RECENZIE – „Numără stelele”, de Lois Lowry (autor, Daria Nicola Colopelnic)

A fost odată un popor a cărui singură vină era aceea de a fi evreu. Seara, când priveau bolta albastră, numărau stelele și se întrebau: oare câte vor cădea în noaptea aceasta? Dar voi, aţi numărat vreodată stelele? … Sunt la fel de multe ca şi motivele mele de recunoştinţă pentru că trăiesc într-o vreme în care nu e război în ţara mea. E sentimentul cu care am rămas la sfârşitul cărţii „Numără stelele” de Lois Lowry, același sentiment pe care l-am avut când am urmărit piesa de teatru „Janka” a lui Oscar Speace sau când am citit „Jurnalul Annei Frank”.

În Copenhaga anului 1943, oamenii se confruntă cu lipsuri și foamete. În loc de cafea, doamnele beau apă încălzită cu ierburi aromate. În loc de brioșe, copiii se mulțumesc cu o felie de pâine fără unt deoarece acesta e confiscat și dat soldaților. Sunt recunoscătoare că în vremea noastră, magazinele sunt pline de bunătăți, iar ceaiul, untul sau brioșele nu mai sunt un lux.

Kirsti Johansen, o fetiță de cinci ani, are nevoie de o pereche de pantofi noi, dar e obligată să poarte pantofi verzi din piele de pește pe care îi detestă pentru că nu este altceva la magazin. Pentru a se juca, Annemarie și Ellen decupează păpuși de hârtie din reviste. Între timp, autoritățile germane fac liste cu evrei și adresele lor. Magazinele evreilor sunt închise. Întrebarea de pe buzele tuturor este: „Ce rău face un magazin de nasturi?” Răspunsul îl dă tatăl fetelor, domnul Johansen: „Se cheamă relocare. Nici măcar nu știm ce înseamnă asta. Știm doar că e greșit și periculos și că trebuie să ajutăm cum putem.” Așa gândesc și Peter și Lise, doi tineri care, dorind să-i ajute pe evrei, se alătură mișcării numite Rezistența. Dar așa cum spune autoarea: „Lumea toată părea să fie altfel. Numai basmele rămăseseră neschimbate.”

Lise moare în urma unui accident de mașină provocat de soldați, iar Peter e împușcat în timpul unei acțiuni eroice de salvare a evreilor. Azi, tinerii din țara mea își pot trăi povestea de iubire până la adânci bătrâneți ca în basmele lui Annemarie.

Pe vremea aceea, oamenii deveneau numere. Peter a devenit un număr. Victor Frankl, care trece prin aceeași experiență, observă în cartea sa „Omul în căutarea sensului vieții” că „Viața unui număr era cu totul lipsită de importanță. Iar ceea ce stătea în spatele acestui număr– soarta, povestea lui, numele acelui om – contau chiar mai puțin.” Sunt recunoscătoare că sunt Daria Nicola Colopelnic și nu un simplu număr pe o listă, printre alte numere, multe ca stelele.

Soldații sunt peste tot, la fiecare colț. Copiii, nu doar cei de evrei, au o mulțime de interdicții: nu au voie să alerge, nu au voie să iasă din case după ora 8. Ellen ar vrea să meargă la școală pentru că, spune ea, „Orice-ar fi trebuie să am o educație”, dar e prea periculos. Așadar, pentru a supraviețui, Ellen trebuie să renunțe la școală și, ajutată de inimoasa familie Johansen, ajunge la casa unchiului Henrik, la malul mării.

Pentru a alunga sentimentul de teamă în fața exploziilor provocate de bombe, doamna Johansen îi spune lui Kirsti că sunt artificiile cu ocazia zilei ei de naștere. Sunt recunoscătoare că azi, părinții nu sunt nevoiți să-și mintă copiii, să inventeze sau să le ascundă adevărul sub pretextul că „este mult mai ușor să fii curajos dacă nu știi totul”, iar copiii ca mine pot să-și trăiască anii copilăriei fără să se maturizeze peste noapte. După ce Annemarie află o parte din adevărul despre planul de salvare a evreilor, ea nu mai e la fel: „Dintr-odată, spune autoarea, se simțea aproape ca un om mare.”

Și planul de salvare a evreilor e unul îndrăzneț. Evreii sunt trecuți peste apă în interiorul unor bărci care îi duc spre Suedia, visând la vremea în care vor fi oameni din nou și nu doar evrei.

„Întotdeauna e bine să faci parte din mulțime, o sfătuiește doamna Rosen pe fiica ei, Ellen. Ai grijă să nu le dai niciodată un motiv să-ți țină minte figura.” Sunt recunoscătoare că părinții mei mă încurajează să ies din mulțime, să fiu originală și pe unde trec, să las o parte din sufletul meu.

Citiți „Numără stelele” de Lois Lowry. Veți deveni recunoscători pentru ce aveți și cine sunteți și, mai ales, Îl veți găsi prin paginile cărții pe Cel care a făcut posibilă salvarea atâtor evrei, Cel care stă în spatele acestui titlu, singurul care știe mulțimea stelelor, Dumnezeu.

Autor, Daria Nicola Colopelnic
clasa a VI-a, Colegiul Național Dragoș Vodă

N.R. Anul acesta Nicola Daria Colopelnic a câștigat concursul „Bătălia Cărților” la categoria copii, fiind desemnată „Cititorul Anului”.




Bunicul meu forțat să-și refacă viața (autor, Adrian Almași)

Azi, 17 aprilie, suntem în Săptămâna Mare și mai sunt 3 zile până la Paști. Mai am exact o lună până îmi ispășesc pedeapsa. Tot ce vreau acum e să pot ajunge la preotul de la etajul doi să mă spovedească și, dacă reușesc, să mă împărtășească. Mi-e foarte dor de soția și de fiul meu. De când sunt închis nu am mai primit niciun semn de viață de la ei și nici răspunsuri la scrisorile mele. Sper că sunt bine și că nu m-au uitat.

Zăpada tocmai s-a topit și nu putem lucra la canal căci e prea mare apa. Sunt singur de câteva săptamâni în celula asta mizerabilă, am slăbit foarte tare, mi se văd toate oasele și mi-e frig. Sper să nu începem prea curând lucrul la canal. Când mă gândesc la canal îmi vin fiori pe șirea spinării. Am fost repartizat la Capul Midia, kilometrul 31. Din câte am auzit de la paznici, suntem aproximativ 1.500 de deținuți. Acest perimetru este încercuit, iar în interiorul său sunt cam 10 bărci care nu pot duce foarte mulți oameni. Protecția este asigurată de santinelele care au ordinul de a împușca pe oricine încearcă să evadeze. Norma noastră e de 4 metri cubi de pământ per deținut. Trebuie să lucrăm cu târnăcopul și să ducem pământul într-o movilă mare de pământ. În prima zi de lucru aici nu aveam bătături în palme, ci răni deschise. Am văzut cum, cei care muriseră erau duși și îngopați, uneori individual, uneori în gropi comune. Avem un gardian care ne bate cu nuiaua de la cai, când vrea el și pe cine vrea el. Nu am fost niciodată bătut de el, ci din contră, am fost lăudat pentru buna mea purtare. Fac tot posibilul să fiu un deținut mai bun și mă supun tuturor regulilor lor. Mai bine le sunt supus, iar după aceea știu că pot merge înapoi la scumpa mea soție și la fiul meu.

Încep să am halucinații, în somn parcă aud strigătele deținuților când nu mai aveau forță de muncă, cum erau bătuți fără milă, iar mai apoi, uciși. Regret că am încercat să trec granița, dar nu mă pot adapta noului sistem politic și nedreptății. Și acum îmi e atât de frig și îmi e foarte foame. La început am fost la Kilometrul 31, dar acum sunt la capul Midia. În luna februarie am auzit de la niște paznici din jurul celulei mele, că avem un nou comandant de Colonie, Liviu Borcea. Nici acum nu știu exact cine este acest comandant, dar am auzit într-o seară cum, văzând un cadavru tras pe jos de către un paznic i-a spus că nu crede că acel deținut este mort așa că i-a înfipt un țăruș în spate până i-a rupt coloana. Strigătul lui parcă era din altă lume, iar după aceea a fost împușcat.

