Sighet – Vechea Sinagogă Sefardă

Divergenţele existente în comunitatea evreiască între rabinii Káhán şi Teitelbaum au dus la divizarea comunităţii în două, adepţii rabinilor Káhán formând o comunitate separată numită “sefardă”, faţă de cea ultraortodoxă condusă de rabinii Teitelbaum.

Sinagoga “sefardă” a fost construită în stil eclectic cu influenţe baroce, pe strada Nagyköz (azi Basarabiei) între anii 1885-1886, din donaţiile înstăritei familii Káhán.

Ea a funcţionat ca lăcaş de cult până în anul 1902, an în care s-a terminat construcţia noii sinagogi. După 1902, clădirea a fost folosită ca ieşiva (şcoală superioară religioasă pentru băieţi). După schimbarea funcţiei, clădirea a păstrat sala de rugăciune, pereţii purtând mult timp după aceea draperiile pictate în violet, cu margini aurii.
Sinagoga era unită cu locuinţa rabinului printr-un culoar de piatră, la etaj se afla biblioteca, accesul făcându-se pe trepte de piatră, iar beciul a funcţionat mult timp ca abator pentru păsări, în vanele de piatră fiind smulse penele zburătoarelor.

După terminarea războiului, în fosta sinagogă au fost depozitate cărţile adunate din lăcaşurile de cult evreieşti săteşti, bibliotecă pierdută în anii ‘70, când clădirea a fost demolată.

(Imaginea grafică și text Pal Robert Zolopcsuk, din volumul „Sighetul Marmației”, Editura Valea Verde, 2012)




Artă-mă (autor, Sebastiana Joicaliuc)

Azi nu o să-mi aleg, ca să mă îmbrac, cele mai frumoase haine din dulap
Și nici nu o să mă chinui să-mi potrivesc culorile sau gândurile
Nu o să-mi schimb pielea, precum un șarpe, cu fiecare anotimp care se naște-n mine
Si nici n-o să-mi pun în ochi ploi de vară sau curcubee
Sau zâmbetul din dimineața aia albă cu flori de cireș

Azi nu o să transform tot ce ating în aur
Și nu o să-mi ling rănile ca și cum
Sângele meu ar fi zahăr
Azi o să-mi scot pumnii din buzunare
Și unghiile din carne
Și o să răspund la fiecare întrebare cu „nu”

Azi o să-mi imprim lăcomia pe piele ca un tatuaj
Și-o să-mi port defectele ca pe o coroană
Azi nu o să-mi șterg oboseala de sub ochi
Și nici furia nu o s-o mai țin în piept

Ei ne-au învățat că o fată
Trebuie
Să aibă –
Potențialul de a fi o capodoperă – pictată în cuvinte frumoase și îmbrăcată în metafore
O operă de artă, fără greșeli de tipar sau de compoziție
Capabilă să supraviețuiască doar prin ochii celorlalți
Și dependentă de unghiul din care cade lumina
O fată
Trebuie
Să fie
Artă – dar arta nu e artă
Decât dacă are potențialul de a disturba
Arta nu e artă
Decât dacă se naște din haos

Ceea ce vreau să spun e că
Stelele se nasc din spațiu vid și praf și explozii
Stelele mor
În același fel

Realitatea e că
Am rămas fără prea multe metafore pentru noi
Realitatea e că
Suntem doar oameni
Curajoși și tragici
Nevinovați și monstruoși
Dar, totuși, oameni.

Ceea ce vreau să spun e că
Azi am obosit să mai fiu frumoasă
Dar dacă vrei, mă poți face tu să fiu.

Autor, Sebastiana JOICALIUC




[VIDEO] – „Floarea de Colț” a Sighetului a respirat cu… Ducu Bertzi (autor, Sorin Markus)

O seară minunată la Sighetu-Marmației în a doua zi a Galei Folk „Floare de Colț”, ediția a V-a!

(20.08.2017)

Autor (foto & video), Sorin MARKUS




Sighet – Sinagoga Mahazike Tora

Construită la intersecţia străzilor Timár şi Hajnal, sinagoga Mahazike Totra a fost una dintre cele mai impozante şi artistic realizate sinagogi din oraş. Înălţarea ei se datorează muncii asidue a rabinului Lejb Joszovitz.

Fiind singura sinagogă din zona numită “Felszeg” şi datorită măreţiei arhitectonice, nu trecea neobservată de cei care veneau dinspre Vadul Izei.

