În cadrul evenimentului din 10 octombrie, organizat de Primăria Giulești, “Pă Mara, pe lângă apă”, cantautorul Ducu Bertzi a fost onorat cu titlul de Cetățean de Onoare al Comunei Giulești.

Vă invităm să urmăriți momentul decernării titlului și concertul lui Ducu Bertzi:

Foto & video, Sorin MARKUS

Primăria comunei Giulești a organizat , vineri, 10 noiembrie 2023, la Ferești, evenimentul „Pă Mara, pă lângă apă”.

În continuare, materialul video al primei părți din spectacol:

Foto & Video, dr. Sorin MARKUS

Am venit spre tine MARĂ să-ți redeschidem poarta și să-ți dăm binețe. Un răspuns firav, cu un zâmbet pal ni s-a îngăduit să reintrăm, noi, cei de atunci, pe poarta Centrului Cultural sighetean, simțind o zăhăială, parcă. Cam așa a lăsat să se înțeleagă reintrarea, prin scris de data asta, a marelui Ansamblu MARA de odinioară, cel care aducea aici, în Sighetul vegheat de Solovan, în anul 1980, Premiul Europa pentru Arta Populară.

Înaintea orei prânzului din ziua cu pricina (20 octombrie a.c.), apăs sfios clanța ușii metalice să nu cumva să fac vreun zgomot ce ar putea deranja pe cineva. Se pare că nu prea am avut pe cine. Mă gândesc dacă nu cumva am nimerit într-o zi liberă, pentru că, în afară de un afiș pe poarta de intrare, n-am sesizat niciun semn că aici urma ca la ora 14:00  să se petreacă vreun eveniment, lansarea cărții „Pe firul MAREI”, o poveste a marelui Ansamblu folcloric MARA din anii de glorie, deceniul doi și un pic al existenței lui.  Îndrăznesc să urc la etaj să văd sala în care, peste puțin timp, urma să aibă loc lansarea cărții. Mă izbește un aer rece și o lumină semiobscură. Cobor, bat la câteva uși, nici un răspuns, apoi apăs ceva clanțe. Toate închise. Zgomotul clanțelor îl scoate din biroul la care încă nu am ajuns, pe informaticianul Centrului Cultural. Apare de undeva și femeia de serviciu.
„Pe cine căutați?”
„Pe doamna manager”
„Este plecată, dar în ce problemă?”
Îi spun, și foarte amabil, se oferă să mă ajute la căratul cărților în sală. Sare și femeia de serviciu. Adaptăm temei cărții pozele de pe peretele din dreapta sălii. Părăsesc incinta și revin cu cca. 40 min. înaintea începerii lansării. Ajung în sala cu pricina, mă apuc să ordonez cărțile pe masa de „prezidiu”, cu coperta unu spre sală, număr și scaunele și aproximez distanțele dintre ele.
„Cam rece în sală” zic, și deodată se instalează pe scenă, cam pe la mijlocul ei, o miniaerotermă ce se încălzea pe sine.

Încet, încet se adună lumea și respectăm ora de începere, 14:00. Luări de cuvânt, de la masă și din sală, cuvinte despre carte, despre conținutul ei în linii mari, amintiri din acei ani frumoși ai MAREI.

Doamna manager, artista Ileana Matus, dă tonul micului și binevenitului moment artistic. Cei de la instrumente se grăbesc să părăseacă sala îndată ce se termină cântecul. Poate aveau un alt program imediat. Începe să se încălzească sala, chiar cântă precum un cor folcloric, cu vocile puternice ale puținilor membri ai marelui MARA de atunci. Un ritm de învârtită îi ridică de pe scaune, inclusiv pe octogenarul, fostul director de atunci al Casei de Cultură, prof. Ioan Ardeleanu-Pruncu, pe soții Lia și Ghiță Bârlea, cei mereu din linia întâi în scenă și, surprinzător, pe mereu susținătorul Ansamblului, conf. univ. dr. Gheorghe Mihai Bârlea. Am avut revelația unui crâmpei artistic din acei ani de glorie.

Cam așa a reintrat în scenă, prin scris de data asta, fostul mare Ansamblu MARA, cel care aducea în 1980 titlul european la folclor. Pentru autoritațile locale de atunci și de oricând apoi, locul întâi european nicicând în atenția lor, se pare că a fost trecut la „și altele”. Nimeni dintre cei ce au trudit atunci dezinteresat, doar din pasiune și din dorința de a fi identificați la noi și apoi „afară” ca și zonă folclorică valoroasă și de mare interes, nu și-au dorit să fie purtați pe sus prin centrul orașului și să-și culeagă aplauzele binemeritate la ceas de maximă audiență și vizibilitate, precum alți mari campioni europeni. Modestia celor de atunci, truditorii din scenă și de lângă, a fost „îngerul” însoțitor ce nu ne-a lipsit nicicând, dar s-a simțit lipsa de percepție a celor ce nu realizau că în „ograda” lor există o astfel de valoare – emblemă încrustată adânc în profilul definitoriu al purtătorului  de folclor, obiceiuri, port, tradiții, stării de spirit de aici, din margine nordică de țară.

Nu s-a marcat distinct nicicând locul întâi în Europa a marelui Ansamblu MARA din deceniul doi al existenței lui. Când te sună Maria și-ți zice că nu poate veni la lansarea cărții în care se vorbește și despre ea și de Ion al ei, că „Ion nu mai știe de capul lui”, deși sunt în localitate, te gândești și la cei peste 15 colegi de scenă de atunci care nu mai sunt, și la cei încă câțiva care nu se pot deplasa din motive medicale sau distanțele nu le permit, că n-au putut fi prezenți la o sărbătoare care să le amintească de marile performanțe de atunci, și numai atunci.  Nici cei 55 de ani ce se împlinesc acum, nu sunt semne că ar fi intenții de a se sărbători oarecum. Sunt momente din parcursul Ansamblulul MARA ce nu ar trebui uitate, ci să devină referințe. Se simte o scurgere lină a MAREI după Solovanul Sighetului.

Am încercat să aduc un modest aport la sărbătorirea celor 55 de ani de existență ai marelui Ansamblu Folcloric MARA, prin această carte – Pe firul Marei – în care se regăsesc momentele de glorie din parcursul lui de atunci. Se pare că va rămâne singurul semnal marcator al acestei împliniri.

Oricum, nicicând Mara și Cosăul și nici Iza și Vișeul nu vor înceta să-și poarte, în aval, poveștile despre parcursul lor identitar, marcate de către trăitorii zonelor prin portul, graiul, obiceiurile și tradițiile, bucuria și tristețea spre a se arăta lumii, în dăinuire. Și-ți zic ție, Ansamblul  MARA, cel ce ai adaptat scenei tot mersul tău, urmează-ți cursul, arată-te lumii și spune-le tuturor că aici nu se moare!

