lucrări aparținând unor artiși vizuali consacrați, care nu mai sunt printre noi: Traian Bilțiu – Dăncuș (pictură), Vasile Kazar (grafică), Gheorghe Chivu (pictură), Aurel Dan (pictură), Caius Lugojan (pictură), Viorel Bordei (pictură), Ștefan Balazs (sculptură), Csaba Sarkady (sculptură).

Am (re)găsit și o paletă largă de artiști, în plină activitate, cu stiluri diferite, cu lucrări interesante: Gheorghe Codrea (pictor – scenarist, 95 ani, Cluj Napoca), Cyril Vassiliev (pictură), Silvia Boar (pictură), Ion Bledea (sculptură), Valentin Petreuș (pictură), Ioan Borlean (pictură, Vadu Izei), Dana Izabela Bacs – Balea (pictură), Raluca Iacău (pictură), Edgar Balogh (pictură), Mircea Sas (sculptură), Alina Modyrka (pictură, Slatina – Ucraina), Mihai Adrian Tirică (pictură, Baia Mare), Vanesa Iurca (pictură), Andrei Năsui (pictură, Baia Mare), Gabriela Rosuș (pictură), Ileana Șimon (pictură), Persida Năneștean (pictură), Alexandru Cosovan (pictură), Livia Ulici (pictură), Sorin Halici (pictură), Gheorghe Popovici (sculptură, Vadu Izei), Lidia Buleandră (pictură), Alexandra Ardelean (pictură), Maria Vancea (pictură), Emese Zborovszki (pictură), Laura Ierima (pictură), Katinka Hegedűs (pictură), Janos Hegedűs (pictură), Melissa Andrea Pauliuc (pictură),  Michael Schuller (instalație, Baia Mare), Simona Petrule (pictură, Baia Mare), Lena Tegzeș (pictură, Baia Mare), Marcela Paul (pictură, Baia Mare), Lucica Kaminski (pictură, Baia Mare), Ildiko Hétváry (pictură, Baia Mare), Nicolae Ciocan (pictură, Baia Mare), Maria Giesswein (pictură, Baia Mare), Carmen Dragomir (pictură, Baia Mare), Andre Fiselier (pictură, Baia Mare), Vera Terebesi (pictură, Baia Mare), Carletta Iring (pictură, Baia Mare), Maria Pop (pictură, Baia Mare), Mihaela Mureșan (pictură, Baia Mare), Daniela Skerkah Lenghel (pictură), Călina Volner (pictură), Arnold Hegedűs (pictură), Ioan Mihali (pictură).
Și fotografia și-a găsit locul pe simeze, autori fiind Mariana Scubli, Sorin Markus și Vasile Timur.
Felicitări organizatorilor și artiștilor care au încântat publicul cu creațiile lor! (Salut, Sighet!)

Foto & Video: dr. Sorin Markus




Musulmani cărora omenirea trebuie să le fie recunoscătoare (autor, Horia Picu)

Circulă pe internet un text din care reiese că musulmanii n-au avut nicio contribuţie (sau a fost una nesemnificativă) în medicină, în ştiinţă. Aceasta este o ştire absolut falsă! În lumea musulmană s-au făcut descoperiri esenţiale pentru dezvoltarea şi sănătatea omenirii, cu multe secole înaintea europenilor sau americani(zaţi)lor despre care am învăţat în şcoală.

Textul sintetizează poziţia adoptată astfel: „Pe scurt, musulmanii buni și loiali ar trebui să rămână în mod corespunzător afectați de sifilis, gonoree, boli de inimă, dureri de cap, tifos, diabet, boli mintale, convulsii de poliomielită și tuberculoză, și să fie mândri să se supună boicotului islamic.”

Se face o comparaţie între numărul de premii Nobel obţinute de evrei şi de musulmani, şi se termină cu întrebarea: „Ce contribuție medicală au adus musulmanii în lume?”

Comparaţia cu premiile cele mai râvnite din lume e absolut jenantă, din moment ce acum 1000 de ani asemenea premii nu existau, dar de invenţiile, descoperirile acelor timpuri, făcute de musulmani, au putut să se folosească alţii, peste câteva sute (!!!) de ani şi să devină laureaţi Nobel.

Mai departe am sintetizat câteva invenţii şi descoperiri musulmane, pentru că adevărul şi raţiunea trebuie să ne călăuzească în tot ce facem. Pun aici o listă (incompletă!) de musulmani cărora omenirea trebuie să le fie recunoscătoare:

Alhazen (Abu Ali al-Hasan Ibn Al-Haytham) (965 – 1039)
„A dezvoltat metoda ştiinţifică cu 200 de ani înainte de acceptarea ei de către oamenii de ştiinţă ai epocii Renaşterii, este considerat ca fiind unul din cei mai influenţi oameni de ştiinţă din toate timpurile. Cunoscut ca părintele fizicii experimentale, a opticii moderne şi a metodologiei ştiinţifice, el a adus contribuţii semnificative la principiile opticii, astronomiei, matematicii, meteorologiei şi percepţiei vizuale” (sursa: https://inbors.com/15-realizari-incredibile-din-lumea-musulmana/). Alhazen „Sistematizează capitolele Secțiuni conice și Teoria numerelor, se ocupă și de geometria analitică și de conexiunile dintre algebră și geometrie. Lucrările sale matematice au influențat geometria lui René Descartes și calculul infinitezimal al lui Isaac Newton. Dezvoltă geometria analitică, stabilind astfel legătura dintre geometrie și algebră. De asemenea, a descoperit formula sumei primelor 100 de numere naturale. Face una din primele încercări de a demonstra axioma paralelelor a lui Euclid utilizând metoda reducerii la absurd. Ca recunoaștere, unii autori denumesc patrulaterul Lambert ca fiind patrulaterul Lambert–Al-Hazen. Cea mai celebră lucrare a lui Alhazen, („Carte de optică”), scrisă în perioada 1011 – 1021 și care poate fi considerat, precum cartea lui Isaac Newton, „Philosophiae Naturalis Principia Mathematica”, ca fiind una din cărțile cu cel mai puternic impact asupra evoluției fizicii,”
(sursa: https://ro.wikipedia.org/wiki/Alhazen)