Războiul nu a dus la distrugerea ei, cu toate că, asemeni celorlalte lăcaşuri de cult evreieşti, a fost folosită de armată ca depozit de porţelanuri şi obiecte din sticlă confiscate din casele evreilor, iar în balconul femeilor au fost depozitate băuturi alcoolice.

Armata sovietică sosită în oraş a jefuit sinagoga: având în vedere că interesul era axat doar asupra alcoolului, obiectele fragile au fost distruse în întregime.

În anii ‘60, sinagoga a fost demolată: pereţii dintre ferestre au fost legaţi cu sârmă şi cu ajutorul unui tractor au fost dărâmaţi, ceea ce a dus şi la prăbuşirea tavanului. După demolare, localnicii şi-au însuşit materialele de construcţie pentru a le folosi în interes propriu.

Singura încăpere care a rezistat mult timp demolării a fost baia rituală, folosită după dărâmarea sinagogii ca centru de colectare a sticlelor şi borcanelor.

Astăzi, în locul sinagogii Mahazike Tora se află staţia de autobuz de la „Big”, precum şi succesiunea de blocuri de după staţie.

(Imaginea grafică și text Pal Robert Zolopcsuk, din volumul „Sighetul Marmației”, Editura Valea Verde, 2012)




Ce faini sunt oamenii! (autor, Crina Voinaghi)

Ce faini sunt oamenii! Uneori ca nişte extratereştri care ar vrea să se îmbrace în roşu deşi se ştie că trebuie să fie verzi. Vor să aibă copii atunci când decid ei – nici mai devreme nici mai târziu – să mănânce în funcţie de oră nu de foame, să moară când vor ei adică niciodată, să fie fericiţi tot când decid ei adică tot timpul. Iar dacă ceva din toate astea nu iese, au întipărită în toate ridurile nedreptatea care li s-a făcut deşi ei merită mult mai mult şi resemnarea faptului că viaţa e o curvă.

*

Cât de supuşi sunt copiii toanelor părinţilor, problemelor imaginare sau reale ale acestora, cât de mult le influenţează viaţa şi cum nu trec uşor peste ele cu toate că îşi spun în fiecare zi eu când voi fi mare voi face asta şi asta, dar nu e aşa de simplu, cine te vindecă de cealaltă, cine îţi redă şansa pe care o aveai la naştere, mintea neatinsă de vreo urmă de gând aiuritor, de vreo senzaţie neplăcută în afară de cea de foame, sete, somn şi plictis. Şi dacă ar şti părinţii cât de greu le e copiilor fără s-o ştie, s-ar ascunde undeva într-o fântână şi s-ar certa acolo, să nu-i audă nimeni. După care, cu siguranţă ar declara că fiecare e cea mai mare iubire a celuilalt. Şi cât de liniştiţi sunt cu bunicii care şi-au rezolvat problemele metafizice şi nu se mai simt nedreptăţiţi de viaţă, asta bineînţeles dacă au reuşit să-şi păstreze minţile intacte, măcar un dram de luciditate şi două picioare sănătoase pe care să se poată baza. Copiii care au petrecut mult timp cu bunicii sunt cei mai fericiţi şi mai trişti copii: fericiţi pentru că au avut parte de toată atenţia şi răbdarea, de toată nebunia jocului cu barba bunicului şi trişti pentru că în cele din urmă ajung la părinţi şi îşi dau seama că diferenţa dintre cele două universuri e de-a dreptul prăpăstioasă şi teribil de crudă. Poate bunicii sunt doar nişte copii mai mari care îşi aduc mult mai bine aminte de copilărie. Şi poate că pot iubi din tot sufletul.

*

Oamenii se strică şi ei. Ca mecanismul unui ceas de exemplu. Poţi să-l repari, normal, dar nu va fi niciodată ca înainte. Şi uneori, foarte rar sau destul de des se strică atât de rău încât funcţionează o bună bucată de vreme pe sistem de avarie ducând o viaţă de autişti care maschează destul de bine boala de care suferă.

*

Am impresia că unii oameni rămân la fel şi îmi dau seama că nu e posibil. Adică din punct de vedere fizic. La fel de bătrâni, de parcă au fost bătrâni toată viaţa lor, la fel de tineri, de parcă nu ar îmbătrâni niciodată, ca şi cum timpul s-ar hotărî să stea pentru toată lumea în loc, mai puţin pentru mine.

