Sighet – Casa Papp

Casa primarului oraşului, dr. Papp Tibor, a fost construită între anii 1896-1897. Proprietarul a avut mai multe funcţii importante printre care cea de profesor şi director al Academiei Reformate de Drept şi era mare maestru al lojii francmasonice “Tisza”.

Una din atracţiile casei o reprezenta frumoasa şi valoroasa bibliotecă. Mobilierul, bogat sculptat cu frunze, avea printre ornamente şi două statui mari: un soldat roman şi o femeie din Roma Antică, având un paner cu fructe în mână.

Este interesant de remarcat că această casă nu a fost construită la mijlocul terenului. Motivul este unul simplu: doar două străzi sighetene ofereau posibilitatea construirii de case tip vilă, celelalte fiind ocupate de construcţii în şir.

Terenul ales de dr. Papp Tibor, aflat la colţul străzii Jókai Mór, obliga constructorul să ridice casa cu faţada laterală lângă trotuar, primarul respectând regulile stricte din acea vreme. În jurul casei au fost plantaţi copaci aparţinând unor specii valoroase, iar lângă casă se afla un mic părculeţ, cu un podeţ, pe sub care se scurgea apa de ploaie spre stradă.

(Imaginea grafică și text Pal Robert Zolopcsuk, din volumul „Sighetul Marmației”, Editura Valea Verde, 2012)

n.r.: Actualmente clădirea găzduiește Centrul Bugetar.




Singurătatea omului din „cotruţ” (autor, Ileana Pisuc)

pisuc_ileana1Ajunge zilei cu tristețea ei. De ce ar trebui să adaog și tristețea altora? Dani are pe un perete un tablou cu trei preoți tibetani. Unul își astupă urechile, altul ochii, iar altul gura. Ce să deduci din asta? Să nu auzi, să nu vezi, să nu vorbești? Dar asta înseamnă să fii mort pe pămînt. Nouă ni se spune: „Cine are ochi să vadă și urechi să audă” (aș completa eu „și gură să vorbească”). Ei, nici chiar orice numai să se afle în treabă, dar eu zic că „ce-i drept nu-i păcat”.

Eu am multe nedumeriri ce mă macină și nu-mi dau pace. În mine e o zbatere continuă. Aș vrea să nu mă afecteze ceea ce poate pe alții îi lasă indiferenți, dar ceva mai presus de voința mea mă îndeamnă să reacționez. De pildă, de cum am venit aici, încă de prima dată în America, m-a frapat un amănunt, banal pentru unii și anume: cei ce stau la parter, chiar că au casa pusă direct pe pămînt, fără vreo fundație anume. Orice defecțiune ivită la subsol însemnînd a-ți ridica mocheta, a-ți sparge sub ea și în urmă să îţi lase pămîntul scormonit, toate vîlvoi, bineînțeles, cu scuzele de rigoare. Ei și-au făcut jobul, au remediat defecțiunea, tu urmînd să-ți nivelezi podeaua și restul colateralelor. Ca să nu fie mai prejos decît ceilalți locatari de la etaj, li s-a făcut în fața geamului de la living un „fel” de „balconaș” pe pămînt, îngrădit cu scîndură lîngă scîndură, cu o uștioară închisă cu o batcă (ca la coteț), înalt cît să nu vezi soarele, căruia eu i-am zis „cotruț”. Exact ca la ocolul porcului înainte de a intra în coteț. Ca să vezi ce influențe au pătruns pînă aici de pe la noi. Numai că noi le aplicăm la animale, omul mai are și alte nevoi.

Poate tocmai de aceea cîte unii mai sar embargoul și se manifestă care cum pot pe cotruță. De Paști își agață pe el ouă, iepurași, fluturi, flori, fel și fel de giucărei una mai chicioasă ca alta. De Crăciun își agață în disperare luminițe, crăciunițe, moșuți, brăduți, săniuțe, ca la circ. Dacă în subconștientul meu mai tînjesc după fereastra lui Ghipis, aici ai „Ghipiși” fără număr. Parcă-s case de alienați mintal și pe undeva mă trimite iar în copilărie atunci cînd se tăia porcu și deveneam stăpîni pe coteț. Doamne, cît îl măturam, cît îl ticăzuiam și-l înstruțam! Asta pînă ne prindea mama….

Cred că aici îi lasă anume măcar o dată pe an să-și mai coloreze viața grie și maro (exact ca mama cu struțu din tavan). Din exterior, de unde-i „studiez” eu, cotruțurile par pustii. Din cînd în cînd însă, auzi cîte on zgomot de batcă trasă și apar ca niște zombi, întîi cățeii ce-și zornăiesc lănțucurile și apoi în urma lor stăpînii. Rar care au mai puțin de 2 – 3. Își fac plimbarea zilnică și udă gazonul din jurul blocului. Pe seceta ce-i aici mai ajută și ei cu ce pot. Să vezi doamnele cum merg la automatele amplasate din loc în loc  și-și iau punguțe pentru a colecta deșeurile odraslelor patrupede, cu cîtă evlavie le culeg (mai ceva ca pe trufe) și le depun la container. Asta în fiecare dimineață, înainte de micul dejun (probabil să le facă poftă de mîncare).

Vorbeam întruna din zile cu o româncă la piscină, care s-a căsătorit cu un american, de lipsa de libertate. A ieșit și ea să se plimbe, soțul fiind la servici, pe o alee între case, să se familiarizeze cu locul. Nu crezi că au venit 6 mașini de poliție, au înconjurat-o și după ce au interogat-o, au sfătuit-o să intre în casă deoarece e în pericol și nu-i pot asigura securitatea.

Săracu „Big Brader” care urechează și controlează tot globul, nu a inventat sateliți în stare să-și protejeze un simplu cetățean, care are și el o nevinovată plăcere, aceea de a se plimba, să ia o gură de aer. Obligatoriu trebuie să intri în cutiuța de carton, deoarece încă n-au inventat sateliți personali pentru acei „nebuni” ce vor să inspire și ei un aer „necondiționat” pe o alee într-o seară.

Cine te crezi să te abați de la regulă? Aici ori trăiești „condiționat” ori afară cu tine! Aici concediul de maternitate e de o lună, timp în care poți să-ți rezolvi o baby siter, să te întremezi și fuga la Job cu tine.

Am asistat la evacuarea unei bătrîne, ce a rămas în urmă cu întreținerea la stat. A venit poliția, mai rău ca la un criminal i-a pus sub nas ordinul de evacuare, i-a amplasat polițist care să supravegheze și au obligat-o să-și strîngă lucrurile în saci, pe care le-a depozitat pe alee. S-au strîns gură cască ca pe la noi. N-a întins unul o mînă de ajutor, mai ales că se cunoșteau de tineri deoarece cartierul e mai vechi. S-a spetit săraca bătrînă  cărîndu-și sacii și bocceluțele cu ce a agonisit o viață întreagă… Singurul regret al celorlalți locatari fiind că s-a distrus gazonul pe locul unde au stat bagajele bătrînei pînă a doua zi. Nu i-a interesat pe nici unul unde va dormi, ce va mănca…. Grija lor era doar să se refacă iarba la loc! Observ că pe măsură ce societatea devine mai avansată, la fel de avansată este și distanța dintre OM și OM. Oricum aici n-am văzut cărări între case deci sfîrșitul Pămîntului e aproape. Primul pas s-a făcut: însingurarea omului, ridicîndu-i un „cotruț” în fața geamului între el și ceilalți.