Al-Jahiz (781-869)
„Primul biolog musulman care a propus şi a dezvoltat o teorie a evoluţiei, a scris despre efectele mediului asupra probabilităţii supraveţuirii unui animal şi pentru prima oară a descris aşa numitul proces natural, lupta pentru existenţă. Al-Jahiz a fost, de asemenea, primul care a cugetat despre lanţurile trofice şi de asemenea a fost un adept timpuriu al determinismului geografic, argumentând că mediul poate determina caracteristicile fizice ale locuitorilor unei anumite comunităţi şi că culoarea diferită a pielii umane este rezultatul mediului”.
(sursa: https://www.wikiwand.com/ro/Al-Jahiz)

Al Zahrawi (a trăit în jurul anului 1000)
Cunoscut pentru intervenţiile chirurgicale şi instrumentele chirurgicale pe care le-a inventat. A publicat o enciclopedie de chirurgie ilustrată de 1500 de pagini, care a fost folosită în Europa ca referinţă medicală pentru următorii 500 de ani. Are în enciclopedia sa capitole despre chirurgia ochiului, urechii, gâtului, polipilor nazali. A folosit cauterizarea pentru înlăturarea tumorilor de piele sau a abceselor deschise. A folosit aţa chirurgicală cu 500 de ani înaintea medicului militar francez Ambroise Pare (1510-1590), primul european care a executat suturi ale operaţiilor chirurgicale. Întreaga sa gamă de descoperiri în medicină poate fi consultată pe: https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC6077085/

Fatima Al-Firhi (800-880)
A fondat prima universitate din lume în 859 în Fes, Maroc. Sora ei, Miriam, a fondat o moschee adiacentă. Complexul a primit denumirea de Moscheea şi Universitatea al-Qarawiyyin. Universitatea al-Qarawiyyin, a fost înscrisă în Cartea Recordurilor Guinness ca fiind cea mai veche universitate care a există şi a funcţionează până în zilele noastre.
(sursa: https://inbors.com/15-realizari-incredibile-din-lumea-musulmana/)

Ibn al-Haitham (965-1039)
„În jurul anului 1000 a demonstrat că oamenii văd obiectele datorită luminii care reflectă de la ele şi intră în ochi, combătând astfel teoriile lui Euclid şi Ptolemeu, conform cărora lumina este emisă de ochi”. (sursa: https://ro.truth-seeker.info/7-inventii-ale-musulmanilor/)

Al-Jazari (1136-1206)
A descoperit, în secolul XII, mecanismul bielă-manivelă (transformarea mişcării de rotaţie în una liniară) necesar pentru ca maşinile să se poată deplasa.

Geber (721-815)
A trăit în secolul IX şi este considerat pionierul chimiei, pentru introducerea unei metode experimentale, precum şi pentru inventarea alambicului, o instalaţie utilizată pentru distilarea lichidelor. (sursa: https://ro.truth-seeker.info/7-inventii-ale-musulmanilor/). I se atribuie descoperirea unor procedee și procese chimice ca: distilarea, cristalizarea. A descoprit mai multe substanțe chimice, printre care: acidul clorhidric, acidul azotic, acidul citric, apa regală (sursa: https://ro.wikipedia.org/wiki/Geber)

Al-Khwarizmi (780-850)
A pus pentru prima oară în evidență metodic și sistematic algebra și a fost primul care a folosit cifra zero în matematică. Pe lângă matematică, acesta a studiat și geografia și astronomia.

Akșemsettin (s-a născut în 1389 la Damasc)
Cu 400 de ani înaintea lui Pasteur (!!!) a declarat că bolile apar prin intermediul microbilor.

Al-Kindi (801 – 873)
A acordat o atenţie deosebită geometriei sferice, care îi era necesară la calcule astronomice. Un loc deosebit l-a ocupat și studiul dreptelor paralele. A fost primul care a încercat să determine științific dozele în care trebuie administrate medicamentele.
(sursa: https://ro.wikipedia.org/wiki/Al-Kindi)

Avicenna (980 – 1037)
„Ibn Sina (sau latinizat Avicenna) a fost filosof, scriitor, medic și cercetător al naturii, șiit de origine tadjică. A fost interesat de mai multe domenii: astronomia, alchimia, chimia, psihologia.
Tratatele lui Avicena au influențat gânditorii musulmani de mai târziu în multe domenii, inclusiv teologie, filologie, matematică, astronomie, fizică și muzică. Cele mai faimoase lucrări ale sale sunt „Cartea vindecării” și „Canonul medicinii”. În Iranul actual, Afganistan și Tadjikistan, Avicenna este considerat o icoană națională și este adesea considerat printre cele mai mari personalități ale lumii”. (sursa: https://ro.wikipedia.org/wiki/Avicenna)

Avenzoar (Abumeron sau Ibn-Zohr) (1091 – 1162)
A fost medic, farmacist, chirurg, savant și profesor arab de confesiune islamică. În anul 1121, a finalizat o carte despre diverse boli, terapeutica și igiena, conținând, în introducere, un tratat asupra relației psihologie-sănătate. Textul principal conținea șapte secțiuni, fiecare fiind dedicată unor boli ale: limbii și gurii, ochilor, urechilor, nasului, scalpului și feței, gâtului, creierului, brațelor, subrațului și degetelor, feselor, scabiei, furuncului și tumorilor, febrei, frisoanelor, miopatiei și edemelor.