*

Există oameni care îţi rămân în minte toată viaţa. Învăluie, mângâie sau înţeapă. Există şi un dor de toţi acei oameni dar asta nu înseamnă neapărat că ai vrea să-i reîntâlneşti, că ai face orice ca să-i reîntâlneşti. Nu mai eşti acelaşi, nici ei nu mai sunt aceiaşi. Viaţa unui om e mai mult decât cea a unui peştişor auriu, nu începe în fiecare zi de la zero. Din păcate, am putea spune uneori. Din fericire, de cele mai multe ori. Pentru că astfel, ieri nu e bun trecut, inutil şi vechi, ieri suntem noi. Iar oamenii pe care nu o să-i mai vedem vreodată stau cuminţi cu noi şi apar uneori desenaţi pe pleoape atunci când închidem ochii.

Autor, Crina VOINAGHI

sursă foto: facebook (Mark Varga)




Sighet – Statuia Fecioarei Maria

În secolul al XVIII-lea, pentru a-i feri de epidemia de ciumă, sighetenii au apelat la ajutorul Fecioarei Maria. Astfel, cu suportul financiar al directorului Rudnyánszki Farkas şi al enoriaşilor romano – catolici, în anul 1776, în piaţa centrală este înălţată statuia Preacuratei Fecioare Maria.

În imagine se poate observa obeliscul octogonal deasupra căruia, plutind pe nori, se afla figura Fecioarei Maria cu coroană. De remarcat de asemenea şi micul gard de fier forjat care împrejmuieşte statuia. În cele patru colţuri, pe piedestaluri de piatră erau montate lampadare din fontă. Cu ocazia sărbătorilor, lumânările adăpostite de aceste lampadare degajau lumină şi căldură. Pentru sigheteni, monumentul era “Státua” sau “Statuia”.

După tragica moarte a reginei Elisabeta, la 1898, în cinstea mult iubitei şi îndrăgite regine, sighetenii au hotărât ca piaţa din centrul oraşului să-i poarte numele, dorind ca amintirea ei să rămână şi în conştiinţa generaţiilor viitoare.

(Imaginea grafică și text Pal Robert Zolopcsuk, din volumul „Sighetul Marmației”, Editura Valea Verde, 2012)




Mă-ntorc? (autor, Daiana Opriș)

Pe-aici am căzut prima oară-n nas şi mi-am julit un genunchi. Parcă mă durea mai tare celălalt. Stăteam la etajul unu’ şi-am fugit dezechilibrată pe scări ca s-ajung în baie şi să-mi torn toată sticla de spirt.În palme mai aveam cateva zgârieturi şi mă-ntrebam de ce mă pişcă. Eram un copil grăsun, mergeam la frizer şi-mi plăceau animalele. Mi-am amintit că odată am închis o buburuză într-o cutie de chibrituri şi-am zis că ăla-i patu’ ei.

Alergam greoi prin grădina din faţa blocului şi mă dădeam bară-n bară pe huţuţ. Asta până când am descoperit unde bătea mama covoare, mă căţăram şi mă lăsam cu toată forţa-n jos. Aşa am început eu să cresc, mare ghinion.

Mi-am luat lumea-n cap,ce-i drept. Am ajuns în minunata ţară a parcurilor,aveam unu’ mare în oraş şi era la cale lungă de blocul nostru. Mergeam cu maşina, o Dacia 1300, galbenă. Tata era mereu în spatele meu şi-mi cumpăra vată de zahăr. Când eram la grădiniţă nu mergea la serviciu pentru că eu nu voiam să rămân acolo nicidecum,ca să vedeţi ce tătic bun am. Cu pietre-n apă dădeam non stop dar încă nu ştiu care-i schema cu broasca.

Mama mă ducea la cofetărie când venea Moş Crăciun.Mă ducea să văd şi bradu’ din centru şi mă miram de fiecare dată cum de atinge cerul, cum poate ceva să crească atât de mare? La cofetărie, mâncam ce prăjitură voiam eu, poate chiar şi două, nu mergeam prea des. Apoi mă duceam acasă și mâncam portocalele din plasă, pe care mi le desfăcea tot ea, în timp ce eu mă uitam la Piratul Jack cel Teribil. Şi-apoi mă culcam.