Se aud pași, în sfârșit a venit un paznic și mi-a adus de mâncare. Am primit un colț de pâine și un fel de tocăniță de fasole, miroase oribil. Nu am de ales, trebuie să mânănc. Nu-mi pot lua gândul de la soția mea. Oare de ce nu îmi răspunde la scrisori? Oare are pe altcineva? A pățit ceva când încercam să trecem frontiera? Îmi amintesc și acum acea noapte, eram în Jimbolia, încercând să mă urc în trenul „Sârbul”, care mergea în Serbia. Eram eu soția și copilul. Aveam la mine 13 lei și reușisem să fac rost de un binoclu. Îmi amintesc și acum cum, cei care erau prinși, „Frontieriștii” cum erau numiți, erau legați cu sârmă, iar pe piept aveau o foaie pe care scria: : „Cine face ca ei, va păți ca ei „. Soția era foarte speriată și încerca să mă convingă să nu o facem și să încercăm să ne adaptăm noului sistem. Eu nu puteam face asta. Nici acum nu pot accepta că s-a ajuns la acest sistem de conducere. Mă prefac că sunt de partea comuniștilor, dar îi urăsc.

După ce am fost prins de către grăniceri am fost dus și condamnat la Cluj, după care m-au trimis la Kilometrul 31, iar mai apoi aici. Am fost condamnat pentru 3 ani și nu cunosc pe nimeni de aici. Părinții mei nu cred că îmi simt lipsa. Mai am 11 frați acasă. Dar acum îmi este dor și de ei, chiar dacă nu îi prea suportam, acum chiar aș vrea să fiu din nou alături de ei.

Ce se aude? Se pare că iar au început gardienii să bată bieții deținuți. Nu pot asculta cum aceștia urlă de durere. Nu am de ales. Nu am cu ce să îmi acopăr urechile. Aud niște voci. Tocmai am auzit niște soldați spunând că nu vom mai lucra la canal până la sfârșitul lunii Mai. E perfect. Măcar știu că nu va mai trebui să îndur acele condiții mizere de pe teren, să mai văd bieții oameni cum mor de oboseală, bătuți sau de la diferitele boli pe care le-au dezvoltat în aceste celule mizerabile. Nu pot să îi privesc pe cei care au grijă de noi. Nici măcar pe băiatul care îmi aduce de mâncare. Cum pot fi acești oameni atât de răi? Cum au reușit să ajungă la putere? Sunt niște oameni care nu au Dumnezeu, nu au credință. Ei se gândesc doar la binele lor nu și la al nostru.

Nu am reușit să ajung la preotul de la etajul doi, dar a trecut și această lună iar acum sunt liber. Azi, sâmbătă, 1952, mai, odată cu ieșirea mea din acest calvar simt că am renăscut. Simt că sunt o nouă persoană. M-am întors înapoi în orașul meu, dar nu mi-am mai găsit soția și băiatul, iar părinții și frații mei nu știu nimic despre ei. Va tebui să mă obișnuiesc cu ideea că nu îi mai am, cu toate că simt că mi se rupe sufletul. Am reușit să gasesc o altă fată frumoasă și care mă iubește foarte tare. Intenționez să o cer de soție.

NOTĂ: Eu nu am trecut prin toate aceste întâmplări, dar bunicul meu a trecut prin toate acestea și a reușit să își refacă viața.

Almași Anton, 1949 august 23, Nr. Matricol: 851

Autor, Adrian Almași
clasa a X-a G, Colegiul Național „Dragoș Vodă”
(prof. coordonator, Marius Voinaghi)

Lucrare înscrisă la concursul de creaţie pentru liceeni „Comunizarea României. Tu ce ai face ?”, concurs organizat de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc în parteneriat cu Ministerul Educaţiei Naţionale şi Cercetării Ştiinţifice şi cu Fundaţia Konrad Adenauer.

P.S. Îi mulțumesc pentru culegerea informațiilor despre bunicul meu, doamnei Andreea Dobeș, muzeograf la Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței, Sighet.




SHORT FILM FACTORY la SIGHET!

SHORT FILM FACTORY te invită la film. 8 scurtmetraje premiate în cadrul festivalului Short to the Point (STTP) vor rula în 30 de spații alternative din tot atâtea orașe din țară, în ultima săptămână din luna iunie. 150 de minute de film, povești spectaculoase venite din toate colțurile lumii, continuă o tradiție de peste 8 ani de proiecții speciale, oferind publicului șansa unică de a urmări filme scurte multi-premiate, cu intrare liberă, chiar la el în oraș. Printre surprizele din această lună se numără o producție autohtonă și un titlu proaspăt întors de la Cannes.

Din cele 25 de filme premiate în decembrie 2016 în cadrul festivalului, au fost selectate pentru proiecție 8 cele mai bune producții. Printre ele se regăsește scurt metrajul Limbo, în regia lui Konstantina Kotzamani, film care a participat la Semaine de la Critique în cadrul festivalului de la Cannes (2017). O altă surpriză inclusă în programul lunii iunie este producția românească The Lake, regizat de Ana Dascălu, distinsă în cadrul festivalului cu Premiul pentru cel mai bun tânăr regizor. Din distribuție fac parte Beatrice Rubica, Ada Gales, Teodora Colt, Smaranda Sirca, Ada Dumitru, Adela Mihai, Carla Teaha, Dan Zorilă și Cezar Grumăzescu.

Luna iunie a anului 2017 marchează un număr record de locații în care se va desfășura evenimentul SHORT FILM FACTORY. Cele 30 de orașe care vor găzdui proiecții sunt: Alba Iulia, Alexandria, Arad, Bacău, Baia Mare, Botoșani, București, Buzău, Câmpulung Moldovenesc, Câmpulung Muscel, Cluj-Napoca, Craiova, Deva, Drobeta-Turnu Severin, Hunedoara, Iași, Odorheiu Secuiesc, Oradea, Râmnicu Vâlcea, Piatra Neamț, Sibiu, Sighetu Marmației, Suceava, Târgoviste, Târgu Jiu, Târgu Mureș, Timișoara, Tulcea, Vama Veche.

SHORT FILM FACTORY este un eveniment lunar dedicat cinefililor și celor care savurează ocazional cinema-ul. Proiecțiile de scurtmetraj sunt organizate de Short to the Point (International Short Film Festival) – o reţea internatională de distribuţie, difuzare şi promovare a filmelor de scurtmetraj.

În ultimii ani, SHORT FILM FACTORY a reușit să creeze o punte de legătură intre filmmakeri, cinefili si spectatorii ocazionali. Lansat în anul 2009 sub forma unei caravane cinematografice în 28 de orașe din România, STTP a devenit un festival lunar la care se înscriu filme din toate colțurile lumii. Festivalul Short to the Point oferă lunar 13 categorii de premii celor mai bune scurt metraje înscrise, urmând ca acestea să fie proiectate în cadrul evenimentului național Short Film Factory by Short to the Point.

Ilustrațiile posterului sunt realizate de Almatheya Andra – www.behance.net/Almatheya.