Nasir al-Din al-Tusi (1201-1274)
„În 1259, a construit la Maragheh un observator astronomic, care a devenit unul dintre cele mai celebre din Evul Mediu. A considerat trigonometria ca un domeniu separat al matematicii, a utilizat funcțiile trigonometrice, a demonstrat teorema sinusurilor și a tangentelor, a sistematizat noțiunile fundamentale ale trigonometriei liniare și sferice. A studiat patrulaterul Saccheri și istoricul teoriei paralelelor efectuând o analiză critică și expunând propriile sale teorii, astfel că poate fi considerat precursor al geometriei neeuclidiane. Al-Tusi susține, că, indiferent de procesul prin care trece, materia se transformă, dar nu dispare niciodată, prin aceasta prefigurând legea conservării masei, care avea să fie formulată multe secole mai târziu. A studiat și gravitația. În domeniul biologiei, a avut concepții progresiste pentru acea epocă. Susținea că universul este compus din elemente de bază, prin combinarea cărora se formează mineralele, plantele și animalele. De asemenea, a subliniat rolul eredității în evoluția ființelor vii dar și mecanismele de adaptare ale acestora la mediu. Mai mult, Al-Tusi a susținut că omul a evoluat dintr-un strămoș al maimuțelor antropoide actulale, fiind deci un precursor al teoriei evoluționiste. (sursa: https://ro.wikipedia.org/wiki/Nasir_al-Din_al-Tusi)

Abbas ibn Firnas (810 – 887)
„…se spune că ar fi fost Leonardo da Vinci al arabilor. Există chiar şi un crater de pe Lună numit după el. Cea mai cunoscută invenţie a sa este un aparat zburător, nişte aripi imense confecţionate din mătase şi din pene de vultur, prinse pe o structură din lemn uşor. Abbas a reuşit o singură demonstraţie a invenţiei sale, la vârsta de 70 de ani. După ce şi-a luat zborul de pe o stâncă, inventatorul a reuşit să rămână în aer timp de zece minute înainte de a se prăbuşi la aterizare, când şi-a fisurat coloana vertebrală. Sute de ani mai târziu, invenţiile sale au devenit o importantă sursă de inspiraţie pentru da Vinci”.
(https://adevarul.ro/stil-de-viata/cele-mai-utile-inventii-arabe-2014097.html#google_vignette)

Ibn Nafis (1213-1288)
A descoperit şi a schiţat cum are loc circulaţia sângelui în corpul uman.
(sursa: https://adevarul.ro/stil-de-viata/cele-mai-utile-inventii-arabe-2014097.html)

Musulmanilor din mileniul I sau de la începutul celui de-al doilea al Erei noastre le mai datorăm:
Ritualul îmbăierii
„În timp ce europenii evitau igiena personală, considerând că spălatul face rău sănătăţii, în lumea musulmană îmbăierea făcea parte din ritualurile zilnice. Tot arabii au inventat şi săpunul. Conform unor documente, invenţia acestuia a fost o consecinţă directă a mirosului urât emanat de Cavalerii Templieri. Soldaţii musulmani le-ar fi oferit călugărilor militari catolici săpun, obţinut din extract de plante şi din grăsime animală, pentru a-şi curăţa pielea şi hainele”.
(sursa: https://adevarul.ro/stil-de-viata/cele-mai-utile-inventii-arabe-2014097.html)

Primul spital
„Spitalele, aşa cum le cunoaştem astăzi, cu saloane şi cu săli de tratament, îşi au originea în Egipt, în secolul al IX-lea. Primul centru medical a fost Ahmad ibn Tulun, fondat în anul 872, în Cairo. Urmând principiul musulman conform căruia cei sănătoşi trebuie să-i îngrijească pe cei bolnavi, spitalul oferea tratamente şi îngrijire gratuit, oricărei persoane suferinde.
(sursa: https://adevarul.ro/stil-de-viata/cele-mai-utile-inventii-arabe-2014097.html)

Periuţa de dinţi
„Se zice că Profetul Mahomed a fost primul om care a folosit o periuţă de dinţi. El obişnuia să rupă mici crenguţe dintr-un arbore specific regiunii Arabiei, „Miswak“, pe care le cresta în fâşii subţiri la un capăt şi le folosea pentru a-şi curăţa dinţii după ce mânca. Anticele periuţe de dinţi se mai vând şi astăzi prin pieţele ţărilor arabe”.
(sursa: https://adevarul.ro/stil-de-viata/cele-mai-utile-inventii-arabe-2014097.html)

Lista musulmanilor care au făcut descoperiri ştiinţifice e mult mai lungă. Nimeni nu trebuie să ia în derâdere altă rasă umană, aparţinătorii altei religii. Sigur, condiţiile actuale în care a ajuns omenirea, îi pot împinge pe unii să-i denigreze pe alţii.
Adevărul şi raţiunea trebuie să fie deasupra tuturor relelor pământene, din moment ce soarele e acelaşi pentru toţi şi toţi suntem „în trecere” pe-aici…
Să sperăm că tot ce se întâmplă acum este doar „A momentary lapse of reason” (Pink Floyd).