Să vedeţi că m-am agăţat de atât de multe ori de bara aia de bătut covoare c-am crescut aproape cât brăduţul din centru. Acum de cele mai multe ori merg singură în parc, îmi cumpăr singură vată de zahăr şi n-are cine să-mi desfacă portocalele. La desene mă uit din când în când şi-atunci îmi aduc aminte că nu merită să te-agăţi de-atâtea ori de nenorocitele alea de bare de prin parcuri sau din faţa blocului.

M-am urcat pentru ultima oară, mi-am luat avânt şi-acum zbor departe, nu veniţi după mine!

Mă-ntorc.

Autor, Daiana OPRIȘ




Sighet – Biserica Reformată (V)

În camera de veghe din turnul cu clopotniţă izbucneşte un incendiu, datorat unei sobe de tuci nesupravegheate, incendiu în care este prins şi paznicul Riskovits Károly. Focul a fost observat târziu de un ofiţer ce se plimba pe strada Lónyay Iános (azi Iuliu Maniu), care a alertat paznicul. Acesta a intervenit şi a aruncat din turn mobilierul care, prin cădere, a distrus una dintre garguie.

Proiectul de reconstrucţie a fost întocmit de arhitectul orădean Kótay Pál. Acesta înlocuieşte garguiele în formă de balaur cu altele în formă de ţeavă de tun şi desfiinţează camera de veghe. Cea mai semnificativă schimbare este adusă acoperişului bisericii, care a fost înălţat cu mulţi metri.

Ceasul din turnul clopotniţei, fabricat în anul 1893 de către ceasornicarul orădean Dadai József, a fost distrus complet, nemaiputând fi reconstituit. În schimb orga, construită de firma „Rieger Otto” din Budapesta, a fost singurul obiect ce nu a suferit avariii.

După refacere, biserica a fost sfinţită la 30 octombrie 1932, zi care va rămâne de referinţă pentru istoria bisericii reformate din Sighet.

(Imaginea grafică și text Pal Robert Zolopcsuk, din volumul „Sighetul Marmației”, Editura Valea Verde, 2012)




“Drumul Lung spre Cimitirul Vesel” continuă în Țara Maramureșului!

După o primă săptămână de explorare în Țara Lăpușului, în perioada 23 – 30 iulie 2017, partea doua a festivalului reia drumul prin Țara Maramureșului, în perioada 13 – 20 august 2017.

„Țara Lăpușului a fost magică, o săptămână de împreună simțire. Fiecare sat a pregătit propriul său microeveniment, fără scenă, cu amplificare minimă, activând oameni, povești, muzicieni, ritualuri. Toate la un loc au declanșat o promovare masivă, resimțită la nivel național, obținută cu resurse financiare foarte reduse. Cheia în această poveste este ceea ce noi numim “Aurul României”: resursele umane de neprețuit ale comunităților rurale. De ce le numim așa? Pentru că au o capacitate unică și foarte valoroasă: posedă secretul fericirii și vor să îl împărtășească cu toți cei care le vizitează!” declară râzând Loredana Ionescu, co-producătorul evenimentului.

„Deschidem partea a doua a festivalului duminică, 13 august, ora 19.00, în Valea Stejarului, lansând inclusiv Școala de Vară Moș Pupăză”, declară Peter Hurley, inițiatorul evenimentului. „Toți cei care doriți să participați, vă rugăm să fiți prezenți atunci. Am pregătit o săptămână fermecătoare, cu un scop simplu, crearea bucuriei prin cultura tradițională: prin lemn, prin lână, prin muzică, prin dans! Organizăm ateliere meșteșugărești în trei sate: Valea Stejarului, Săpânța și Bârsana: cioplit, țesut, dans și cântece tradiționale, ceteră, cimpoi și fluier, tulnic, drâmbă. Nu necesită experiență. Sunt pentru adulți și pentru copiii lor! În fiecare seară participăm la o petrecere într-un alt sat gazdă.”

Va invitam la Scoala de Vara Mos Pupaza!Drumul lung spre Cimitirul VeselDrumul Lung spre Cimitirul Vesel, ediția a 8 – aȘcoala de vară ”Moș Pupăză” – Țara LăpușuluiȘcoala de vară ”Moș Pupăză” – Țara MaramureșuluiMultumim: Filmarea: Evelyne Cusner, Notorious BrandMontaj: Daniel Pop, Dream Light VisualsFinal foto credit: Gurzun Ionel Alexandru

Posted by Peter Hurley on 20 Iulie 2017

„Duminică, 20 august, la finalul festivalului, ne întâlnim cu toții într-o mare horă a bucuriei la Săpânța. Veniți cu noi în explorarea propriilor rădăcini!”

