Sighet – Album retro (LXXVII)

Sighetul la începutul sec. XX, o fotografie în care se poate observa că în zona actualului parc central se executau lucrări incipiente de amenajare.

În fundalul imaginii se poate observa Statuia Fecioarei Maria care – pentru „diversificarea” frumuseții orașului nostru – ar tebui repoziționată pe vechiul amplasament.

 

Completările cititorilor la această fotografie sunt binevenite.

     Salut, Sighet!

NR: Imaginea a fost preluată cu acordul scriitorului sighetean Gabriel Boros (Germania), de pe pagina sa de facebook.




Costumul popular în generația Z (autor, Maria-Adriana Tiodar)

O vorbă din popor spune că, prin natura sa, costumul popular e ca o a doua piele moștenită de la străbuni, dar ce faci atunci când pielea se uzează și nu mai are cine să o tăbăcească sau când ea refuză să mai fie primită ca moștenire?
Faptul că în majoritatea zonelor din România costumul tradițional se pierde sau chiar a dispărut complet nu este o noutate, ba chiar devine parte din normalitatea de zi cu zi a țării, dar faptul că există și zone în care tinerii iubesc și se luptă să păstreze portul tradițional viu este un lucru uimitor.
Una dintre zonele în care tradițiile sunt încă păstrate iar costumul tradițional este purtat de mic și mare e Maramureșul Voievodal, care cuprinde atât sate și cătune cât și unele orașe mai mici. Aici, tinerii încă merg la nunți și duminica la biserică îmbrăcați în portul maramureșean, iar meșterii populari, deși au o vârstă înaintată, încă își practică meșteșugul, având cereri mari pentru opinci din piele, bătute bine ca să fie moi la umblat, cămăși tradiționale, din pânză țesută la război și cusute cu mâna, și câte și mai câte.
Era modernă este un moment în care moroșenii își scot pințîlușul (cuțit de dimensiuni mici) de la brâu și pornesc la „luptă”. Căci așa poate fi denumit acum acest val al tinerilor care încă își păstrează tradițiile și portul, o luptă între modern și tradițional.

Privind spre trecut cu mătușa Irina

Dar până să ajungem la costumul popular de astăzi, ne întoarcem în timp cu Irina Ilea, care are 76 de ani și este unul dintre meșterii populari din Maramureș care coase cămăși populare. Ea spune că pe vremea ei toate fetele știau să țeasă și că era rușinos să nu poți să îți împletești măcar un baier de lână (mâner de la traistă).
„Cos de pe la 5 ani, m-au învățat mama și mătușa mea, și la școală făceam lucru manual cu preoteasa, care ne-o învățat să facem ciur. […] Apoi, când am mai crescut m-am dus la șezătore, ca fetele, și de nu știei a țăsă la tiară (război de țesut), ori a îndruga lâna, îți era mai mare rușânea, că râdeau toate fetele de tine. ”
Cât despre costumul tradițional, mătușa Irina mărturisește că tinerii încă se îmbracă cu haine tradiționale, „numa că îi baiu că fetele de amu numa s-ar îmbrăca, da bietele nu știu nici să facă pânză, nici să țeasă. Păi eu când eram de 25 de ani mi-am făcut și mie și la bărbatu meu cămeșă, amu aieste nici opincile nu și le știu lega, da’ no, ce să faci? Așă îs timpurile, bine că încă le portă și că mărg la biserică.”
„Că lumea îi tare bună amu, eu m-am apucat de cusut la oameni că mi-o trebuit bani, am avut 4 copii și o mărs tăți la liceu, o trebuit să îi ajut, pe fiecare în parte, cum am putut și așă am început să cos cămeși și la alții. Amu oamenii își fac altfel banii și femeile mărg și ele la lucru, da’ atunci o fost alte vremuri.”, spune mătușa Irina, cu nostalgie și o urmă de recunoștință.

Tradițional hibrid

Chiar dacă încă se mai poartă, costumul tradițional este îmbrăcat de cele mai multe ori într-o variantă hibridă, în care sunt combinate piesele costumului popular cu cele moderne. Ancuța este studentă masterandă în cadrul Universității Tehnice din Baia Mare și spune despre această hibridizare că „s-o întâmplat atât din cauza comodității, cât și din cauză că o rămas foarte puțini meșteri populari la care să apelezi în caz că hainele se uzează. Sumnele și pânzăturile îs ușor de înlocuit și se pot cumpăra de la piață și îs destul de OK ca preț, dar opincile sau cămeșile îs foarte scumpe. O cămeșă cusută cu mâna costă peste 1000 de euro, iar o pereche de opinci trece de 500 de lei, de asta se poartă doar de Paști și de Crăciun sau când îs nunți și sărbători mai mari.”

Petrică are 22 de ani și crede că dorința de emancipare și modernizare a dus la această variantă hibrid a costumul tradițional. „Le-au combinat pentru că tinerii o început să plece în străinătate sau în orașe mari pe la facultăți și o vrut să își arate statutul social, că și în urmă cu 10-12 ani femeile își mai luau o bluză sau un sfetăr (jerseu făcut manual din fibre sau lână), nu umblau duminică de duminică în haine de sărbătoare, da amu îi un fel de paradă, de și-o luat una nu știu ce fel de blană sau sandale la sumnă, nu trece mult și le vezi pe toate fix așa îmbrăcate, și așa din una în alta amu se poartă tot felul de combinații, și la fete și la băieți.”

De ce este costumul tradițional maramureșean special?

Pe lângă dorința de a păstra tradiția și apartenența la o anumită regiune, tinerii maramureșeni poartă acest costum într-un mod natural, de parcă ar fi o extensie a propriului corp, oricât de inconfortabil sau de greu ar fi, aceștia îl fac să pară una cu ei.
Maria este o maramureșeancă de 24 de ani, studentă masterandă la Universitatea „Babeș-Bolyai” Cluj-Napoca (UBB), și spune despre portul moroșenesc că „este unic, nu doar pentru că e al nostru, ci pentru că îți dă o stare de bine când îl privești, e o explozie de culoare, care parcă te și face să uiți de probleme.”
„Bunica mereu mi-a spus să fiu mândră că sunt moroșancă crescută la țară, să îmi port cu mândrie costumul și să îi spun povestea oriunde mă duc. Faptul că tinerii se rușinează că au crescut la țară și se feresc să își poarte straiele populare se întâmplă din cauza societății, mai ales când aceștia pleacă într-un mediu „civilizat”, așa cum spun ei.”

Despre unicitatea costumului popular maramureșean vorbește și Adina, studentă în anul 2 la Administrație Publică, în cadrul UBB. „Costumul maramureșean e unic datorită sufletului care se pune în el atunci când este lucrat. Femeilor din sat le ia luni de zile să prelucreze materialele, să coasă fiecare detaliu și să le pună pe toate la un loc. E o muncă titanică, dacă mă întrebi pe mine.”
„Bunica mea coase cojoace cu oglinzi și îi ia 3 luni să facă unul de la zero, și coase la el zi și noapte. De la ea am învățat cât de important este să respecți tradițiile și portul popular și, mai ales, să nu îmi fie niciodată jenă că sunt din Maramureș.”

Grăituri de bine

Tinerii din Maramureș își iubesc originile și implicit portul, chiar și în lumea modernă în care, de multe ori, tradiționalul e văzut ca… învechit. Rămâne de văzut dacă în timpul care curge parcă tot mai repede va continua și neobosita rezistență a portului popular maramureșean și va reuși să își păstreze autenticitatea și frumusețea nealterate.

.

Foto & text: Maria – Adriana Tiodar
Studentă, anul III
Universitatea Babeș – Bolyai Cluj – Napoca
Facultatea de Științe Politice, Administrative și ale Comunicării – Jurnalism




Tragedia „Siberiei românești“: Și atunci, ce e libertatea?, proiecție unică la Sighet

Și atunci, ce e libertatea?, lungmetrajul regizat de Andrei Zincă după o nuvelă de Ana Blandiana, recompensat cu Premiul Publicului la TIFF și la alte festivaluri internaționale, are două proiecții la Cinema Mara din Sighetu Marmației în ziua de miercuri, 21 iulie, de la orele 17:00 și 21:15.

Și atunci, ce e libertatea? e un film bazat pe evenimente reale: o poveste despre dragoste şi supraviețuire în contextul deportării a 40.000 de oameni nevinovaţi de către regimul comunist, în 1951, în Bărăgan, aşa-numita „Siberie românească“. Filmul îl are în centrul său pe un profesor de istorie din Herculane care, în timpul unei nunți, este luat cu forța de comuniști, alături de soția lui și de alți șapte oameni. Grupul e deportat la sute de kilometri de casă în Câmpia Bărăganului, unde trebuie să supraviețuiască într-o zonă pustie și aridă în condiții infernale.