LA   MULȚI  ANI, Ansamblul folcloric MARA!

Gheorghe Mihăiescu

Fostul deținut politic și memorialistul Ioan Dunca din Vișeu de Sus cunoaște, la cei peste 91 de ani de viață (va împlini 92 în februarie!), o tinerețe spirituală remarcabilă, în ciuda problemelor de sănătate care în mod inevitabil îl marchează în ultimii ani și îi limitează posibilitățile de deplasare.

Născut la Ieud la 10 februarie 1932, ca fiu al preotului greco – catolic Ioan Dunca Joldea (personalitate marcantă a spiritualității creștine maramureșene și mai târziu, a rezistenței anticomuniste), elev al Liceului „Dragoș – Vodă” din Sighet, implicat activ în organizația condusă de profesorul Aurel Vișovan, arestat și apoi condamnat de autoritățile comuniste, va pătimi 11 ani în temnițele Sighet, Cluj, Jilava, Târgșor, Baia Mare, Satu Mare, Galați dar și lagărele de muncă forțată de pe Canalul Dunăre-Marea Neagră și din Balta Brăilei. Suferințele îndurate dar și oamenii minunați pe care i-a cunoscut au fost prezentate în lucrarea „Aur și noroi”, una dintre cele mai valoroase mărturii maramureșene ale Golgotei neamului românesc, cu martirii, sfinții și eroii săi din toate colțurile țării, făra nicio deosebire de orientare politică, etnie sau confesiune… dar și într-o lucrare ulterioară de mai mici dimensiuni intitulată „Amintiri din rezistența anticomunistă”.

Domnul Ioan Dunca a colaborat constant în ultimele 3 decenii la diferite publicații specializate în cultivarea istoriei autentice și a memoriei anticomuniste și continuă să o facă, trimițând lunar texte bogate în informație, cu o deosebită rigoare în analize dar și cu un constant și reconfortant umor. Dealtfel, după credința în Dumnezeu și dragostea față de colegii de ideal și suferință, umorul a fost arma care l-a făcut să supraviețuiască iadului și, nu de puține ori, să ridice și moralul celorlalți. Eminamente pozitiv în toate abordările, Ioan Dunca ne lasă moștenire frumoase portrete morale ale tinerilor maramureșeni implicați în lupta anticomunistă, făcând (alături de Gheorghe Andreica), o muncă esențială de cronicar, fără de care multe comori de suflet ar fi fost pierdute sau uitate (mai ales despre cei care nu au lăsat nimic scris). Iar față de profesorul, îndrumătorul și prietenul lor Aurel Vișovan, Ioan Dunca are, de aproape 8 decenii, pe lângă respectul și simpatia cu care îl înconjurau toți elevii, o comuniune profundă pe o dimensiune tainică, inefabilă, care a izvorât rânduri de o frumusețe emoționantă.

Preot prof. Marius Vișovan

La Editura Valea Verde din Sighet a apărut lucrarea „Exerciții filosofico – sociologice (cu și fără tentă politică), vol. II”, autor George PETROVAI (editor – Ion Mariș, design copertă & tipar – Aska Grafika). Volumul II (dedicat lui Ionuț) cuprinde 36 de eseuri/ proză scurtă.

„Cele două volume Exerciții filosofico-sociologice  cuprind  mai multe articole (unele cu tentă politică, altele fără așa ceva), pe care le-am scris în ultimul timp și care, zic eu, era păcat să nu ajungă la cititori sub forma unor incitante luări de poziție, căci sunt inspirate atât de bizara existență a omului actual (a românului postdecembrist în primul rând), cât și de tot mai defectuoasele sale sisteme de organizare statală, suprastatală și planetară.” (George Petrovai)

Salut, Sighet!

Vărsare

Am vărsat pe mine o întamplare
Petele ei mi-au învinețit carnea
S-au cicatrizat în carnalitatea aferentă a formei vârstei mele
Au pătat suprafața pielii
Au transpus-o în pânza de pictat
Devenise o schiță de peisaj
De natură statică cu corp
Așteptând curcubeul apăsărilor tale

Oglindă

Un deal negru sprijină cerul
Contrabalans cu inima mea roșie
El mare, ascuțit, mut
Ea e moale, caldă pulsândă
El static, greoi, somptuos, suveran
Ea mișcătoare, umblătoare
El relief înalt maiestuos
Anatomia inimii mele
Inima mea contur sângeriu –
Iubirii tale

Dezbrăcare de sine

Umbrele dezbrăcate
Ies, ies, ies
Pleacă din mine
Tropăie de pereții camerei
Agită praful strălucitor
Se despart în două
În trei
În nouă
În nouăzeci și nouă
Părți dezlipite
Și moi
Tronează pe creștetul
Capului meu
Levitând și el de emoție
Stând drept
Cu fața-n iubire

Cubul-Cuib

Nisipul era închegat în clepsidre
Cu noi ea Galateea distanțand în fire materia –

Carnea ei era crudă și udă și albă
Și devenea strălucitoare
Cum timpul sub tălpile noastre
Pământ albicios fiind  – argila prin noi a ființei iubite de zei

Când ne împleteam trupurile
Gândul încă nu mergea în depărtări
Era orizont lichid
Iar piatra era acolo – dincolo mă aștepta –

Cubul-cuib ne ținea strâns
Legați în el
Așteptând să ne elibereze încet
Să ne lase sa pășim
În anotimpul după-amiezii calde și albe
Înnodam din noi bucăți dăltuite cu sens  –  cu însemn
Cald era și umărul tău
Ținându-mă
Mâinile din sărut au desprins părți de calcar ud –

Pragul fusese trecut
Forma devenise una
Aceea
I-am pus soclul și am ieșit din ea –

Cu mâinile aspre cuprinzând
Iubirea ca pe o un corp proaspăt cioplit
Forma urlă în mers neștiut nouă
Limbile ei apasă cerul a dizlocare –

Timpul nu mai ieșea
Nu mai intra
Refuzând supunerea
Cu noi rostogolindu-se
În alt miez al facerii și desfacerii

                                         (Poeme inedite dintr-un volum în lucru @Elena Ilash)

                                                                        Elena ILASH

* * *

ELENA ILASH s-a născut la 3 februarie 1977, Galați.
Este artist vizual liber profesionist, scenograf la Teatrul de Păpuși Puck Cluj-Napoca și membru activ al Uniunii Artistilor Plastici – Filiala Cluj.
Licență, master, Doctor în arte vizuale – specializarea sculptură la UAD Cluj-Napoca 2012-2019.
Activitatea expozițională desfășurată pe plan local, Clujul fiind unul din orașele preferate pentru prezentarea proiectelor, dar și alte orașe ocupă un rol important pentru a extinde aria de preocupări, de dinamica artistică. De asemenea colaborările cu teatrele pe proiecte de scenografie fac din activitatea artistică personală un scop atins al profesionalismului.
Patruzeci și cinci de inimi îmi bat în piept este volumul cu poeme de debut în poezie (volum premiat și la Festivalul Internațional de Poezie din Sighet, ediția 2023)
Membru al Cenaclului UBB Cluj și al Cenaclului Octavian Goga Cluj, apariții în Revista ParnassXX, Revista Psyche, Planeta Babel.