Pentru mai multe informații vă invităm să ne vizitați aici:
http://spunepescurt.ro
https://www.facebook.com/shorttothepointfilmfest
https://twitter.com/shorttothepoint
https://www.instagram.com/monthlyshortfilmfest

Programul Short Film Factory Iunie 2017

BUCUREȘTI
Marți 27 Iunie, ora 20:30
The PUB Universității
Address: Bulevardul Regina Elisabeta 9, București
Phone: 0728 843 782

IAȘI
Joi 29 Iunie, ora 18:00
Sala Galeriile de Artă
Tătărași Athenaeum, Cultural institution
Address: Strada Ion Creangă 14, Iași 700321
Phone: 0232 261 846

TÂRGU MUREȘ
Marți 27 Iunie, ora 21:00
J’ai Bistrot
Address: Piața Mărășești 6, Târgu Mureș 540327
Phone: 0372 989 296

ARAD
Joi, 29 Iunie, ora 22:00
Club Nerv
Address: Praporgescu,F.N.,(Complex Perla), 2900 Arad, Romania
Phone: 0756 045 454

TIMIȘOARA
Miercur,i 28 Iunie, ora 21:00
Manufactura
Address: Splaiul Tudor Vladimirescu 9, Timișoara
Phone: 0732 948 001

ALBA IULIA
Duminică, 25 Iunie, ora 20:00
Taverna by Rockultura
Address: Bulevardul Ferdinand I 64, Alba Iulia
Phone: 0785 154 980

SUCEAVA
Marți, 27 IUNIE ORA 19:30
Pub la Fierarie
Address: Strada Mărășești 27, Suceava 720181
Phone: 0771 262 251

TULCEA
Marți, 27 Iunie, ora 20:00
Old Times Pub
Address: Frasinului, vis-a-vis de Piata E3, Tulcea 820187
Phone: 0735 657 657

HUNEDOARA
Vineri, 30 Iunie ora 20:00
Bar Diesel
Address: Strada Gheorghe Lazăr, Hunedoara 331060
Phone: 0735 223 533

SIGHETU-MARMAȚIEI
Duminică, 25 Iunie, ora 19:00
The Coffee Factory
Address: Sighetu Marmației Strada Bogdan Vodă, 435500 Sighet, Maramureș, România
Phone: 0758 454 033

TÂRGOVIȘTE
Joi, 29 Iunie 2017
Moshu Pub
Address: Strada Alexandru Ioan Cuza 29, Târgoviște 130049
Phone: 0722 397 760

BOTOȘANI
Vineri, 23 Iunie, ora 21:00
CHROME BAR
Address: Calea Națională nr. 113 (Carisma), 710221, Botoșani

CRAIOVA
Joi, 29 iunie, ora 21.30
Dream On Pub
Address: Calea Unirii 196, Craiova 200330
Phone: 0351 421 681

VAMA VECHE,
Joi, 29 Iunie, ora 22:00
Papa la Sanyi
Address: Strada Falezei, Vama Veche, Constanța, România 5600
Phone: 0365 424 490

BAIA MARE
Vineri, 30 Iunie, ora 20.30
Podul Viilor 9
Address: str. Podul Viilor 9 , Baia-Mare
Phone: 0362 730 932

PIATRA NEAMȚ
Vineri, 30 Iunie, ora 20:30
Ceainaria Teaz
Address: Strada Petru Rareș 11 A, Piatra Neamț
Phone: 0758 628 913

ORADEA
Joi, 29 Iunie, ora 20:00
Bodega
Address: Strada Arany János 7, Oradea
Phone: 0727 018 712

DEVA
Vineri, 30 Iunie, ora 21.00
John’s Club
Address: Gheorghe Bariţiu, Deva
Phone: 0254 233 511

RÂMNICU VÂLCEA
Luni, 10 Iulie, ora 20.00
Aby Stage Bar
Address: Calea lui Traian, Râmnicu Vâlcea
Phone: 0761 312 655




Azi cerul s-a întunecat… (autor, Alina Marincean)

Există un loc în lume, singurul de pe pământ unde unicul sunet permis e cel al paşilor grăbiţi şi siguri ai groparului. E singurul care poate să deranjeze nemilos cu bocancii scâlciaţi şi plini de noroi culorile florilor, să ignore complet durerea, să întrerupă lacrimile pentru o întrebare pur logistică, să străpungă tăcerea şi durerea cu un oftat sincer şi sănătos la ridicarea sicriului. El are dreptul să calce peste oasele întărite şi înfrigurate ale celor trecuţi, şi lui îi incredinţăm trupul celui pierdut, cu toată încrederea că-l va aşeza tandru şi cu grijă Acolo.

Ce ne-am face noi, cei îndureraţi dacă ar trebui să ne săpăm cu lopeţi de plumb gropile celor dragi, să ne înconjurăm de munţi de lut roşu sângeriu îngropând sleiţi de putere trupuri, amintiri, vieţi? Pentru că, cei care pleacă dintre noi nu pleacă niciodata singuri. Ne iau cu ei. Pe unii o viaţă întreagă, pe alţii mai puţin, dar nu mai suntem niciunul niciodată întregi după. Timpul durerii se cere plâns atunci când vine. Atunci când noaptea nu mai e noapte şi ziua nu e decât noapte.

Ne plângem viaţa şi de viaţă. Unii cât trăim, alţii o plâng pentru noi după ce ne trecem. În mijlocul iadului deznădejdii speranţa unei reîntâlniri undeva, cândva, a unei vieţi veşnice şi a odihnei uşoare nu va umple spaţiul gol din fotografiile familiei, nu face nici patul mai cald, nici nopţile mai puţin reci, nici camera mai puţin goală, nici gândul iubirii mai real. Cel puţin nu o vreme. Apoi vine iar viaţa cu uitare, cu de toate de fapt, dar şi cu acceaşi speranţă a unei regăsiri. Undeva, cândva.

Le-am revăzut pe toate azi şi cerul s-a întunecat când mi-am adus aminte că noi mai existăm trăind şi am plâns viaţa oamenilor. Părinţi înstrăinaţi, soţi însinguraţi, copii îndureraţi, nepoţi vitregiţi, colegi sărăciţi, prieteni pustiiţi, oameni deznădăjduiţi pentru că drumul unui om drag se opreşte aici, în mâinile tandre ale groparului.

Cu dor de ai mei,
Alina Marincean




Măturător de praf de stele (I) – Interviu cu Adina Storin [VIDEO] – autor, Sorin Markus

Doamna Adina Storin ne povestește, în timpul excursiei domniei sale prin Maramureș, despre Maestrul Aurel Storin alături de care și-a petrecut mai bine de 40 ani din viață.

N.R. Aurel Storin (12 ianuarie 1937 – 6 noiembrie 2015). Între 1955-1959 a urmat cursurile Facultății de Filologie a Universității din București. Aurel Storin a scris textele a peste 400 de melodii, marea majoritate devenite șlagăre, premiate la festivaluri și fredonate de-a lungul timpului și până astăzi de toată lumea.

A colaborat ca textier cu toți marii compozitori de muzică ușoară care, la rândul lor, au încredințat creațiile devenite imediat șlagăre unor nume care nu mai au nevoie de nici o prezentare, precum Luigi Ionescu („Lalele, lalele” de Temistocle Popa), Angela Similea („Să mori din dragoste rănită” de Marcel Dragomir, „Mă gândesc la dumneata” de Edmond Deda), Aura Urziceanu („Mai rămâi și nu pleca” de Marcel Dragomir), Margareta Pâslaru („Cu tine” de V. Veselovski — Premiul Radioteleviziunii 1965, „Liniștea mea” de Gelu Solomonescu), Margareta Pâslaru și Marina Voica („Balada” de Radu Șerban), Dan Spătaru („Prietene” de Temistocle Popa), Aurelian Andreescu („Te-ai schimbat” de Petre Mihăescu), Mădălina Manole („Fără dragostea ta”, „Vino, dragoste”, „Marea, cât dragostea noastră” de Șerban Georgescu), Mirabela Dauer („Să știi că nu e adevărat” de Horia Moculescu, „Dacă nu erai tu” de Jolt Kerestely), Corina Chiriac („Vino, iubire înapoi” de Ion Cristinoiu, „Parfumul străzilor” de Radu Șerban, „Serenadă” de Mircea Chiriac, „Și ieri și azi și mâine” de Horia Moculescu, în duet), Carmen Rădulescu („Nu mai știu ce să cred” de George Grigoriu, „Acasă” de Dan Ardelean).

Din aprilie 1960 până în 2007 a fost secretar literar al Teatrului de Revistă „Constantin Tănase”. A fost membru al Uniunii Scriitorilor din România și al UNITER, dar și redactor-șef al revistei „Realitatea evreiască”, publicație a Federației Comunităților Evreiești din România. A scris versuri, proză, piese de teatru, eseuri, în publicații precum „Viața românească”, „România literară”, „Luceafărul”, „Adevărul”, „Realitatea evreiască”, etc.

În 2007 a fost distins cu Premiul UNITER pentru întreaga activitate.