Horia Picu




Dublă lansare de carte!

Miercuri, 29 noiembrie 2023, ora 16:00, la CD Retro Pub (Complexul Curtea Veche) va avea loc o… DUBLĂ LANSARE DE CARTE. Doi autori sigheteni se vor întâlni cu cititorii.

Prof. univ. dr. Nicolae Iuga, autorul cărții de eseuri „Maramureșul ca fenomen originar și cultura actuală” (Editura Limes) și prof. dr. Ioan Dorel Todea, autorul volumului de poezii „Neuitare” (Editura Valea Verde) își vor prezenta și analiza reciproc cărțile. Prognozăm pentru miercuri o atmosferă literară amicală, fără… turbulențe.

Salut, Sighet!




Parte din poveste. Un proiect expozițional inedit (autor, Marius Voinaghi)

Mărturisesc că m-am gândit mult la titlul acestei relatări despre vernisajul expoziției temporare „Fortificația romană de la Coștiui – Dealul Imaș” [foto 1], din data de 23 noiembrie 2023, de la Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Maramureș. Și am ales cuvintele rostite la eveniment, deoarece mă bucur să fac parte din povestea descoperirii și valorificării rezultatelor cercetărilor arheologice în privința acestei fortificații comparabile cu cea a unui castru roman de marș, o bază temporară construită de armata romană în mișcare în timpul campaniilor, și care reprezintă cel mai îndepărtat punct militar roman descoperit dincolo de Dacia Porolissensis, la 70 km nord de zona frontierei romane – linia castrelor auxiliare de la Cășeiu/Samus și Ilișua/Arcobadara.

Gazdele evenimentului au fost dr. Viorel Rusu, directorul Muzeului Județean de Istorie și Arheologie Maramureș, arheologul Marius Ardeleanu, curatorul expoziției și cel care, alături de muzeograful Raul Cardoș, a condus cercetarea sistematică din toamna anului 2019. Expoziția face parte dintr-un proiect mai amplu de cercetare pe care Muzeul Județean îl derulează; știm că luna viitoare vor fi prezentate publicului larg și rezultatele cercetărilor arheologice de la Sălnița, com. Vima Mică.

Marius Ardeleanu a făcut un scurt istoric al menționării castrului în literatura de specialitate (Dan Zapca, Marius Voinaghi, Teofil Ivanciuc) și le-a mulțumit voluntarilor de la Cercul de Istorie Gemina de la Colegiul Național „Dragoș Vodă” Sighetu Marmației, participanți la săpături: Vasile Pop, Denis Dohi, Lionel Șofineț, Dănuț Dohotar, Vasilică Iuga, Dorothea Berci, Romina Duldner și Darius Giurgilă, respectiv cercetătorului independent Dragoș Conțiu, lui Alin Stan și regretatei Angela Stan, de la Asociația Pro Detecție. Rezultatele cercetărilor din teren au fost publicate în revista Acta Musei Napocensis de către Marius Ardeleanu, Daria Dobrochna Dabal și Horațiu Cociș, în anul 2021.

Foto 2

Foto 3

Fortificația de pe Dealul Imaș (în limba maghiară, Epres) are o formă dreptunghiulară neregulată, e înconjurată din trei părți de ape [foto 2], fiind adaptată conturului dealului (laturile: 194.95 m NV, 258.93 m NE, 109.27 m SE și 259.83 SV) și acoperind o suprafață de 3.59 ha. Cele patru secțiuni trasate pe fiecare latură a fortificației însumează 20 m pătrați și surprind elementele defensive în stratigrafie: valul de pământ și șanțul exterior, de tip trunchiat, în formă de V, cu fundul drept, cu analogii clare din Țara Galilor, Scoția, Anglia, Germania, Spania sau România. Valul puternic erodat nu este continuu și are 43 de deschideri de-a lungul tuturor părților, la distanțe relativ egale una față de cealaltă [foto 3-4].

Foto 4

De-a lungul timpului, despre prezența acestei fortificații romane la Coștiui au fost emise mai multe ipoteze, dar cele mai multe au fost abandonate ulterior. Una dintre acestea leagă prezența romană de Cetățuia dacică de la Oncești, aflată la o distanță de nici 5 km, numai că straturile de cultură din cele două puncte arheologice nu sunt contemporane, prin urmare dacii nu mai erau în zonă când s-a ridicat castrul; o a doua supoziție, despre care trebuie să spun că mi-ar fi plăcut să fie adevărată, este aceea că fortăreața de la Coștiui este un castru școală (lecție pentru legionarii romani despre cum se construiește un castru de marș în Barbaricum); ultima variantă, în sprijinul căreia pot fi aduse argumente plauzibile, este aceea că zăcământul de sare de aici explică prezența romană  în zonă.

De altfel, foarte aproape de fortificația romană, în partea nordică a Dealului Szenes, în apropiere de Dealul Calvaria, în anul 1863 s-a descoperit primul depozit de bronzuri în apropierea unei saline (după unele mărturii, cele patru celturi cu plisc, o seceră cu buton și patru brățări deschise, ornamentate cu crestături ar fi fost descoperite în sare!). Tot la Coștiui, pe lângă piesele de bronz izolate (spadă, topor cu disc și spin, topor cu aripioare și un celt descoperit în anul 1983 pe Dealul Hrițcova), a apărut un al doilea depozit de bronzuri, în anul 1936, cu ocazia construirii șoselei Coștiui-Petrova.