Aici nici nu cred că au spitale de nebuni, în fiecare „cotruț” zace cîte un posibil pacient în stare latentă. Pînă e pașnic și nu se manifestă cu bubuituri e lăsat în pace. Doar e dreptul lui și aici nu te joci cu „DREPTURILE OMULUI”!

Dallas, 17 octombrie, 2013

Autor, Ileana Pisuc




Pictorul de dincolo de stele (autor, Florentin Năsui)

Pictorul restaurator Vasile Bârlea a fost manager general al SC AXARECON Sighet. Înainte, a fost 20 de ani specialist restaurator- conservator la Muzeul Maramureşului din Sighet. Între 1974-1978 a făcut la Bucureşti specializare în restaurări monumente istorice. Era atestat de Ministerul Culturii.

Ca pictor a avut câteva expoziţii personale şi a participat la numeroase expoziţii colective, între anii 1975-1995. Despre lucrările sale au vorbit sau scris criticii Valentin Ciucă şi Laurenţiu Ulici, publiciştii bucureşteni Ion Iuga şi Stelian Vasilescu. Lucrările lui se află în mai multe colecţii particulare din ţară şi străinătate. După 1990 s-a apucat de restaurări monumente istorice. Obiectul de activitate al firmei sale este restaurarea şi conservarea patrimoniului istoric, în special bisericile de lemn din secolele XVI-XVIII, de pe tot cuprinsul ţării. A restaurat zeci de a asemenea obiective, în Maramureș, Sălaj, Bihor, Hunedoara, Alba, Gorj plus zeci de case din muzee în aer liber: Gorj, Râmnicu Vâlcea, Ţebea, Agapia sau Sighet, unde a finalizat cel mai mare complex de instalaţii tradiţionale tehnice hidraulice (mori, pive, vâltori, reconstituiri ale instalaţiilor tehnice de la finele secolului XIX, începutul secolului XX).

Altruist și generos, Vasile Bârlea a sprijinit financiar diverse manifestări cultural artistice din Sighet, Baia Mare, Nănești, Petrova, Desești etc. În anul 2003 a inițiat și susținut la Palatul Cultural Concursul anual de creație ”Gheorghe Chivu” ,pentru încurajarea tinerelor talente. Pe mulți dintre tinerii premiați de el i-a văzut deja realizați. Pe următorii îi va vedea de acum din ceruri!

Dumnezeu să te odihnească în Pace, prietene!

Florentin Năsui




Vasile… (autor, Echim Vancea)

Vasile BARLEAVASILE…

Destinul, pentru mine, este o sumă de lumi și temporalități diferite…

De această dată, în aceste clipe acesta, destinul, și-a urmat neprietenos cursul.
Într-una din lumile sale, prietenului de-o viață Vasile BÂRLEA nu i-a mai lăsat loc pentru proiecte, speranțe, idealuri… I-a lăsat doar ceea  ce Vasile a realizat pentru noi până astăzi: prietenia, bunătatea, generozitatea alături de lucrările sale de pictură şi grafică, de monumentele de cultură spirituală şi materială restaurate de-a lungul anilor în judeţ şi în ţară…

Atât de multe lucruri din viaţa noastră (copilărie, adolescenţă-tinereţe şi de curând ce-a de a treia vârstă) ni s-au părut lipsite de semnificaţie atunci când s-au întâmplat, dar au căpătat o importanţă deosebită odată ce au căpătat o importanţă deosebită odată ce am înaintat în viaţă, în vârstă. Acolo unde a trebuit să râdem am râs, acolo unde a trebuit să ne bucurăm ne-am bucurat, acolo unde a trebui să mulţumim am mulţumit, acolo unde a trebuit să plângem am plâns…

Dar astăzi Vasile m-a lăsat să plâng singur!
Dintr-o dată totul s-a năruit!
Vasile m-a lăsat să plâng singur!

Am sentimentul lăuntric şi totodată atât de dureros că acolo i-a întâlnit pe părinţii săi, uncheşul Vasile şi mătuşa Anuţa, care i-au fost atât de dragi, a întâlnit atâţia prieteni dragi plecaţi mai devreme să-i şi să ne netezească drumul spre Înălţare.

Acum şi de aici, prietene drag, nu pot a-ţi spune decât: Dumnezeu să te odihnească în pace!
Alături de soţia ta Cornelia, alături de fratele tău Gheorghe şi familia să pot a spune doar: Dumnezeu să ne ajute să trecem peste această mult prea devreme sosită despărţire!
Glasul tău, amintirea ta, Vasile nu sunt stinse. Şi nu se vor stinge!

Dumnezeu să te odihnească în pace!

Echim VANCEA

sursă foto: Graiul Maramureșului




Mircea Cărtărescu, laureat al Premiului Naţional de Poezie „Mihai Eminescu”, pentru Opera Omnia

Mircea Cărtărescu a fost desemnat duminică, 15 ianuarie 2017, câştigător al celei de-a XXVI-a ediţii a Premiului Naţional de Poezie „Mihai Eminescu” pentru Opera Omnia, premiu acordat în fiecare an la Botoşani.

A fost nominalizat şi anii trecuţi, în 2014 şi 2015, iar în 2016 a refuzat nominalizarea. Pentru ediţia din acest an au mai fost nominalizaţi poeţii Ovidiu Genaru, Ioan Moldovan, Aurel Pantea, Marta Petreu, Cassian Maria Spiridon, Liviu Ioan Stoiciu şi Lucian Vasiliu. Câştigătorul va intra în posesia sumei de 30.000 de lei, dar şi a titlului de cetăţean de onoare al Botoşaniului. Preşedintele juriului a fost Nicolae Manolescu, preşedintele Uniunii Scriitorilor din România iar gala de decernare a marelui premiu s-a desfăşurat pe scena Cinematografului Unirea din Botoşani.

Acceptarea premiului a stârnit reacţii diverse în lumea virtuală deoarece de acest premiu se leagă scandalul din 2015 când a fost desemnat câştigător craioveanul Gabriel Chifu, vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor din România în detrimentul lui Mircea Cărtărescu, nominalizat şi el. Peste 30 de scriitori au contestat acordarea premiului lui Gabriel Chifu şi au cerut demisia lui Nicolae Manolescu, preşedinte al juriului şi al Uniunii Scriitorilor din România. Anul acesta s-a vorbit chiar de „o abdicare morală” din partea autorului „Solenoidului” dar nu au fost contestate meritele lui ca scriitor cât conjunctura în care a acceptat acest premiu. Mircea Cărtărescu a declarat că „un premiu este sfinţit, ca să spunem aşa, de lista celor care l-au luat de-a lungul anilor”.