 (sursa: https://www.agerpres.ro/cultura/2015/11/08/a-murit-textierul-poetul-si-scriitorul-aurel-storin-17-18-04)

 

Autor, Sorin Markus




Comunismul, amară amintire… (autor, Letiția Apan)

Aveți dreptate, noi nu suntem un exemplu ideal de rezistență împotriva comunismului. Noi… Noi toți am încercat. Fie că a fost vorba de o rezistență culturală, fie de o rezistență politică, noi am fost acolo, mereu cu ochii-n patru, mereu cu spaima-n oase. Dar până la urmă nici nu era spaimă. Eram mândri; mândri să ne susținem ideile. Nu ne opuneam doar de dragul de a ne opune, ci o făceam pentru că încercam ca, prin toată munca noastră, să oprim dezvoltarea și, în cele din urmă să eliminăm un regim bolnav, un regim care căuta doar moarte, chin, suferință și supunere.

Eu n-am luptat fără arme. Am fost soldatul care a purtat un război prin cuvinte, acestea fiindu-mi scutul. Însă mi le-au luat și pe ele, singurul lucru care mă putea salva. Sunt un intelectual așa cum mă numesc unii, un scriitor și un apărător al dreptății așa cum îmi place mie să-mi spun. Am fost închis pentru lucrările mele care au subliniat și au explicat oamenilor ce înseamnă adevăratele orori ale comunismului. Am fost torturat pentru simplul fapt că nu stăteam în picioare în celulă, deoarece am cerut o cană cu apă pentru cel care avea să-mi moară în brațe sau din cauză că am întrebat cât este ora. Primeam răspunsuri care ne ucideau, mintea noastră fiind uneori mai rănită decât trupul. „De ce ai vrea să știi? Oricum n-o să mai ieși de aici niciodată”. Am ascultat acele cuvinte și le-am luat ca pe niște încurajări. Voiam să cred că dacă eu nu aveam să ies de acolo niciodată, măcar scrierile mele să fie libere. Dar nu s-a întâmplat nici asta. Imediat după abolirea monarhiei, regimul comunist a încercat să distrugă orice urmă de creativitate și liberă exprimare așa că, toată presa necomunistă a fost eliminată. În timp ce oamenii încercau să fie cât mai atenți la ceea ce spun și ce fac, din fiecare librărie ieșeau cărți care nu erau pe placul comuniștilor. O orientare pro-sovietică a acaparat întreaga Românie. S-au cenzurat lucrări, filme, piese de teatru și nimic nu putea fi publicat sau jucat fără ca cei din regim să fie de acord. Toți prietenii mei, toți oamenii în care avem încredere și pe care mă puteam baza au fost închiși, distrugându-se astfel intelectualitatea și cultura românească.

Când comunismul a preluat puterea, trebuia să găsesc un mod prin care să-mi pot păstra și viața, însă, prin care să pot totodată să mă și exprim. Voiam ca și cei fără școală, cei aproape 80% dintre români să înțeleagă faptul că nu ne pot răpune dacă suntem uniți, însă comuniștii ne-au luat-o înainte. Au făcut caricaturi ce aveau un rol foarte important în convingerea oamenilor de la țară că viața lor va fi mai bună dacă vor accepta comunizarea, dacă se vor colectiviza bucățile de pământ pe care le mai aveau, iar toate aceste desene erau însoțite de mesaje puternice și scurte, pe înțelesul lor. Deși am început să scriu și să distribui cu ajutorul unor securiști fantomă și al unor oameni infiltrați în partid mici scrisori menite să se opună regimului și să unească românii, data de 12 septembrie 1944 a fost cea în care a început tortura. Au fost peste două milioane de victime, oameni închiși, lăsați în suferință în peste 450 de locuri de detenție după semnarea Convenției de Armistițiu. Cu toate strădaniile și încercările mele de a supraviețui, am fost prins și întemnițat precum alți intelectuali „vinovați de dezastrul țarii”. Nu-mi păsa de soarta mea, ci doar de soarta țării mele. Mi-am lăsat și familia în urmă. Doi copilași de patru și de șase ani și o soție a cărei inimă a fost zdrobită atunci când și-a văzut bărbatul smuls din brațele ei în miez de noapte și trimis în închisoare.

Din păcate, nu toți au avut același curaj. Au fost oameni de care regimul s-a folosit, intelectuali a căror imagine a fost exploatată în favoarea comunismului și care, aparent, l-au susținut de teama ca viața lor sau a familiei lor să nu fie în pericol. Eram în ochii lor doar oameni cu o diplomă, însă fără personalitate.

Am reușit să scap. Cu ultimele puteri, după șapte luni, am fost ajutat de un vechi prieten cu o funcție importantă în partid și am fost eliberat, cei din celula unde stăteam fiind lăsați să creadă că voi fi executat. Voiam din toata inima să rămân în țară și să continui să lupt, însă când am aflat că soția mea și unul dintre băieți au fost omorâți, viața mi s-a părut prea cruntă și tot patriotismul meu a pierit odată cu moartea lor. Am decis să-mi iau copilul și să plec în străinătate. Cu greu am reușit să trecem granița, însă norocul nostru a fost că, după cele șapte luni de detenție, eram de nerecunoscut.

Acum, după atâția ani, vă las odată cu aceste rânduri și curajul meu de odinioară. Deși am fost un laș și nu am reușit să țin piept regimului, sufletul meu a rămas mereu alături de cei din țară, alături de cei care au murit și s-au jertfit pentru ca nepoții lor să trăiască într-o lume liberă. Nu plângeți pentru viețile care au fost luate, zâmbiți pentru cele care datorită lor au fost salvate.

Autor, Letiția Apan,
clasa a X-a B, C.N. „Dragoș Vodă”
(prof. coordonator, Marius Voinaghi)

Lucrare înscrisă și premiată în cadrul concursului de creaţie pentru liceeni „Comunizarea României. Tu ce ai face ?”, concurs organizat de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc în parteneriat cu Ministerul Educaţiei Naţionale şi Cercetării Ştiinţifice şi cu Fundaţia Konrad Adenauer.




Alex Harding și Lucian Ban în CONCERT EXTRAORDINAR la Sighet!

Rotary Club Sighet & Asociația Valea Verde vă invită la Alex Harding & Lucian Ban – „Somethin’ Holy” – Turneul european de jazz 2017 Reunion Tour

Alex HARDING, originar din Detroit, este considerat astăzi unul dintre cei mai importanți și distinctivi saxofoniști baritoni în jazz-ul contemporan. Cu un sound extrem de personal ancorat în blues și în jazz-ul free de avant-gardă, Alex Harding colaborează cu o serie de muzicieni și grupuri de prim rang în jazz: Sun Ra Orkestra, Julius Hemphill, Abdullah Ibrahim, Lester Bowie, David Murray, Defunkt, Clark Terry, etc. În același timp, Alex Harding apare pe înregistrări și concerte cu legende precum Aretha Franklin, Bjork, David Lee Roth sau musicalul Fela pe Broadway.

Colaborează cu pianistul de origine română Lucian BAN de aproape două decenii, odată cu mutarea acestuia la New York la sfârșitul anilor 90’, colaborând la mai multe proiecte, editând o serie de albume sub nume propriu, și susținând sute de concerte de ambele părți ale Atlanticului. Grupuri precum Lumination Ensemble, Lucian Ban & Alex Harding Quintet, Tuba Project sau duetul Somethin’ Holy s-au bucurat de elogiile presei de specialitate și ale publicului. În 2003, Quintetul lor cu invitatul special, legendarul baterist Barry Altschul câștiga premiul „Best Show of The Year” din partea ziarului All About Jazz NYC alături de concerte cu Joe Lovano și Cecil Taylor. În 2006 Alex Harding si Lucian Ban fondează TUBA PROJECT un grup construit în jurul mareului tubist de jazz Bob Stewart, iar în 2009 Alex Harding este prezent pe albumul „The Romanian-American Jazz Suite” condus de Sam Newsome și Lucian Ban.

Albumul „Somethin’ Holy” apărut în 2001 la CIMP Records primește 3 stars în ALL Music Guide iar criticul Terrell Holmes recenzând albumul în All About Jazz spune „Ban cântă cu o sensibillitate și fluență ce amintesc atât un McCoy Tyner cât și un Vladimir Horowitz, în timp ce Harding poate să-ți rupă inima cu tandrețe sau să te covârșească cu intensitatea sa”. Câțiva ani mai târziu cricitul Jeff Stockton îi descrie astfel pe cei doi „Alex Harding și Lucian Ban au dezvoltat un parteneriat muzical extrem de fructos, cu sunetul bluesy al lui Harding, un adevărat urmaș al unui Hamiett Bluiett, și pianul reflexiv al lui Ban ce combină eleganța tradiției clasice europene cu pasiunea pentru improvizație”.