Descoperiri de fortificații militare sunt cunoscute pe întreg teritoriul fostului Imperiu Roman, în zone cu bogate resurse naturale. Expoziția cu cele zece panouri educative, cu piesele expuse și care vor intra în expoziția permanentă – cuie de la sandalele romanilor purtate de legionarii romani sau materiale de construcții din fier [foto 5] – poate fi vizitată de către publicul larg până la sfârșitul anului. Ulterior, îmi doresc ca ea să devină una itinerantă, luând calea școlilor din județ.

Nutresc speranța că anul viitor va fi unul bogat în resurse financiare, necesare pentru continuarea cercetărilor arheologice – mă gândesc la cel puțin două magistrale trasate în interiorul castrului – pentru a putea surprinde o frântură din viața cohortei (a celor trei cohorte?) cantonate temporar la Coștiui. Oare este întâmplător faptul că acest castru a fost construit în apropierea unuia dintre cele mai mari zăcăminte de sare cunoscute în Depresiunea Maramureșului? Nu cumva acesta este un indiciu clar că romanii au fost interesați să controleze extracția sării? Răspunsul cel mai plauzibil este unul afirmativ. Dar despre distribuția sării sau comerțul acesteia în regiunea Tisei Superioare? Dar în privința resurselor de apă dulce de acolo? Dar legătura cu descoperirile monetare romane din zonă? După următoarea campanie arheologică, specialiștii vor putea răspunde la toate aceste întrebări. Sau nu. Rămâne de văzut. Cert este însă faptul că lucrurile nu pot rămâne în acest stadiu. E necesar ca povestea să-și urmeze cursul. Și da, subliniez din nou, sunt bucuros să fiu parte din ea.

Foto 1: afișul expoziției temporare
Foto 2: harta localității Coștiui și a sitului arheologic
Foto 3: situația stratigrafică a șanțului și valului
Foto 4: Dealul Imaș – fotografie aeriană (autor: Horațiu Cociș)
Foto 5: cuie de la sandalele romane (clavii caligarii) / materiale de construcții

Bibliografie:

Marius Ardeleanu, Daria Dobrochna Dabal, Horațiu Cociș, „The discovery of a Roman marching camp in Coștiui, Maramureș County, Romania. Identification and archaeological excavations 2019”, în Acta Musei Napocensis, 58/I/2021, p. 69-102.
Teofil Ivanciuc, „Completări la Repertoriul arheologic al județului Maramureș”, în Marmația, 14, 2017, p.15-30.
Carol Kacsó, „Date cu privire la exploatările timpurii de sare din Maramureș”, în Sarea, Timpul și Omul, editori: Valeriu Cavruc, Andrea Chiricescu, Editura Angustia, Sfântu Gheorghe 2006, p. 96-120.
Carol Kacsó, „Repertoriul arheologic al județului Maramureș”, vol.I, Bibl. Marmația, 3, Editura EUROTIP, Baia Mare, 2011, 628 p.
Marius Voinaghi, „Între istorie și arheologie: prospecțiuni arheologice în Maramureșul istoric”, în Acta Musei Maramorosiensis, 12, 2016, p. 186-194.

Marius Voinaghi




Noaptea în care s-a făcut lumină (autor, Ionița Năneștean)

Respirând inconștient, neștiind trăind, adunând suferință, crescând nesiguranță, așa am trăit o bună parte a vieții mele până într-o zi… eram cea mai naivă persoană pe care o cunoscusem, cred, din jurul meu, credeam în oameni și în bunătatea lor, nu vedeam și nu cunoșteam răutatea, viclenia, invidia, gelozia… nici o emoție negativă… Credeam că toată lumea în jur este ca mine. Aveam 33 de ani, când am început să mă trezesc încet, așa ca Frumoasa din  Pădurea Adormită… :)) interesant, 33 de ani a avut și Isus când s-a botezat… se zice că este vârsta înțelepciunii… „Vânătoarea” înțelepciunii în cazul meu a început la 33 de ani. Îmi părăsesc primul soț, nu am de ales, nu pot înainta cu el alături, lui îi plăcea unde era în stadiul său de viață iar mie, deloc. Om posesiv, gelos, căruia nu îi plăcea deloc ca soția lui să facă prea multă școală… modele de oameni asemeni lui au fost la tot pasul, la începutul anilor ‘90 și înainte cu miile. Drumurile noastre se despart. Era în 2010.

Tot în căutarea sensului vieții, a fericirii și luminii, de atunci încoace mă avânt pe drumuri necunoscute, din nou cu o naivitate incredibilă sau, mai bine zis, cu o încredere oarbă în viață și în oameni, din nou, crezând că de data asta voi reuși, voi găsi fericirea și împlinirea, voi găsi iubirea adevărată și lumina în calea mea. Cariera perfectă, familia perfectă. Mă dedic muncii și încep noi proiecte de viață, ca toată lumea…  alături de un soț nou, casă nouă, țară nouă… numai că, un proiect de viață trebuie etalat pe aproape 30 de ani iar eu nu am avut decât 10 la dispoziție… deci eram în întârziere ca nimeni altcineva…  interesant, dacă mă gândesc bine am fost în întârziere pe tot locul pe unde am trecut în viață… oare de ce mă întrebam atunci, acum nu mă mai întreb pentru că știu deja răspunsul.