Trailer: 

 

„În 1951, în mijlocul conflictului creat de ruptura politică dintre Yugoslavia și Uniunea Sovietică, guvernul stalinist de la București a ordonat o epurare etnică și socială a unei zone de frontieră din Banat, urmată de naționalizarea tuturor bunurilor celor astfel dislocați cu forța. La numai câțiva ani de la deportarea evreilor de către naziști, 40.000 de oameni au fost deportați în România, în condiții șocant de similare, într-o zonă vastă, aridă și pustie din Bărăgan, unde au fost lăsați să supraviețuiască în condiții infernale timp de 5 ani. Singura lor vină era că posedau pământ și/sau nu aveau origini românești“, explică regizorul Andrei Zincă, cel care semnează și scenariul bazat pe nuvela Proiecte de trecut scrisă de Ana Blandiana. „Nuvela Anei Blandiana a reprezentat o excelentă oportunitate de a face un film din perspectiva zilei de azi despre libertate ca o experiență strict personală în interiorul și în afara unei societăți totalitariste, bazate pe frică“, mai spune Andrei Zincă.

Distribuția este una de zile mari și cuprinde cunoscuți actori de teatru și film din generația tânără, dar și veterani ai ecranului și scenei românești: Radu Iacoban, Iulia Lumânare, Cuzin Toma, Olimpia Melinte, Cristian Popa, Tünde Skovrán, Radu Bânzaru, cărora li se adaugă Magda Catone, Nicodim Ungureanu și Dorina Lazăr.

Și atunci, ce e libertatea? a primit luna trecută Premiul Publicului pentru film străin la Festivalul Internațional de la Sedona (Arizona, SUA). Laurii se adaugă Premiului Publicului pentru film românesc la TIFF 2020 și Premiului Publicului la Festivalul Filmului Sud-Est European de la Los Angeles. Lungmetrajul a fost proiectat cu succes la Muzeul Filmului din Munchen și recent a fost selectat în Festivalul Jade Jaguar din Brazilia, care are loc la sfârșitul lunii august.

Andrei Zincă este regizor, scenarist, actor și producător român stabilit în Statele Unite ale Americii, fiind fiul cunoscutului scriitor Haralamb Zincă. A absolvit Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale“, secția imagine, în 1979. A fost operator la filme precum Pruncul, petrolul și ardelenii și Iancu Jianu, haiducul. Între 1983 și 1985 a urmat cursurile de masterat în regie și producție de film la USC School of Cinematic Arts în Los Angeles. În 2006 s-a întors în România și a regizat serialul La Urgență, dar și lungmetrajul Puzzle. Andrei Zincă este unul din proprietarii Voxx Studios din Los Angeles și are două companii de producție și distribuție de filme și programe TV, specializate pe piețele din Europa de Est, America Latină și Africa.

***

Și atunci, ce e libertatea? este o coproducție România-SUA, produs de regretatul Călin Papură și de Andrei Zincă, și este distribuit de Transilvania Film, cu sprijinul Centrului Național al Cinematografiei și al Dacin Sara.

Comunicat de presă
Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței Sighet




Semn de carte: „Articole și studii duhovnicești” – autor, preot dr. Nicolae Lauruc

Preotul dr. Nicolae Lauruc este un membru important al comunității sighetene, o voce puternică a bisericii dar și un cetățean activ, autor a numeroase cărți cu adânci reverberații duhovnicești.

Recentul volum apărut sub semnătura preotului dr. Nicolae Lauruc, „Articole și studii duhovnicești”, tipărit cu binecuvântarea Î.P.S. Andrei, Arhiepiscopul Vadului, Feleacului și Clujului și Mitropolitul Clujului, Maramureșului și Sălajului, este – după cum sugerează și titlul – împărțit în două secțiuni, „Articole” respectiv „Studii”, apărute în diverse publicații laice și religioase, pe parcursul ultimului sfert de secol.

Înarmat cu o remarcabilă cultură laică dar mai ales cu o cultură religioasă solidă, părintele ne oferă prin intermediul scrierilor sale un grupaj de meditații – sfaturi ce ne poate oferi liniștea („…dreapta credință spre toate este de folos….”) și ne poate aduce împăcarea cu noi înșine. Accesibile și pe înțelesul mirenilor, articolele și studiile cuprinse în volum aduc un plus de lumină pentru cititorii interesați de un parcurs „religios – moral” pe drumul sinuos al vieții. Preotul dr. N. Lauruc este aproape de sufletul credinciosului – cititor, îi oferă un „mini-ghid” care nu-l îndepărtează de problemele zilnice (educație, ecologie etc.), dimpotrivă, îl îndrumă pe calea moralei, pentru a deveni mai mult decât un „sec” specialist, pentru a deveni un OM.

Autorul acestui volum ne îndeamnă – sprijinit de scrierile biblice – să nu ne lăsăm desfigurați de avalanșa „ofertelor” lumii moderne, să încercăm să (ne) revelăm „omul cel tainic al inimii!… să ne detașăm de himerele lumii de azi („bogăția este o molie care roade haina de mătase a virtuții”).

„Credința își are rădăcina tocmai în inima omului”, de aceea, parcurgând volumul preotului dr. Nicolae Lauruc, putem descoperi și înțelege reperele morale care ne pot asigura – prin educație adecvată și meditație creștină – atingerea „stării angelice”. Învățătura ortodoxă pe care părintele Nicolae Lauruc ne-o împărtășeșete – fără ostentație – prin aceste articole și studii este destinată deschiderii inimii și minții potențialilor cititori, se bazează pe o largă și diversificată bibliografie, având un mesaj escatologic dezirabil.

Volumul trebuie citit pentru a înțelege – poate mai mult decât până acum – „rolul” (mai mult sau mai puțin vizibil) pe care un preot poate și trebuie să și-l asume în cadrul unei comunități, recte a comunității sighetene. Cartea este o mână/ punte întinsă cititorilor nu pentru a-i înfricoșa și a-i presa cu un anumit discurs aparent exclusivist, ci pentru a le deschide – cu milostenie – inima și a-i avertiza asupra „pericolului cel mare privind pustiirea umanității” fiind, în acești ani pandemici – după cum spuneam – un mini-ghid pentru… „dezinfectarea sufletelor”.

Multe și consistente realizări spirituale și-n continuare, părinte Nicolae Lauruc!

Ion Mariș




Ilegalități „legalizate” (autor, prof. Gheorghe Bărcan)

prof. Gheorghe Bărcan

După scăparea cu viață din cumplitele temnițe ale vremilor, aveam un tonus moral și un optimism extraordinar, în toate fibrele ființei mele, dar și în cele moral-spirituale, pentru că am ieșit învingător total, având dreptul să îmbrac „hainele de sărbătoare” cele mai frumoase, spre invidia torționarilor și bucuria celor ce purtau încă cinstea printre oameni. Aveam ambele mâini pline de victorii, din anchetele diabolice și chinurile muncilor de exterminare, torționarii având doar o mână plină de mostrele chinurilor criminale ce mi le-au aplicat, pentru a mă suprima, refuzând solicitarea lor de colaborator și a lipsit puțin pentru a reuși. Cealaltă mână le era goală și seacă, așa cum a rămas mereu și în continuare, celelate tentative de racolare având același rezultat și în libertatea ce mi-au chinuit-o, în alte forme. Era ca și cum această formație, a răului mare, Securitatea, n-a mai existat pentru mine. Dar în mâinile mele stăteau persoane tăinuite și protejate de suferințe grele și altele cu viața salvată, cu grele sacrificii. Ce bucurie mai mare poți avea și care cu nimic nu se poate compara/cumpăra!

Cine poate gândi alfel, în aceste situații faptic trăite și în cine știe ce fel de „altfel” înțelese și interpretate, este o ființă de așa comportament și micime sufletească, încât ar fi de neînregistrat, pe orice „cântar” de demnitate umană, oricât de sensibil ar fi el. Nu puteai fi lipsit de toate drepturile, pe viață, cum au gândit zeloșii comuniști multă vreme, pentru că erau și presiuni externe care-i obligau, prin semnarea unor acorduri, să respecte anumite drepturi universale, fundamentale. Dar unii, chiar victime ale acelor represiuni, au rămas cu sechelele acelor năravuri, „insinuând” compromisuri, daca pregătirea profesionala îți dădea permisiunea să beneficiezi de unele drepturi și să le și exerciți. Erau „suspiciuni” și cum puteam fi profesor la liceu, în învățământ, predând matematicile!