Nota redacției: Lucrările de grafică din imaginea reprezentativă sunt semnate de autoarea poemelor, Elena Ilash.

Mai avea de condus pînă să ajungă acasă.

Noaptea se lăsase brusc, estompînd lumina difuză a cerului acoperit de nori. Iar ninsoarea, încețoșînd vederea, mărea pericolul unui derapaj în decor. Ca să pună capac situației, radiatorul murise prin decesul neanunțat al senzorului de căldură, blocat în nemișcare…

„Vom ajunge abia peste cinci ore”, își anunță el soția. „Bine măcar că mi-ai urmat sfatul, luîndu-ți haina de blană. Eu mi-am pus pufoaica. Nu e „domnească”, însă prinde bine pe frig. Așa că te felicit pentru faptul că IAR ți-ai ascultat bărbatul”, mai zise el, zîmbind imperceptibil. Așa o tachina, fără urmă de răutate, că doar o iubea, deși nu se vedea, lui părîndu-i-se degradant să faci asta în fața lumii, așa cum are obicei neamul prost, guvernat de „Kitschul nostru cel de toate zilele”… Ea accepta, oftînd resemnată, știind că el avea mereu o replică greu de contrazis. Își băgase nasul în blana călduroasă, așa că aerul rece nu-i mai ardea nările. Încă cinci ore în urgia de afară nu erau motiv de veselie.
Era obositor de condus pe zăpada viscolită, care îngreuna vederea. În lumina reflectată de miile de fulgi, se cerea atenție sporită, așa că prudența îl făcu să reducă viteza. „Ai condus bine dacă ai respectat toate regulile de circulație și ai ajuns fără evenimente la destinație”, își repetă el în gînd, ca o mantră, cuvintele învățate atunci cînd luase carnetul de conducere. De multe ori această atitudine îl scăpase de ceva nedorit în traficul înțesat de „altminterea”…
„Ai grijă, ai grijă!”

Glasul soției îl trezi la timp din visare. În noaptea tulbure, nu văzuse femeia de pe marginea drumului care dădea din mîini disperată. O evitase „la mustață”. „Asta mai lipsea!”, își zise el, mulțumind Domnului (și soției!). „Ce-o fi căutînd ea afară, pe viscol, în pustiul ăsta? De mult nu se mai vede nici o urmă de civilizație”, își mai zise. „Poate vine din vreun sat de peste cîmp”, trase el concluzia, în final, găsind o explicație logică pentru apariția neașteptată.
„Vai, ce bine că ați oprit”, zise femeia, scuturîndu-se de zăpadă înainte de a urca. „Stau aici de o veșnicie, așteptînd o mașină care nu mai apare. Trebuie să ajung neapărat undeva. Nimeni nu oprește niciodată. De parc-aș fi o fantomă. Unii se crucesc, accelerînd. Parcă s-ar speria de îndată ce dau cu ochii de mine. De vină o fi fiind fața mea. E mai palidă ca de obicei. Prietenii m-au sfătuit să folosesc fard de ten. Am tot încercat, dar degeaba. Ca să se amuze, mi-au zis „Spectrul”. Eu nu mă supăr, că-i știu pe toți de-o viață”.
El nu putu să nu aprecieze concizia cu care ea spusese „ce și cum” dintr-o suflare.
Răsuflară ușurați cînd ajunseră teferi în orașul în care locuia „Spectrul”. Ninsoarea părea s-o fi lăsat mai moale. În lumina gălbuie a felinarelor, chiar frigul se muiase.
„Stau chiar pe această stradă, la colț. Vă invit la mine, să vă încălziți. Caloriferele merg permanent. Am o problemă cu circulația sîngelui, așa că mîinile-mi sînt reci ca gheața, orice-aș face. Vedeți, doamnă?”, întrebă ea, punînd o mînă pe soție iar cealaltă pe mîna lui de pe volan.
Soția se scutură, înfiorată, iar el simți un frig de gheață cuprinzîndu-l. Fiori reci îi trecură pe șira spinării, recunoscînd un pericol iminent, subconștientul anticipînd tulbure nefirescul dar avînd prea puțin timp la dispoziție pentru a înțelege.
„Vă fac urgent o cafea. Am un espresso de milioane”, chicoti „Spectrul”, părînd amuzat de jocul de cuvinte făcut involuntar.
Soția îl privi scurt iar el înțelese.
„E minunat că spuneți asta. Parcă mă simt amorțit. O fi fiind poate de la condusul crispat pe frig. Cafeaua mă va remonta cît ai clipi, sînt sigur”, răspunse el, aplecînd ușor capul în semn de mulțumire.
În apartamentul ei primitor, curat, totul era la locul său. O căldură binefăcătoare îl îmbrățișă de cum intrară. Abia acum simțea oboseala drumului. Mirosul cafelei de calitate îi făcu nările să freamăte.
„Faceți-vă comod”, îi invită „Spectrul”, punînd pe măsuță niște cești deosebite în care turnă cafeaua. „Parcă ar fi din altă lume”, îi trecu lui prin minte. „Unde să mai găsești așa lucru? Or fi fiind moștenire de familie. E greu să afli altele asemenea în lumea în care trăim acum, cînd plasticul de serie ne-a invadat viața”. Duse cafeaua la gură, sorbind ușor, fără zgomot. Era magie în ceașca aceea…
Timpul trecea cu pași neauziți în tihna acelui apartament primitor, din care parcă nu mai voia să plece. Își privi ceasul de mînă și încremeni, necrezîndu-și ochilor: arăta 11 noaptea!
„Dumnezeule, cît am stat! Ar fi trebuit să fim acasă acum! Cînd au zburat orele?” „Așa se întîmplă uneori”, îl liniști „Spectrul”, privindu-l scurt, ca și cum ar fi vrut să transmită altceva, avînd în voce un „nu știu ce” ambiguu. Sau i se păruse lui?…
„Să plecăm, draga mea”, îi spuse el soției. „Mă tem că am abuzat de ospitalitatea gazdei noastre” continuă el, evitînd să zică „Spectrului”! Își luară rămas-bun în grabă, mulțumindu-i cum se cuvenea. Urcară în mașină fără a mai pierde timpul și porniră.
Ca un făcut, începuse din nou să ningă abundent, parcă spre a-i ține pe loc. După cîteva minute îl cuprinse iarăși acel frig glacial, simțit nu cu mult în urmă.
„Ei, drace!”, exclamă el, găsind răspunsul. „Cum să fie altfel, fără pufoaică? Nici tu n-ai observat. Bine că abia am plecat. N-o să deranjăm la o oră nepotrivită”.
Viră urgent spre blocul de unde abia plecaseră. Intrară în hol și apăsară butonul soneriei. Nici un răspuns. Insistară, neînțelegînd tăcerea. Apoi el începu să bată cu pumnul în ușă. Ieșiți pe hol, vecinii îl priveau mustrător. Îl admonestară fără milă: „Dumneata, domnule, nu vezi ce oră este? N-ai respect pentru ceea ce înseamnă liniște la miezul nopții? Nu știm cu ce te ocupi, dar noi mergem cu noaptea-n cap la muncă, iar patronul e cam nemulțumit dacă întîrziem și ne ia la ochi”.
Degeaba le repeta el povestea cu femeia luată la drum. Ei chemară Poliția ca să-l potolească și pentru a vedea ce hram poartă. Că erau pățiți, cu totii! Într-un tîrziu, coborî vecinul de la etajul superior, lămurindu-i: „Mergeți la opt. Ion are cheia”.
Îl aduseră urgent, cu tot cu cheie, pentru a deschide ca să verifice spusele acestui ciudat de la miezul nopții care făcea atîta tărăboi cu povestea sa incredibilă.
„Nu stă nimeni aici că proprietara, o doamnă între două vîrste, s-a prăpădit de vreo jumătate de an, sărmana de ea. Era mereu incredibil de palidă, ca și cînd ar fi suferit de vreo boală de sînge. Moștenitorii au vîndut totul unui coleg de muncă de-al lui Bogdan, fiul meu, pe care-l știți. Și au decuplat curent, gaz, apă, căldură. Deocamdată nu stă nimeni aici. Cel puțin nu înainte de a-l renova. Noul proprietar zice că e ceva în neregulă cu apartamentul. N-a spus clar ce. Doar că vrea să facă neapărat feștanie înainte de a se muta”, îi mai lămuri Ion, răsucind cheia în yală.
„Ei, drăcia dracului! Doar nu s-o fi blocat! Că dacă s-a rupt ceva înăuntru, va trebui să spargem ușa. Apoi caută tu tîmplar, mecanic… Eu va trebui să-mi bat capul cu toate, bașca banii pentru muncă. Cine mi-i recuperează?”, întrebă el, grijuliu.
Fără să vrea, atinse clanța. Ușa se deschise ușor, fără zgomot, iar ei intrară curioși.
„Uite pufoaica mea”, exclamă soțul, bucuros. „V-am spus că am fost aici în urmă cu vreo jumătate de oră dar nu m-ați crezut!…”
Cu ochii holbați, încremeniți, abia respirînd, ei priveau fix la o măsuță cu trei cești deosebite, parcă din alte vremuri; și la cafeaua irezistibilă, care parcă îi invita s-o bea, cuprinși de căldura primitoare a unui apartament avînd utilitățile decuplate de peste o jumătate de an dar în care totul era la locul lui în lumina difuză îmbiind la somn…