Concertul excepțional de la Sighet, al celor doi mari muzicieni, va avea loc marți, 27 iunie 2017, la Școala de Muzică, Sala „George Enescu”, de la ora 19:30. Preț bilet: 10 lei.

Sponsori: Hotel Grădina Morii și Aska Grafika SRL

Partener media: www.salutsighet.ro




In Memoriam – Monica CHIFOR, șlefuitoarea de talente, A PLECAT dintre noi!

Stimată doamnă profesor Livia Monica Chifor, onoraţi foşti şi actuali profesori ai Şcolii Gimnaziale de Arte, mă adresez dumneavoastră şi corpului didactic auxiliar şi nedidactic.

Mă gândeam că aș putea vorbi despre dascălul Livia Monica Chifor, dar probabil aș spune lucruri pe care cei mai mulți dintre dumneavoastră le cunosc, pentru că marea majoritate a avut privilegiul de a activa în preajma domniei sale. Aș putea spune ceva despre pianistul Monica Chifor, dar, cu siguranță, sunt alții mult mai bine plasați decât mine pentru a face o descriere a carierei Domniei Sale. Și atunci, cred că din postura deținută astăzi, cel mai potrivit ar fi să spun câteva cuvinte despre dascălul Monica Chifor. Și dacă ar fi să spun în foarte puține cuvinte ceva despre asta, aș spune că a fost omul potrivit, la locul potrivit şi la momentul potrivit.

Participăm astăzi cu emoţie şi deosebită bucurie la un distins eveniment: pensionarea doamnei profesor Livia Monica Chifor.

Doresc să subliniez că ne aflăm în compania unei personalităţi marcante a învăţământului din şcoala noastră şi nu numai. Timp de 40 de ani, doamna Livia Monica Chifor a onorat catedra de pian a şcolii pe care a slujit-o cu dăruire şi mai ales cu pasiune şi competenţă.

Suntem îndreptăţiţi să afirmăm că doamna profesor este înzestrată cu talentul de dascăl, fiind şlefuitorul a zeci de generaţii de pianişti şi a contribuit la consolidarea şcolii. Prin activitatea depusă, a reuşit să revoluţioneze actul de predare al pianului. Prezenţa deosebit de activă a doamnei profesor în plan pianistic, şi nu numai, i- a adus o înaltă recunoaştere a meritelor şi o deosebită apreciere din partea colegilor şi a unui public larg, elevi, părinţi, autorităţi publice, ceea ce na face să afirmăm că, domnia sa, întruchipează personalitatea unui pedagog de mare valoare, recunoscut la nivel local, naţional şi, de ce nu, şi la nivel internaţional.

De asemenea, traseul didactic s-a împletit armonios cu funcţiile deţinute de-a lungul carierei didactice: membră în juriul mai multor concursuri; membră în consiliul consultativ al profesorilor de muzică; membră a echipei RODIS; profesor corepetitor al elevilor la toate concursurile; membră a corului Cristos Rege; membră a grupului Voces; voluntară la Casa Madre Colomba a surorilor Benedictine de Caritate; responsabil catedră din 1985 până în 2015.
A obţinut peste 260 de premii cu elevii clasei la diferite concursuri interne şi internaţionale.

Dragă doamnă colegă Livia Monica Chifor, întâlnirea de astăzi, reprezintă, pentru noi toţi, cei care au activat şi activează la Şcoala Gimnazială de Arte, prilejul de a vă arăta preţuirea de care vă bucuraţi pentru excepţionala dumneavoastră activitate didactică şi umană.

(prof. Nicolae Paraschiv, director al Școlii Gimnaziale de Arte – fragment din alocuțiunea rostită în data de 5 iunie 2017 la pensionarea doamnei profesor Monica Chifor)

***

Draga noastră Monica… Îmi spuneai mereu râzând „tu ai întotdeauna vorbele la tine” fiindcă găseam mereu ce să scot în evidență în orice situație. Dar azi… n-a fost nevoie de vorbe, nici ORGA nu s-a auzit în biserică… s-a auzit foarte clar corul deși toți plângeam în hohote. TE CÂNTAM PE TINE, de fapt! A fost cea mai tristă liturghie din viața noastră dar, sunt sigură că tu ne auzeai de pe norii albi care brăzdau cerul privirii mele… doar eu eram cu fața spre cer și cred că te zăream fiindcă gândurile mele au curs doar spre tine, de-a valma cu lacrimile.

Știu că o să ma cerți că sunt atât de siropoasă, tu cea pragmatică și atât de sigură pe-o partitură. Aici însă, vorbesc de partitura VIEȚII care ni te-a răpit fără explicații, fără să ne dezmeticim din nebuloasă!

Ți-am cântat azi „RUGĂCIUNE” de Eminescu, apoi „CUM SUNT, PRIMEȘTE-MĂ”  ca Dumnezeu să te adăposteacă în grădinile lui nesfârșite în care, vei învăța îngerii să cânte la pian… îi vei învăța cum să atingă clapele ca ele să sune DUMNEZEIEȘTE așa cum ne-ai încântat tu pe noi toată viața!
Corul CRISTOS REGE te va însoți pretutindeni în cântări iar eu, te-am cuibărit în sufletul meu pe veci… când am întrebări, îmi mângâi sufletul și te aștept la sfat!

ODIHNĂ VEȘNICĂ, SCUMPA NOASTRĂ! 
(Rodica Gheorghiu – profesor, coleg)

***

Nu pot să cred, nu pot accepta gândul că profesoara Monica Chifor ne-a părăsit pur și simplu. S-a retras din activitate în urmă cu doar câteva zile, avea în sfârșit planuri pentru a se ocupa un pic și de sine însăși, după o viață de muncă remarcabilă, cu rezultate excepționale. Discretă, cu mult bun simț, iubită de către prieteni și cunoștințe, atentă la cei din jur, așa am cunoscut-o atât din întâlnirile Clubului Rotary Sighet – din care soțul ei, Alexandru Chifor face parte – dar mai ales am admirat-o, mult mai îndeaproape, la Roma, integrată într-un grup care s-a solidificat prin plimbările lungi, dar deloc obositoare, din Piața Sfântul Petru și prin spiritul Vaticanului.

Doamna Monica Chifor a plecat lăsându-ne roadele muncii de zeci de ani, elevi – pianiști realizați, a lăsat o școală cunoscută pe plan național și internațional, a lăsat colegi, prieteni îndurerați, dar mai ales, ne-a lăsat imaginea dascălului de “modă veche”, dedicat total muncii, pianului, muzicii. Din păcate, de azi înainte doamna profesoară va avea parte doar de acompaniament celest.

Dumnezeu s-o odihnească în pacea Cerurilor! 
(Ion Mariș – Rotary Club Sighet)

***

Sunt alături de colegul nostru Alexandru Chifor, membru al Rotary Club Sighet, past – president, în momentele acestea deosebit de grele, când se desparte de soția lui, profesoara Monica Chifor, o doamnă din familia noastră rotariană, care și-a dedicat viața educației muzicale a copiilor din comunitatea sigheteană. Condoleanțe familiei îndoliate!

Dumnezeu s-o odihnească în pace!
(Emil Sopoian – Guvernator 2017 – 2018, District Rotary 2241, România & Republica Moldova)

***

Mi-este greu să aștern câteva gânduri concise despre doamna Chifor la atât de scurt timp după ce am aflat tragica veste… Tot ce mi-a trecut azi prin cap a fost, mereu și mereu: „Fără dânsa, eu nu aș fi eu, cea de azi”. Și, spunând asta, nu ma refer doar la faptul că dânsa mi-a deschis calea muzicii și m-a îndrumat să continui. Ci, poate și mai important, felul în care a făcut-o în acei primi ani cruciali ai dezvoltării unui copil. Am început studiul pianului cu dânsa la vârsta de 5 ani, însă mi-am dat seama abia după ce am plecat de la dânsa, cât a fost de valoroasă educația pe care am primit-o. Din punct de vedere al bazelor educației muzicale, cred că foarte greu s-ar fi găsit un profesor asemănător cu ea la noi în țară. Pe lângă asta însă, dânsa ne-a făcut să ne simțim bine pe scenă, să privim activitatea noastră ca pe ceva firesc – lucru pentru care îi voi fi recunoscătoare toată viața. S-a stins din viață un om care, prin faptul că a insuflat dragostea de muzică și de artă atâtor copii talentați, a adus o rază de lumină miilor de oameni care au ajuns și vor ajunge să asculte această muzică din mâinile și sufletele celor pe care i-a îndrumat.