Fiecare zi a săptămânii este împărțită în trei părți:
-dimineața – ateliere de meșteșug
-după amiaza – ateliere de dans și cântece tradiționale
-seara – joc în sat, în fiecare seară în alt sat

Duminică, 13 august, ora 19:00 – Recital de pricesne: Măriuca Verdeș, Lenuța și Teodora Purja; proiecție film, Valea Stejarului
Luni, 14 august, ora 19:00 și ora 21:00 – Plecare cu microbuz la Mănăstirea Bixad și Mănăstirea Moisei
Marți, 15 august, ora 15:00 – Joc în sat, Valea Stejarului
Miercuri, 16 august, ora 18:00 – Joc în sat, Ieud/Săcel
Joi, 17 august, ora 17:00 – Joc în sat, Valea Vișeului
Vineri, 18 august, ora 18:00 – Petrecere cu Grupul Iza, Berbești
Sâmbătă, 19 august, ora 14:00 – 23:00 – Concertele Sus pe Bradova Bârsana, Peter Moynahan, Ducu Hotima, Corbu, Mircea Florian, Dirty Shirt
Duminică, 20 august, ora 16:00 – Reuniunea Satelor, Săpânța. Ora 18:00 – Hora în jurul Cimitirului Vesel.

Vă așteptăm cu drag!

Proiect finanțat parțial de Consiliul Județean Maramureș și Administrația Fondului Cultural Național

Comunicat de presă DLCV




EDU. RO… (autor, Marin Slujeru)

Bradova, păcurărel: „ Domnucă, pă mine să mă pui la tablă! Să scriu, să socotesc. Că io, când ies de-aici, mi se şterge tăt din minte!”
*
Şcoală, înainte
– …Placă?
– Ai învăţat pentru astăzi?
– Da’ nu, tovarăşu’!
*
Şcoală, după
– De ce plângi, Măriucă? – întreabă doamna de română.
– Că rămân corigentă…
– Lasă, că te-oi asculta!
– Bine – îşi şterge lacrimile copila. Da’ din toată materia! Da’ de-oi şti ceva!
*
Sfârşitul orelor
O fetiţă bucălată îşi ia cu greu paltonaşul şi ghiozdanul. Apoi, sare,  roşie toată,  în braţele doamnei învăţătoare: „Astăzi mă duc la karate!”.
*
Magie
“Hai mai repede!” – își cheamă părinţii, în seara de septembrie, fetiţa rămasă în urmă. Privind în sus, cu capul pe spate,  aceasta incantează:  “Stelelee! Vin dupa minee!”

Marin SLUJERU

sursă foto: Ion Mariș




Să petrecem cu Florentin Năsui/ la aniversarea lui!

Aici, la frontieră, pe Tisa, viaţa arată altfel. Dar nu toată lumea o vede în forma ei iluminată. Trebuie cineva să-i decupeze tîlcul. Aşa a fost inventat de realitate jurnalistul Florentin Năsui. Aici, la frontieră, omul este nevoit să se oprească, dar gîndul lui poate trece pînă dincolo de orizont. Pentru cei care preţuiesc vuietul vremii ştiu că legea marginii de ţară are un registru de vamă. În care cronicarul scrie despre cum merge lumea. De aproape patru decenii în rolul omului cu scrisul la graniţă a fost distribuit de soartă şi de patima lui pentru realitate jurnalistul Florentin Năsui. Căruia i s-a dat în grijă vreo trei văi, două maluri de apă şi un Maramureş muşcat. Rar mi-a fost dat să întîlnesc în viaţă un confrate care poartă cuvîntul tot timpul în dreptul inimii. 

La mulți ani!
(Gheorghe Pârja – Florentin Năsui, jurnalistul de la frontieră)

***

Chiar dacă știe să redacteze o știre, inclusiv partea de investigație, aia cu ”de ce?”-ul de rigoare, chiar dacă stăpânește stilul direct adecvat comunicării prin presa scrisă, jurnalistul și epigramistul Florentin Năsui nu se lasă până nu o transformă într-un fapt cvasiliterar, abundând în aluzii, subînțelesuri, poante, jocuri de cuvinte – un adevărat festin al comunicării indirecte. El își oferă un cititor complice, vesel non-stop, care știe ”să se prindă”. Eu, datorită acestei practici de ”timp liber la serviciu” îl citesc.