Această stare deosebită, mi-a dat un astfel de avant, de neoprit, încât în acel an, 1954, am realizat, după eliberare, o activitate de extremă densitate, peste orice optimism. După puțină reîntremare, am promovat cele două clase de liceu rămase, cu examen de maturitate. Am reușit și la examenul de admitere, la Facultatea de Matematică-Fizică, UBB-Cluj, toate trecându-le în mod onorabil. La întâi octombrie, același an 1954, eram student, înlocuind draconica persecuție din înghesuiala și strânsoarea celulelor și a gardurilor de sârmă ghimpată, în benzi multiple (!?), pline de chinuri, cu săli de curs și amfiteatre superbe, audiind cursuri de o frumusețe și competență captivante, într-o atmosferă de respect uman. „Iadul” și „Raiul”. Nici nu știu cum au încăput toate acestea într-un singur an! Dar, cu ajutorul Domnului, de multe ori și prin multe poți trece. Armata, teama mea, am efectuat-o în cadrul Facultății, în 2 ani.

Eram unul din cei mai buni studenți din an, ajungând să închei și prima sesiune din anul IV, ultimul an de studii, când s-a produs un Stop dureros, ilegal și ticălos.

Am început anul III, când s-a produs revoluția din Ungaria, în octombrie 1956, împotriva regimului și a dominației sovietice. Au fost acțiuni de solidarite cu aceasta și în România și, evident și la Cluj, cu întruniri și manifestări. Ea a fost destul de repede înăbușită, mulți gasindu-și sfârșitul sub tancurile sovietice, sau fugind peste granițe, „ciungiți”, câți și cum au putut să scape.

Pe mine m-au prins aceste evenimente în anul III, pe care l-am trăit cu multă neliniște, tot anul, legat de acele evenimente, asteptându-mă să fiu oricând luat de securitate și interogat, cu situația mea de fost întemnițat. Mult timp s-au făcut numeroase arestări, cu bătăi și rețineri, sau alții eliberați, unii poate cu angajamente de colaboratori. Un coleg de facultate a fost luat de la Cămin și n-a mai venit; mai tărziu se spunea că ar fi murit și doar securitatea știa cum. Chiar așa, cu griji zilnice, anul III a trecut, cu promovare lejeră. Totuși, privind Foaia Matricolă, neliniștea se vede concretizată în note. În primii doi ani am 14 note de 10, și 4 note de 8, nici una sub 8, în anul III am doar cinci note de 10 și șase note de 8, nicio notă sub 8, o diferență evidentă. Am început anul IV și nutream speranța că poate scap și îmi închei studiile, așa cum ar fi fost normal. Dar rămâneam oarecum mirat că nu m-au căutat deloc; aș fi fost exmatriculat din anul III! În fapt, eu nu am fost condamnat, aveam doar învinuiri de natură religioasă și am fost cercetat numai în regiunea Rodna și Maramureș și nu aveam nimic de a face cu regiunea Cluj. Nu mi s-au reținut în sarcină activități politice și nu eram o figură marcantă, pentru a fi urmărit peste granițele anchetelor, în alte județe și se vede că nu eram nici în evidența Securității Cluj; oarecum, o stare de normalitate. Dar aveam dreptul de a-mi urma studiile oriunde în țară, cu restricție eventual pentru Moscova! Era sfârșit de an 1957, am încheiat și cursurile primei sesiuni din anul IV, ultimul an de studii și, neavând nicio abatere, student conștiincios, mă gândeam că poate voi scăpa, fiind aprope ajuns la „mal”.

Dar, spre sfârșit de decembrie sau început de ianuarie a anilor 1957, 1958, sunt chemat la Serviciul de Cadre al Universității, unde, un civil îmi cere să scriu o scurtă autobiografie. Scurt am scris-o, bănuind că e formală și eram alarmat, prevăzând greul. Imediat când l-am privit pe „primitorul” meu, mi-am spus: „securistul”, pentru că se cunoșteau după mimica feței formată, o exteriorizare a interiorului lor ticălos. În câteva zile m-a luat securitatea de pe stradă de același civil și am stat la sediul lor 24 de ore, adunând probabil toate insultele cunoscute atunci de nemernicii vremilor. Odată, am vrut să le arunc cernela din călimară în fata, dar mă gândeam că, în furie, voi trimite-o cu tot cu călimară și m-ar fi ucis pe loc; trebuia să mă stăpânesc.

La urmă, apare același securist de la Cadre, „blând”, și-mi spune că singurul mod de a-mi încheia studiile, era să colaborez cu ei. Le-am replicat, imediat, că ce fac este un șantaj, că eu știu unde să merg să anunț un pericol la adresa statului, daca l-aș cunoaște (pentru a nu le apărea dușman, pe față), dar rolul de cățeluș purtat cu lesa nu-l accept cu nici un preț. Am evitat compromisul, în recidivă, renunțând cu dezinvoltură la o profesie de excepție, atât de conștiincios pregătită și aproape să o ating cu „mâna”. Practic, împreună cu detenția, am renunțat la tot ce viața, „pe aici”, îmi putea oferi! A urmat o bătaie brutală, lovindu-mă cu un lemn peste cap și a lipsit puțin că să-mi pierd vederea. M-au dus de unde m-au ridicat, cu avertismentul: „Ai să zbori din Facultate!” Am fost chemat destul de repede la o comisie formată la nivel universitar, și mi s-a spus că sunt în situația de a fi exmatriculat, pentru o condamnare politică, pe care am omis s-o scriu în actele din Dosar. Le-am prezentat „Biletul de Liberare”, unde la rubricile „mandat de arestare nr.”… și „pentru faptul de”… erau trase linii. Observând motivația falsă cu condamnarea, mi-au spus să merg liniștit acasă, după sesiune. La întoarcere eram însă afișați „exmatriculați”, de peste tot, pentru același motiv, eu și un coleg de an, Mitrofan Traian, în data de 08.02.1958. El a fost condamnat și nu a recunoscut, eu am fost doar cerecetat și am recunoscut în acte, cu precizarea reala, că nu am fost condamnat. Facultatea a refuzat exmatricularea, cu motivația falsă, dar a admis-o după aceea, cu avizarea de la Regionala de Partid Cluj, prim secretar fiind Vaida, „voievod” al Clujului.

Foto 2

Mult mai târziu, în 2005 și 2010, lecturându-mi Dosarele de la CNSAS, am găsit, printre altele, doua Acte legate da caz:  „Cerea de verificare la Cartoteca Nr. 362/16.11.1957 (foto principal), a Securității Cluj, către Securitatea Baia Mare, cu mențiunea foarte urgent și Adresa de răspuns de la Baia Mare (Foto 2), nr..362/27 dec.1957, către MAI Cluj. Am tot văzut și revăzut aceste Acte pentru a cunoaște adevărul, deși timpul cu evenimentele lui era de mult trecut și nu se mai putea schimba nimic. Dar așa e omul, pentru a-și cunoaște istoria vieții lui, mărunte, să știe în ce mod și cum a trăit-o. Înregistrarea răspunsului primit la Cluj, este datat cu nr.25017/8 ian. 1958.

Observație
Primele rânduri din Cartoteca solicitată conțin date personale. În rândul 3, de jos, la „alte indicii de identificare”, se scrie: „A fost condamnat politic”. O minciună scrisă, așa cum le-a fost „predată”. Probe, „Biletul de Liberare” și Cazierul Judiciar. În rândul următor, la „Scopul verificării” se răspunde: „Pentru recrutare”. N-au reușit să mă recruteze, în recidivă, eu fiind sancționat, exmatriculat, chiar pentru acest refuz. În ultimul rând, la „Ce informații se cer”, se scrie: „Tot materialul”. Deci n-aveau nimic despre mine la Securitatea Cluj și au cerut tot materialul de la Securitatea din Baia Mare, unde aveam Dosarul. În mod sigur le-am fost „predat” de cineva la Securitatea Cluj, sub statutul de fost condamnat politic. Operațiunea „turnătoria” s-a făcut spre sfârșit de noiembrie 1957 și se grăbeau; de aceea apare mențiunea „urgent” la solicitarea „Cartotecii”. Dacă știau despre mine ceva mai înainte, mă căutau când erau evenimentele tulburi, când se făceau multe arestări, „nu mă neglijau” și nu acuma, când „era liniște și pace”, după peste un an de la „tărăboi”. Revoluția s-a terminat repede, prin năvala rușilor. La noi, era liniște, „Armata Roșie” pleca acasă, după 14 ani de la încheierea războiului, cu „ghiftuirea” lor în țară, punând condiția să fie rearestați toți care au fost condamnați politic. Erau și adunați deja o mulțime și au fost recondamnați rapid, cu pedepse în jur de 20 de ani (!), pe bandă rulantă. Au executat doar cam 8 ani din condamnare, pentru că, în 1964, la presiuni externe, s-a desființat prin Decret închisoarea politica (formal), majoritatea din cei rămași plecând acasă. Ani de zile mă tot gândeam cine m-o fi predat Securității, făcându-mă să mă „înec la mal”? Eram cu 9 ani mai mare ca cei ce mai veneau la Universitatea din Cluj și nu mă cunoșteau. Mă tot obseda gândul cum s-a întâmplat, cine m-a „predat”, cine a comunicat Securității Cluj „noutatea”, pe care ei n-o știau? Până la urmă, mă gândeam că sunt destui profesori și alte persoane din zona Maramureș, Vișeu-Sighet, care știau că sunt student și poate chiar un student bun și că am fost închis politic și venind pe la Cluj, puteau discuta cu unii studenți, poate elevi de-ai lor, chiar de la alte facultăți, ca fapt divers, posibil chiar pentru a mă lauda cu învățătura. Dar, într-o astfel de discuție, dintr-un anturaj sau altul, se vede că a fost prezent și informatorul, „Iscarioteanul”. De aici, evenimentele și-au urmat „cursul lor firesc”, care m-au costat cinci ani de represiuni, cu tot ce mai aduc ele, pentru că numai după 5 ani mi-am reluat studiile, oarecum prin Instanță, încheindu-le după 10 ani de la începerea lor: 1954-1964. Dar cazul a ieșit din tulbureală și, până la urma, s-a lămurit în concretețea lui. Și care e folosul acestuia? Mi se poate da înapoi ce mi s-a luat? Nimic, decât abstractul că știu în ce fel s-au petrecut evenimentele și cu iertarea pentru „binefăcătorul” ce a început răul, cât și pentru specialistul „iscariotean”. Torționarii, au urmat ale lor proceduri, „de mare eficiență”. Acest trio mi-a produs 5 ani de chinuri, pe nedrept, mi-a schimbat destine, mi-au „împuținat viața”, mi-au produs mari dezamgiri. Începătorul, care ar părea cel mai „nevinovat”, a declanșat, a pornit însă tot răul !