Dumnezeu s-o odihnească!
(Aurelia Vișovan, asistent universitar, Universitatea de Muzică, Viena)

***

Am primit cu mare durere vestea morții doamnei Chifor Monica. Îmi aduc aminte cu nostalgie de momentele frumoase petrecute împreună, descoperind tainele muzicii și ale pianului. A dăruit din timpul ei, din resursele ei, investind în mine așa cum nimeni altcineva nu a fost dispus să o facă. Azi pot să sper la un viitor mai luminos datorită ei, de aceea, dragă doamnă profesoară, vă mulțumesc din suflet!
(Cadmiel Boțac, student, Conservatorul „Gheorghe Dima”, Cluj – Napoca)

 

N.R.: Ceremonia funerară va avea loc miercuri, 21 iunie 2017, ora 12:00, la Capela Romano – Catolică, Sighetu Marmației.

Echipa “Salut, Sighet!” transmite sincere condoleanțe familiei!




Sighet – Turnul Puskapor

Din cauză că depozitarea prafului de puşcă era interzisă în interiorul oraşului, armata a construit pe malul râului Iza un turn special destinat acestui scop, în care, praful de puşcă era depozitat în butoaie de lemn. Clădirea, sub forma unui mic bastion, avea perimetrul împrejmuit şi păzit cu stricteţe.

Terminarea Primului Război Mondial a dus la schimbarea tipului de armament, astfel că turnul, ca depozit de praf de puşcă, a devenit inutil, el fiind dat în chirie unui anume Klein Dávid, comerciant de combustibil. Datorită frecventelor scurgeri de petrol care au poluat chiar şi fântânile din zonă, adminsitraţia a luat decizia de a închide turnul, pentru ca în anul 1930 să fie demolat.

Numele de „Puskapor” (Praf de puşcă) s-a păstrat până în prezent, el fiind şi numele podului de peste Iza aflat în imediata vecinătate.

Pietrele rămase în urma demolării au fost utilizate la construirea unor mici case, ridicate în locul vechiului turn.

(Imaginea grafică și text Pal Robert Zolopcsuk, din volumul „Sighetul Marmației”, Editura Valea Verde, 2012)




La Mulți Ani, POLY(histor) Robert Zolopcsuk!

Robert Zolopcsuk s-a născut la 17 iunie 1966 la Sighetu Marmației. A fost elev al profesorului și pictorului Andras Csaba la Casa Pionerilor, după care a urmat cursurile de pictură de la Școala Populară de Artă, unde a fost îndrumat de alți doi profesori de excepție, Elisabeta Peter Üto și Petru Bârsescu.  A absolvit Universitatea de Vest „Vasile Goldiș” Arad, avându-i profesori pe artiștii plastici băimăreni Iudith și Gheorghe Crăciun.

În prezent, este profesor de arte plastice la Școala de Arte „Gheorghe Chivu” din Sighet. A participat – cu lucrări de grafică și pictură în ulei – la numeroase expoziții de grup în Sighet și tabere de creație. A avut două expoziții personale la sala de expoziții de la Școala de Artă „Gheorghe Chivu”.

A publicat în anul 2006 cartea „Maramarossziget”, prima carte despre istoria arhitecturii din Sighetu Marmației, tradusă bilingv în română – engleză și publicată cu titlul „Sighetul Marmației” (Editura „Valea Verde”, 2012). Volumul „Sighetul Marmației” cuprinde lucrările proprii de grafică însoțite de un succint material documentar istoric.

„Frumusețea va salva lumea”, spune Dostoievski. Această propoziție mi-am amintit-o gândindu-mă la PALIKA, un creator de frumos. Arta lui, atât prin compoziție cât și prin cromatică, reflectă acea bucurie de a crea. Tablourile lui sunt pline de viață, fiindcă el trăiește actul creator. Orice artă care se naște din Lumina Divină, reflectă acea stare de FERICIRE care ar trebui să fie permanentă în sufletele noastre. Această fericire o simt totdeauna când privesc picturile lui PALI și, de fiecare dată îmi creează o stare de BINE.

Cu ocazia zilei de naștere îi doresc să meargă pe același drum al unei creații luminoase, fără să fie afectat de eventualele cuvinte mai puțin binevoitoare ale unor semeni de-ai noștri.

Ar trebui să fim conștienți că: „Precum îți sunt gândurile, așa îți este viața”, iar dacă ne dorim o viață mai FERICITĂ, să nu uităm cuvintele lui C.G. Jung: „Schimbarea vine din interior”.

Îi mulțumesc lui PALIKA că ne-am întâlnit în această dimensiune și pentru bucuria din lucrările lui, pentru multele lucruri frumoase pe care le-am învățat de la el.

La mulți ani, cu bucurie-n suflet!
(Petru BÂRSESCU, profesor)

Pe Domnul Robi îl cunosc de la Comunitatea Evreilor Sighet unde, de când eram copil, mi-l amintesc că desena cu cretă colorată pe tabla comunității, scene din Torah și reprezentări grafice cu semnificația sărbătorilor. Aproape la fiecare sărbătoare tabla ne afișa scena respectivă. Uneori artistul era prezent, alteori nu, dar mereu desenul era realizat. Desenele aveau mereu ceva frapant, nu puteai să treci prin acea cameră fără să le remarci.

Este profesor de desen la Centrul Cultural Sighet, artist grafician și pictor – unul dintre cei mai cunoscuți din Maramureșul Istoric, fiind pasionat de clădirile vechi (școli, biserici, sinagogi, case al unor personalități ale orașului), statui. Cântă la pian, colecționează obiecte vechi și scrie cărți cu caracter documentar a căror grafică desigur îi aparține (ian. 2006 – „Maramaros Sziget”; 2012 – „Sighetu-Marmației”).

În 2016 a fost numit membru de onoare al comunității evreilor din Sighetu-Marmației.

La mulți ani, Robi Zolopcsuk!  
(Sorin MARKUS, medic)

Dacă Robert Zolopcsuk a trecut cu bine cifra 50 a vârstei din buletin, el rămâne pentru mine acel tânăr care trece peste secole de cultură imperială în Maramureş, dezinvolt şi fără prejudecăţi, ca un adevărat cercetător, dar fără a fi angajat în niciun fel. Pasiunea şi priceperea sa în decriptarea şi interpretarea documentelor scrise sau fotografiate în ultimii 150 de ani, a depăşit deja sfera de interes a cercetătorilor din România. Colecţia sa de cărţi poştale ilustrate, focalizată pe Sighetu Marmaţiei şi zona Maramureşului Istoric este deja renumită în ţară şi peste hotare. Dacă profesia lui actuală, în cadrul Şcolii Populare de Artă din Sighetu Marmaţiei, este cea de profesor de desen, acest lucru nu pune deloc în umbră activitatea sa de polihistor local. În acest sens, Robert Zolopcsuk participă întotdeauna la solicitările de expertiză pe segmentul de istorie locală, ce vizează partea de arhitectură, diversele imobile declarate monumente istorice și/sau culturale.

La Zi de Aniversare, eu, prietenul lui mai vârstnic şi trecut prin mai multe încercări, îi urez tot BINELE ce-l poate primi un OM !

La Mulţi Ani !
(Valentin ROZSNYAI – pictor)

N.R.: Pe site-ul “Salut, Sighet!”, de câteva luni, în fiecare week-end, au fost reproduse imagini însoțite de texte din volumul “Sighetul Marmației”, apărut la Editura „Valea Verde”.




