Classic Unlimited, ediția a șaptea, turneul național de pian, a  adus Duminică, 15 octombrie 2023 – la Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței – muzica clasică foarte aproape de sigheteni.
Iar pianistul Bogdan Vaida s-a „adaptat” admirabil spațiului neconvențional al Memorialului.

„Spațiul are o influență puternică asupra concertelor. Din punct de vedere acustic, de fiecare dată e altfel. Apoi, multe din spațiile în care au loc concertele Classic Unlimited au o energie specială, care influențează muzica.” Bogdan Vaida.

Filmarea video confirmă simbioza muzicii cu spațiul concertistic:

Foto & video: dr. Sorin Markus

Festivalul Internațional de Poezie de la Sighet, ediția 2023, organizat de Centrul Cultural din municipiul nostru, și-a „consumat” formal… jubileul. A fost prezentă lume selectă, bună, așezată, nume „grele” (inclusiv politicieni), știute și prea-știute; s-au împărtășit amintiri care-l evocau cu respect și prietenie firească pe criticul Laurențiu Ulici dar – mai ales – imaginea personalității celui care a ridicat la un nivel maxim festivalul sighetean a fost „adusă” într-o notă sensibilă la Sighet de Doamna Aurelia Ulici.

În 50 de ani (cu toleranța de rigoare) de festival s-au întâmplat lucuri frumoase, poezia a fost la loc de cinste, iar toți conducătorii/ directorii/ managerii care s-au succedat de-a lungul timpului – nominalizați și onorați – au fost prezenți și au depus mărturie despre anii, mai mulți sau mai puțini, în care au coordonat și crescut un eveniment cultural care a ajuns – probabil?! – la apogeu. Cred că, deși festivalul a „îmbătrânit” – frumos, pot spune! – poezia a rămas tânără și „cochetă”, iar poeții (importanți și consacrați) prezenți la jubileu, veniți din toate colțurile țării dar și din Ucraina (Cernăuți) și Republica Moldova, au socializat și și-au găsit interlocutori cu „vibe”-uri specifice.

Premiile au fost multe și au fost oferite după o selecție riguroasă atât de Centrul Cultural (președintele juriului a fost prof. univ. dr. Ovidiu Pecican, cunoscut istoric, scriitor, publicist) cât și de diverse publicații culturale dar și de către Editura Valea Verde. Vom reveni cu „premianții” jubileului într-un articol viitor.

La Centrul Cultural Pastoral – unde a avut loc festivitatea de premiere – a oferit un recital extraordinar cunoscutul actor Dorel Vișan care a punctat moral – poetic în spiritul jubilelului.

A doua zi a evenimentului s-a axat – firesc – tot pe evocarea personalității celui mai elogiat președinte de festival sighetean („Critica de poezie cu și fără Laurențiu Ulici”), s-a citit poezie, s-au schimbat cărți (tipărite în diverse colțuri de… țări), s-au făcut promisiuni (colaborări, publicare, promovare), s-au consolidat și legat noi prietenii.

„Serile de poezie Nichita Stănescu de la Desești” au încheiat ziua a doua într-o notă verde (pe „tradiționalul” covor de iarbă din curtea familiei Pârja), mai tinerească (au fost premiate și tinere eleve), cu un bonus pentru toți, bunătăți din prea_plinul toamnei maramureșene.

În ziua a treia Poezia trebuia transferată la Mănăstirea Bârsana (eu n-am reușit să ajung)  într-o dezbatere pro domo sua: „Credință și poezie în literatura română”.

Jubileul Festivalului sighetean de Poezie a devenit istorie, un reper pentru o generație onorabilă de poeți, dar ce va urma este marea provocare trans_generațională pentru cultura din Centrul… Europei.

Foto & text: Ion Mariș

Editura Valea Verde și Centrul Cultural Sighet invită sighetenii (și nu numai) Vineri, 20 octombrie 2023, ora 14:00 la Centrul Cultural Sighet unde va avea loc lansarea volumului „Pe firul Marei”, autor Gheorghe Mihăiescu (Editura Valea Verde, prefața – Radu Țuculescu, lector de carte – Brîndușa Oanță, editor – Ion Mariș, tipar – Aska Grafika, 2023),

Lansarea va avea loc cu participarea unor invitați surpriză.

Salut, Sighet!

N-aș fi crezut niciodată ca, după 60 de ani, să retrăiesc același coșmar care mi-a bîntuit copilăria ani la rînd. Atunci era coșmarul războiului trecut, iar acum a celui prezent în toată lumea.

Copil fiind, posibilitățile de orice fel erau precare; fără curent, fără televizor, fără telefon. Singurul telefon era cel de la poșta din sat, unde erai anunțat că ai o convorbire la ce oră și în ce zi. Așteptam vești cu atîta înfrigurare, acel telefon era cam singura noastră conexiune cu alte lumi… Zilele treceau, dar serile, mai ales cele de iarnă, trebuiau umplute cu ceva. La țară, cel puțin, se organizau șezători, bineînțeles acolo unde exista cîte o lampă mare și petrol în ea, iar gazda avea provizii de lemne pentru a oferi condiții musafirilor. Mîinile harnice deabia atunci prindeau un pic de odihnă de la muncile cîmpului și se „delectau” cu alte îndeletniciri mai ușoare și creative. Se torcea, se puneau „teri” (războaie) se coseau cămăși, se făcea „ciur” (dantelă), bărbații încrustau fuse, fluiere, tilinci, cu care întrețineau mai apoi atmosfera. Noi, copiii, prin paturi, pe după perne, trăgeam cu ochiul și cu urechea la adunarea din casă, care trebuie să recunosc, la noi era deja o obișnuință. Printre sfîrîiturile de fuse, vocile molcome depănînd amintir sau „grozuri” din război mi-au rămas întipărite în minte, mă captivau și mă făceau curioasă nevoie mare. Ce desene animate pe aceea vreme, filme adevărate se derulau din gură în gură! Eu le vizualizam cu atîta implicare, mai ales cele legate de război, că nu puteam să adorm, aveam coșmaruri și nu de puține ori, mama era nevoită să mă trezească la realitate. Pe atunci nu era anunțul „interzis copiilor sub 12 ani”. Urmarea a fost că am rămas cu o sechelă, și anume nu era nimeni în stare să mă dezbrace de culcare de spaima începerii vreunui război! Cum să fug dezbrăcată? Tîrziu, în noapte, cînd mama considera că deja sunt adormită, mă dezbrăca.