La Mulți Ani cu seninătate, Florentin!
(Marin Slujeru)

***

The tremendous and fabulous journalist Fl. Năsui writes as the round table knights: circular. He brings to the reader’s judgment facts and happenings… savory. Happy Birthday, dear friend, Ilie Dorian Florentin!
(Sir. Donald W. Teacher’s)

***

E mare jurnalist Năsui,
Că s-a chivernisit cu graiul
De parc-ar fi averea lui,
Ș-apoi se plânge că-i greu traiul!

Zic guri mai rele că-i acid
Că-i cârcotaș și alte cele,
Că nu mai crede în… Partid
Că peste tot vede belele.

Eu l-am văzut trăgând ușor,
Nu din pahar ci de o lesă,
Se pare că mai are spor
Și o mai dă cu pixu-n… presă.

Da’ asta-i soarta lui, formală,
Să se agite-n tot orașul,
Să-i bage pe cei mari în boală
Pân’ și-o afla și el… nănașul.
(Ion Mariș)

Echipa „Salut, Sighet!” îi urează jurnalistului Florentin Năsui… La multe petreceri printre ani!

 

 




Sighet – Biserica Reformată (IV)

Data de 4 mai 1872 marchează izbucnirea unui nou incendiu devastator, care distruge oraşul, biserica reformată fiind şi ea grav afectată. Lipsa fondurilor necesare pentru refacerea ei a determinat pe pastorul bisericii, Szikszay Zoltán, să plece prin ţară pentru a cere sprijin confraţilor.

Turnul cu clopotniţă a fost refăcut la doi ani dupa incendiu de către Asociaţia Pompierilor Voluntari din oraş, care a primit dreptul de a-l folosi ca punct de observaţie pentru prevenirea incendiilor. Restul bisericii a fost reconstruit între 1891-1892, sub supravegherea arhitecţilor Kassay Endre şi Krupás Károly, care au adus unele modificări aspectului clădirii.

Turnuleţele octogonale aflate în capul scărilor în spirală sunt modificate în turnuleţe cu patru laturi, fiind în acelaşi timp consolidate şi contraforturile.

Cele mai frumoase ornamente sunt reprezentate de garguie: cele aparţinând turnuleţelor fiind în formă de câini, iar cele aferente turnului cu clopotniţă având forma unor balauri cu aripi de liliac. Interiorul este refăcut în stil eclectic.
Biserica a fost sfinţită în data de 11 septembrie 1892 de către episcopul Kiss Áron.

În anul 1887, în partea de est a bisericii este ridicat un obelisc dedicat memoriei a doi eroi paşoptişti, Asztalos Sándor şi Móricz Samu. Banii necesari ridicării monumentului au provenit din donaţii publice şi din partea Asociaţiei Honvezilor, iniţiatorii proiectului. Materialul utilizat este granitul suedez, asigurat de firma „Gerenday és Fia” din Budapesta. În colţul din nord-est a bisericii a fost înălţat un alt obelisc, de această dată din marmură albă, în memoria revoluţionarei Leövey Klára, ridicat iniţial în grădina Liceului Reformat şi mutat în locul ei actual în anul 1899.

În anul 1910, parcul din jurul bisericii este împrejmuit cu un gard din fier forjat, în stil neogotic, demontat în 1942. Astăzi, acest gard înconjoară piaţa de alimente din localitate şi diferite şcoli din judeţ, ca de exemplu cea din Rozavlea.

(Imaginea grafică și text Pal Robert Zolopcsuk, din volumul „Sighetul Marmației”, Editura Valea Verde, 2012)




Deceniile lașității (autor, Cristina Panco)

Dacă cineva m-ar fi întrebat în urmă cu douăzeci de ani ce a însemnat pentru mine anul 1942, aş fi spus fără să stau pe gânduri că a fost anul în care se născuse Anca, pentru că nimic nu avusese puterea să eclipseze venirea pe lume a dragii mele surori. Mic fiind, tot ce îmi aduceam aminte din acei ani, care parcă trecuseră în ceață, o ceață prin care puteai vedea doar foamete, sărăcie şi moarte, au fost anii pe care acum i-aş da înapoi sau pur şi simplu i-aş şterge din memoria mea şi, în special, a părinților mei, care înclină balanța suferinței spre partea lor, pierderea unui copil, a unei părți din tine, cântărind mai mult decât pierderea unei surori, a micului meu partener de joacă, moartea ei fiind prea greu de înțeles pentru un băiat de paisprezece ani.