Nicolae Rădoi

(Notă: după o istorisire auzită de Bogdan Chirimbu și care mi-a parvenit via Ion Popescu-Brădiceni)

Unde te grăbești

Aura pământului viața nu se grăbește îngrădește
Tu te grăbești măcar știi unde?
Indigoul cerului plenitudinea sufletului nu-l privești te grăbești
Dar măcar știi unde?…
Cursul râului viața gândului nu-i vezi capătul te grăbești
Dar macar știi unde?…
Oprește-te respiră trăiește iubește
Dintr-o dată înveți
Nu te mai grăbești
Prețuiești momentul
Nu ai numai unul după altul
Te duce departe
Știi deja unde

Ceva

Căutând la nesfârșit ceea ce am pierdut o dată
La patru ani am plecat în căutarea lui
Toată noaptea pe poteci până la patru șapte
În lanul de grâu auriu pe dealul din față bătrân
În cartea ce o țin în mână în fiecare zi alta meditând
Căutând zi de zi ceva ce am pierdut odată sperând

Ajunsă departe drum anevoios al vieții crezând că știu multe
Afundându-mă în muncă în fiecare zi căutând răsplată
Lumina mă aștepta dincolo de ușă subtilă și răbdătoare
Nu am pierdut-o toată dar am uitat de ce oare

Ies pe câmpul de joacă cred că voi uita jucând
Simțământul de nesiguranță mă cuprindea tot mai mult
Frica mă pătrundea nici nu știam cum și de ce
Dar lumina era acolo mă așteapta să revin
Și să devin ce-am fost cândva

La cinci ani

Cerul e sumbru la ceas de seară în orașul din Valea cufundoasă
Mă apropii de clădirea ce stă nemișcată în fundal măreață
Poarta din față deschizandu-se scârțâind pășesc înăuntru
O lume de umbre mă așteaptă cu brațele deschise

Negrul cenușiu mă cuprinde înaintând pe culoar între două umbre
Miros ascuțit necunoscut îmi trezește cele șase simțuri
Oglinda pe care calc e lungă duce către o lume necunoscută
Pereții pe margine devin gratii fierbinți la atingere

Umbrele mă lasă într-o cameră într-o ceață albă transparentă
Tavanul parcă nu se termină când privesc în sus
Același miros ascuțit îmi străbate simțurile
Cerul sumbru nu și-a schimbat culoarea e aceeiași oră

Ceața dispare încet zăresc paturile plutitoare albe
Mă apropii de fereastra mare ce dă spre zare
O privesc și încep să număr bucuroasă
Stele strălucitoare ce îmi luminează gândul
În sfârșit nu sunt singură protejată încep să mă simt
Mă gândesc la acasă și la cei ca mine zâmbind

Vag îmi amintesc Valea nu e casa mea nu știu cum
Privesc zarea cu speranță ce îmi poate da oricând
Siguranța sumbrului cer al Văii cufundoase
Aflat dedesubtul cerului albastru deschis
Ziua în amiaza mare să-l pot vedea oricând
Drumul către casă să-l urmez când am încetat să plâng