Ajung în Canada în noiembrie 2012 și încep totul de la capăt, reîntoarcerea la studii, într-o altă limbă, în plus, copiii, casă nouă, carieră nouă… off… fără pauză, nu e o idee pre bună. Eram ca un robot, făceam totul mecanic, fără să fiu într-adevăr conștientă de fiecare acțiune sau fiecare gând, emoție, pe care le trăiam.

La începutul anului 2019 încep să mă simt rău, din ce în ce mai rău. Medicul de familie îmi prescrie să fac toate analizele posibile, încearcă să deslușească de unde vin și ce cauzează durerile mele în corp și starea de rău. Fără succes… toate analizele de sânge și IRM arată că sunt sănătoasă tun… deci…cum se poate?…

În final, am înțeles: sufletul meu era bolnav și nici măcar nu credeam că este posibil să mă afecteze fizic, dar, e posibil… mă îndrept către medicina tradițională chinezească și mă pune pe picioare în mai puțin de 6 săptămâni. Încep să fac yoga și meditație, mă ajută enorm.

Revin la viață, energia revine, starea de bine la fel, totuși, parcă lipsea ceva încă. Îmi continui cercetările pe partea spirituală, pe cea terestră și a doctorilor am încercat-o deja, deci mă întorc către credință. Este singura și ultima mea șansă să mă ajute să îmi revin cu totul.

Declanșarea pandemiei și tot ceea ce a adus la scară planetară, socială, familială și individuală a fost pentru mine vârful icebergului, picătura care a umplut paharul, și cred că nu numai pentru mine. Cu sănătatea încă fragilă am fost martora urii, fricii, răutății oamenilor, lucru ce m-a afectat enorm, îmi era pur și simplu frică de frica oamenilor. Oamenilor când le este frică își pierd rațiunea, nu mai gândesc clar. Nu îmi era teamă de virusul „ucigător”, dar de oamenii încărcați cu frică, da… eram martora lipsei de iubire între oameni, în familie, între iubiți, între soți, colegi de muncă, a fost ceva ce nu am văzut niciodată… era trist ce se întâmpla, foarte trist. Până și premierul Canadei a declarat la televizor în direct că oamenii care nu cred în vaccin sunt misogini, inculți și rasiști, se propaga ura în direct la televizor și în ziare, pe rețelele sociale… Discriminarea… nu există cuvânt să descriu complet ce era în sufletul meu la ceea ce vedeam și auzeam în jur. Lipsa de iubire față de om nu mai exista, nici compasiune pentru cei ce suferă, pentru cei ce erau singuri în azilele de bătrâni. Dacă mă gândesc bine, de fapt, poate niciodată nu a existat în societate compasiune față de aproapele nostru… În acea perioadă m-am trezit brusc din iluzia vieții pe care o trăiam, deși credeam că aici oamenii erau altfel, m-am înșelat amarnic. Oamenii sunt la fel, educați sau nu în fața virusului „ucigător” își pierdeau rațiunea. Tot ce mă înconjura era o iluzie, absolut tot, mi-au trebuit doi ani să accept. Chair și azi, deși nu mai suntem în pandemie, lucrurile le văd la fel. Societatea pe care am creat-o noi, oamenii, e un adevărat coșmar. Când aproape toată lumea în jur joacă un rol și poartă o mască în societate, fără să își dezvăluie adevărata față, e clar că totul în jur este ireal.

Lovindu-mă de adevărata față a societății, chiar de adevărata față a oamenilor ce mă înconjurau, decepția enormă pe care am suferit-o din cauza aflării adevărului, mi-a agravat și mai tare starea de sănătate, absorbeam fiecare energie negativă din jur, aproape  m-a doborât de tot. De atunci m-am retras din societate și evit aglomerația, se pare că sunt ca un magnet pentru emoțiile oamenilor din jur. Am învățat să mă protejez acum de emoțiile lor, dar în urmă cu doi ani încă nu știam cum să mă protejez. Am învățat multe apropo de mine însămi și cum să funcționez de atunci, am învățat că noi, oamenii, suntem energie, că fiecare emoție, fiecare gând, crează o energie, fiecare gest la care suntem sensibili, unii mai mult decât alții. Suntem entități spirituale într-o experiență umană terestră care au o misiune de îndeplinit aici pe Pamant. Intuiția îmi spune asta.

La sfârșitul anului trecut, pozele cu Sighetul și împrejurimile postate de un prieten din adolescență, amic pe Facebook cu mine, îmi trezesc emoții și sentimente de tristețe, melancolie și nostalgie… toamna trece, anul se termină și odată cu începutul acestui an ceva mă îndeamnă să încep să scriu poezie… eu, poezie? Cum așa? Nu înțelegeam ce se întâmplă cu mine, parcă eram o altă persoană. Era ca o terapie pentru mine poezia. Încet, parcă îmi recăpătam puterile, poezia m-a ajutat mult. Fiecare poză pe care o vedeam cu Sighetul era ca o sursă de inspirație, de fiecare dată când priveam imaginile ceva mă chema acasă, era incredibil de puternică forța Pământului natal care mă chema fără oprire. Simțeam nevoia să merg acasă ca niciodată până atunci. Așa că, în primăvara acestui an, decid să îmi cumpăr biletele de avion și să mă întorc acasă, au trecut 7 ani de când nu am fost acasă.