… Sunt deja matură, dar sentimentul acela de nesiguranță se pare că nu a trecut. Lumea a avansat, dar din păcate în rău, a acumulat niște tare nevindecate, ținute în stare latentă și care încep să apară la suprafață asemeni unor izbucuri. Se cotropesc state pe state peste noapte, fără măcar un preaviz. Se iau copii de lîngă mame și-i duc ostatici, se răpesc tinere de lîngă iubiții lor, se măcelăresc frați între ei. Și toate acestea într-o frenezie de oameni bolnavi, fără nici o regulă de civilizație sau de război, doar pentru a-și satisface pofta de sînge și răzbunare. Întrebarea este: Cui folosește? Cine determină asemenea monstruozități și care e satisfacția? Degenerăm ca specie, ura e singurul catalizator în acest marș către autodistrugere? Să fie niște cicluri pe care omenirea trebuie să le parcurgă iar și iar? Dar de ce doar în rău? De ce nu vedem valuri de efuziune, între oameni, îmbrățișări colective, doar țăcănit de arme și strigăte de luptă?

Oare cine stă în spatele acestor orori și trage foloase și ne suflă în ceafă? Să fie doar vîntul?

Ileana PISUC

Sursa foto: Internet

Pe străzi miroase a moarte

și nu mai există cuvinte, nici liniște, nici iertare
și-n sufletele oamenilor, întunericul poartă numele fiecărei zi
îngerul morții calcă peste viață în kibuțul Kfar Aza din apropierea graniței Israelului cu Fâșia Gaza
peste trupurile firave ale copilașilor

atârnă cuțitul nemilos al războiului
Potopul al-Aqsa de pe uscat, din aer și de pe mare

vine o zi când o să cauți dragostea dar ea nu va mai fi

când lacrimile își fac cărare până la Dumnezeu
să ne rugăm pentru cei ce plâng și-și strâng mai tare copiii în brațe.

În parc
„Da’ câți ani ai domn’ profesor?… Noa, nu-i așe de mult!… Io am împlinit noauăzăci de ai  ieri. Să vă dea Dumnezău să ajungeți  și dumneavoastră! …Da’ întîi să te văd fără bastonul ăsta!”
(Personajul respectiv, fost șofer, nu pierde ocazia să se converseze ori de câte ori întâlnește vreun cunoscut. Nici să nu îl ia peste picior. Până la capăt, asta e maximul de spiritualitate la unii moroșeni.)

MM
* Vederi din dronă cu o mănăstire de la noi. Sau „Învârtita”?
* Nevastă despre sala festivă de la o nuntă: „…cu noauă loampe legate deolaltă și multe-multe  luminițe, tu!”
* „O cafea macchiato, vă rog!” „Machiată? Desigur, de îndată!” (Bine că nu mi-o făcut-o cu  ruminele.)

Inițieri
Un băiețaș cu mama lui, lăsându-se dus de după umeri: „…Am crezut că ești Scorpioană și tata Berbec. …Tu ești Berbec! Și tata-i Taur!?”

Saloon
O domniță iese de la masaj. „Da’ pui și bujori în obraji?” – îl întreabă un pacient pe maseurul povestitor cu vorba dulce.  (Bun-înțeles, domnița era foarte drăguță.)

La promenadă
Zilele acestea nu a mai venit la Podul Marmației nonagenarul biciclist, cel de psalmi rostitoriu și de exercitii de înviorare făcătoriu de ani, Acum îmi dau seama ce luptă a dus cu spațiul-timp gol. (M-am bucurat să-l revăd urcând panta la pod, după câteva zile. Locul redevenise animat, interesant.)

Obscure
* Stradă spre râu, dis-de-dimineață. Tot trotuarul măturat, cât vezi cu ochii. Belșug de frunze la casa cu nuc.
* Digul însorit. Ochiul albind bornele albe și mai mult.
* Terasă, toamna. Să te prindă soarele la bere, în frig. Bere la rece. Inclusiv Duminica. („Făptașii” sunt cu toții mari combatanți în controverse mărunte și maeștri în ironicale.)
* Terasă, toamna. A înghețat berea în sticlele verzi, pe afișe.

Marin Slujeru

Pe Digiteca ARCANUM (https://adt.arcanum.com/ro/), la care accesul e liber până pe 15 octombrie, putem citi ziare şi reviste care au apărut din 1858  („Zimbrulu si Vulturulu” –  cu litere chirilice) şi până în zilele noastre. Am profitat de imensa ocazie de a citi ce scria presa despre Sighet şi am realizat un grupaj de informaţii din epocă, pe care le-am pus în mai multe categorii. Unde am avut ceva de comentat, mi-am trecut iniţialele.

 CULTURA  DE  ALTĂDATĂ
În „Familia” din 1882, apărea articolul „Societatea pentru fond de teatru român. Raportul comitetului la adunarea generală din  Sighet la 7 august 1882”, din care citez:

„Cei ce lucrează pentru cultură, probează că ţin cont de condiţiunile de viaţă a unei naţiuni. Cei ce pot să producă un resultat mulţămitor, se pot felicita. Societatea nostră, care creează un fond, din care să se potă înfiinţă un teatru naţional român, are asemenea naltă problemă culturală. Căci, ce este scopul teatrului? De a fi un organ de frunte pentru poleirea gustului frumos, pentru respândirea moravurilor bune şi pentru cultura limbei. Teatrul este o oglindă, în care se reflectează secolii trecuţi şi în care ne vedem noi înşiine, cu toate însuşirile bune şi rele; o şcolă în care prin exemplele presintate învăţăm a iubi virtutea şi a despreţui păcatul; un tribunal necorupt şi drept, care pronunţă fără cruţare verdictul său. După biserică şi şcolă, teatrul este cea mai importantă instituțiune culturală în o ţară”.