                                                                            Ionița Năneștean (Canada)

Foto: Ion Mariș

M-am bucurat ca nimeni altul când s-a pornit revolta din Decembrie ʼ89. Aveam şi de ce. Elev fiind în ultimul an de liceu (liceul de cultură generală „Dragoş Vodă” din Sighetu  Marmaţiei – 1971), nu numai că am scris la radio „Europa liberă”, dar în una din scrisori aminteam (e drept, voalat şi metaforic) de nelibertatea din România.
Ei bine, taman scrisoarea cu pricina a fost interceptată de Securitate (poate că însuşi mesagerul o fi predat-o!), şi apoi – după ce au dibuit că eu sunt făptaşul – să te ţii: interogatorii peste interogatorii (primul interogatoriu a durat de la 8 dimineaţa până la 3 după-masă), înjurături, ameninţări şi declaraţii. Mă rog, tot tacâmul utilizat de siniştrii lachei ai fostului regim împotriva acelora care aveau ghinionul să le pice în gheare.
În timp ce anchetatorii se schimbau (fiecare cu metodele sale predilecte de intimidare), eu a trebuit să stau pe un taburet aşezat în mijlocul camerei de supliciu, exact sub becul aprins, să mă adresez zbirului cu „cetăţene anchetator”, să rezist la avalanşa ameninţărilor extrase fie din H.C.M. (Hotărârile Consiliului de Miniştri), fie din căpăţânile lor de buldogi (îndeosebi unul scurt, îndesat şi cioturos, semăna grozav de bine cu un buldog înfuriat) şi să mă obişnuiesc cu frecventele lor apelative la adresa mea de „trădător” şi „contrarevoluţionar”.
După ce am recunoscut că scrisoarea a fost alcătuită de mine (ce altceva puteam să fac după ce zbirul şef mi-a trântit-o în faţă?) şi după ce, la anumite intervale de timp, socotite de anchetatori ca fiind psihologice, eram pus să detaliez unele pasaje subliniate de ei în scrisoare (de mai multe ori am explicat pasajul cu libertatea aparentă de la noi), securiştii ţineau morţiş să afle de la mine dacă fac parte dintr-o organizaţie contrarevoluţionară. Se pare că în anumite locuri din ţară (posibil chiar din judeţ) tot cam atunci s-au depistat nişte focare de protest.
Dar eu m-am ţinut tare pe poziţie, nu fiindcă nu-mi era teamă de ei şi de ameninţările lor, îndeosebi atunci când m-au asigurat că pentru fapta mea vor fi zburaţi din facultate fraţii mei mai mari (unul era student la Chimie industrală, celălalt la Electrotehnică), ci pentru că realmente am acţionat de unul singur.
Posibil ca tocmai fermitatea şi statornicia mea în răspunsuri, indiferent de iuţeala ori de subtilitatea întrebărilor puse, să-i fi convins cât de cât pe securişti de nevinovăţia mea la acest capitol, aşa încât ei au lăsat-o niţel mai moale cu apartenenţa mea la vreo organizaţie.

Dar asta nu înseamnă că n-am fost pedepsit. Şi cu siguranţă că pedeapsa ar fi fost mult mai aspră dacă nu eram un elev foarte bun la învăţătură. Aşa, graţie intervenţiei energice a tuturor profesorilor mei, îndeosebi a regretatului Ion Vancea, m-am ales cu o sancţiune relativ uşoară: nota la purtare scăzută şi o şedinţă publică în sala festivă a liceului, şedinţă în care eu mi-am recunoscut greşeala şi am fost beştelit fără milă de unii dintre invitaţi, după care Securitatea mi-a permis să intru în examenul de bacalaureat şi la cel de admitere. Dar nu la orice facultate (mi-aş fi dorit filosofie, istorie sau jurnalistică), ci de preferinţă la cele cu profil tehnic. Astfel am ajuns la Electrotehnica din Iaşi, prima mea facultate…

Iar Securitatea m-a avut în vizorul ei exact până la căderea comunismului. Cum mi-am dat seama de lucrul ăsta? Păi eram de serviciu în schimbul doi la Oficiul de Calcul Electronic din Sighetu Marmaţiei şi, aflându-ne în toiul evenimentelor sângeroase de la Timişoara, ascultam cu nesaţ ştirile transmise de radio „Europa liberă”. Deodată uşa a fost aruncată până în celălalt perete şi un securist a strigat la mine: „Încă nu te-ai învăţat minte?” La care eu am răspuns: „Păi ce mai vreţi de la mine? Nu vedeţi că totul se prăbuşeşte?” A plecat înjurând şi de-abia la o lună după căderea lui Ceauşescu ne-am întâlnit pe stradă, iar el – era împreună cu un alt securist – s-a apropiat de mine şi mi-a spus să nu le port pică pentru cele dinainte, întrucât ei nu şi-au făcut decât datoria.
Mi-a fost silă să lungesc vorba cu asemenea indivizi, care refuză să înţeleagă că s-au făcut vinovaţi tocmai prin faptul că şi-au îndeplinit cu zel sarcinile din odiosul lor serviciu.

George PETROVAI

Nota redacției: în fotografia reprezentativă – autorul articolului, George Petrovai, este al treilea din stânga (în picioare), în balconul primăriei Sighet în Decembrie ʼ89.

Muzeul Maramureșan, în parteneriat cu Centrul Cultural „Reduta” din Brașov, vă invită în data de 7 noiembrie 2023, ora 15.00, la vernisajul expoziției „Redutele culturale din Transilvania și Banat”, care va avea loc la Muzeul Etnografic al Maramureșului „Francisc Nistor”. Expoziția este parte a proiectului „Zilele redutelor culturale din Transilvania și Banat” cofinanțat de Administrația Fondului Cultural Național, în cadrul sesiunii de finanțare I/2023, care s-a desfășurat în perioada februarie-iulie 2023, la Cluj-Napoca, Timișoara și Brașov.

Proiectul „Zilele redutelor culturale din Transilvania și Banat” este un demers cultural care și-a propus promovarea reciprocă a unor valori culturale comune din Cluj-Napoca, Timișoara, Brașov și Sighetu Marmației, prin cercetarea și documentarea istoricului și specificului edificiilor culturale cunoscute sub numele de Reduta din cele trei centre urbane, valorificarea în forma unei expoziții foto-documentare a istoricului și specificului acestor redute cu rol important în găzduirea și crearea de evenimente culturale, precum și conceperea și prezentarea publică a unui program cultural, artistic și educațional specific acestor instituții culturale din Transilvania și Banat: Muzeul Etnografic al Transilvaniei Cluj-Napoca, Teatrul German de Stat Timișoara, Centrul Cultural Reduta Brașov și Muzeul Etnografic al Maramureșului din Sighetu Marmației.