PROMISIUNEA… să fac baie în TISA INTERZISĂ scăldatului (autor, Alina Marincean)

Există o tanti virală pe net (ştiţi expresia) cu zeci de mii de vizualizări, cum ea însăşi se laudă că are, care, pe cei interesaţi, îi învaţă totul despre părinţie. Se prezintă regulamentar cu un site bine construit, curat, simplu, armonizând perfect galbenul cu mov exact după studiile de cromatică de la şcoala de arte. Culori calde care inspiră încredere şi două animăluţe ce-şi unesc năsucurile în faţa unui apus de soare minimalist. Se adresează cu Tu şi un impersonal Dragă, trimite mailuri regulate cu bancuri pentru mobilizarea umoristică, răspunde politicos la comentarii şi îşi expune graţios ţinuta impecabilă în timp ce îşi articulează rar discursul construit atent, presărat cu zâmbete încrezătoare. Susţine povestea cu mişcări ample ale braţelor frumos lucrate la sală şi unghiile îngrijite, străjuite de nişte contemporane cătuşe mărgelate. Ah!… tipica mamă a societăţii noastre, nu?

Minunatul discurs este atât de lung până să ajungă la partea esenţială, care nu e chiar rea, încât reuşeşti să-ţi dai seama ce pe lângă eşti de tot ce zice ea în acest context de estetică a marketingului care este menit să-ţi câştige încrederea în această exegetă a variantelor oferite pentru nişte nevoi apărute în urma cataclismului din România în domeniul creşterii copilului. Ea spune că regulile au apărut când a dispărut bunul simţ. Şi tot ea ne spune că deţine soluţii „să-ţi gândeşti copilul pe termen lung şi să-l construieşti aşa cum ai visat”. În aceeaşi ordine de idei, la Bucureşti se organizează sesiuni pentru hârjoneală între copii şi părinţi şi bătaie cu perne într-o sală luminoasă cu parchet din lemn masiv. WTF!!!?- ca să nu vorbesc bureţos în română.

Până nu demult mă lăudam că m-am născut în cea mai faină lună din an. Sunt destul de realistă să nu mă laud cu cea mai faină copilărie dar am luat ce se putea mai bun din ea. Jocul cu petale de bujori aruncate prin curte, cu beţele-păpuşi îmbrăcate în frunze, devorat de spumă de căpşuni până mi se facea rău de la ea, mâncat de cireşe furate până râgâiam de trei ori zgomotos şi promisiunea că anul acesta voi fi destul de curajoasă să mă urc pe liană în fizeş şi să fac baie în Tisa interzisă scăldatului. Uneori părinţii mei erau atât de absenţi sau de ocupaţi încât îmi imaginam că am fost adoptată şi îmi construiam o lume paralelă şi o altă dimensiune a iubirii şi a vieţii. Se numeşte imaginaţie. Asta nu se întâmpla niciodată în luna iunie. Era momentul meu să fiu şi să-i vad şi pe părinţi mai veseli ca de obicei. Sfârşitul anului şcolar venea doar cald şi era un dulce moment de eliberare, de împlinire, iubire şi recunoştinţă pe care nu puteam atunci să le numesc, ci doar să le simt.

E iar acea lună din an. Am participat şi eu la câteva serbări-momente de sfârşit de an. Părinţi care dau pe dinafară de părinţie, transpiraţi, emoţionaţi, îngrijoraţi de-a dreptul că temele pe vacanţă nu-s destule, mămici asortate şi tapate sau cu părul întins (depinde de stil, deşi azi sunt posibile ambele), bunicuţe cu baticuri simţindu-se anacronic şi stingher între samsunguri, aifonuri şi olviuuri, ridicate sub forma unor proslăviri către cer. Buchete de flori sub diverse forme, aranjamente plastifiate din diverse specii de înflorituri nenumite, sub forme de săgeţi, sori, stele, avioane, bărci, deschizătoare de bere, trandafiri sciplicioşi, margarete transformate genetic, crini chinuiţi şi doamne fereşte, fără garoafe!!!

Apoi, copiii… Ştiţi, în minunata lume capitalistă, competiţia e una dintre cheile succesului şi nu există probleme, există doar provocări. După acerba competiţie de peste an şi presiunea managerului suprem-părintele, vine momentul bilanţului. E de bine, de foarte bine, de suficient, am fost destul de cursiv, destul de serios, destul de politicos, destul de ambiţios, destul de corect, destul de tupeist, destul de muncitor, de ordonat, de atent, de rapid, de proaspăt, de original de, de, de… nicidecum de copil. O fetiţă mică, mică îi cere tatălui să-i dea jos coroniţa la fel de impecabilă ca ţinuta doamnei exeget, pentru că o deranjează la dans, singurul moment în care toţi copiii se deshid la nasturii cămăşii apretate, râd portocaliu şi îndrăznesc să păşească dincolo de ritm. Nu! Nu dai jos coroniţa, nu dai jos jerseul, nu bei apă, nu faci pişu, nu ţi-e cald, nu-ţi mişti buzele, nu greşeşti, nu, până nu primesc confirmarea la superlativ a abilităţilor mele exclusiv părinteşti! Unii părinţii încetează să mai fie şi altceva după ce se fac părinţi şi asta îi costă în primul rând pe copii.

Într-un iunie actual am văzut copii programaţi sub forma unui produs, gândiţi şi introduşi în strategii personale, modelaţi sub forme de proprietate personală care e musai să corespundă perfect şi să se integreze în constructe sociale din ce în ce mai puţin armonizate.

Ce ne facem, aşadar, dragi părinţi dezorientaţi, în vacanţa fără teme, fără zecile de concursuri în care să ne etichetăm copilul în termeni calificativi, fără sala luminoasă cu parchet din lemn masiv şi fără monitorizarea specializată a bătăilor cu perne. Ce fac părinţii în vacanţa mare? Pentru cei care caută răspunsuri există cursuri de… parenting of course .

Autor, Alina Marincean




Iuvenes dum sumus/ Cât timp suntem tineri – 16 iunie 2017 (autor, Mariana Ona)

Ultima zi de școală, prima zi de vacanță. Pentru unii, bucuria că dimineața nu mai sună nemilos ceasul și, cu pași târșâiți trebuie să se îndrepte spre baie, apoi cu ochii încă nehotărâți de a se deschide, să-și caute hainele, geanta, repede celularul, pachețelul cu mâncare,”ceao mami” și repede la liceu ca să nu intre după profesor. Apoi totul devine rutină: întrebări și răspunsuri, extemporale, mica „fugă” de la ora de economie sau mai știu eu care, întâlniri scurte și încărcate de sentimente pe care numai adolescenții le trăiesc cu atâta intensitate. Uneori e așa de bine să poți fura un pic de soare pe terenul din spatele bibliotecii! Sau să fumezi crezând că nu te vede nimeni! Și uite așa, zi după zi, uiți că mai ieri a fost prima ta zi de școală la liceu, că a fost prima zi de școală de toamnă trecută cu parfum de mere coapte și cu frunze ruginii în vie.

Alții încearcă să învețe că nu mai sunt elevi, că adolescența pleacă de la ei pentru a lăsa loc maturității și, primul și cel mai important examen – bacalaureatul, le va da posibilitatea să își urmeze visurile. Viața îi așteaptă așa cum bătrânul liceu îi așteaptă cuminte să se întoarcă peste zece, douăzeci, treizeci, n-zeci de ani cu aceeași dragoste și cu aceeași înțelegere.

Dacă ar fi să fac o comparație cu ceea ce înseamnă de sute de ani COLEGIUL NAȚIONAL „DRAGOȘ VODĂ” din Sighetu-Marmatiei, aș putea să spun că este un mare INSTITUT DE FORMARE DE OAMENI. Aici, nu numai că se învață, că se muncește serios și cu simț de răspundere, dar aici de formează oameni adevărați. Cu foarte multe piedici, cu foarte multe sacrificii și din partea elevilor dar și a profesorilor, cu mult mai puține recompense dar cu mult mai multe nemulțumiri. Într-un loc unde există copii nu ar trebui să existe ură, ambiții politice, răutate. În școală nu are ce căuta politicul, ci numai competitivitatea. Corpul de cadre didactice din această școală încearcă să mențină standardele înalte impuse de predecesori, abnegația și dăruirea cu care își sacrifică de multe ori viața personală în favoarea școlii, fac să nu existe complexe între absolvenții acestei școli și absolvenții unor alte școli din țară și din străinătate.