„Universul”, februarie 1925: „Se ştie că se lucrează din partea autorităţilor la înjghebarea teatrului de vest, care va juca pe rând în toate oraşele de la graniţă deci şi în Sighet. In acest scop d-1 O. Simon, directorul şcoalei normale, a căpătat delegaţie din partea prefecturii şi primăriei să lucreze la amenajarea scenei de la palatul cultural. D-l Simon a şi început lucrul strângând cu ajutorul autorităţilor tot materialul brut de care are nevoe  în mod gratuit de la comercianţi. Cortina pictată de d-l Traian Bilţiu, absolvent al şcoalei de belearte din Bucureşti, este aproape gata. Populaţia aşteaptă cu bucurie marele eveniment când vor juca în Sighet valoroşii artişti ai teatrului naţional din Bucureşti”.

H.P. Fără discuţie, teatrul educă, „poleieşte gustul [pentru] frumos”. Ehhh… zic şi eu, oftând…

ZILE  (G)RELE, ZILE  BUNE
„Universul”, iunie 1940: „ZILE FĂRĂ CARNE LA SIGHET. — Rezidenţia ţinutului a admis ca, la Sighet, zilele fără carne să fie înlocuite cu zilele de Luni, Marţi şi Miercuri”.

H.P. Un mod elegant de a face faţă foametei acelor ani…

Sau, în acelaşi ziar:  „MUNCITOREŞTI. — Fabrica de mobile îndoite din Sighet s’a văzut silită să concedieze 130 din totalul de muncitori. Fabrica avea mare debuşeu în America, unde-şi exporta 90% din produse”.

H.P. În digitecă apare de mai multe ori sintagma „oropsitul” când e vorba despre Sighet sau despre Maramureş. Doar trei exemple aici: „Patria” , aprilie 1936 (oropsitul Maramureş), „Curentul”, octombrie 1938 (oropsitul Maramureş), „Dimineaţa”, martie 1929 (necăjitul şi oropsitul no­stru ţinut), etc. S-o fi schimbat ceva de-atunci ?…

„Universul”, februarie 1940: „EXPORT DE VITE IN TURCIA. — La Sighet au sosit mai mulţi negustori turci cari, până acuma, au îmbarcat două vagoane de vaci pentru crescătoriile din Turcia”. Acelaşi ziar scria în iulie 1938 despre „Oborul comunal de vite, în care se vând şi vacile „Algau”,căutate atât de mult de negustorii din Grecia, Turcia, Italia şi în special din Palestina”,

H.P. Spun doar atât: Staţiunea de Cercetări Zootehnice şi trec repede la alt subiect…

 „RAIUL”  COMUNIST DIN FILME
„Universul”, 11 februarie 1940: „Acum, de câteva zile, se face aceiaş reclamă, cu afişe de mărimi considerabile şi cu invitaţii înmânate în plicuri spectatorilor de la cinema — pentru filmul de realizări sovietice în domeniul social şi economic, intitulate: „Emigranţii spre Birobidjan”, care va rula la Sighet în zilele de 12—15 Februarie. După ce am mai asistat şi la o scenă filmată, în care înfăţişa înfrăţirea trupelor şi a ofiţerimii germano-sovietice pe teritoriul polonez se prea poate ca în curând să putem asista şi la filme de doctrină specific comunistă. Desigur, aceste spectacole nu au niicio înrâurire asupra puţinilor, care cunosc de aproape metodele propagandei sovietice şi sunt în curent cu stările sociale şi economice din Rusia şi din vecina noastră Galiţie Orientală, însă masa ignorantă şi naivă rămâne entuziasmată de cele văzute pe ecran, deoarece ea nu ştie, că „nu-i tot aur ce luceşte”. În interessul acestei mase de cetăţeni de la graniţă, ar fi bine, ca rularea filmului de această natură ori să se interzică ori să fie precedată de o conferință documentată, care să împiedice provocarea unui desechilibru sufletesc”.

H.P. Acum, după 80 de ani, ştim că „raiul comunist” are un frate, „raiul capitalist”.

TRENULE,  ROMÂNIA  E  PREA  MICĂ…
„Universul”, decembrie 1924: „În trenul care pleca din Sighet, spre Satul-Mare, erau două sentinele care duceau un soldat nesupus. În momentul când trenul intra pe terenul cehoslovac, soldatul a fugit din tren. Sentinelele s’au luat după el trăgând focuri de armă. Văzând aceasta, grănicerii cehoslovaci au tras şi ei focuri de armă şi astfel se ivi un conflict, la care au intervenit ofiţerii cehoslovaci. Au fost arestate sentinelele împreună cu soldatul fugar şi transportate la Cosiche. Se crede că va fi nevoe de o intervenţie diplomatică din partea României”.

„Universul”, ianuarie 1938: „MOARTE SUBITA. — N. S., de 54 ani, din Sighet, fost casier al primăriei, s’a dus Marţi cu trenul accelerat de 11,30 la Satu Mare, să-şi aranjeze nişte chestiuni familiare. Seara s’a înapoiat cu trenul de persoane Oradea-Sighet. In apropiere de gara Hust (Cehoslovacia), i-a venit rău, şi a încetat din viaţă. Parchetul de Maramureş a autorizat înmormântarea”.

H.P.: Vedem că trenurile din Sighet treceau pe la vecini, dincolo de graniţă, pentru a ajunge tot în …România. Din 1938 până în 2023 autorităţile n-au putut realiza o cale ferată Sighet – Satu Mare, sau să pună în circulaţie un tren direct Sighet – Oradea.

CONTRABANDIŞTII  DE  IERI
„Universul”, 16 ianuarie 1938: D-nii comisari Folzeşi şi Constantin Berindeanu, din poliţia Sighet, […] au făcut Vineri o descindere. Acolo au găsit pe V. H. din Slatina (Cehoslovacia), la care, făcându-i perchiziţie, au găsit 2600 pietre pentru brichetă şi 6009 tablete de zaharină, pe care le-a trecut noaptea, din Cehoslovacia. Contrabandistul a fost arestat şi înaintat parchetului Maramureş.