Tot în primăvara acestui an, am trăit una dintre cele mai negre perioade a existenței mele, se cheamă noapte neagră a sufletului, este ca o stare de depresie, dar nu este depresie, este numită mai exact, chemarea spirituală. A fost un început de an greu, încărcat emoțional, lupta între bine și rău avea loc în sufletul meu deja de ani de zile, singura șansă pe care o aveam către salvare, era întoarcerea către credință și către Dumnezeu. Am început sa mă rog în fiecare seară lui Dumnezeu, i-am cerut să îmi arate calea bună pe care să o apuc, eram pierdută, plângeam în hohote în camera mea, pe marginea patului, în genunchi, în fiecare seară toată ființa mea plângea, sufletul îmi sângera, mă simțeam atât de singură ca niciodată în viața mea, eram singură în tenebre, în ispită, în vidul negru, nimeni nu știa cât de mult sufletul meu suferă, până la sânge… jucam bine rolul de mamă, nu voiam ca fetele mele să mă vadă în starea în care eram. Mă încurajam în fiecare dimineață că trebuie să continui, că fetele mele au nevoie de mine, nu am dreptul să le abandonez, nu am dreptul să mă abandonez nici pe mine însămi. Nici măcar tatăl fetelor mele nu și-a dat seama ce se întâmplă cu mine, deși am trăit și încă trăim sub același acoperiș chiar dacă suntem despărțiti deja de mai bine de 3 ani. A fost și a rămas cel mai bun prieten al meu, trăim în pace și armonie, într-o casă plină de căldură sufletească unde fetele noastre se simt în siguranță. E bine în America de Nord, cu casele cu trei etaje, poți să plângi în hohote la subsol, nimeni nu te aude… în plus, am intimitatea mea, singurătatea, este locul unde mă retrag și meditez și în ziua de azi, altarul meu unde mă încarc cu energie pozitivă. Când am văzut articolul cu Ioana pe www.salutsighet.ro, femeia care s-a sinucis, mi-am adus aminte imediat ce am simțit și eu cândva, și cât de singură am fost, la fel s-a simțit și ea, a fost foarte singură în acel moment când și-a luat viața. Nimeni nu poate să ne ajute în momentele dificile, nici măcar cel ce ți-a jurat credință până la moarte.

Zilele treceau, suferința se adâncea, lupta între bine și rău în sufletul meu continua până într-o noapte… noaptea în care s-a făcut lumină… în sfârșit… s-a făcut lumină în sufletul meu.

Într-o seară, în Săptămâna Mare, înainte de sărbătoarea Paștelui, mă pregăteam de culcare ca de obicei, istovită fizic ca în fiecare seară, emoțional de ani de zile, plâng, mă rog, era ritualul meu deja de luni întregi. Mă așez în pat pentru culcare, după câteva minute mă gândesc „cum ar fi să dorm de data asta la lumina lumânării, am să sting veioza în noaptea asta… de trei ani dorm cu veioza aprinsă noaptea… ca un copil înfricoșat care are coșmaruri și se simte în nesiguranță, neprotejat, singur, neiubit de nimeni…”

Aprind lumânarea pe care o am pe noptieră, sting veioza și adorm plângând, privind flacăra lumânării arzând… mă trezesc într-o vreme în noapte și zăresc pe peretele din fața patului umbra flăcării lumânării arzând, și nu era sumbră, era strălucitoare, un galben auriu pal… mă uit mai bine și mă întreb cum se poate, flacăra lumânării nu are umbră din câte știu… mă uit țintă la ea surprinsă, câteva minute privesc cu atenție lumânarea pe noptieră și apoi umbra ei de pe perete… nu îmi venea să cred ochilor… îmi trece prin cap să fac un test sa văd dacă se mai vede dacă o acopăr cu mâna, umbra flăcării penetrează mâna mea și văd în continuare umbra flăcării pe perete… după aceea iau o carte pe care o țin pe noptieră și fac același test, același lucru se întâmplă, umbra flăcării penetrează cartea și încă văd umbra flăcării pe perete… apoi încerc cu plapuma, acopăr flacăra lumânării și de data asta nu am mai văzut-o… flacăra a penetrat numai mana mea și cartea… mă gândesc, asta trebuie sa fie un semn ce vine numai de la Dumnezeu, nu se poate altfel… De ce mâna și cartea, ce vrea sa însemne? Că trebuie să încep să scriu, poate, că trebuie să anunț lumea întreagă că există Dumnezeu și lumină, că am văzut lumina cu ochii mei? Cum să fac asta, nimeni nu mă va crede… toți vor crede că mi-am pierdut mințile. Dacă am fi în secolul XIII aș fi arsă pe rug…:).

Din acea seară am început să cred în Dumnezeu din nou, El este casa mea și pe El l-am căutat de la vârsta de 4 ani, El este începutul și sfârșitul, el este credința și iubirea, iubire pe care o cunoșteam atunci la vârsta de 4 ani și pe care nu o găseam în jur, în lumea unde eram, în familia în care eram, eram străină de tot și toți. Singura amintire pe care o aveam la acea vârstă era iubirea, sentimentul de iubire pe care îl cunoșteam de undeva dar nu îl găseam în jur. Lumina ce mă ghida în viață și pe care nu o mai vedeam, intrată în lumea terestră, totul s-a schimbat, simțeam, știam, aveam intuiție… intuiție  pe care am pierdut-o în timp, intuiție pe care am regăsit-o nu de mult; în același timp cu lumina m-am regăsit pe mine însămi, pe Dumnezeu, iubirea de mult pierdută, am regăsit fetița de 4 ani ce căuta fără oprire lumina, în fiecare zi… și ea azi are 47 de ani.