Profesorii

Suntem o categorie socială pe cât de blamată, pe atât de invidiată de restul categoriilor sociale. Sărăcia îi face pe oameni invidioși și răi. Nu de puține ori am auzit spunându-se : „Și ăstora (profesorilor) nu le trebuie decât salarii mari și nu muncesc decât cinci zile pe săptămână, au vacanțe, zile libere și le trebuie bani, mulți bani!”

Privită dinafară, situația așa pare. Dar, dacă am lua în considerare faptul că munca unui profesor nu se termină odată cu ieșirea din școală? El mai are de conceput teste, de corectat lucrări și teze, mai trebuie să citească pentru a se pregăti pentru a doua zi. Familia trebuie să aștepte la rând ca profesorul-tată, profesorul-mamă să-și termine treaba. Și atunci profesorul este prea obosit și prea sătul de cărți ca să mai aibă timp și chef sa urmărească temele și lecțiile propriilor săi copii. Un profesor are datoria sfântă de a învăța, dar și de a educa . Nu întotdeauna reușește, dar nu renunță niciodată să își facă datoria pentru că își iubește meseria, își iubește elevii și își iubește școala. El are un fel de muncă ale cărei rezultate nu se văd imediat dar, în mod cert, se vor vedea.

Într-o lume în care banul este la fel de puternic ca și politica, școala are de multe ori de suferit. Dar nu totul se măsoară în bani. Iubirea unui profesor pentru materia pe care o predă și elevii pe care îi formează este asemenea iubirii pe care o simțim pentru mamă. E unică și supremă. Și, oricât de mulți ar avea pretenția că ar ști să fie profesori mai buni decât cel care se află la catedră, trebuie să știe că a fi profesor este o artă, o calitate pe care nu oricine ar putea să o aibă.

Am vrut să scriu aceste rânduri la încheierea acestui an școlar și pentru a-mi exprima infinita iubire pentru școala pe care am servit-o mai bine de treizeci de ani, iubirea pentru liceul în care am fost elevă și sunt încă profesoară, iubirea pentru elevii mei și respectul pentru minunații mei colegi. Toamna ne va aduna din nou, mai odihniți și mai încrezători în ceea ce ar putea să ne ofere viitorul, dar mereu în suflet cu acea iubire pentru oameni care ne-a făcut PROFESORI.

Autor, Mariana Ona




Cine trebuie să fiu? (autor, Ciobanu Georgiana)

Au mai rămas exact şase minute. Trei pentru a-mi pregăti ceaiul de roiniţă, două pentru a-mi mângâia observatorul tăcut, un pui Chartreux găsit acum două zile în ghiveciul cu Howea (nu am o explicaţie pentru vizita aparent permanentă a micuţului) şi unul pentru a-mi deplasa trupul amorţit până la fereastra ce dă spre răsărit.

5:50 a.m. Începe. Primele particule de lumină se strecoară printre siluetele clădirilor de care atârnă ultimii fluturaşi de la campania de vot din noiembrie anul trecut. Îmi place să privesc răsăritul, îmi aminteşte că un dezastru naţional este atât de infim pe lângă procesul de eternă derulare a Universului.

Mă numesc Victor M. şi sunt un intelectual, de aceea nu mă implic în viaţa politică. Prefer să stau deoparte, să observ şi să analizez. Asta şi pentru că, dacă mă manifest, îmi semnez sentinţa la moarte, stadiu la care oricum voi ajunge, însă doresc să-mi las câteva gânduri înainte ca acest lucru să se întâmple. Tind să cred că această ţară nu este în realitate atât de deplorabilă din punct de vedere politic pe cât este în capul meu, deşi, aproape de fiecare dată când încep a mă informa cu privire la situaţia actuală, mă opresc după maxim două minute şi înghit în sec.

Bănuiesc că mi-aţi observat deja opoziţia faţă de mult lăudatul regim reformator, în principal rezultată din faptul că am o repulsie pentru orice sau oricine îmi impune un mod de gândire sau un stil de viaţă altul decât cel pe care îl consider eu corect, mai ales venind din partea unor oameni care promovează frauda şi crima. Pe lângă acest lucru, gândul că în curând singurul venit al tatălui meu, clasicul ţăran cinstit şi prea sufletist pentru lumea în care trăieşte, îi va fi confiscat, iar eu nu voi putea împiedica cu nimic această nedreptate, îmi provoacă o senzaţie profundă de dezgust şi încleştări incontrolabile ale pumnilor.

Ultima şansă la libertate am risipit-o conştient în momentele în care amânam plecarea din ţară. Cine ar fi prevăzut că în timp ce dincolo de graniţe apare primul calculator digital, în plan naţional vom avea parte de izolare? Cu siguranţă aceleaşi persoane care consideră că falsificarea voturilor este varianta cea mai justă pentru a câştiga o campanie electorală. Hm, dar acesta este un aspect demult apus. Însă unii nu şi-au închis ochii în faţa acestor nedreptăţi şi au avut proasta inspiraţie de a riposta. Printre aceştia se numără şi prietenul meu din copilărie, Adam L., fost membru al Partidului Naţional Liberal. Zic „fost” pentru că acum el nu mai este. Şi nici Partidul Naţional Liberal.

Obişnuiam să găsesc o bizară plăcere în a critica pe cei care pleacă ochii în faţa acestei calamităţi politice, însă nu acelaşi lucru fac şi eu cu natura? Oare nu mă conformez cu fiecare aspect al ei fără a pune nimic la îndoială? Oare nu refuz a crede că poate există o altă versiune a ei, mai bună? Oare… Există o portiţă de scăpare din acest lagăr? Prefer să nu ştiu. Statutul de „duşman al poporului” nu mi-e compatibil. Totuşi, ce impozant este apusul unei seri de vară… de ce-ai vrea să-l schimbi?

23 aprilie 1949

Vreau să schimb apusul. Pasivitatea mea în ceea ce priveşte regimul a fost tulburat de un telefon prin care am fost anunţat că tatăl meu fusese arestat pentru refuzul său de a se înscrie în Gospodăria Agricolă Colectivă. S-a terminat cu indiferenţa.

Nu pot să stau deoparte nepăsător în timp ce omul care a dat tot ce avea mai bun din el ca eu să fiu ce sunt azi este tratat în cel mai josnic mod posibil. Indignarea din interiorul meu este net superioară preferinţei de neimplicare de acum câteva luni, tocmai din cauză că este vorba de tatăl meu şi nu de propria-mi siguranţă. Ultimele două zile le-am dedicat redactării unui articol pe care l-am trimis revistei „Adevărul” cu dedicaţie specială secretarului general al Partidului Muncitoresc Român, Gheorghe Gheorgiu Dej. Nu sunt nebun, sunt conştient de ce va urma, dar nu regret nicio secundă. În momentul de faţă stau în fotoliul meu Vivere, mai destins ca niciodată. De data aceasta ignor formele bizare ce ies din pipă, focalizându-mi toată atenţia asupra uşii de unde nu întârzie a se auzi nişte ciocănituri nervoase. Nu o să mă prefac că sunt surprins. Deschid uşa, îi salut politicos pe cei doi domni rotofei şi plictisiţi. Îi scutesc de banala introducere, aşa că îi rog să aştepte două secunde până îmi iau paltonul.

Rămân neclintit lângă intrare, cu spatele către domni, pentru a-mi imprima în minte sufrageria. Mă întorc şi ies, fără să realizez că în urma mea căzuse biletul pentru vecina de peste drum: „Vă rog insistent să aveţi grijă de Chartreux-ul meu. Am plecat în vacanţă”.

Autor, Ciobanu Georgiana,
clasa a XII-a E, C.N. Dragoș Vodă
(prof. coordonator, Marius Voinaghi)

Lucrare înscrisă și premiată în cadrul concursului de creaţie pentru liceeni „Comunizarea României. Tu ce ai face ?”, concurs organizat de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc în parteneriat cu Ministerul Educaţiei Naţionale şi Cercetării Ştiinţifice şi cu Fundaţia Konrad Adenauer.