Fruntaşul P. S. şi soldaţii : N. I., G. V. şi l.M., fiind aşezaţi la pândă de comandantul de grăniceri călări Sighet, au surprins în pădurea din apropierea comuna Iapa, mai mulţi contrabandişti, care veneau dinspre Tisa, încărcaţi cu pachete. […] Mărfurile au fost duse la companie, unde, la inventariere, s’au găsit: flanele, ţesături de bumbac de diferite culori şi basmale. După inventariere, mărfurile au fost înaintate vămii Sighet.

Caporalul C. D. şi soldatul T. V., din compania de grăniceri Sighet, au surprins, în dreptul fabricei de cherestea C. A. P. S., mai mulţi contrabandişti, care voiau să treacă din România în Cehoslovacia o mare cantitate de spirt. La somaţiile făcute de grăniceri, contrabandiştii au aruncat sacii din spate şi au dispărut. Sticlele cu spirt au fost înaintate vămii Sighet.

Soldaţii Z. T. şi H. Ş., din compania de grăniceri Sighet, în timp ce patrulau pe frontieră, au surprins în dreptul fabricei de cherestea C. A. P. S., doi contrabandişti care veneau din Cehoslovacia cu mărfuri de contrabandă. La somaţiile făcute, cei doi au aruncat pachetele şi au fugit înapoi. In pachete s’au găsit : ţesături de bumbac de diferite culori, pantofi, galoşi, etc. După inventariere, au fost înaintate vămii Sighet”.

„Dimineaţa”, mai 1936: „… la punctul Cămara un grup de cinci fete, în vârstă de 13—15 ani, care încerca să treacă frontiera cu țesături de mătase în valoare de peste o sută mii lei. Fetele purtau sapele pe umăr sub pretext că merg la munca câmpului. Două din ele au fost prinse, iar celelalte trei au aruncat marfa și au fugit. Contrabandistele arestate, au fost înaintate oficiului vamal, iar marfa a fos confiscate”.

UN PRIMAR CARE ŞTIA CE ARE DE FACUT
„Universul”, august 1937: „EDILITARE. — D. dr. Iuliu Hodor, primarul oraşului Sighet, a luat iniţiativa refacerii străzilor şi punerii în bună stare a oraşului cel mai oropsit din ţară. Astfel în strada principală a adus piatra de granit, pe care a pus s’o aşeze cu maşina de presat şi apoi s’o întărească cu ciment. Parcul oraşului a fost curăţat şi aranjat cu un grup de premilitari. În faţa bisericii rutene a făcut un mic parc, în parcul din centrul oraşului a făcut un chioşc unde în fiecare seară cântă muzica militară. Acum se construeşte un dig pe malul Izei”.

Informaţii interesante din vremuri de altădată. N-am fi avut acces la ele, sau accesul ar fi fost anevoios, dacă ARCANUM n-ar oferi cu generozitate accesul (acum gratuit) la „51.782.484 pagini ziare, reviste, publicații științifice și multe altele…”.

Horia PICU

Mărturisesc, credeam că subiectul acesta a fost tratat până la epuizare și că-n ultimii 30 de ani specialiștii au reușit să pună lucrurile pe un făgaș normal. Am avut însă parte de o surpriză atunci când, în cadrul unui exercițiu de învățare prin investigare,  le-am cerut elevilor mei de clasa a V-a să-și chestioneze părinții, majoritatea sigheteni – unora fiindu-le profesor acum mai bine de două decenii-, în legătură cu originea  denumirilor „Dealul Cetății” și „Izvorul Cetății”.  Răspunsurile, într-o proporție covârșitoare, după cum bine ați intuit deja, s-au axat pe  existența unei cetăți dacice pe Solovan.

Împreună cu Teofil Ivanciuc (cel care a scris despre originea numelui Sighet aici http://www.sighet-online.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=16270:sighet-nume-dacic-slav-sau-maghiar&catid=70:importante&Itemid=27) am realizat (când?)  o dezbatere pe această temă la Sala Radio, iar cu arheologul Carol Kacsó o conferință și o emisiune TV demonstrînd că pe teritoriul Sighetului, cel puțin până astăzi, nu s-a descoperit niciun ciob dacic. Cu toate acestea tema iată!, se dovedește a fi recurentă. Una din posibilele explicații ar fi aceea că părinții elevilor mei au apelat la cea mai accesibilă sursă,  site-ul primăriei, unde, la secțiunea dedicată istoricului localității, stă scris, negru pe alb aşezarea de pe dealul Solovan din perioada dacică.

Așezarea fortificată din Bronzul târziu de pe Solovan „Dealul Cetății” a fost identificată de F. Nistor și a fost cercetată arheologic în 1964 și 1965, din colectivul de cercetare condus de K. Horedt, făcând parte și I. Németi și F. Nistor. Rezultatele cercetării au fost publicate în 1966 în broșura „Așezarea fortificată din perioada târzie a bronzului de la Sighetul Marmației” (foto 1).

Prin poziția sa, aceasta este fortificată natural din trei părți și doar din vest, unde se leagă de șirul altor dealuri, s-a ridicat un val de apărare impunător cu o lungime de cca. 240 m. Pământul necesar pentru umplutura valului a fost scos de pe ambele laturi și se ridică până la 3 m.   Așezarea, de formă ovală (aprox. 230×170 m), se pare că n-a fost locuită în permanență, ci a servit ca loc de refugiu și apărare pentru populația din jur. În niciuna din cele 5 secțiuni arheologice nu au fost surprinse complexe de locuire (foto 2-3).