Expoziția foto-documentară „Redutele culturale din Transilvania și Banat” își propune să evidențieze, cu ajutorul fotografiilor de arhivă, care a fost rolul acestor instituții de cultură de-a lungul timpului, cum s-a modificat arhitectura lor datorită diverselor politici urbanistice locale, ce evenimente mai importante au avut loc în aceste edificii istorice, ce personalități ale vremii au trecut pragul „redutelor”. În cele 20 de panouri expoziționale sunt punctate, concret, datele cele mai semnificative din istoria fiecărei clădiri prin apelul la sursele bibliografice puse la dispoziție de fiecare instituție și conțin fotografii însoțite de texte explicative și trimiteri la sursele de informare.

Coordonator Proiect,
Bogdana Ioana Banu
Centrul Cultural „Reduta” din Brașov

Manager,
Dr. Barz Mirela Ana

În anul 1735 în satul Berbești trăia o familie de evrei care avea șase copii. În decurs de 100 de ani, mai exact în anul 1840, comunitatea evreilor număra 141 de persoane, aceștia reprezentau aproximativ 12% din totalul populației. Cei mai mulți evrei au fost consemnați în anul 1910, mai exact 568 de suflete, iar la ultimul recensământ aceștia erau în număr de 508 persoane.

Toți evreii din localitate și-au declarat limba maternă limba idiș. Majoritatea evreilor erau agricultori sau mici comercianți. Cu toții erau evrei hașizi de Vijnița sau Sighet.

Comunitatea propriu zisă s-a înființat în anul 1850, când au construi o sinagogă din lemn și o casă de învățătură. În 1859 își aleg și primul rabin în persoana lui Iacov Teitelbaum. Acesta rămâne rabin până în anul 1890 când ginerele său, Rafael Grosz, vine în locul lui. Ultimul rabin al comunității a fost Leopold Grosz care supraviețuiește Holocaustului, dar în anii 1950 emigrează în Israel.

În vara anului 1941 autoritățile maghiare au declarat apatride aproximativ șase familii și i-au deportat în Galiția. În iarna anului 1941, 50 de bărbați evrei au fost mobilizați în departamentele de muncă forțată ale armatei maghiare și trimiși pe frontul de Est. Majoritatea au murit acolo.

Evreii din Berbești au fost ghetoizați de jandarmeria maghiară și armata germană în anul 1944. În ghetoul din Berbești au stat în condiții inumane aproximativ 3000 de evrei din Berbești și alte 19 localități pentru aproximativ o lună de zile. Bătăile și torturile au fost la ordinea zilei. În 17 mai 1944 au foști mutați cu toții în Sighetu Marmației, iar în ziua următoare au fost îmbarcați în trenuri spre Auschwitz-Birkenau. Au fost uciși aproape cu toții.

După război au revenit în localitate aproximativ 100 de evrei, însă aceștia au emigrat treptat, iar azi în Berbești nu mai trăiește niciun evreu.

Comunicat de presă – Asociația Maramures Heritage (Baia Mare)
Cotos Robert – președinte

Redăm mai jos, pentru comparație dar și pentru „deliciul” cititorilor, un articol dedicat Sighetului anului… 1938, publicat în ziarul Universul, nr.  199, Luni, 25 Iulie 1938. Unele dintre probleme persistă în urbea noastră chiar și la aproape 90 de ani distanță. Precizăm că am păstrat neschimbată ortografia articolului original, din anul 1938. (Salut, Sighet!)

* * *

„Infăptuirile realizate în ultimul timp în Sighet, tind să ridice oraşul din starea mizerabilă în care se află. Ceeace nu s’a realizat în 20 de ani, este greu de realizat acum. Bugetul primăriei era mare, dar şi diurnele, deplasările şi tantiemele cuvenite primarilor, ajutorilor de primari, consilierilor şi membrilor comisiei erau şi mai mari şi puteau fi satisfăcute cu mari greutăţi. Lucrările proectate şi promise, rămâneau pentru anii viitori, când se întâmpla acelaş lucru. Străzile reparate costau zeci de mii lei, şi după câteva săptămâni se aflau în starea pe care au avut-o înainte de a fi reparate.
In câteva luni acum s’a realizat mult, dar lucrările care se cer urgent, sunt nenumărate. Astfel în Sighet, în afară de baia evreească, clădire veche, cu un bazin murdar în care fac baie deodată, toate persoanele care vin la baie şi cu cabine neigienice, focare puternice pentru răspândirea boalelor molipsitoare, nu mai este altă baie comunală.
Necesitatea construirii unei băi comunale, mare, încăpătoare şi curată, se simte din ce în ce mai mult. S’a pus în discuţie problema aceasta în mai multe rânduri, dar a rămas tot nerezolvată. In prezent s’au luat măsuri, ca pe un teren al oraşului, situat în strada Gh. Şincai, să se construiască cu ajutorul societăţii „Crucea Roşie”, o baie publică şi un dispensar. Costul lucrării va fi de 1.500.000 lei. Credem că de data aceasta nu va rămâne măsură luată, ca şi până acum.
Secţia de pompieri n’are o cazarmă corespunzătoare. In mai multe rânduri a voit să ocupe localul căminului de ucenici, faptă ce nu s’ar fi putut accepta niciodată. Până acum a fost plasată în cazarma fostei reuniuni a pompierilor voluntari, ce nu este încăpătoare, pentru un efectiv de 24 soldaţi — câţi are secţia — şi nici autopompa comandată acum pentru pompieri, nu poate fi aşezată la cazarma actuală. S’a început construirea unei cazărmi modern în strada Bogdan Vodă nr. 34, care va costa vreo 331.000 lei în afară de mâna de lucru ce se dă din partea corpului de pompieri şi în afară de cea mai mare parte din materialul ce-l are primăria (din teatrul de vară dărîmat).
Altă necesitate ce se simte este construirea unui abator comunal. Vechiul abator a fost renovat, s’a făcut încă unul mai mic pentru tăiat porcii, dar este neîncăpător. Acum s’a proectat pentru a se construi o secţie pentru tăierea viţeilor, care va costa 194.000 lei.
Oborul comunal de vite, în care se vând şi vacile „Algau”, căutate atât de mult de negustorii din Grecia, Turcia, Italia şi în special din Palestina, n’are un edificiu corespunzător pentru birou de eliberarea biletelor de vite. In curând vor începe lucrările pentru zidirea unei clă- diri care va servi ca locuinţă pentru supraveghetorul oborului şi ca birou pentru eliberarea biletelor.
Strada Bogdan Vodă ce duce la târg, cu şanţurile nedesfundate şi plină de gropi, necesită reparaţii urgente. La cerea locuitorilor din această stradă d. primar Emil Simonca a luat măsuri ca să înceapă lucrările cât mai curând. Cu ajutorul premilitarilor şi cu ajutorul dat de locuitorii din această stradă, care vor pune la îndemână care şi unelte, strada va fi reparată curând. Strada Petre Grădişteanu, care merge până în faţa gării, este întro stare de nedescris. Toţi călătorii care vin în Sighet şi în special străinii, sunt isbiţi de starea acestei străzi, care în timpul primăverii este o baltă plină cu noroi, iar vara un depozit de gunoi. Primăria ar trebui să ia măsuri urgente, ca în capătul acestei străzi (în faţa gării şi în faţa restaurantelor „Astoria”, „Tisa” şi „Panonia”), cu concursul şefului de gară şi al hotelierilor şi comercianţilor din această stradă, s’o repare şi să facă o grădină mică, plantată cu flori şi cu arbori. In felul acesta strada ar deveni un loc de atracţie pentru locuitori (nu numai noaptea), iar privirile călătorilor s’ar opri mai mult asupra acestei străzi.
Realizările făcute şi planurile de lucrări pentru viitor, arată că a început o muncă intensă pentru ridicarea oraşului Sighet.”