Autor, Crina Voinaghi

sursă foto: www.libertatea.ro




Iarna se numără fulgii de zăpadă (autor, Crina Voinaghi)

crina-voinaghi2Când am ajuns la poalele munţilor Tatra bătea un vânt teribil iar eu mă simţeam ca Dorothy, singura diferenţă era că pe mine m-ar fi luat pe sus cu maşina, nu cu casa. Şi că nu-l aveam pe Toto, doar pe Marina care conducea nervoasă bombănind întruna.

  • Ţi-am spus să mergem undeva mai aproape dar tu nu şi nu! O să ingheţăm de frig sau o să învăţăm să zburăm, abia controlez maşina…
  • Hai că nu mai avem mult, nu fi nesuferită, gps-ul zice că suntem aproape, uite, se vede hotelul, am încercat eu s-o îmbunez.
  • Pe dracu ! O să ne pierdem pe aici şi în plus nici nu-mi place atât de mult să schiez !

Am lăsat-o să mai bombăne aşa câteva minute până când am ajuns la hotel. M-am gândit că nu are ce să strice, oricum ziua era compromisă pentru că, din cauza vântului, nu erau pornite teleschiurile. Şi înainte de asta ne-am certat aproape tot drumul pentru că ea cedase rugăminţilor mele de a alege o staţiune montană pe când eu nici nu am vrut să aud de zile petrecute prin  bazine cu apă termală, într-o staţiune de moşi. Aveam mare nevoie de zilele astea, eu lucram de dimineaţa până seara târziu la o firmă pe care o socotisem de tranziţie dar tot acolo eram, de 5 ani de când terminasem facultatea, nu aveam viaţă personală şi orice încercare de a-mi face una era din start un eşec. Iar Marina voia să scape măcar puţin de un proces de divorţ lung şi costisitor. A înjurat din nou când am ajuns în parcarea hotelului, aproape plină, fără locuri vizibile în care ai fi putut parca maşina. În cele din urmă a găsit unul, destul de mic şi înghesuit.

  • Eşti mulţumită acum ? mi-a urlat ea luptându-se cu  vântul, trăgându-şi cu greu din portbagaj cele două valize şi încercând să îşi prindă părul care îi intra în gură.
  • Hai, termină cu fandoselile, i-am urlat la rândul meu, peste vânt, ţinându-mi cu o mână eşarfa pe care riscam să o pierd şi cu alta luându-mi singurul rucsac pe care îl adusesem cu mine.

Odată intrate în hotel s-a trântit pe o canapea din hol şi a verificat reţeaua wi-fi, lăsându-mă pe mine să rezolv formalităţile de cazare. I-am completat până şi datele personale. Etajul 5, vedere la munte, două camere single, să nu ne omorâm.

S-a opintit până la lift cu cele două valize, relativ mai calmă.

  • Bărbaţii sunt nişte porci ! a zis tropăind intenţionat pe lângă recepţie cu aerul care o făcea să treacă drept o înfumurată şi poate aşa şi era. Men are pigs, a silabisit şi a făcut înconjorul holului cu privirea ca să se convingă că are auditoriu..
  • Sper că nu vei transforma săptămâna asta într-un calvar, am bodogănit eu intrând prima în lift, cu un început de enervare pe care nu voiam să-l las să se dezvolte.
  • Oricum toate zilele îmi sunt distruse, acum vântul ăsta şi tu care spui idioţenii… abia aşteptam să schiez, am o energie negativă, nici nu-ţi închipui !
  • Aşa crezi tu ! Nu trebuie să-mi închipui nimic, îmi serveşti tu totul de-a gata, m-am enervat complet. Şi parcă voiai să stai într-o piscină, nu să schiezi !
  • Da, sigur, aşa sunt zilele mele, nu ţi-e milă măcar un pic de mine, nimic nu ţi-a convenit tot drumul ! a făcut ea ce ştia mai bine, adică pe victima.

Am privit-o încercând să-mi amintesc cât ne distram în liceu de fazele astea. Părea îmbătrânită, obosită, enervată de viaţă, în general. Îl iubise mult pe soţul ei şi nu-şi mai găsea echilibrul. Ceva se stricase ireversibil oricât încerca să-şi tundă părul în trepte şi să-l vopsească arămiu, să poarte botine roşii cu toc şi ruj asortat.

  • Marina, uite, asta e cheia ta, 518, e lângă a mea, eu zic să despachetăm, să ne calmăm, după care stabilim un plan pentru jumătatea asta de zi care e totuşi a noastră.
  • Ai dreptate, s-a înmuiat ea brusc, îmi vine să plâng, hai să facem planuri în 20 de minute jos la bar. Să vedem ce beau slovacii când beau.

Am intrat fiecare în camera ei şi am închis uşa cu cheia, cu perspectiva a 20 de minute de linişte şi gândindu-mă că poate ar fi fost mai bine să vin singură. Eram atât de diferite, întotdeauna am fost, dar poate tocmai de aceea ne-am simţit bine împreună încă din liceu. Ea expansivă, extrovertită, egocentrică, eu idealistă, visătoare, vorbind mai mult cu mine decât cu ceilalţi, formam un duet bizar, când prea calm, când prea gălăgios. Am renunţat să mă tot întreb de ce o păstrez ca prietenă. Poate pentru că e singura. Poate pentru că fără ea aş vorbi aproape tot timpul cu mine însămi.

Săptămâna a trecut relativ repede şi plăcut în ciuda acelei prime zile care nu a fost nici spre seară mai bună ţinând cont de faptul că, după ce am gustat mai toate specialităţile slovace de la bar, am dat afară în scurt timp, amândouă, cina servită la restaurantul hotelului. În rest, a fost cam acelaşi program: mic dejun, schi până pe la 2, prânz, somn de voie, saună, jacuzzi, masaj, cină şi în cele din urmă barul hotelului, având însă grijă după acea primă seară dezastruoasă să nu mai gustăm decât dintr-un fel, despicând în acelaşi timp firul în patru şi plângându-ne lipsa de noroc una pe umărul celeilalte, ea mai mult decât mine, normal. Nu am dus lipsă de atenţie, se găsea câte un tip grizonat, în fiecare seară altul deşi părea acelaşi, care-şi lăsase nevasta şi copiii acasă cu vieţile lor plictisitoare iar el era decis să profite de fiecare moment. Ei bine, nu cu noi. Noi îi refuzam pe toţi, sau pe acelaşi tip încăpăţânat căruia îi dispărea brusc zâmbetul când mai număra un eşec şi ne întorceam la paharul şi gândul nostru suspendat în timp, ţinut prizonier pentru că dacă am fi renunţat la el nu am fi avut cu ce să-l înlocuim.