Pe baza ceramicii descoperite aici, vase mari cu pereții groși, de culoare neagră în exterior , roșie în interior și cu suprafața canelată, K. Horedt a atribuit așezarea fortificată cu val, în aria de formare a culturii arheologice Gáva, răspăndită la sfârșitul mileniului II î.Ch. în NV României, Ungaria, Slovacia, Republica Moldova şi Ucraina. Da, da, mileniul II î.Ch.! De specificat faptul că avea menirea de a controla exploatarea sării din zonă. De altfel, pe teritoriul Sighetului s-au descoperit nu mai puțin de opt

depozite de bronzuri (cel de-al nouălea, care este și cel mai bogat în materiale și cel mai interesant, descoperit recent la aprox. 3 km NV de așezare, este în curs de publicare de către specialiști), din care 4 puse în directă legătura cu așezarea fortificată; 3 depozite descoperite pe Valea Blidarului: Depozitul I descoperit de M. Lucineț în anul 1943 (după unii 1941) ce conține 48 de piese, Depozitul II descoperit la aprox. 200 m de primul depozit în anul 1944 din care sunt salvate 4 piese, Depozitul VIII descoperit de către Gh. Pop în anul 1916, din care nu s-a salvat niciun celt deoarece piesele(?) au fost abandonate la locul descoperirii, și Depozitul IV descoperit în anul 1985 aproape de izvorul pârâului Spicul (cota 615 m) cu patru piese de bronz; restul depozitelor, Depozitul III (1898) – o singură piesă păstrată, Depozitul V (1896) – trei topoare de bronz păstrate, Depozitul VI (1902) – cu 7 piese salvate și Depozitul VII (1902) – două topoare cu disc și spin păstrate, au localizarea incertă, toate sunt încadrate cronologic în Bronzul Târziu, și surprind cât se poate de clar modificările economice și importanța zonei.

Cât despre locuirea dacică la sud de Tisa, în zona văilor Mara, Iza, și Vișeu din actualul județ Maramureș, încă din anul 2019, arheologul băimărean Marius Ardeleanu, într-un articol publicat de Asociația ArheoVest și Universitatea de Vest Timișoara, o rezuma la două locații: cetățuia de la Oncești – „Cetățeaua” (datată „la cumpăna dintre cele două ere”) și o așezare, Călinești – „Rogoaze”, atribuită cronologic perioadei romane târzii (sec. III dCh.).

La Oncești, F. Nistor a fost primul care a executat un sondaj arheologic în anul 1957, urmat de M. Rusu, în anii 60 ai secolului trecut, când, în urma cercetărilor de suprafață s-a identificat valul de pământ care înconjoară din trei părți înălțimea. Cercetările au continuat cu săpături arheologice conduse de H. Daicoviciu, din colectivul de cercetare făcând parte I. Glodariu, O. Bandula, F. Nistor și I. Németi. Platoul, restrâns ca suprafață a permis amenajarea doar a una sau două locuințe ușoare (colibe) peste care s-au suprapus cele două etape de locuire medievală. Autorii săpăturilor din 1965 au exclus posibilitatea amenajării acestuia de către daci, considerându-l în legătură cu turnul medieval de pe platou (foto 4). Creramica descoperită în partea de nord a dealului (foto 5) i-a determinat pe unii specialiști (Gh. Bichir) să dateze așezarea de la

Oncești în secolul al II-lea d.Ch.

La Călinești, într-o mică depresiune străbătută de Valea Rogoazelor, în anul 1970 C. Kacsó și R. Popa au identificat o stațiune arheologică de epoca bronzului și epocă romană (foto 6), cercetată sistematic în anii 1971, 1978 (H. Daicoviciu și S.Dumitrașcu) și 1979 (L.Nemoianu și Gh. Todinca). Pentru locuirea de secol III d.Ch. au fost descoperite două locuințe de suprafață, de mari dimensiuni, inventarul acestora fiind unul bogat, constând în ceramică lucrată cu mâna și la roată, râșnițe, cute și șlefuitoare de piatră.

Prima considerație cu privire la diferența cronologică dintre așezarea fortificată cu val de pe Solovan – „Dealul Cetății” din Bronzul Târziu și cele două locuiri dacice certe este că le despart, groso modo, 1200 de ani. A doua: că se impune reluarea cercetării sistematice la Sighet și la Oncești, în condițiile înmulțirii descoperirilor de ceramică neagră- roșie canelată, în diverse contexte în ultimii ani, în Depresiunea Maramureșului. Cât despre castrul de marș roman de la Coștiui – „Epreș„(situat la cca. 5 km de „cetățeaua” de la Oncești), într-un articol viitor.

Foto 1: coperta lucrării lui Kurt Horedt, Așezarea fortificată din perioada tîrzie a bronzului de la Sighetul Marmației, apărută la Baia Mare, 1966.
Foto 2: planul așezării fortificate cu val Sighet – „Dealul Cetății”.
Foto 3: imagine din timpul săpăturilor.
Foto 4: situl arheologic de la Oncești.
Foto 5: materiale din așezarea dacică de la Oncești.
Foto 6: aspect din timpul săpăturii de la Călinești – „Rogoaze”.

Bibliografie:

Carol Kacsó, Comori preistorice din Țara Maramureșului, Baia Mare, 1992.
Carol Kacsó, Mărturii arheologice, Editura Nereamia Napocae, Baia Mare, 2004.
Carol Kacsó, Repertoriul arheologic al județului Maramureș, vol. I, Editura EUROTIP, Baia Mare, 2011.
H.Daicoviciu, O Bandula și I. Glodariu, Cercetările de l Oncești din Maramureș, StCercMaramureșene, 1, Baia Mare, 1965.
Marius Ardeleanu, Locuirea dacică în Depresiunea Maramureș. Analiză statistică și interpretări istorice, ARHEOVEST, VII, JATEPress Kiadó, Szeged, 2019.

Marius VOINAGHI

Revenind în țară după mai mulți ani de pribegie, Brâncuși descrisese laconic România găsită în acel moment. Fără a intui permanența, în timp, a unei realități exprimate prin cuvintele sale profetice: „Cînd am plecat, v-am lăsat săraci și proști. Și vă regăsesc acum mai săraci și mai proști…”

Să nu ne oripilăm „cu mînie proletară” la auzul acestor vorbe care ar trebui să ne pună serios pe gînduri. Că de țîfnoși ce sîntem, nu ne întrece nimeni!

Iar dacă evităm gîndirea mioritică, poate punem dracului mîna pe atitudine ca să întreprindem ceva! Că pînă acum ar fi trebuit să ne dăm seama cît de păguboasă a fost și cîte deservicii ne-a adus încrîncenarea națională în „ne-voință”…

Nu pot să nu constat, gîndindu-mă la trecutul nu prea îndepărtat, că toți oamenii de valoare pe care i-a dat nația română au trebuit să „năpustească” peste granițe ca să nu-i sugrume iubirea frățească a celor apropiați lor: compatrioții decolorînd icoanele cu saliva uscată de atîta lins, arătînd iubirea caustică pentru aproapele lor!