În Răspunsul la Cartoteca de la MAI Baia Mare, de la care redau un paragraf: „Din verificările efectuate pe teren rezultă că, susnumitul în anul 1949 a dat ajutor la banda teroristă Popșa, fiind arestat și condamnat la un an închisoare corecțională, după eliberare din penitenciar a stat în comuna Săliștea, Raionul Vișeu, Reg. Baia Mare, până în 1952, la care dată pleacă din localitate, la Cluj.” Numai minciuni, semnate de un maior și un căpitan, securiști!

1. Nu precizează Instanța care m-a condamnat, Decizia, data, nr. și motivul. O fițuică.

2. Nu am avut nicio legătură cu „banda” Popșa.

3. Nu am avut nicio condamnare (Cazierul și „Biletul de Liberare”).

4. Din 17.oct.1951, până în 04.03.1954, data eliberării, eu am fost numai în custodia lor, în Penitenciar sau în Lagăre de muncă forțată. Deci, în 1952 nu mă puteam afla în două locuri, în același timp: în detenție, la Penitenciar sau la Canal, dar și în Săliștea de Sus sau la Cluj. Pentru toate afirmațiile am probe din Dosare.

Gheorghe BĂRCAN, fost elev al Liceului „Dragoș-Vodă”, Sighet
Minneapolis, Minnesota, USA, 08.07.2021




Omul care dă viață porților maramureșene (autor, Maria-Adriana Tiodar)

Lemnul cioplit în stil maramureșean este unul dintre aspectele care face județul să fie unic, atât în România, cât și în lume. Dar, mai cu seamă, emblema culturii tradiționale maramureșene este reprezentată de poarta cioplită în lemn, cu o simbolistică aparte, menită să sugereze „statutul” gospodăriei și, bineînțeles, să ofere protecție curții și proprietarului care o deține.

Iar unde sunt porți tradiționale, găsești și meșteri populari care știu să le facă. Făuritorii acestor embleme ale Maramureșului încep treptat să se înmulțească, iar cei care îi învață pe acești tineri talentați să dea viață lemnului brut sunt adevărate comori. Mulți dintre ei au plecat din această lume, iar alții continuă încă să dea mai departe ceea ce au știut și știu să facă aproape de o viață.

Pe unul dintre veteranii sculpturii porților în stil maramureșean îl poți găsi pe ulițele satului Bârsana. Tot ce trebuie să faci ca să ajungi la el este să îi întrebi pe sătenii de pe marginea drumului unde stă meșterul Teodor Bârsan și nu ai cum să greșești direcția.

Odată ajuns în fața casei, o să te izbească un miros de lemn proaspăt tăiat, care completează peisajul porții și balcoanelor încrustate în simboluri. Cum o să observe mașina parcată, uncheșu Bârsan o să iasă din casă și o să te primească de parcă ai fi o rudă pe care nu a mai văzut-o de multă vreme.

În timp ce o să te omenească cu un pahar de horincă, o să povestească despre cum l-a purtat viața de meșter în cele mai neașteptate și prestigioase locuri.

             Începuturile în ale cioplitului

Despre începuturile prelucratului în lemn, uncheșu Teodor vorbește cu tare mult drag. A început să dea cu dalta încă de la 18 ani, când tatăl lui l-a îndemnat să meargă la meșterul satului și să învețe meserie. Din momentul în care a terminat prima poartă, a știut că asta e menirea lui.
„Am făcut prima poartă pentru un moș de la noi din sat, îi dus bdietu de mult, și așă de mult i-o plăcut cum am lucrat la meșter că o zis că de mă lăs de meseria asta, mi-oi blăstăma zâlele”, dar, din fericire, nu a lăsat asta să se întâmple, pentru că a continuat.
La cei 76 de ani ai săi, uncheșu a practicat acest meșteșug timp de 58 de ani, iar acum le insuflă și el, la rândul lui, celor tineri, darul de a da altă viață lemnului. La el vin fel și fel de copii talentați, care sunt dornici să învețe tot ce are uncheșu de oferit, dar nu toți reușesc să se țină de treabă, pentru că „mărg cu oile pă munți. Tăte bune șî frumosă până îi de plecat cu stâna. Eu n-am ce să le fac, ba că lucră forte bine și iute, da așă au ei o dragoste pântru câni șî oi, mai mare ca porțâle.”
Dar Teodor Bârsan nu își face griji că rămâne fără învățăcei, pentru că a reușit să le transmită dragostea pentru cioplit și fiilor săi, care au preluat „afacerea” familiei. De când au crescut feciorii suficient de mari să poată duce pe umeri tot cioplitul și să se descurce cu gospodărirea celor de trebuință, uncheșu doar mai dă un sfat bun și le arată tinerilor stângaci cum se face treaba bine.

              Întâlnirea cu Ceaușescu

Prin munca lui, Uncheșu Teodor a ajuns să călătorească în multe locuri și să întâlnească persoane dintre cele mai importante. Una dintre cele mai importante întâlniri, pentru el, a fost cea cu Nicolae Ceaușescu, undeva prin anii 70.
Despre asta, Teodor povestește cu mult respect și umor de conjunctura în care a ajuns acolo. Una dintre cele mai impresionante lucrări ale meșterului este lanțul de lemn din 40 de inele, care este făcut integral dintr-o singură bucată de lemn. Cu acest lanț, și cu mai multe lucrări a fost invitat, de către ministrul culturii de la acea vreme, în București la o expoziție, la care nu a putut să ajungă, dar la care și-a trimis totuși lucrările pentru a fi admirate.
Fostul președinte s-ar fi arătat foarte impresionat de lanțul din lemn, pentru că nu se vedeau deloc urmele de lipitură, refuzând să creadă că este făcut dintr-o singură bucată.
Astfel că, observând interesul crescut al lui Ceaușescu față de lucrările uncheșului Teodor, cei de la Ministerul Culturii l-au rugat să mai facă un lanț ca acela de la expoziție și să vină la București să îi facă o surpriză președintelui de ziua sa.
Uncheșu, om simplu și muncitor de la țară, nu mai fusese niciodată cu trenul și nici nu se îndepărtase prea mult de locul în care s-a născut. Când a trebuit să se prezinte la București „n-am fo umblat pă trenuri până atunci, io mi-am pus pită de mălai, slănină, ceapă și horincă, să am de mâncat pă drum.” Dar când a urcat, nu mică i-a fost mirarea să vadă că exista restaurant în tren, unde putea să mănânce.