Ultima zi a ieşit însă din tipare. M-am trezit cu un sentiment ciudat pe la 4 şi oricât am încercat, nu am mai reuşit să adorm. Am urmărit o vreme utilajele care nivelau pârtia, cum vântul răvăşea nebuneşte zăpada şi m-am simţit tare singură, dusă de vânt ca zăpada aceea şi trântită de toate colţurile vieţii. Când am coborât la micul dejun eram tulburată rău de tot şi îmi cânta în cap Fragile dreams de la Anathema. De fapt îmi cânta e puţin spus. O întreagă filarmonică interpreta piesa, regăseam fiecare instrument iar după ce se termina o lua iar de la capăt de parcă era un gif de pe facebook. Mi-am turnat o cafea fierbinte şi am aşteptat-o pe Marina. Întârzia, ca niciodată. A apărut după vreo jumătate de oră.

  • Dragă, nu mă simt bine deloc, mi-a venit ciclul, mi-a spus ea încercând să se ţină cât mai drept. Voi bea doar un suc de portocale şi mă întorc în pat, azi nici vorbă să ajung pe pârtie.

Şi aşa am mers singură, pentru că mie nu-mi venise ciclul iar în cameră nu mai voiam să stau, mă cam plictisisem în ultimele 4 ore cât am măsurat-o în lung şi-n lat încercând să-mi opresc alămurile din cap.

Am făcut o ultimă verificare: schiurile pe umăr, casca  la locul ei,  ochelarii pe ochi,  niciun nor pe cer, nu va ninge, e soare doar. Par chiar doi sori, trei, patru, clar, m-am îmbrăcat prea gros. Multe pârtii şi oameni echipaţi cam ca mine, cu schiuri cam ca ale mele, lumina e aceeaşi pentru toti, culorile gecilor de schi furnică într-un ameţitor du-te vino, îşi iau cartele valabile o zi întreagă sau doar pentru trei ore, visează pentru o secundă că ar putea fi nemuritori iar eu visez cu ei.

Când am ajuns la coada care era un fel de grămadă din care te desprindeai cu încetineală de melc pentru a urca într-un telescaun, au apărut şi primii nori. De nicăieri. După încă 15 minute s-a pornit un vânt atât de puternic încât atunci când m-am aşezat alături de încă 5 temerari, a început să ningă în rafale, iar atmosfera a devenit lăptoasă. În vârf s-au oprit şi telescaunul şi telecabinele, era ceva de sfârşit de lume. Nu vedeam decât la jumătate de metru în faţa mea şi puţinii schiori s-au grăbit să coboare. Am rămas singură, privind cu un fel de relaxare fascinată, nebunească şi sadică dispariţia rapidă a gecilor colorate. În cele din urmă, când se auzea doar vântul şi abia mai vedeam la cinci paşi, temându-mă într-un final şi eu,  m-am hotărât să mă las să alunec. Coboram cu vântul lângă mine şi fulgii peste tot, îi auzeam bâzâind de parcă ar fi fost albine, lunecam uşor şi zăpada scârţâia cu un sunet care avea ecou. Nu se mai auzeau, ca de obicei, alte S-uri prin zăpadă. Am coborât aşa o vreme, mi s-a părut că au trecut vreo 45 de minute – lucru aproape imposibil –  pe o bucăţică de alb ce se repeta la infinit, aceeaşi, înconjurată de un aer lăptos şi tăcut, străbătut doar de un bâzâit ca de albine şi de un fâşâit defazat. Ciudat. Mă dureau picioarele, aşa că m-am oprit şi am rămas nemişcată un moment, ascultând doar vântul care părea şi el că se potoleşte, lăsându-mi doar albul cu fulgii de nea. Care se îmblânzeau dacă mă opream, nu mai erau albine ci doar simple petice micuţe de zăpadă. Îmi venea să mă aşez un moment, dar ştiam că nu e o idee prea bună în acele condiţii aşa că am continuat să cobor, prudentă şi sperând că în raza mea de vizibilitate voi regăsi cât mai curând barul cu acoperiş albastru de la baza pârtiei. La un moment dat în dreapta mea, brusc, a apărut refugiul de pe la jumătatea pârtiei şi barul lui cu uşi glisante din sticlă cu margini roşii. Nu era posibil, trebuia să trec demult pe lângă el. Mă gândeam că poate nu l-am observat din cauza ceţii dar… era prea ciudat. M-am oprit, mi-am dat jos schiurile şi le-am plasat în locul special de lângă intrare.

În restaurant erau câţiva oameni. M-am dus direct la bar şi am comandat o cafea.

  • Ciudată vreme, nu? Am avut impresia că am făcut o oră din vârf, i-am spus cu detaşare barmanului, de parcă nu ar fi fost mare lucru.
  • E doar la 5 minute de aici pe schiuri, m-a fixat barmanul răspunzându-mi pe un ton tărăgănat şi plictisit. Nu aveai cum să faci o oră nici dacă veneai prin nămeţi.
  • Ştiu asta, dar totuşi, e ciudat…
  • Ce anume? m-a întrebat un tip care apăruse ca din senin lângă mine. Era de o vârstă incertă, ascunsă mai ales de căciula colorată care îi acoperea capul şi pe care o purta dezlegată sub bărbie ca un adolescent deşi era cu siguranţă trecut de adolescenţă.
  • Tocmai spuneam că e o vreme teribilă şi a durat mult prea mult coborârea, mă dor îngrozitor picioarele.
  • Acum am ajuns şi eu, de câteva minute, a durat ca de obicei, cel mult 5 minute. Cum adică mult ?
  • Poi cu vremea asta, i-am spus eu din ce în ce mai nedumerită iar el m-a privit din ce în ce mai bănuitor.
  • Bate puţin vântul, dar n-ar fi prima dată, a spus el privindu-mă suspicios.
  • Şi ninge, s-au oprit telescaunele, e furtună, abia am văzut la doi paşi coborând, nu m-am putut eu stăpâni deşi îmi propusesem să bat în retragere.
  • Nu cred că s-au oprit…. Tu ştii ceva de asta ? s-a adresat el barmanului
  • N-am auzit pe nimeni să se plângă azi. Vântul bate puţintel mai tare dar nu suficient să se oprească, a zis barmanul căscând şi aranjându-şi sticlele.

Mi-am băut cafeaua fără să mai spun ceva. Erau ciudaţi, au tăcut dintr-odată amândoi şi  m-am simţit cam aiurea, ca şi cum aş fi fost vreo nebună. Tipul cu căciulă a mai încercat să mă întrebe ceva după un pic de vreme, dar nu i-am răspuns. Mi-am luat schiurile, ninsoarea se potolise, la fel şi vântul.      M-am uitat înspre telescaune: funcţionau. Erau mulţi schiori, multă agitaţie, gecile colorate au început iar să se agite şi să deseneze S-uri pe pârtie. Am rămas nemişcată un moment, aveam senzaţia că nu mai pot gândi, încercam să-mi aduc aminte cât am stat în bar la cafea. Sigur nu atât de mult încât să se schimbe  radical atmosfera. Parcă s-ar fi pus totul pe rapid.