Caragiale, Brâncuși, Eliade, Cioran, Coandă, Ionescu și încă mulți alții, pe care nu mi-i amintesc, au deschis tot atîtea drumuri de urmat.

Cum ne mai mîndrim acum cu ei DUPĂ ce i-am alungat, noi debordînd de iubirea devenită toxică, deci ucigașă! Temîndu-ne că poporul s-ar putea molipsi de geniul lor, refuzînd ticălos găleata cu făină mucegăită și sticla de ulei rînced, vărsat peste zahărul producător de diabet și lăsînd urnele uscate temporar de voturile turnate apoi în ele prin camerele încuiate, pline de saci sigilați; totul sub privirile vigilente ale polițiștilor cocoșați de alocația suplimentară de hrană.

Ca să aibă energia necesară franjurării corecte a creierului unui tînăr firav, inițial lovit cu body-camerele care să capete decalibrarea necesară în astfel de situații! Și filmînd prost doar un „preludiu”(!) neconvingător și „finalizarea”(!) acțiunii, cînd bocancii se amestecă grăbit cu vocile „actanților” care se calcă pe bombeul bine lustruit de contactul prietenesc, nepărtinitor, cu un corp horcăind în agonie, strivit sub ploaia de lovituri care nu contenesc. Șefii torționarilor sub  acoperirea dată de o uniformă întinată, purtători de vorbe abjecte și surprinși, ca de obicei, de „relele tratamente aplicate sîrguincios”, ne spun că asta s-a făcut pentru a arăta opiniei publice, cîrcotașă de felul ei, că smardoii, ilegal mascați în „oameni ai legii”, au o empatie de speriat! Bietul nefericit s-a  întîlnit  „noaptea cu hoții de suflete”, fiind  croit de „vandamii” aplicînd „ninjalisme”. Dar care stau smirnă cînd vreun interlop de mahala îi tratează ca pe niște gunoaie. Oare de ce?… Cadrul  acțiunii este trunchiat „post mortem”; așa zice șefu e bine!… („Știe, el, știe, crezi tu că nu știe!…) După care  așteaptă prima aferentă… Păcat că nu i-a testat nimeni anti-drog sau anti-alcool, cum era logic. Balada cu „corb la corb nu scoate ochii” s-a predat la (s)cursuri!…

Cuprinsă de spaima înnebunitoare generată de apariția pe cer a dîrelor de condensare lăsate de supersonicele brăzdînd albastrul, nația îngenuncheată  cere evlavios iertare, ca la începuturile timpurilor, unui Jahve necruțător refugiat în „confiutărul” care îi spune „ce” și „cum”. Dar nu „de ce”… Și dacă totul circulă de la unul la altul „precum măgariu pre măgariu scarpină”, să nu ne mirăm că totul circulă, asemănător folclorului (și nu numai!) din gură-n gură, avînd o rată de molipsire mai mare decît COVIDUL, rezistent la serul numit impropriu „vaccin” și care crește mortalitatea exponențial, interzicînd orice autopsie, tare neplăcută pentru mortul „decedat de viu”!…

Recurența Evului Mediu este evidentă!

Spălîndu-se pe creier cu tastatura de „konfutăr atoateștiutor”, mioriticul nostru carpatin, expert în toate dar neștiutor de nimic, lasă dracului săpunul costisitor și apa producătoare de „pleumonie” cînd e turnată în vin, chiar dacă a fost fiartă în Focul Gheenei. (Că el iese transpirat și dă de aer…)

Evul Mediu de rit nou!

Mileniul al treilea!

Primul secol!

Afînînd brazdele dîrelor de condensare lăsate pe cer de supersonicele trimise la arat, Coandă privește ogorul celest înțesat supranumerar de „dăștepții timpurilor noi” și tot repetă ca o mantră spusele lui Constantin: „Cînd am plecat, v-am lăsat săraci și proști. Ca să vă regăsesc acum mai săraci și mai proști…”

(Regret că Pămîntul nu-i plat, ca să mă pot arunca în genunea spațiului infinit. Numai dus…)

Nicolae Rădoi

Cam la un an după precedentele alegeri (în 2019 europarlamentarele și prezidențialele, în 2020 localele și parlamentarele) au început analizele, comentariile și speculațiile pe marginea alegerilor din 2024, an în care au loc toate cele patru aflări în treabă (de exemplu, după un singur mandat, devin milionari în lei toți cei 33 de mâncători de… resurse, trimiși de alegătorii români în Parlamentul European!), precum și anul în care chiriașul de la Cotroceni este obligat prin lege să plece și să lase locul altuia, cu nimic mai bun ca toți formalii președinți ai României postdecembriste, atâta timp cât „materialul” moral-spiritual al tuturor catindaților este submediocru, iar țara continuă să rămână o struțo-cămilă (republică semiprezidențială) și cu statutul politico-economic de colonie modernă.
Că așa este pe la noi, îndeosebi în cele peste trei decenii de libertate aparentă, libertinaj consistent și imbecilizare planificată: ne plângem că toate cele-n țara asta sunt politizate și pe urmă (a se citi „inclusiv din această cauză”) temeinic puse pe butuci de impostura și necinstea activiștilor postdecembriști, dar tot cârtitorii (atotneștiutorii jurnaliști și analiști), prin interminabilele lor trăncăneli îi încurajează pe politrucii de la butoanele puterii să aibă în vedere nevoile stringente ale țării și ale cetățenilor numai între acele limite, stabilite de sondajele la plesneală, ce nu afectează în mod ireparabil popularitatea cârmuitorilor și a partidelor din care ei fac parte.