Când a ajuns la București, a fost așteptat de o întreagă coloană de mașini, care l-au dus la Comitetul Central. Acolo, toate lucrările au fost expuse pe o masă, alături de buletinul uncheșului. De acolo „m-o pus coptii ăia, subalternii președintelui, să mergem în altă cameră că o zis că «trebuie să apară bătrânu imediat», așa îi spuneau lu Ceaușescu «bătrânu», să îi facem surpriză. No, apare coloana de mășâni, intră în cabinet șî zâce «Oo, o apărut Maramureșul aici! Să vină meșterul Bârsan încoace.», după ce s-o uitat la buletin.”
După cum spune uncheșu Teodor, Ceaușescu l-a pupat și l-a felicitat pentru munca lui. La rândul său, uncheșu i-a urat toate cele bune de ziua lui și au început să povestească una alta. „Și, la un dărab, zâce «Nea Bârsan, să îmi spui cum le-ai lipit, că nu se cunoaște nici o lipitură în lanțurile astea», la care eu i-am zis «Tovarășu președinte, și noi avem acasă o grămadă de soluții, da’ eu bag mămăligă prin ele, că îi culoarea lemnului și nu să cunoște». Așă o râs, da tot nu o crezut că l-am făcut dintr-o bucată. Da mi-o dat Dumnezău un gând, să aduc și unu pe jumătate făcut și să cioplesc acolo, de față cu el. Foarte tare s-o mnirat de lanțurile mele.”

              Vizita în America

Frumoasa muncă a uncheșului Teodor a ajuns chiar și în America. În anul 1999, pentru Smithsonian Folklife Festival, meșterul Bârsan a fost rugat de Ministerul Culturii să reprezinte România, alături de alți meșteri din țară, la festivalul respectiv în Washington. Așa că a pregătit o poartă, ca să fie trimisă în America. „56 de zile o făcut poarta cu vaporul până în America. Apoi o trebuit să mă sui pă avion șî să mă duc să o montez acolo, după aceie am adus tot felul de materiale, să demonstrăm la festival cum lucrăm noi cu lemnu. După ce începem acolo a lucra, lumea șî țara, abde am putut lucra. Șî când o văzut lanțurile mele, i-o terminat pă tăți.”
Cu ocazia zilei Americii, uncheșu Teodor a fost dus la Casa Albă, în costum tradițional, ca să îl viziteze pe președinte. „Țân mite că am intrat cu 5 autocare pă o stradă tare frumosă și am ieșât tăți din autoare, tăt felu de oamini, africani, chineji, tăte națiile. Pă mâne m-o pus între negri, cum am fo tăt îmbrăcat în alb, am lot două negrese pă după umeri și m-am preumblat pă acolo cu ele. Domne câte poză am făcut și cât am râs.”
Despre turul de la Casa Albă, nu a povestit prea multe, pesemne că nu l-a impresionat foarte mult ce are aceasta de oferit, ba chiar a spus că nu e o clădire foarte mare, „are numa patru etajă, cam așă!”

              Sfaturi pentru tineri

Teodor Bârsan spune despre cei tineri că sunt foarte inteligenți și că au nevoie doar de îndrumare corectă, în acord cu Bunul Dumnezeu. Unul dintre sfaturile cele mai valoroase pe care uncheșu le are de oferit este următorul: „În viața asta, tânerii trebe să facă numa ce le place. Mie mi-o plăcut să lucru cu lemnu și am tot lucrat cu el aprope 60 de ani, da’ la alții pote le place să picteză, să construiască sau să tomnească mășâni, nu-i nici un bai, atâta vreme cât pictezi cel mai bine, faci cele mai frumosă căși și repari cel mai bine mășânile. Asta contează.”
Deci, în „traducere”, uncheșu îi îndeamnă pe tineri să facă doar ce le place și să fie cei mai buni în ceea ce fac.

Nu-i totul pierdut pe linia tradiției dacă pe ulițele maramureșene, cu porțile falnice care le păzesc, vor apărea alte și alte lucrări făurite de mâinile tinere și capabile ale ucenicilor lui Teodor Bârsan, care îi duc mai departe măiestria și dăruirea în cioplitul lemnului.

Maria – Adriana Tiodar
Studentă, anul III
Universitatea Babeș – Bolyai Cluj – Napoca
Facultatea de Științe Politice, Administrative și ale Comunicării – Jurnalism




Pentru imnul Sighetului! (autor, Teofil Ivanciuc)

Orice localitate care se respectă pe sine însăși are o stemă, un drapel, o zi a sa de sărbătoare și un imn propriu. Din păcate, până în acest moment, multiseculara capitală a Maramureșului nu și-a aprobat decât stema (capul de zimbru) și ziua orașului (de care nu ține însă absolut nimeni cont, pentru că nu este deloc potrivită), tocmai pe 8 noiembrie, de hramul catedralei ortodoxe.
Dar, iată, a apărut o propunere de imn!

Fiu al Sighetului, István Aranyosi, prof. asist. dr. la Universitatea Bilkent din Ankara (Turcia), filosof și muzician, a compus, pro bono și cu drag, un imn neoficial al Sighetului, pe care îl prezentăm opiniei publice – în primul rând cetățenilor, apoi profesorilor de muzică, oamenilor de cultură, istoricilor, iar, în final, dacă va fi acceptat de către comunitate, consilierilor locali – spre aprobare.

Deoarece nu avem decât melodia (ascultând-o, m-am simțit central -, dacă nu chiar vest-european!), lansăm și un apel public-concurs, prin intermediul instituțiilor de învățământ, al profesorilor de limbă și literatură română (pe care-i rugăm să medieze ideea), al tuturor scriitorilor, pentru crearea versurilor acestui imn.

Versurile ar trebui – poate -, să se refere și la cei 700 de ani de istorie scrisă între hotarele Ungariei, Transilvaniei, Austriei, Austro-Ungariei și României, la faptul că orașul coroană – reședință a ținutului – a fost unul dintre cele mai avansate bastioane occidentale înspre estul continentului, un focar de cultură, un punct nodal economic – bazat pe sare, lemn și meșteșuguri, o localitate multiculturală, unde români, maghiari, evrei, ucraineni, germani și alte etnii, de diferite religii, au conviețuit armonios, un spațiu care a dat personalități de top mondial, o punte către satele regiunii purtătoare de extraordinară civilizație rurală, un port – cândva – la râul Tisa, care a devenit ulterior graniță separatoare a Maramureșului, un loc trecut prin pârjolurile tătărești, focul Holocaustului și gheața sinistrei pușcării comuniste, un oraș care a renăscut, însă din nou și din nou, din propria-i cenușă…

Dragi sigheteni, haideți să facem împreună pașii necesari pentru a avea un cântec al orașului, de care să fim mândri și care să ne reprezinte!

Mulțumim, István Aranyosi, pentru propunere și pentru melodia imnului Sighetului (neoficial, deocamdată)!

Melodie imn:

  1. Imn-Sighet
{"type":"audio","tracklist":false,"tracknumbers":true,"images":false,"artists":false,"tracks":[{"src":"https:\/\/www.salutsighet.ro\/wp-content\/uploads\/2021\/07\/Imn-Sighet.mp3","type":"audio\/mpeg","title":"","caption":"","description":"","meta":{"length_formatted":"1:40"},"image":{"src":"https:\/\/www.salutsighet.ro\/wp-includes\/images\/media\/audio.png","width":48,"height":64},"thumb":{"src":"https:\/\/www.salutsighet.ro\/wp-includes\/images\/media\/audio.png","width":48,"height":64}}]}

Teofil IVANCIUC

sursă foto: Teofil Ivanciuc




Proiect cultural dedicat vechilor biserici de lemn codrenești

Bisericile vechi de lemn din Zona Codrului vor deveni mai cunoscute și, sperăm noi, mai apreciate, fiindcă tocmai s-a aprobat finanțarea pentru un proiect cultural care le are în centrul atenței.

Centrul Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale (CJCPCT) „Liviu Borlan” Maramureș este una dintre organizațiile declarate câștigătoare de Administrația Fondului Cultural Național, pentru proiectul Biserici de lemn din Zona Codrului. Tururi Virtuale, clasat pe un onorant loc 3 în concursul de proiecte culturale propuse pentru aria Patrimoniu Cultural Material.

Proiectul urmărește cercetarea și promovarea bisericilor codrenești de lemn cu statut de monument istoric, care încă se păstrează într-o zonă etnografică întinsă pe suprafața județelor Maramureș, Satu Mare și Sălaj. Cele 18 biserici avute în vedere de proiect (din localitățile Arduzel, Bicaz, Bolda, Bulgari, Buzești, Chieșd, Corund, Derșida, Doba, Horoatu Cehului, Lelei, Nadiș, Noțig, Orțâța, Someș-Uileac, Stâna, Ulciug și Ulmeni) vor fi cercetate, fotografiate, filmate, unele datate dendrocronologic, promovate, pentru fiecare dintre aceste monumente realizându-se tururi virtuale concretizate în minimum 72 panorame imersive.

Parteneri în proiect sunt instituții și organizații din cele trei județe care dețin câte un „fragment de Codru”:  Direcția Județeană pentru Cultură Maramureș, Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Maramureș, Centrul Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Satu Mare, Asociația ARHAIC (Sălaj), Ordinul Arhitecților din România – Filiala Nord-Vest, Serviciul Județean Maramureș al Arhivelor Naționale, Asociația Ghizilor de Turism Maramureș, Asociația pentru Promovarea Turismului și Dezvoltare Durabilă Nord-Vest și, desigur, beneficiarul proiectului -Centrul Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale „Liviu Borlan” Maramureș.