Am coborât mai iute decât de obicei, în 4-5 minute am zărit deja acoperişul albastru al restaurantului de la baza pârtiei. Mi-am dat jos schiurile, picioarele îmi tremurau de efort şi uimire, m-am întors la hotel şi primul lucru a fost să bat la uşa Marinei.

  • Unde ai fost până la ora asta ? Tu ştii cât e ceasul ? s-a repezit asupra mea.
  • Cât e ceasul ?
  • Cum cât ?! E 4. Tu ai plecat la 9. De ce ai făcut atâtea coborâri ?  Vei fi varză mâine.
  • Da, am zis pierdută, varză, nu ştiu ce m-a apucat, dar mă bucur că suntem prietene şi că ai venit cu mine. Singurătatea vine cu tăcere. Şi cu fulgi care bâzâie ca albinele.
  • Despre ce vorbeşti? Ai tras ceva pe nas pe pârtie, m-a bătut ea pe spate râzând. Mă simt mai bine, hai să comandăm ceva bun la restaurant.
  • Mi-e o foame, nici nu-ţi dai seama. Auzi, îmi place lumea asta. Aşa cum e. Îmi place de tine. Hai să fim prietene multă vreme de acum înainte !
  • Normal că o să fim, dragă, s-a întors ea şi m-a îmbrăţişat. Aşa şi suntem, nu văd ce ar putea schimba asta.

A trecut un an de atunci şi eu nu am văzut-o nici măcar o dată, totul s-a topit în timp şi ea şi tipul cu căciulă colorată. E o coborâre care durează mult, mă dor toate, dar nu mă plâng, nu suspin, nu mă tulbur. Ştiu că sunt singură. Uneori doar când închid ochii mai aud bâzâit de albine şi atunci mă gândesc că totul se va sfârşi brusc la un moment dat, fără intro-uri, fără avertismente. Las munca deoparte şi fac ceva ce-mi place, îmi iau o pisică, invit oameni la teatru, mănânc multe prăjituri fără să mă gândesc la calorii, fac city breakuri şi plâng la filme. Sunt de cele mai multe ori singură, dar am acceptat asta, vreau doar să nu se termine totul brusc cu senzaţia idioată că nu am făcut tot ce aş fi vrut să fac.

Autor, Crina Voinaghi

sursă foto: internet

 




La Sighet, vremea colindelor s-a încheiat [VIDEO]

Vremea colindelor s-a încheiat, mai „bătrânește”, la Sighet, duminică, 15 ianuarie, cu Festivalul Internațional de Colinde, Datini și Obiceiuri de Iarnă la Ucraineni, ajuns la cea de a XXIV-a ediție. Numeroase grupuri de colindători din România și Ucraina au participat la paradă pe străzile din municipiu și-apoi au oferit un spectacol plin de culoare la Sala „George Enescu” a Școlii de  Muzică, concertul de colinde fiind susținut în fața unui public numeros.

 

Filmare: Timur Chiș




Apariţia tiparului la Sighet. Controverse.

În nr. 34 din 20 august 1876 al revistei „Vasárnapi Újság” („Ziarul de duminică”), scriitorul sighetean Szépfaludi Örlősi Ferenc publică articolul „Máramarosi képek” („Imagini maramureşene”) în care, comentând de-acum cunoscura gravură reprezentând centrul Sighetului, scrie că clădirea cu un singur etaj  aflată în stânga imaginii ar fi o tipografie.

„A kis nyomdán kivűl, mely a rajzunk sarkán levő emeletes, ugynevezett „Nemesi” vendéglő mellett látható, alig van már földszintes ház Sziget főterén” („Cu excepţia micii tipografii, aflată în colţul desenului, lângă aşa-numitul hotel „Nemesi”, abia dacă mai sunt case fără etaj în centrul Sighetului”).

Amintita clădire aparţinea parohiei romano-catolice şi, din datele pe care le deţinem, în 1806 a fost oferită de către protopopul Simonchicz Incze tipografului Gottlieb Antal pentru a găzdui o tiparniţă. Dacă a fost sau nu prima tipografie din Sighet, este greu de stabilit. S-ar putea foarte bine să fie prima pe care o putem atesta prin documentele tipografului Gottlieb Antal păstrate la Direcţia Judeţeană Bihor a Arhivelor Naţionale (Corespondenţa dintre Gottlieb şi Szighethy, 1805. 40. Fasc. VI).

Gottlieb Antal s-a născut la Sighet în anul 1760, dintr-o familie de mici nobili, tatăl fiind slujbaş al coroanei. După cum reiese din cariera sa şi mărturiile contemporanilor, Gottlieb a fost un tipograf de talent şi bine pregătit, excelent om de afaceri. După o perioadă petrecută la tipografia lui Patzkó Ferenc din Pesta, în anul 1793 cumpără tipografia lui Ambró Ferenc din Vác şi curând ajunge unul dintre cei mai reputaţi tipografi din Regatul Maghiar. Chiar din primul an de activitate (1794) încheie un contract cu administraţia Sighetului în valoare de 5.200 de forinţi, şi se pare că munca i-a fost apreciată, pentru că este rugat să deschidă o filială. Primele demersuri le face în anul 1803 şi, având în vedere că era deja un tipograf recunoscut şi, în acelaşi timp, membru ales în administraţia oraşului Vác, aprobările le primeşte după doar câteva luni, în anul 1804. La 31 august 1804, îi scrie tipografului Szigethy Mihály din Debrecen şi, după ce îl anunţă că a cumpărat tipografia seminarului din Oradea, îi propune ca împreună să achiziţioneze tipografia nefolosită la acea vreme a grofului Károlyi şi să se asocieze la tipografia din Sighet, pentru ca astfel să controleze împreună întreg teritoriul. Szigethy Mihály nu acceptă oferta, el dorind să cumpere sau să se asocieze la tipografia orădeană. Printr-o scrisoare datată 17 septembrie 1804, Gottlieb reînnoieşte propunerea făcută lui Szigethy Mihály, menţionând că administraţiile şi episcopiile greco-catolice din Maramureş, Bereg şi Ugocsa urgentează deschiderea unei tipografii la Sighet, fapt pentru care s-au adresat Consiliului Locumteneţial, argumentând alegerea în privinţa tipografului prin faptul că tatăl lui Gottlieb a fost timp de mai mulţi ani în slujba coroanei şi în zonă nu se află nicio altă tipografie. Ulterior, din lipsa resurselor financiare şi, mai ales, a personalului calificat la care se adaugă şi sănătatea precară, Anton Gottlieb amână deschiderea tipografiei la Sighet, lucrările angajate din acest oraş fiind în continuare imprimate la Vác (Országos Levéltár. Budapest. ÍL Tan. 1807. 8. Revis. Libr. No 4.). Până la urmă, la 9 octombrie 1806, trimite preotului protopop romano-catolic Simonchicz Incze din Sighet tiparniţa achiziţionată de la Gutmann János Pál din Oradea, iar după o lună îi trimite şi literele, astfel încât la sfârşitul anului 1806, prima tipografie din Sighet îşi poate începe activitatea. Tipografia lui Gottlieb („Typis Antonii Gottlieb Marmarosiensis”) a funcţionat până în anul 1817 când a vândut-o unui anume Pál József cu 1.500 de forinţi. Ulterior, tipografia ajunge în proprietatea lui Sichermann Dezső, iar în 1872 se uneşte cu „Császári Királyi Könyvnyomda” („Tipografia Imperială Regală”) – înfiinţată în anul  1865 –  şi formează împreună „Máramarosi Könyvnyomda és Kiadói Részvénytársaság” („Tipografia şi editura maramureşeană SA”), fapt relatat de Szilágyi István în „Máramaros vármegye egyetemes leírása” („Descrierea judeţului Maramureş”, Budapest, 1876). De altfel, în aceeaşi lucrare, Szilágyi István scrie că în Sighet existau doar cele două tipografii amintite mai sus.