Actuala coaliție pesedisto-penelistă, respectiv stângisto-dreptistă, ne oferă cel puțin două elocvente dovezi în acest sens, deodată ineficiente și grotești: (1) Cei doi tovarăși la secătuirea României (fie din nepricepere, fie – mai ales – din interes personal și de grup), totodată la „eternizarea” cârmuirii lor spre mulțumirea globaliștilor (deja liderii ăstora și-au asigurat stăpânii că la viitoarele alegeri, mai puțin la prezidențiale, vor merge pe liste comune, singura modalitate de surclasare a AUR-iților), cei doi tovarăși, deci, nu numai că se critică și acuză public pentru neîmpliniri și/sau derapaje, dar – atât înainte, cât și după „rotativă” – caută cu disperare ca, independent și deseori chiar în dauna partenerului conjunctural, să pună în practică acele inițiative, care dacă nu le vor spori popularitatea, măcar să nu le-o diminueze; (2) Deși cele două partide, care împreună au majoritatea parlamentară, au promis solemn că vor termina pentru totdeauna cu veniturile nerușinate (bugetari cu lefuri sau pensii de peste 10.000 euro, unii – precum Nicolae Ciucă și Mugur Manole Isărescu – și cu una și cu alta), căci asta cere Uniunea Europeană (UE) de mai multă vreme, însă formula de recalculare, acceptată de stângisto-dreptiști după câțiva ani de analize și discuții, a ajuns în final la Curtea Constituțională, iar cele nouă marionete aulice au decis la unison că procedura avansată de Executiv este neconstituțională (mă rog, doar nu erau nebuni să-și taie solida cracă financiară de sub picioare!), fără să le pese de UE și de următorul paradox: Diminuarea veniturilor este declarată neconstituțională, chiar cu riscul ca România să piardă miliardele condiționate de UE, însă ilogica și ilegala majorare a acestora a fost perfect constituțională!

Ăsta da umanism și patriotism: N-au decât să sufere milioane de români din pricina sancțiunilor impuse de oficialii europeni, că noi (judecători, procurori, securiști, milițieni, generali și alți odioși privilegiați) nu dăm în ruptul capului cioara vopsită din mâinile noastre murdare!

Păi cam tot așa gândea și se comporta hiperegoistul antierou dostoievskian din scrierea Însemnări din subterană, căruia autorul nu-i dă nici nume (a considerat că nu merită) și nici o înfățișare palpabilă (doar că „era scund și pirpiriu”): „Dacă-i de ales: să se dărâme lumea, ori să-mi beau ceaiul, eu spun că mai bine s-ar dărâma lumea, numai să-mi pot bea ceaiul”…

N.B.: În comparație cu Robert Fico (stângistul care de curând a câștigat alegerile din Slovacia și, aidoma premierului maghiar, intenționează să-și împingă conaționalii în siajul kremlinist), măcar alianța pesedisto-penelistă va menține – cu bune și cu foarte multe rele – direcția europenisto-atlantistă. Că doar istoria noastră este plină ochi de secularele „binefaceri” ale muscalilor țariști și apoi ale celor bolșevizați, ca astăzi, cu găunoasele excepții filoruse, românii vrednici și neamnezici să nu se lase păcăliți de subversivele manevre ale putiniștilor, aflați de aproape doi ani în război nimicitor cu „frații” lor ucraineni și într-un interminabil conflict propagandistic cu aproape întreaga lume: din Europa și până în Japonia, din Canada și până în Australia.

Dar cu toate că absolut toți politrucii postdecembriști i-au mințit, furat și trădat pe români, în primul rând pe aceia care i-au votat cu speranța că noii aleși vor fi mai cinstiți și mai pricepuți ca loazele anterioare (iată sumarul catastrofalelor realizări ale ăstora: o datorie externă de circa 150 miliarde euro, un gol populațional de peste cinci milioane, întreaga economie făcută praf, nația așezată temeinic la coada țărilor din UE), și deși celebrul avertisment al lui Mark Twain este mai actual ca oricând („Dacă votul nostru ar putea schimba ceva, nimeni nu ne-ar mai lăsa să votăm”), iar spusa lui George Orwell („Un popor care alege politicieni corupți, impostori, hoți și trădători, nu este victimă, ci complice!”) se potrivește ca o mănușă pe mâna realității mioritice (principiul „să alegem răul mai mic dintre toate relele propuse de partide pe liste” s-a întors de fiecare dată împotriva naivilor și a tot mărit dezastrul din toate sferele de activitate), totuși, încă mai sunt destui români perseverenți și nemintoși, bașca uriașa masă a trepădușilor și mituiților, care – în pofida neîntreruptei serii de deziluzii – continuă să se autoamăgească, adică să confunde realitatea cu nădejdea și dreptul neesențial de a vota cu obligația prezentării la urne.

Da, căci alde ăștia continuă să creadă și să susțină că „votul este mai tare ca glonțul”. De parcă n-am ști din experiență, n-am auzi mereu și n-am vedea cu ochii noștri cum, după vrerea statului paralel și prin implicarea serviciilor secrete (interne și externe), rezultatul votului este astfel ajustat și pe urmă comunicat cu ifose demo(no)cratice (cică fiecare vot contează!), încât totul să decurgă potrivit aranjamentelor preelectorale, recte după obligatoriile recomandări ale globaliștilor.

Cine a citit Protocoalele înțelepților Sionului, nu va pune nicicât la îndoială afirmațiile mele, deoarece știe că în aceastră stranie și controversată carte scrie apăsat nu numai așa ceva, ci inclusiv ceea ce pe mine m-a determinat să formulez următoarele fraze în articolul Protocoalele înțelepților Sionului – cartea complotului universal evreiesc din 6 martie 2016: „În plus, pentru a avea politrucii lor de paie, ei caută să împingă la președinția statelor «oameni care au pete în trecutul lor». Și reușesc, adaug eu, dacă luăm aminte la ce se întâmplă sub ochii noștri în România postdecembristă”…

Dacă tot am folosit sintagma „dreptul neesențial de a vota”, iată două redutabile argumente în sprijinul acestui punct de vedere:

1. a) În Statele Unite, farul călăuzitor al demo(no)crației și al (in)corectitudinii politice, există necușera suprastructură politico-economică a electorilor (fiecare stat cu numărul său de hiperfătălăi), care – după terminarea numărării voturilor în toate cele 50 de state – se șterg la fund cu ele și, funcție de coterii și aranjamentele de culise, peste capul alegătorilor de rând decid cine va fi viitorul președinte, chiar atunci când între preferatul lor (mai bine spus al globaliștilor) și contracandidatul acestuia există un fleac de câteva milioane voturi (așa a ajuns Donald Trump președinte în 2016 și – zice-se – tot așa a pierdut în fața lui Joe Biden);
2. b) În anul 2009, președintele Traian Petrov Băsescu a organizat un referendum (el, plebiscitul/referendumul, este voința poporului sau esența democrației: demos=popor, kratos=putere) întru transformarea Parlamentului în unul unicameral și pentru reducerea numărului de parlamentari la cel mult 300, opt milioane de români au votat „pentru” (reorganizarea forului legislativ însemna totodată o importantă economie) și cu toate astea el n-a fost transpus în practică nici până în prezent.