Este al patrulea proiect implementat de instituția noastră, în patru ani consecutivi, care se dedică zestrei de biserici vechi din cele, tot patru, zone etnografice ale județului Maramureș. Activitățile vor demara la începutul lunii august, iar rezultatele au să devină vizibile din noiembrie 2021. Vom reveni cu noi informații odată ce se va da startul proiectului.

 

CJCPCT „Liviu Borlan” Maramureș

Rada Pavel
Consultant comunicare
Email: promovaremm@gmail.com
www.cultura-traditionala.ro
www.facebook.com/culturatraditionala




PoetikS – Loredana Maria PAȘCA

Univers răsturnat

Arbore cosmic
cu rădăcini ȋn vântul interstelar
sau ȋn Grădina Raiului…
mă răzvrătesc mut nu mai vreau să număr anii
am amintiri încă, multe:
miros de pere coapte
buze albastre mure zdrobite
tălpi goale fericite
petunii de catifea
stele -„steluri”- ceruri
pânză aspră îmbrăţişare tandră
bomboane pe băţ
fir de iarbă între dinţi tablouri cu sfinţi
Tatăl Nostru
cruce…
Grea cruce.
Nu te apasă, Tată, prea tare pe piept, când faci semnul crucii?
m-aş lupta cu geotropismul negativ
fusul moirelor se roteşte în gol
zvârr, zvârr…
l-aş zvârli până-n poarta arborelui sefirotic
s-a deschis!
Hai, Tată, coboară pe calea dreaptă.

Nu-i lumină nicări,
Or murit tăți oamenii…

Loredana Maria Pașca

 

Foto: Ion Mariș




O noapte de istorie „subterană” la Sighet! | VIDEO

Sighetul are și viață culturală de noapte! V-ați putut imagina așa ceva? Desigur, nu mă refer la baruri, pub-uri și terase nocturne utile – desigur – pentru un anumit segment (sau chiar un cerc!) al populației. Acelea sunt nelipsite deși, am aflat din lecția de istorie en plein air (în curtea Universității Babeș – Bolyai – Extensia Sighet), că până și la cârciumi suntem codași comparativ cu perioada interbelică.

O audiență nemaipomenită, numeroasă dar și curioasă, s-a aflat vineri noaptea, începând cu ora 22:00 în curtea unei clădiri reprezentative a Sighetului, pentru a desluși câteva repere importante din istoria municipiului nostru oropsit azi, care peste cinci ani va împlini (după „certificatul” pe care-l deține la această dată) 700 de ani. Deși norii amenințători și o alertă de cod roșu păreau că vor speria publicul doritor de evenimente „sănătoase”, ne-am adunat cu speranța că Sighetul poate fi „resuscitat” în orice perioadă a zilei și, în ultimă instanță, chiar noaptea!

Teofil Ivanciuc, freelancer „forțat” al cetății fortificate birocratic în zilele noastre, ne-a captat și cooptat într-o incursiune bine fundamentată în istoria Sighetului. (Am încercat să depistez în public niscaiva urme de profesori de istorie, istorici, specialiști și alte „organe” oficiale dar… a fost în zadar.)

Iar publicul prezent a fost încântat; cred că Sighetul are mulți cetățeni pasionați de istorie, cultură dar unele evenimente – organizate formal – sunt atât de anoste și de rigide încât se bucură de acestea doar cei care sunt obligați de/la… stat! Știu că sunt prea pesimist dar, profesioniștii, oamenii care pot contribui cu succes la promovarea Sighetului sunt „evitați”, sunt lăsați să se zbată de pe margine, spre liniștea sinecuriștilor mai noi și mai vechi.

Dar, să revin la noaptea de istorie, „servită” și gustată firesc până pe la ora 00:30. Am urmărit o succintă trecere în revistă a reperelor importante din istoria Sighetului, expusă de neobositul Teofil Ivanciuc (cu pertinente completări oferite de directorul Extensiei Sighet, conf. univ. dr. Marin Ilieș), am coborât la subsolul actualei Extensii UBB pentru a descoperi urme de secole presărate cu vibrații „magnetice” imemoriale, am poposit la Biserica Reformată din Sighet (una dintre cele mai vechi clădiri din Sighet) unde am înfruntat stropii de ploaie pe platforma exterioară dintre turnurile estice (ghidați de Teo Ivanciuc și de amabila gazdă Attila Csik) și, în cele din urmă, am ajuns în subteranele fostului Palat Cultural, îndrumați părintește tocmai de… preotul Dan Sidău. Sincer, pentru mine, surpriza cea mare au constituit-o…. spectatorii, foarte mulți tineri și chiar copii, dornici de evenimente inedite, „neregizate” ambiguu, lipsite de clișee și formalism.

Și mai am o bucurie, pe lângă evenimentul în sine, out of the box, mi-au atras atenția ideile și propunerile de proiecte pe care ni le-a dezvăluit părintele Sidău, vizavi de viitorul actualului Palat Cultural – Episcopal. Palatul – care va fi complet reabilitat se pare până la sfârșitul anului! – va fi deschis comunității sighetene, va găzdui și evenimente laice, va fi – sper – un centru de greutate pentru cultura atât de amorțită a Sighetului.

În subteranele Palatului s-a încheiat o noapte senină (deși ploaia nu-și contenea cadența), a fost prima noapte „turistică” a Sighetului care poate fi punctul de plecare pentru o serie atractivă de… Nopți „Imperiale” Sighetene!

Videoul colaboratorului nostru, dr. Sorin Markus – pe care vă invităm să-l urmăriți – vă va lămuri că Sighetul (mai) are multe…. mistere!

 

Foto & text: Ion MARIȘ

Video: Sorin MARKUS 




Tan-Tan (autor, prof. Gheorghe Bărcan)

prof. Gheorghe Bărcan

După o noapte de odihnă la Goulimine, într-o căldură înăbușitoare, fiind la porțile Saharei, ne-am trezit mai devreme și ne-am continuat drumul. Cerul senin anunța o zi de foc, care, după o udeală din ziua trecută putea fi și mai aprinsă. Înaitând tot mai mult spre deșert, am întâlnit cete de cămile ce părăseau târgul local, manifestându-și prezența prin sunetele guturale ce le emiteau, conduse de caravanierii saharieni.

La un moment dat, drumul spre destinație s-a îngustat semnificativ, lăsând loc unui singur vehicol pe el, pe o singură bandă, economic îngustată, având pe de lături amenajate zone de retragere, din loc în loc, de o parte și de alta, pentru a permite retragerea unei mașini, de orice dimensiune și a fluidiza circulația pe această unică bandă; ajuta la aceasta și cursul drept al benzii. Am ajuns cu bine la capătul drumului, acolo unde se află obiectivul nostru final, Tan Tan (nu se putea merge mai departe, cu mijlocul nostru de transport), efectuând doar 2-3 retrageri în acele zone amenajate; în afara benzii nici nu se putea rula, fiind numai nisip.

Am ajuns într-o așezare tipică de deșert, cu locuințe mai mult scunde și înghesuite, cu buticuri și mici magazine încărcate cu produse de tot felul, necesare traiului de acolo sau de altundeva, aparatură electronică și artizanat, îmbrăcăminte, țesături, covoare, toate la un preț foarte redus. Se prezența ca un „stup” încărcat cu de toate, pentru traiul curent al localnicilor și cu mărfuri de utilizare îndelungată, din toate sortimentele, disponibile spre vânzare. Bănuiesc că acei comercianți erau aprovizionați cu toate aceste produse, de o atât de largă utilitate, la un preț golit de orice adausuri fiscale, fără perceperea a niciunui impozit (poate erau și gratuități, de ce nu ?!), pe lângă alte facilități, pentru a rezista în acele ținuturi deșertice de proprietate statală, aproape puncte de frontieră, cu cine știe câte bogății ale subsolului (fosfați, cupru ș. a.), așa cum se găseau și în Sahara Spaniolă, pe care o tot revendicau (au și luat- o până la urmă).

Desigur, nu toți, dar mulți erau probabil paznici, salariați, grăniceri ai unei zone ce separau state. Deși la „margine de lume”, localitatea înghesuia atunci în spațiile ei cca. 20.000 de locuitori, cu dublarea populației până în anul 2000, se spune că, în prezent, ar avea în jur de 60000 de locuitori. Poate au venit aici și dintre cei ce administrau Sahara Spaniolă, deja acaparată pașnic, înainte de 1980. De mărime semnificativă, supraveghetoare, dispuse în cuprinsul acelor zone de vestigii printre cele mai vechi din lume, făcute de mână umană (sculpturi), mărturie de viață prin acele locuri, din marile depărtari ale timpului.