Acum însă, privind înapoi din postura unui om matur, îmi dau seama că pentru mica mea Anca a fost mai uşor, nu fusese nevoită să vadă sau să fie pusă în situația de a înțelege ceea ce se înâmpla în jurul ei, nu apucase să vadă adevărata față a oamenilor dispuşi să facă orice pentru un trai decent, nu apucase să vadă cruzimea şi nedreptățile aduse oamenilor de rând. Pentru asta sunt recunoscător – doar pentru inocența cu care văzuse ea lumina zilei timp de doar trei ani – cât despre restul evenimentelor ce au urmat, nu pot decât să simt dezgust. Față de conducătorii patriei noastre cât şi față de sine, un laş care pusese binele său mai presus de lupta care ar fi trebuit dusă pentru ca fiecare om să se poată simți liber, să trăiască liniştit cu gândul că mâine are ce mânca şi ca fiecare în parte să poată visa, trebuia să lupt şi să mor cu speranța că viața mea a reuşit să mute şi măcar cu un milimetru zidul ignoranței spre prăpastia distrugerii.

Deşi împlinisem deja nouăsprezece ani când se anunțase abdicarea regelui şi instalarea noii forme de guvernare în țară, alesesem să-mi urmez părinții în încercarea lor de a scăpa de inevitabila moarte a dreptății în România. Aşa că am plecat. Cu ajutorul puținilor bani primiți de la bunici, trecusem granița simțind în acele momente eliberare şi, pentru un scurt moment, crezusem ca viața mea de atunci înainte avea să fie una uşoară, nu mă gândisem în acele momente că decizia de a fugi o voi regreta cel mai mult. Fiecare zi care trecea era doar o altă reamintire a laşității mele, respectul meu pentru bunicii care s-au sacrificat pentru viitorul nostru, vorbele care circulau printre românii plecați despre cei rămaşi şi ceea ce continua să facă Republica Populară, toate îmi apăsau sufletul şi semănau în inima mea un regret amarnic care mă ajunge din urmă de fiecare dată când gândul meu zboară spre acei ani şi la faptul că aş fi putut găsi o cale prin care să-mi ajut țara rămânând şi luptând.

Ani de-a rândul trăisem ştiind ce se întâmplă în țară şi, văzându-mi neputința, gândul de a mă întoarce înflorea în mintea mea, aparând în fiecare zi şi împlinindu-se în cele din urmă, când lupta se terminase, când îmi făcusem curaj să revin la viața lăsată în urmă cu decenii, într-o țară reparată de poporul său, o Românie schimbată radical de ceea ce îmi aminteam eu din anii tinereții, dar schimbată în bine, unde după numeroşii ani trăiți în întuneric, oamenii de rând uniți au adus înapoi lumina în ochii mulțimii.

Asta îmi amintesc acum, ani mai târziu când cineva mă întreabă de anii trecuți, începând cu 1942 şi până în prezent, despre felul în care am ales să nu lupt şi, totodată, mândria şi respectul ce o să-l port până la moarte celor care au ales să fie schimbarea, celor care au rămas şi au reuşit într-un final să readucă libertatea în țara noastră. Mulți văd acei ani ca fiind ani plini de teamă, de îngrădire intelectuală şi fizică, şi acesta este adevărul, au fost anii regresului, deceniile în care România fusese aruncată înapoi cu câteva sute de ani din punct de vedere al gândirii dar, totodată, în aceşti ani am rezistat şi poporul a reuşit să-şi arate puterea în fața regimului bolnav şi să înflorească din cenuşa lăsată în urmă de regimul comunist.

Autor, Cristina PANCO
clasa a X-a B, C.N. „Dragoș Vodă”
(prof. coordonator, Marius Voinaghi)

Lucrare înscrisă la concursul de creaţie pentru liceeni „Comunizarea României. Tu ce ai face ?”, concurs organizat de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc în parteneriat cu Ministerul Educaţiei Naţionale şi Cercetării Ştiinţifice şi cu Fundaţia Konrad Adenauer.