Nu contestăm datele prezentate în articolul „Precizări despre prima biserică românească şi despre apariţia tiparului la Sighet”, singura concluzie pe care o putem trage este că ar fi timpul să se alcătuiască o echipă de cercetare pentru scrierea unei monografii a Sighetului. Datele publicate aleatoriu, oricât de corecte ar fi, nu fac altceva decât să creeze confuzii.

Autor, Ioan J. Popescu




Călătorind cu Ingrid: Sighet, Roma, Paris…(autor, Ingrid Dan)

Ingrid DanUnde aş merge dacă aş putea pleca?

„Du-te, tu, călătorule de lumină şi vezi-mi lumea largă!” Vezi-mi lumea largă cu arta creată de omul inspirat și omul pasionat, cu locașurile neatinse de om și cotloanele ce te lasă cu respirația tăiată, cu civilizațiile în eternă evoluție și cu fauna veșnic uluitoare.

Cine nu ar sări la oportunitatea de a călători oriunde în lume dacă banii nu ar mai constitui o problemă? Să zicem că așa stă treaba: ai toți banii pe care ți i-ai putea dori, poți avea tot ce îți dorești, poți face tot ce vrei (mă rog, în limita bunului simț), poți pleca oriunde. Încotro o apuci?

Bineînțeles, primele locații care își fac apariția în mintea omului dornic să vadă lumea sunt orașe precum Roma, Paris, Londra, în principal marile capitale culturale ale lumii. Nici eu nu aș refuza o vizită a Parisului, prin mâna căruia au trecut atâția artiști, scriitori și muzicieni, oraș care le-a oferit inspirația care i-a propulsat în carierele lor. Trecând prin Place St-Michel, mi l-aș putea închipui pe Hemingway, sărac, dar fericit, scriind într-o cafenea, descoperindu-și vocația. În partea opusă a Franței, în orașul Arles aș putea descoperi câmpurile galbene în bătaia arzătoare a soarelui, care l-au înnebunit pe van Gogh.

Ce n-aș da să ajung în Spania, la Muzeul Salvador Dali din Figueres! La dorința artistului, muzeul e în sine un obiect suprarealist, un labirint, și găzduiește cea mai mare colecție a operelor lui Dali, unul din cei mai de seamă reprezentanți ai suprarealismului.

Apoi m-aș aventura în Norvegia, pe platforma de stâncă Preikestolen unde, în fața unei prăpăstii de 600 de metri, ai impresia că dacă ai cădea, ar dura o veșnicie să ajungi în apă. Cred, totuși, că priveliștea și adrenalina ar alunga sentimentul de neliniște și oboseala cauzată de drumeția de câteva ore care duce la platou.

Pe urmă aș vizita Asia. Prima oprire ar fi la Marea Moartă, unde mirosul plăcut de sare din aerul marin e dus la extrem. Aș trece și pe la templele tibetane din Himalaya, pentru o nouă percepție asupra spiritualității, dar și pentru a le admira din punct de vedere arhitectural. O altă destinație ar fi Kenya unde se poate vedea mulțimea de păsări flamingo de pe Lacul Nakuru. Nu aș putea să termin călătoria fără să văd Marele Recif de Corali și Opera din Sydney.

O călătorie de genul ăsta, cu o varietate de locații care mai de care mai diverse, la distanțe din ce în ce mai mari, ar fi un vis devenit realitate. Dar până va deveni bugetul mai permisiv, la fel de tentantă mi se pare ideea unei drumeții în stilul lui Jack Kerouac, luând-o din loc de pe coasta de Est a Statelor Unite spre Oceanul Pacific, făcând autostopul, cu cincizeci de dolari în buzunar.

Autor, Ingrid Dan 

(elevă, clasa a XI-a A, C. N. Dragoş Vodă)




„Toate-s vechi și nouă toate”… spectacolul lumii continuă (autor, Roxana Pontoș)

roxana-pontos2„Pășiți încet, cu grijă tăcută, feții mei
Să nu-i striviți nici umbra, nici florile de tei
Cel mai chemat s-aline, din toți, și cel mai teafăr
Și-a înmuiat condeiul de-a dreptul în Luceafăr!” (Inscripție pe amfora LUI,Tudor Arghezi)

15 Ianuarie 2017.

167 de ani de când, în casa căminarului Eminovici din Botoșani se naște Mihai, cel care în 1866, la insistențele lui Iosif Vulcan, își schimbă numele în Eminescu, pentru a rămâne astfel în nemurirea limbii române.

Sunt scrieri întregi despre viața și opera lui Eminescu, controverse, contestări, opinii, cenzurări. Nu mi-am propus azi să fac o analiză a acestora. Este însă de văzut dacă Eminescu mai contează, azi, pentru poporul român, ca poet național.

„Omul deplin al culturii române” așa cum îl numea Constantin Noica, a îmbinat în opera sa cultura filosofică pe care o deținea, romantismul, cu basmele, poeziile și cântecele populare ale neamului său. A alergat prin pădurile copilăriei, a ilustrat iubirea, a meditat la icoane de stele, s-a rugat la mormântul mamei, pentru ca, astfel, să se poată regăsi, pentru a se întoarce în eternitate, nu înainte de a ne lăsa Luceafărul și a transforma teiul în simbol, nu înainte ca toate acestea să capete numele său, Eminescu. A făcut jurnalism din convingere, din entuziasm, cu gândul la cei ce vor urma și care trebuie educați: „misiunea oamenilor ce vor din adâncul lor binele țării e creșterea morală a generațiunii tinere și a generațiunii ce va veni”.