Ne spuneau localnicii că au mai fost de curând români pe acolo, ceea ce știam despre familia Vaida; la sosire am discutat și cu ei impresii despre acele locuri, unice în felul lor.

Aparatura electronică și alte produse erau foarte reduse că preț, dar de calitate mai slabă și nu se prea cumpăra de europeni; le găseai acestea în orașele de pe coasta Mediteranei, la indieni, la spanioli sau arabi, de primă calitate, tot la prețuri convenabile, chiar dacă erau puțin mai mari. Am cumpărat doar un diplomat, ceva artizanat și câteva mărunțișuri, altele putându-le găsi chiar pe drum, la întoarcere, din mers. Dar noi nu am făcut nicidecum excursia în acest scop; am făcut-o pentru cunoașterea unor locuri, unice în felul lor, cu care nu te mai întâlneai, de o rară frumusețe și specificație, pe care nu le puteai vedea în nicio altă parte a lumii.

Obiectivul a fost în parte realizat și urma drumul de întoarcere, evident, pe alte trasee.

Am trecut iar prin Goulimine și am luat drumul pe coastă până la Agadir, ajungând cu noaptea în acel oraș de basm, cu un peisaj multicolor, cu clădiri semețe printre coloane de palmieri și alte forme arboricole specifice, reclame uriașe, sunet și lumini, în atmosfera liniștită a unui tânăr și modern oraș, ce-și potolea agitația zilei în murmur de ape și miros de plajă oceanică. Am vrut să înnoptăm acolo, dar locurile erau ocupate la toate hotelurile încercate, frumusețile, aerul, climatul, peisajul și atmosfera, serviciile le declarau mereu ocupate.

Ne-am pus în mișcare spre Nord, pe Coasta Atlanticului, traversând alte câteva orășele, reflectate și ele într-un colorit superb, în undele oceanice. Amintesc aici doar de pintenul de sol ce agresează destul de adânc oceanul: Cap de Rhir; parcă era o „peninsulă” strălucitoare, o „pată” de lumină oceanică, care o făcea și mai extinsă prin reflexiile ei până departe, în ondulările oceanice. De acolo, Essaouira nu era departe și am ajuns în zori.

În acest loc funcționa ca profesor un coleg de-al nostru de facultate, Bologa Adrian, la care am tras ca niște strigoi, înspre ziuă. A rămas mirat când ne-a văzut și a întrebat :

– De unde, cum ați apărut ?
– Venim de la Agadir, pe Coastă, i-am răspuns.
– A fost o mare imprudentă să veniți noaptea prin zona aceea. Ne-a povestit apoi cum s-au întâmplat câteva nenorociri pe acolo, în condiții similare. Este o zonă pe malul oceanului cu localități mai rare și cu pădure pe marginea șoselei. Mașinile, dacă sunt izolate, își anunțau prezența prin lumini și atunci se doboarau 2 arbori, din față și din spate și din capcană se lua prada, cel mai fericit caz fiind scăparea cu viață. De astfel de cazuri am mai auzit că s-au întâmplat, mai ales noaptea, pe șosele izolate, blocajul făcându-se cu pietre. Ticăloși sunt peste tot, pe oriunde, dar am scăpat și am luat aminte. În răcoarea și umiditatea atmosferei de dimineață, un fior ne-a străbătut corpul. Noaptea nu sunt bune călătoriile nici la noi; dar pentru că suntem în zona în care este proslăvit Allah, spun că acesta ne-a salvat din nou.

Ne-au primit de altfel cu bucurie, am servit masa, soția lui dovedind spirit cald și primitor și multă pricepere în prepararea rapidă a unui dejun îmbelșugat, condițiile de acolo permițând aceasta. Am povestit de câte toate, ne- am odihnit puțin și apoi am ieșit în oraș.

Essaouira este una din cele mai agreate localități de coastă, cu plaje frumoase și un climat excepțional, cu portul său pescăresc, cu o Medina mare și cu o deosebită industrie de prelucrarea pieilor (oaie, capră, vită, viței și de multe altele), cu aspect mat sau lăcuit, pentru diferite utilități: haine, pufuri, curele ș. a. Paralel cu acestea, avea o mare dezvoltare prelucrarea lânei în fire de diferite dimensiuni, producerea covoarelor și altele.

Ne-am cumpărat mai multe suluri de piele de diferite forme, pe care în țară le-am folosit pentru confecționare de pantofi, cizme. Am primit și cadouri, așa cum se obișnuia acolo când cumpărai mai multă marfă (piele fină de căprioară pentru ochelari, fire de lâna ș.a.).

Împachetați cu toate, am părăsit splendida și plăcuta Essaouira, ne-am despărțit de prietenii noștri atât de binevoitori și ne-am îndreptat „spre casă” prin Safi, El Jadida, Casablanca, Rabat, pe care le-am salutat doar din mers, știind că o să le vizităm pe urmă de mai multe ori, pentru nevoi și cunoaștere, ele fiindu-ne mult mai aproape.

O călătorie excepțională, pentru care aducem mulțumiri familiei Păunoiu și regrete familiei Vaida, pentru că n-am fost împreună pentru a admira încântătoarele ținuturi, trasee.

Gheorghe BĂRCAN,
fost elev al Liceului „Dragoș-Vodă”, Sighet

Sursă foto: https://www.bing.com/images




Din drag de cămeșă (autor, Rada Pavel)

Sunt aproape zece ani de când, pe 24 iunie, de „Ziua Universală a Iei”, suflarea românească, îndeosebi cea femeiască, e cuprinsă de un soi de frenezIE și îmbracă ii și cămăși mai vechi sau mai noi, participă la manifestări dedicate bluzei românești, din drag de tradiție, de satul românesc, sau pur și simplu, din cochetărie feminină.

Sunt multe zeci de ani de când o seamă de femei din Maramureș nu numai că poartă cămeșile maramureșeane, fără un prilej anume, fără facebook și Instagram, dar și țes, croiesc și cos cu mâinile lor comori în absența cărora, sintagma de „port traditional” nici nu ar exista. La asemenea femei ne-am oprit azi gândul.

Maria Șerba și Ileana Șandor sunt două găzdoaie din Călinești, pentru care „cămeșă” înseamnă acasă, iar de cusutul ei își leagă toate etapele existenței. Au început să lucreze pe cămeși încă de mici, la lumina lămpii; s-au mândrit ca alte fete, atunci când prima cămeșă a ieșit din mâna lor, s-au bucurat pe măsură ce au devenit tot mai pricepute. Amândouă au fost cadre didactice peste 30 de ani și, cât au avut elevi, au încercat să le insufle și lor plăcerea de a petrece timpul cu „coselele”. Nu s-au lăsat nici după ce s-au pensionat. S-au apucat să cutreiere casele de pe Mara și Cosău, să stea de vorbă cu bătrânele satelor, să caute țesături-comori prin lăzile vechi, să le cerceteze, iar concluziile strânse de pe urma acestei documentări, le-au adunat în două cărți dedicate cămeșii: „Cămașa de sărbători” și Cămașa de gheme” (ambele publicate la Editura Valea Verde, în 2018). Maria Șerba și Ileana Șandor au fost colege cât au predat în școala din Călinești, au cusut împreună, au cercetat și au scris împreună, sunt prietene și, atunci când vorbesc una cu alta, simți o rară chimie. Plus că au un dar al povestitului pe care mulți oameni (cu doctorate și funcții de soi) și l-ar dori. Așa că am găsit că e firesc să le iau un interviu tot împreună. Un interviu despre credința în lucrul bine făcut și despre dragul de cusut cămeși.

Coseala trebuie să fie oglinda femeii,
așa cum femeia îi oglinda casei

Ce vă leagă de cămașa din Maramureș? Ce amintiri, ce sentimente?

Ileana Șandor: Noi, acasă, la părinți, am fost patru fete. Și mama n-o-nvins să ne coasă cămeși la toate. Și atunci, de micuțe, când ne cosea câte o cămeșă, zicea: „ni, trage tu, rupturița asta”, rupturița fiind un fel de cusătură destul de simplă, cât s-o facă și niște cocoane. Și cu cât făceam noi rupturița cee, cu atâta înainta mama în lucrarea cu cămeșa. Și pe măsură ce-am crescut, ne-o dat mai mult de făcut. Când am avut 10 ani, mi-o croit prima cămeșucă, pe care am cusut-o cum am vrut eu. Acolo am pus tăte punctele de cusătură pe care le-am știut: și punct înaintea acului, și în urma acului, și cruciulițe, și încrețituri. Mama m-o lăsat să pun ce-am vrut eu în ea, ca să-mi insufle dragostea de lucru, să mă bucur că am reușit să fac eu un obiect din mâinile mele. Sigur că pe când m-am făcut mai mare, și am început să înțeleg ce-i frumos și ce-i elegant (că și cămeșa tre să fie elegantă), mi-am dat seama ce prostioare am făcut la cămeșa cusută în copilărie. Da așa am prins dragu de cusut și dragu o crescut, am învățat și ce n-o apucat mama să îmi arate și mi-o rămas și azi dragu de cămeșă. Și ce am vrut mereu o fost să fac lucru bine. M-am gândit, tot timpu la vorbele mamei, care zicea că „coseala trebuie să fie oglinda femeii, așa cum femeia îi oglinda casei”.