De aceea spun, cu mâna pe inimă și suflet, Dumnezeu există și nu ne-a abandonat, nu abandonează pe nimeni care îi cere ajutorul din suflet. Eu sunt dovada clară. Nu m-a abandonat deși eu L-am abandonat de mult.
În acea noapte am văzut lumina și de atunci ea îmi ghidează viața.

Când scriu, sufletul îmi este întreg și împlinit, creația mă duce pe culmea fericirii, sunt o altă persoană parcă, accept totul așa cum vine în viața mea. Sunt împăcată sufletește.Totuși, trebuie să recunosc că ceva lipsește încă, nu des, nu mult, și poate totdeauna va lipsi cât timp voi trăi pe Pământ. Nu știu ce îmi va aduce viitorul, dar știu că lumina este acolo să mă ghideze spre necunoscut și, sper, spre fericirea absolută aici pe Pământ, pentru că în Ceruri cu siguranță vom fi fericiți și iubiți pe deplin. O simțim când suntem acolo, într-o altă dimensiune.

M-am întrebat foarte des de ce oare a trebuit să sufăr atât de mult, de ce eu, nu am făcut rău nimănui, niciodată, nu meritam ce mi s-a întâmplat. Dar acum nu mă mai întreb, accept totul, probabil aveam multe lecții de învățat și cred că le-am învățat bine și continui să învăț și acum. Am ales calea cea mai grea totdeauna de-a lungul vieții până acum, cu naivitate și încredere, dar știu acum că a fost calea bună asumată, de fiecare dată.

Zilele îmi sunt pline de tot ce este mai bun! Mai greu este seara când mă întorc într-o cameră goală și un pat rece, unde nimeni nu mă așteaptă. Noroc cu lumânarea aprinsă…

Ionița Năneștean




Hramul Bisericii Greco-Catolice „Cristos Regele Universului” din Sighet și sfințirea bustului Mitropolitului Victor Mihalyi de Apșa

Parohia Greco-Catolică „Cristos Regele Universului” Sighet și Asociația „Firul Vieții” Sighet vă invită duminică, 26 noiembrie 2023, la Hramul Bisericii Parohiale (str. Bogdan Vodă, nr. 78) și la dezvelirea și sfințirea  monumentului Mitropolitului Victor Mihaly de Apșa (n. Ieud, 1841 – d. Blaj, 1918).

Program:

Ora 10:45 – Primirea P. S. Episcopul Vasile Bizău,
Ora 11:00 – Sfânta Liturghie Arhierească,
Ora 12:30 – Dezvelirea și sfințirea monumentului Mitropolitului Victor Mihalyi de Apșa.

Monumentul Mitroplitului Victor Mihalyi de Apșa a fost realizat de sculptorul Marcel Stanciu (Baia Mare).

Au contribuit financiar și material pentru realizarea monumentului:
Dr. Ovidiu NEGREA (California, U.S.A.)
Melania RIȚIU (București)
Ludmila MARTIN (Tulcea)
Petru și Ana ȘTEȚIU (Cluj – Napoca)
Gavrilă PLEȘ (București)
† Adriana ILBAN †
Petru CODREA
Ioan MIRCEA
Alexandru ȚIPLEA
Dana ONIȚA IVAȘCU
Doina BALAZS
Diana IANCU
Gheorghe IANCU
Claudia CHINDRIȘ
Vasile HOTICO
Traian STAMATIN
Mircea CUPCEA
Gheorghe Mihai BÂRLEA
Marius VIȘOVAN
Gheorghe BUFTEA
Mihai KOKENYESDI
Florin DRAGOSTE
Ion MARIȘ
Ioan ARDELEANU – PRUNCU

S.C. BREBELA S.R.L. – Toader și Bogdan CHINDRIȘ
S.C. PLIMOB S.A. – Vasile GODJA
S.C. NEW WINDOW S.R.L. – Victor NAVRATIL
Banca Cooperatistă „TISA” – Alexandru MARINA
S.C. ADETRANS S.R.L. – Ioan DRIMUȘ
SPG Urbana Sighet

Acest proiect (monumentul mitropolitului Victor Mihalyi de Apșa) a fost realizat și cu sprijinul financiar al Consiliului Județean Maramureș.

* * *

„Victor Mihalyi de Apșa a fost un creștin în cea mai curată concepție a cuvântului și a fost un român în cea mai nobilă afirmare a acestui ideal.  A avut multe să îndure, multe să înghită de la cei de sus și, poate, și de la cei de jos. Nu tuturor le era simpatică figura aceasta de om frumos, care nu cerca însă simpatia nimănui, și părea că nu se bucură dacă o are”. (Din necrolog, Revista Creștină, 1918.)

„Nobil de viță veche, cu un remarcabil sentiment al demnității, Mitropolitul conte Victor Mihalyi de Apșa a fost de o dârzenie și de o atitudine rectilinie impunătoare, spunând că el nu înțelege să se abată nici cu o iotă din calea trasată de marii săi antecesori în scaunul Blajului și că prin aceasta speră că-și va servi eminamente neamul și țara”. (Prof. univ. dr. Ioan Silviu Nistor, în „Considerații privind contribuția Mitropolitului Dr. Victor Mihalyi de Apșa la dezvoltarea învățământului românesc din Transilvania”.)

Asociația „Firul Vieții”