În plină epocă informatică, în care, vorba puștilor de 12-13 ani, la modă este „romgleza”, valorile culturii naționale au trecut în plan secund. În vreme ce alte nații își cultivă spiritul și valorile, la noi, acest lucru se pare că nu se mai întâmplă, nu mai e în trend. În goana noastră zilnică nu mai avem timp de poezie, nu mai avem timp de literatură sau poate, dacă acest timp ar exista, dacă am avea acces la el, ne-am convinge cât de actuale sunt constatările lui Eminescu din finalul Scrisorii III: „Când vedem că toţi aceia care vorbe mari aruncă/ Numai banul îl vânează şi câştigul fără muncă/ Azi, când fraza lustruită nu ne poate înşela/ Astăzi alţii sunt de vină, domnii mei, nu este-aşa?”.
Ne amintim, încă, în fiecare an de 15 ianuarie, că Mihai Eminescu este poetul nostru național, dar îl scoatem ușor din manuale, în funcție de tot felul de programe și organizări ale sistemului de învățământ românesc.

Azi, 15 ianuarie, a devenit Ziua Culturii Române. În pauzele dintre atâtea ctitoriri de catedrale, de mântuire a neamului, ar fi bine să ne rugăm în bisericuța închinată lui Eminescu, din Ipotești, pentru a putea să ne regăsim forța de a crede în valorile noastre, în noi ca nație, în noi, cei renăscuți din cenușa păsării Phoenix.

„Toate-s vechi și nouă toate”… spectacolul lumii continuă.

Autor, Roxana Pontoș

sursă foto: Peter Lengyel




Precizări despre prima biserică românească şi despre apariţia tiparului la Sighet

Istoria Sighetului este una singură, drept pentru care trebuie făcute câteva precizări:

 

 Gravura Sighetului din 1864. Detaliu pe care apare mica capelă, situată imediat dincoace de clădirea etajată a hanului.

1. Pe locul farmaciei „Manna” din centrul oraşului (P-ţa Libertăţii colţ cu str. A. Mureşanu) s-a ridicat în anul 1772 capela romano-catolică „Bunul Păstor”, pe un teren donat de către episcopul Transilvaniei (originar din Sighet) Sigismund Stoica, capelă ce a devenit apoi nu prima tipografie, ci întâia biserică românească din Sighet. Românii şi ucrainienii din oraş au avut o parohie comună între anii 1723-1871, an când s-au separat, biserica lor fiind cea ucraineană de azi (iniţial de lemn, adusă de la Săcel prin 1746, iar apoi de piatră, sfinţită în anul 1808). Dovezi clare ale amplasamentului capelei sunt hărţile din anii 1783 şi 1836, pe care clădirea este marcată precis. Aceasta apare şi în gravura oraşului din anul 1864 (foto). 

Tit Bud spune: „a fost anume în piaţa Sigetului o capelă romano-catolică, posesiunea episcopatului din Satmare. Vicariul Pavel a recurs la episcopul din Satmare şi acela a conces cum că românii să folosească aceia capelă până ce îşi vor zidi sieşi biserică.” Iar la pagina 11: „Parochia română s-a stradat românilor în 9 Juliu 1871 şi în 1 August 1871 în ziua S. Profet Ilie s-a servit în capela românilor liturgie solemnă” („Însemnări şi date despre înfiinţarea parochiei gr.cat. române din Sigetul Maramureşului”, Gherla, 1905, p. 10-11).

Apoi, în anul 1892, s-a sfinţit biserica nouă de pe str. Dragoş Vodă („biserica lui Popa Man” cum este azi cunoscută) şi românii s-au mutat acolo. Fosta capelă din Piaţă a fost deconsacrată, clădirea fiind lărgită şi etajată şi devenind spaţiu comercial şi de locuit, destinaţie păstrată până azi. De altfel, deasupra faţadei se află un arc în stuc, care reprezintă chiar rama acoperişului capelei „Bunul Păstor”, care a fost înglobată în noua clădire şi nu demolată complet.

Ioan Mihalyi de Apşa spune (în „Diplome maramureşene…”, Sighet, 1900, p. 255) că, din familia nobilă Stoica de Crişăneşti provin episcopul ortodox Iosif Stoica (canonizat apoi sub numele Sf. Iosif Mărturisitorul, n.n.), vicecomitele Ladislau Stoica care s-a bătut cu tătarii în 1717 şi ai cărui fii au fost făcuţi baroni în 1749 şi „episcopul romano-catolic al Transilvaniei, Sigismund Stoica, care a fondat xenodochiul (azilul de bătrâni, n.n.) din Sighet la anul 1761 şi a zidit tot acolo capella romano-catolică dedicată Pastorelui celui Bun” în 1772.

Urbariul satului Glod, tipărit în anul 1774

2. Conform datelor subsemnatului (publicate în „Sighetul Marmaţiei. Ghid cultural-turistic”, ed. Echim, Sighet, 2007 şi în „Sighetul Maramureşului. Patrimoniu şi turism”, ed. Valea Verde, Sighet, 2012), tiparul este atestat la Sighet încă în secolul al XVIII-lea.

Astfel, o menţiune a tiparului o avem din luna iulie a anului 1774, de când datează urbariile în limba română cu caractere chirilice (imagine) ale lui Ion Dunca din Glod şi Ion Plohod din Dragomireşti, „tipărite aproape sigur într-o tipografie din Sighetu Marmaţiei” (cf. celui care le-a aflat în arhive: Ion. M. Bota, în „Contribuţii la istoria învăţământului românesc în nord-vestul Transilvaniei”, din „Marmaţia”, IV, Baia Mare, 1978, p. 100).

În arhivele comitatului se păstrează privilegiile tipografilor din anii 1788-1792 stabilite de congregaţia Maramureşului, de aici rezultând cert că în acea vreme aici exista cel puţin o tipografie! (Joódy Pál, „Scurtă prezentare a arhivei fostului judeţ Maramureş”, în „Revista arhivelor”, nr. 2, Bucureşti, 1958, p. 265-271).

Mai ştim că Virág György Jáczint a tipărit în 1786 la Sighet („Szigeten Máramarosbann”) lucrarea „Pásztor ének Tokody György urnak, n. Bihar vármegye második v. ispányjának mikor a n.-váradi megyébenn az oskolák második igazgatójává tétettnék”. În 1799, într-o tipografie sigheteană al cărui nume nu-l cunoaştem, se tipăreşte „Oda in sepultura spectabolis…Stephanis Pogány de Cséb scripta in gymnasio Scholarum Piarum Szigethi”, iar în 1805 (şi nu în 1806), Anton Gottlieb („Typ. Gottlieb”) tipăreşte în oraş („Szigethi in Hungarorum Marmatia”) o primă cărticică, „Oratio de rebus, ad incrementum humanorum morum, et studiorum in Regio Scholarum Piarum Gymnasio Szigethiensi per decursum anni scholastici 1804. praeclare, et utiliter gestis, quam … publice dixit Innocentius Simonchicz”.