(articol publicat în Universul, nr.  199, Luni, 25 Iulie 1938)

Ieșit din închisoare în august 1964, cu sănătatea zdruncinată după 16 ani de iad, Aurel Vișovan se întoarce la Sighet, își regăsește mama și sora și se încadrează în muncă la cooperativa „Deservirea”, apoi la „Mara”, cu un salariu minim. Atmosfera de parțială relaxare politică din țară îl face să spere în posibilitatea reluării studiilor universitare, dar aici se va lovi de un baraj organizat din partea sistemului comunist, care bloca în mod constant promovarea persoanelor indezirabile.

„Într-una din zile, nu ştiu nici eu cum mi-a venit ideea – sau poate mi-a fost sugerată de cineva ? – să mă adresez Facultăţii de Drept din Cluj, prin care să solicit reînmatricularea. Astfel că am făcut prima cerere. La arestarea mea, în 1948, eram student în anul III la Drept. Mă gândeam că, poate, mi se va acorda posibilitatea de a-mi termina studiile. Se vorbea atâta despre legalitatea socialistă, despre dreptul la învăţătură, încât m-am gândit… Cine ştie ?!
Ştiam că întreprinderea era supravegheată pas cu pas de un ofiţer de Securitate, ca, de altfel, peste tot în ţară. Acest ofiţer se ocupa cu strângerea de informaţii prin oamenii lui. Eram, desigur, în centrul atenţiei, dar asta nu mă neliniştea. Îmi făceam atât de conştiincios munca, încât ajunsesem să fiu apreciat. Discuţii duşmănoase nu mi se puteau reproşa. Eram convins că oricine ar fi dat informaţii despre mine nu avea lucruri grave de menţionat.
Nu fără emoţie, am făcut cererea, în care am explicat detaliat situaţia. Spre surprinderea mea, nu după mult timp primesc un răspuns pe cât de politicos, pe atât de încurajator. Mi se cerea doar să trimit un memoriu care să fie avizat favorabil de conducerea Cooperativei. Mă şi vedeam din nou student!
Sora mea, fiind secretară, face un plan de acţiune. Aveam aprecieri pozitive din partea tuturor factorilor decizionali, trebuia, totuşi, evitat… preşedintele Terner. Acesta, ca fost ofiţer de Securitate, s-ar fi putut opune. Astfel că, după ce redactez memoriul, îl dau la semnat. Îl avizează favorabil şeful contabil Gheorghe Negrea, juristul întreprinderii şi, culmea!, chiar şi secretarul de partid, un om simplu şi cinstit. Spunea că aşa este corect, să mi se dea posibilitatea să-mi termin studiile. Sora mea plănuise să ducă memoriul la semnat la vicepreşedinte, în ziua când preşedintele era plecat. Aşa am făcut.
Întâmplarea – sau poate nu era întâmplare – a făcut ca vicepre-şedintele să întârzie prin oraş, iar preşedintele să vină mai repede de la Baia Mare decât de obicei. Îi plăcea în mod deosebit să-şi pună rezoluţia pe acte, cu scrisul lui aproape analfabet. Am aflat mai târziu că în dosarul său personal la rubrica studii scria: „doi ani ziar de perete”. Ce-o fi însemnat asta cine poate şti! Dar a fost suficient, ca să ajungă ofiţer de Securitate şi apoi… preşedinte!
Când a dat cu ochii de memoriul meu, s-a făcut foc de nervos şi a convocat, imediat, toată conducerea la el în birou. Ce le-a spus am aflat mai târziu…   „Cum aţi putut semna favorabil un asemenea memoriu?! Să ajungă Vişovan Aurel procuror sau judecător în republica poporului împotriva căreia a luptat ?!… Niciodată !…”
Mi-am revenit cu greu, dar mi-am zis: Am trecut eu prin situaţii mult mai grele! …

Anul următor am încercat din nou… De data aceasta, mă adresez Ministerului Învăţământului, unde auzisem că funcţionează o comisie pentru cazuri mai deosebite. Îmi iau inima în dinţi şi scriu un memoriu cât mai exact al situaţiei mele. Ştiam că datele vor fi verificate ! După vreo două-trei săptămâni, răspunsul: „Cererea dv. NU se aprobă!”. Nici nu m-am mai mirat. Mă aşteptam…, dar am simţit încă o dată gustul amar al nedreptăţii. Anul următor, din nou cerere și același rezultat. Am sunat la Cluj și la întrebarea mea: „De ce nu mi se aprobă ?” mi s-a răspuns : „Știți dumneavoastră de ce…”

În al patrulea an, am mai făcut o cerere de reînmatriculare. Eram sigur de refuz, dar îi „bombardam” cu cereri şi ca să mă răzbun pe refuzul repetat. Mă gândeam la parabola din Evanghelie cu judecătorul nedrept la care femeia s-a adresat de atâtea ori, până a obţinut dreptatea. Era deja a patra cerere şi totodată al patrulea refuz. „Nu-i nimic, vă scriu eu şi la anul!” Şi – ca să anticipez puţin – până în 1973 am trimis 8 cereri. Aproape că mă jucam repetând cererea de atâtea ori, dar continuam această luptă atât de ingrată.