Maria Șerba: Între mine și cămașa maramureșeană, există o legătură profundă. Am trăit aici în zonă, am cusut, am purtat și mi-o plăcut foarte mult cămașa. Când eram copilă, mama mi-o pus în mână o bucată de pânză, un ac și ață și m-o-nvățat să cos. Și mi-o spus așa: „Când îi ști bine să faci pene (ornamente), ți-oi croi o cămașă. Și așa o fost, după ce-am știut așa cum trebe, mi-o croit o cămașă. Nu vă dați seama ce sentiment de mândrie are fata atunci când îi terminată cămașa făcută de mâinile ei și merge îmbrăcată cu ea între alte fete. Toate se adună roată și zic: „vai ce frumos ai cusut asta, îmi dai și mie de formă?” Fiindcă asta se întâmpla între fete: un schimb de idei, de modele, de păreri. În trecut, fiecare fată își cosea singură cămașa. Era o rușine să porți cămașă cusută de altcineva. Apoi să vă zic și de femeile bătrâne, care din primăvară și până-n ceielaltă primăvară, aveau de lucru cu cânepa: de la semănat, la tors, la țesut, la cusut și așa mai departe. Când eram cocoană, la mine în casă am avut trei femei, care la lumina lămpii, coseau, țeseau, torceau, făceau tot ce trebuia pentru pânză și pentru a face cămăși. Soacră-mea, fie iertată, era singură și avea patru bărbați în casă și zicea: „tare bine trebe să mă port, ca pe primăvară, la toți bărbații să le fac două rânduri de haine”, asta însemnând cămașa și gatiile. Femeile munceau foarte mult, iar acum, cei care am trăit aceste lucruri, nu putem să le uităm.

Comori scoase din lada cea bătrână

Ați scris două cărți dedicate cămășilor maramureșene. Ce v-a mânat să le scrieți, ce v-ați dorit să se întâmple prin publicarea unor asemenea lucrări?

Ilena Șandor: Cărțile le-am scris din dorința de a transmite mai departe dragul de cămeși. Am considerat că-i nevoie de un fel de abecedar, de un îndrumător pentru începătoare, dar și de o sursă de inspirație pentru avansate. Pentru că noi, studiind cămeșile vechi, am scos la iveală lucruri de care trebuie să ții cont când coși o cămeșă și de care cele neinițiate nu știau încă.

Maria Șerba: Așa cum v-am zis, eu am trăit în casă cu multe femei. Mătușa mea avea în pod o ladă veche unde ținea de toate. După ce am cotrobăit prin lada asta veche, m-am sfătuit cu Ileana și am zis să mergem și la alte case și oriunde erau femei bătrâne, am găsit și lada cea bătrână. Am fost impresionate de mulțimea obiectelor pe care le păstraseră femeile. Cele mai multe erau cămăși. Și ne-am pus întrebarea: oare de ce? Noi am găsit și răspunsul. Ca să coși o cămașă de sărbători, trebuie să investești muncă multă, răbdare, dragoste, iar cine păstrează cămașa îți zice așa: „cămașa asta o fost a fetei mele de când o fost cocoană” sau „cu cămașa asta am fost io mireasă”, alta zice „asta o fost a mamii bătrâne, Dumnezeu s-o ierte”. Toate lucrurile astea sunt pentru gazda casei amintiri plăcute care merită să fie păstrate. Și prin păstrarea acestor obiecte vechi, se păstrează o legătură tainică dintre generații. Scriind cărțile astea, am vrut să scoatem aceste amintiri din lada cea bătrână și am zis să nu se piardă astfel de comori. Îi păcat să se piardă astfel de comori.

O legătură tainică dintre femeie
și cămașa cusută de ea

Se vorbește mult despre autentic și despre lipsa autenticului. Ce înseamnă o cămașă maramureșeană autentică și cât de mult contează autenticitatea?

Ileana Șandor: Îi foarte important să învățăm să recunoaștem autenticul. Așa cum în toate domeniile o intrat plasticul, tot așa o intrat fibrele sintetice și în materialele din care ne facem hainele. Or o cămeșă maramureșeană, ca să fie autentică, tre să fie cusută din pânză de cânepă, in, bumbac, sau iile din alte zone, pe mătase și borangic. Io când pun mâna pe pânză, o simt, dacă-i naturală 100% sau dacă are ceva sintetic în ea. Materialul din care-i făcută îi dă autenticitate, la fel și croiul, care-i specific unei anumite zone, dar asta nu înseamnă că nu poate să existe creativitate și inovație.

Maria Șerba: Pentru mine, o cămașă autentică înseamnă, în primul rând, să fie cusută manual. Atunci când fata sau femeia își coase cu mâna ei cămașa, se creează o legătură tainică între cusătoare și cămașa ei. Apoi, autentic înseamnă ornamentele tradiționale, tipurile de cusături. Am observat că prin cusutul la mașină, în locul încrețiturilor de la mânecă, se pune o bentiță brodată și se elimină trăsura, care este specifică zonei Maramureșului și noi nu vrem asta. Apoi s-o introdus pânza sintetică și cu asemenea material, cămașa nu mai arată a cămașă și așa, numai de autentic nu mai putem vorbi. Numai lucrând noi, manual, aceste comori, putem crea cămeși autentice.

Cămașa nu poate fi înlocuită
printr-o nicio altă piesă de port

De ceva vreme, 24 iunie este considerată Ziua Universală a Iei. (ia fiind un cuvânt generic pentru bluza tradițională românească). Ce părere aveți despre o asemenea zi? Era important să existe?

Ileana Șandor: La început, nu știu cât de mult mi-a plăcut ideea. Dar acum îmi place că măcar o dată pă an, toată țara, în tăte zonele, în tăte marile orașe, chiar și în afara țării, lumea își aduce aminte că purtăm ceva al nostru. Dacă reginele Elisabeta și Maria purtau ii, cum să nu purtăm noi?

Maria Șerba: Mă gândesc că cei care au decis ca această piesă de port popular merită o zi de calendar, au considerat că ea merită o atenție deosebită. Cămașa nu poate fi înlocuită printr-o nicio altă piesă de port. La noi, zadiile pot fi înlocuite cu sumna, cojocul poate fi înlocuit cu pieptarul, lecricul poate fi înlocuit cu guba, opinca cu cizma, dar cămașa rămâne de neînlocuit. În momentul în care ai înlocuit cămașa, nu mai poți zice că ai îmbrăcat costum popular. Așadar, cei care s-o gândit să îi aloce o zi, s-o gândit foarte bine.

Să nu ne pierdem identitatea

Aveți un mesaj pentru cei tineri referitor la păstrarea portului popular?

Ileana Șandor: Le-aș zice ca atunci când își fac o piesă de costum, fie că-i ie sau cămeșă sau altceva, să se documenteze și să întrebe și să își facă ceva autentic.

Maria Șerba: Tinerilor le-aș spune să nu-și piardă niciodată identitatea, să-și păstreze cu sfințenie portul popular, autentic, care ne definește ca maramureșeni, cu o vechime de necontestat în această parte de lume.

Ce-i doriți cămășii tradiționale de ziua ei?

Ileana Șandor: Mi-ar plăcea să dăinuiască în timp și peste timp cămeșa noastră. Și să fie purtată de oameni sănătoși și frumoși. Asta ar fi tare bine. Da nu știu cum mere lumea, ce-om mai purta și cât om purta.
Maria Șerba: Să aibă o viață lungă și să se găsească tot mai mulți doritori de a o îmbrăca.

Le dorim și noi viață lungă atât cămășilor, cât și interlocutoarelor, că-s vrednice de bună samă, au tare multe să ne învețe, iar povestitul cu dumnealor e o încântare.

CJCPCT „Liviu Borlan” Maramureș
Interviu și fotografii de Rada Pavel




Vineri seara „descoperim” – împreună cu Teo Ivanciuc – repere din Istoria Sighetului!

Dacă doriți să petreceți o seară altfel, veniți pe 25 iunie 2021, ora 22:00, în curtea Universității Babeș – Bolyai din Sighet, unde voi prezenta, sub cerul liber, câteva imagini și momente din istoria Sighetului, despre cine au fost locuitorii săi, cum au trăit, muncit ori cum s-au distrat aceștia!

Va urma un scurt tur nocturn, prin locuri mai… neumblate!

Teo Ivanciuc