În loc de concluzii, în încercarea de a stabili adevărul istoric, susţinem că:

1. Farmacia „Manna” de azi se află pe amplasamentul capelei „Bunul Păstor”, ridicată în anul 1772, acolo unde a funcţionat – între anii 1871-1892- prima biserică românească din Sighet, lucru care ar merita marcat printr-o placă memorială.
2. 
Tiparul la Sighet nu a apărut în 1806, ci în secolul XVIII, nu ştim sigur când anume  (arhivele maramureşene deţin „vagoane” de documente care aşteaptă să fie cercetate).

Credem că dovezile de mai sus sunt suficiente pentru a contesta afirmaţiile recent apărute în presă, conform cărora, în decembrie 2016 s-ar fi aniversat 210 ani de la deschiderea primei tipografii din Sighet (în 1806), tiparniţă ce s-ar fi aflat pe locul farmaciei „Manna” de azi.

Sigur, este posibil ca tipografia lui Gottlieb să se fi aflat pe aceeaşi parcelă de  teren donată bisericii catolice de către episcopul Sigismund Stoica şi care se întindea paralel cu strada A. Mureşanu, cuprinzând capela amintită, azilul de bătrâni, hanul „Kiss Pipa” şi alte clădiri. Dar, tipografia n-a putut fi instalată pe locul farmaciei „Manna”, deoarece acolo se afla deja capela „Bunul Păstor”.
   

Autor, Teofil Ivanciuc

Sursă articol: AICI




Schimbarea (autor, Oana Tomșa)

 

Oana TomsaSchimbarea este, ironic, singurul lucru permanent din viețile noastre, dar și cel mai iluzoriu. Nu vrem să admitem decât în străfundurile minții noastre că schimbarea ne sperie, chiar dacă e pozitivă: pentru că e succedată de necunoscut, pentru că ne obligă să părăsim zona noastră de confort, pentru că are capacitatea să ne schimbe întreaga viață.

Suntem obișnuiți să vedem frunzele sângerând și picând triste și tăcute la pământ ca mici soldăței vegetali, știm parcă dintotdeauna cum arată prima stea, primul fulg de nea; asta nu ne oprește mirarea și admirația.

Câte persoane noi nu am întâlnit în diferite circumstanțe? Prietenul unui prieten, un băiat drăguț pe stradă, elevul din banca de lângă geam din clasa de vis-a-vis, oricine a fost aruncat în drumul nostru de către soartă sau vreo altă putere divină și invizibilă. Câte salutări, zâmbete timide și discrete, nu am schimbat? Și totuși, zâmbetul acela tremură un pic și bătăile inimii se accelerează și palmele tremură și parcă freamătă ceva înăuntrul nostru, o pasăre nesigură ce încă n-a învățat să zboare. Asta este o schimbare nesemnificativă – inițial. Atunci ce efect ar avea una ce nu implică o persoană, sau două, sau cincisprezece, ci o mie, sau un miliard de miliarde, sau atâția oameni câte sunt stele pe cer?

Elevii părăsesc sălile de clasă convinși că vor schimba lumea – aproape siguri că vor ajunge în cărțile de istorie, sau că își vor câștiga propria pagină de Wikipedia. Tinerețea îi face invincibili, imortali. Majoritatea susțin că dau uitării aceste fantezii copilărești odată ce ating vârsta fatidică a independenței – de fapt se păcălesc singuri și pitesc adânc în sufletul lor aceste sentimente, dar nu se pot descotorosi de ele complet.

Jean Jack Rousseau susține că omul este fundamental bun – societatea este cea care îl schimbă și, uzual, malformează în plan moral. Este natural, deci, ca oamenii să vrea la rândul lor să schimbe societatea care i-a format. Fără excepție, acești tineri nu numai că au dorința de îndreptare a societății, a comportamentului uman în general, dar au și inițiativă; până ce cresc și se maturizează și recunosc futilitatea în eforturile lor eroice, până ce încetează să viseze și se complac situației, dispar în monotonia umbrelor și își curmă dezamăgirile.

Nimeni nu se gândește că schimbarea reprezintă o muncă titanică demnă de Hercule; aceasta începe cu un singur individ. Fie că în bine, fie că în rău, ne putem schimba doar propria persoană – pe ceilalți îi putem încuraja și călăuzi cu toate luminile din Univers, căci în final vom fi nevoiți să ajungem la un compromis, să-i acceptăm așa cum sunt.

Schimbarea începe cu noi, dar nu se termină niciodată (câtă vreme nu ajungem în punctul în care să credem că e imposibilă).

 

Autor, Oana Tomșa 
(elevă, clasa a X-a A, C.N. „Dragoș-Vodă”)

 

 




Sighet – Liceul Reformat

La scurt timp după răspândirea protestantismului, majoritatea locuitorilor Sighetului au îmbrăţişat această religie.
Date privind existenţa unei şcoli reformate există încă din anul 1540. La început, ea a funcţionat într-o clădire de lemn, ulterior fiind mutată într-una de piatră, ridicată în 1802. La 28 iulie 1805, instituţia a fost vizitată de prinţul Josef Nádor al Ungariei. Clădirea iniţială, cu un aspect sobru, având un singur etaj, a fost extinsă în anul 1883 cu aripa de sud. În 1886, un incendiu distruge clădirea, ea fiind reconstruită în 1887 pe baza planurilor arhitectului Krupás Károly care adoptă un stil clasicizant.

Din 1836, clădirea a devenit şi sediu al Academiei de Drept, ea fiind prima instituţie de învăţământ în care s-a predat dreptul în limba maghiară. Primul profesor a fost Pataky János. În anul 1913, construcţia este extinsă prin adăugarea în partea dinspre strada Szilágyi István a unui corp cu două etaje. La parter, situată între cele două intrări principale, se afla o bogată bibliotecă cuprinzând aproximativ 30.000 de volume, cel mai vechi fiind „Codexul de la Esztergom” datat 1299.

În timpul războiului, armata germană a folosit clădirea ca depozit de alimente, la retragerea trupelor fiind incendiată. Cărţile din biblioteca şcolii au fost salvate de locuitori care, printr-un lanţ uman, au dat cărţile din mână în mână pentru a le depozita în biserica reformată din apropiere. Mai târziu, o parte din volume au fost confiscate de noul regim iar altele dispersate prin diferite locaţii.

În 1899, în parcul din faţa liceului a fost amplasată statuia de bronz a directorului şcolii, academicianul Szilágyi István, lucrare realizată de sculptorul Tóth András din Debrecen.

(Imaginea grafică și text Pal Robert Zolopcsuk, din volumul „Sighetul Marmației”, Editura Valea Verde, 2012)

n.r.: În perioada comunistă clădirea a găzduit Sala de Spectacole „Studio”, actualmente nefuncțională, și poartă, azi, numele „Viorel Costin”.