După sărbătorile de Paşti din 1973, îmi zic: Hai să mai fac o cerere de reînmatriculare la facultate! Era a opta, în opt ani consecutivi. N-o să mi-o aprobe, dar nici eu nu renunţ, nu-i las în pace! Cât despre informaţiile venite de la Sighet despre mine (din partea cui ?) și despre care mi-a vorbit inspectoarea generală la Minister, cerusem să fie verificate. Erau infame… dar așa se explică probabil refuzurile repetate la cererile mele din trecut.

După vreo trei săptămâni, mă caută la birou soţia mea. N-am văzut-o demult surâzând.

– Ce crezi că este în acest plic?
– O fi rezultatul de la Minister – mă aşteptam!
Citeşte: „Prin prezenta vi se aduce la cunoştinţă că vi s-a aprobat cererea de reînmatriculare la Facultatea de Ştiinţe Economice din Cluj, cu susţinerea tuturor examenelor din anii I, II, III în anul şcolar 1973-1974. Vă prezentaţi la secretariatul Facultăţii pentru explicaţii suplimentare.”
– Uraaa!!!, a fost prima mea reacţie. Soţia mă privea cu oarecare rezervă.
– Ai citit bine adresa?
– Bineînţeles. Sunt reînmatriculat în anul III, an în care fusesem arestat…
– Dar unde eşti reînmatriculat ?! Citesc cu atenţie.
– Cum unde? La Cluj… Abia atunci observ: „Facultatea de Ştiinţe Economice”.
– O, asta este o greşeală! O scăpare de redactare. Eu am fost la Drept. Sunt sigur că au greşit. Le cer imediat să verifice!

Merg triumfător la preşedintele Negrea, care mă felicită din toată inima. Îl rog să-mi dea voie să dau un telefon la Minister, pentru a face corectura… Mă prezint la telefon, mulţumesc pentru aprobare şi-i atenţionez de greşeala strecurată în adresă.
– Nu, nu este nici o greşeală, tov. Vişovan… Aţi fost reînmatriculat la Ştiinţe Economice, cu susţinerea celor 3 ani într-un singur an.
– Dar, doamnă, eu am fost student la Drept!
– Ştim, dar aşa am hotărât noi ! Şi pune jos telefonul.

Hmmm… Nu am dorit niciodată să fac științe economice, cu atât mai puțin într-o economie comunistă. Mă voi duce la Cluj şi voi lămuri acolo situaţia. Preşedintele a fost de acord imediat. A treia zi, eram deja la secretariatul Facultăţii. Soţia mea a ţinut să mă însoţească. Acolo, o doamnă mai în vârstă, distinsă, cu trăsături frumoase.
– Sunt Aurel Vişovan şi am fost îndrumat de la Minister să mă prezint la dvs. în legătură cu reînmatricularea.
– Da, am primit şi noi o adresă prin care am fost anunţaţi că aţi fost reînmatriculat la noi prin transfer de la Facultatea de Drept, direct în anul III. Aveţi obligaţia să promovaţi toate examenele din anii I, II, III în acest an şcolar, 1973/1974. Cred că vă daţi seama ce vă aşteaptă… Am mai avut unul sau două cazuri când s-au făcut doi ani într-un an. Dar 3 ani?! Credeţi că e posibil? Mai ales că ştim că aţi trecut prin multe necazuri… Și cum veţi face să susţineţi atâtea examene? În sesiuni, nu văd cum! Vă sugerez să faceţi o cerere la Senatul universitar să vă aprobe sesiune deschisă.

Când Senatul a răspuns favorabil, am scos primul oftat de uşurare. O rudă din Cluj îmi spune să cer părerea unui profesor universitar originar din Maramureş, Ioan Florea. În urma unui telefon, ne întâlnim în aceeaşi zi. Spre marea mea surpriză, sunt întâmpinat cu o voce caldă.
– Domnule profesor, îmi spune, v-am fost elev la Sighet. Sunt Ioan Florea din Șieu. Vă amintiţi de mine? Sunt bucuros să vă văd. Am auzit de dvs. de-a lungul anilor… Caut să-l plasez în căsuţa memoriei, dar n-am reuşit să identific băiatul de 14-15 ani cu autoritatea universitară de acum. Mă bucuram mult de această coincidenţă.
– Am auzit că sunteţi student la noi.
– Da, dar în nişte condiţii cu totul excepţionale. Pe scurt, îi expun situaţia.
– Este într-adevăr greu, dar vă ştiu de pe vremea când eraţi un tânăr curajos. Aşa că… Ştiţi cu ce aş putea să vă ajut eu?… întrucât aveţi aprobată sesiune deschisă, va trebui să stabiliţi cu fiecare profesor data prezentării la examen. Când veţi avea vreo dificultate de programare, să mă căutaţi. Poate voi reuşi eu.
Ne-am despărţit cu o strângere bărbătească de mână. Mai sunt pe lume oameni buni şi curajoşi, mi-am zis… Iată-mă student la 47 de ani!

Cu aceste gânduri, mă trezesc în faţa bisericii Universităţii – biserica piariştilor. Cu 15 ani înainte, pe treptele acestei biserici părintele Vasile Chindriş, preot greco-catolic de mare valoare, a oficiat împreună cu alţi preoţi o liturghie în aer liber, demonstrând autorităţilor comuniste că Biserica Greco-Catolică există, că n-a pierit odată cu desfiinţarea ei prin decretul din 1948. Mulţimea îngenuncheată, peste 5.000 de oameni, cu lacrimi în ochi, participa cu tot sufletul. A fost scump plătit acest act de curaj. Alţi ani de închisoare s-au adăugat celor dintâi, dar momentul liturgic a avut un răsunet până departe în inima celor prigoniţi pentru credinţă.  După ce a ieşit din închisoare şi după ce i s-a ridicat domiciliul obligatoriu, a venit prin Maramureş. Fiind unchiul soţiei mele, în drum spre Ieud ne-a vizitat şi pe noi. Era în vara anului 1970. De atunci nu l-am mai întâlnit – nu mult după aceea a trecut într-o altă lume, mai bună.

Intru în biserică pe uşa laterală. Un hol mic cu o cruce de lemn, de pe care Isus, bătut în cuie, cu cununa de spini pe frunte, însângerat, privea trist. Îngenunchez. Îmi ridic privirea spre crucifix:
– Doamne, iată-mă în faţa unei noi încercări, de care nu ştiu: să mă bucur sau să-mi fie teamă? Fi-voi eu în stare să răspund acestei provocări ? Trei ani de facultate într-un singur an? Și în paralel serviciul la Sighet si familia… Numai la Tine poate fi ajutorul!  Dacă aceasta nu este împotriva voinţei Tale, Te rog, ajută-mă! Dar fie voia Ta!”

Aurel Vișovan
(din volumul „Dincoace de gratii”)