Este adevărat, între timp numărul șparlamentarilor (senatori și deputați) a scăzut la 466, căci prin anii nouăzeci, numărul aleșilor de pe plaiurile mioritice depășea pe cel al congresmenilor americani, chit că populația Statelor Unite este de vreo 18 ori mai mare ca cea a României!

Indiscutabil că actuala opoziție (și nu numai) are dreptate când vociferează că 466 de parlamentari sunt mult prea mulți pentru trebuințele și finanțele țării, din nou fiind pusă pe tapet formula unicamerală cu maximum 300 de aleși, asta deoarece bicameralitatea îngreunează  simțitor procesul de elaborare și votare al legilor.

Firește, mi se poate răspunde că democrația din România postdecembristă este de-abia în faza prunciei (în 2009 cu atât mai mult) și că din acest motiv se produc anumite derapaje, precum mineriadele, încălcarea Constituției, nerespectarea voinței poporului sau sfidătoarea și repetata încălcare a unor legi de către înșiși făcătorii lor (bunăoară, legea indexării). Mă rog, să admitem că așa stau lucrurile la noi. Dar cum rămâne cu super(ne)democrația nord-americană?…

Având în vedere toate astea și multe altele (la iuțeală vârâte sub întinsul preș al ticăloșiei politrucianiste), eu am scris/propus în mai multe texte ca – atâta timp cât marii răufăcători ai acestei țări nu plătesc decât în mod nesemnificativ pentru fărădelegile săvârșite (nu mă refer la prostie, ea fiind văzută de alde ăștia ca o calitate), căci ei sunt nimenele (nebbish în idiș) care se situează faptic deasupra tuturor normelor morale și legislative – am propus, deci, două tipuri de revoltă națională: greva electorală (grosul cetățenilor să nu se mai prezinte la urne) și cea fiscală (neplata taxelor și impozitelor, atâta timp cât cetățenii vrednici și onești, adevărata și demna coloană vertebrală a nației, sunt în continuare umiliți, nedreptățiți și sărăciți).

Pentru ca lucrurile de la noi să facă un pas concret înspre normalitate, nu numai Parlamentul ar trebui primenit, ci și legea electorală. Adică, respectând proporția micșorării numărului de parlamentari cu mai bine de o treime, noua lege să reducă cel puțin cu acest procent numărul de consilierii județeni, municipali, orășenești și comunali. În felul acesta nu numai că s-ar face economii serioase în toată țara (bani buni pentru atâtea nevoi sociale), dar ședințele ar dura mai puțin și ar fi mult mai eficiente.

Întrucât toate guvernele postdecembriste au fost, sunt și cine știe cât vor mai fi în criză de bani, de regulă ele inventând noi taxe și mărindu-le pe cele existente pentru a-și spori încasările, în afara acestui mijloc de fluidizare a greoiului proces parlamentaro-consilieresc, eu mai văd două mijloace aducătoare de bani la buget printr-o înțeleaptă lege electorală: comasarea comunelor depopulate (asta ar reduce substanțial numărul bugetofagilor) și desființarea funcției de viceprimar, măcar la nivel de comune, orașe și municipii de buzunar (oricum, așa ca la Sighetu Marmației, ăștia nu fac nimic, ci doar se încaieră cu primarul, se plimbă cu mașinile instituției, fac act de prezență pe la diverse evenimente social-culturale și încasează o consistentă leafă nemeritată).

George PETROVAI

Foto: I. Mariș

Era… mare. Soarele parcă i-ar fi fost vreun reflector, iar vântul – un profesor de dans. O privea uimit și nu înțelegea de ce doar el e singurul care o face. Chiar nimeni nu vedea ce spectacol se dă acolo, la o mică distanță de pământ și așa departe de cer? Avea o rugăciune mare și poate ajungea până acolo sus: să cadă, să nu se mai țină atât de tare, să fie a lui și cât de repede. Nici nu avea cum să ajungă prea sus cererea aceasta că deja întinse mâna, puțin mai sus, mai un pic, gata. A lui e! N-a vrut să fie de bunăvoie, atunci o să fie silită. O sorbea din priviri și când să o mânânce, aude:
– Las-o amu’, copile, că asta nu-i coaptă. Tăt pe dos ești. Numa’ prune care nu-s bune îți trebe?

Nu o vedea, dar era sigur că stătea cu o mână în șold și alta la tâmplă să vadă ce năzbâtii mai face copilu’. Și ce făcea greșit? Se bucura că i-a căzut în mână aur și tuturor li se părea că era de fapt balaur. Și pentru el aurul era acea prună mare, ce dansa în bătaia vântului, dar care nu era prea coaptă, dar lui tocmai așa îi plăcea și, după ce o mâncase, cu siguranță nu îi crescuseră urechi de măgar așa cum l-a amenințat tușa Angela toată primăvara.
– Copile, măgar te faci de mănânci prune necoapte. Da’ aieste-s bune? Nu-s acre? Și ia opre-te că mie mi le trebe coapte pentru palincă.

Încă de atunci, de la 5-6 ani, nu înțelegea de ce e mai important să fii Setilă decât Flâmânzilă. I se părea și lui că trăiește în vreun basm de-a lui Ion Creangă și că zilnic trebuie să se împrietenească cu cine știe ce personaj găsit pe drum, dar tot spera să ajungă la Împăratul Verde cu toți prietenii scăpați de orice boală. Până acum i-a ieșit, dar cu Prunilă, nici vorbă. Și avea doi în sat: mătușa Angela și vecina. Păzitoarele prunelor. Oricine putea să le mănânce, numai oamenii nu… Și cu siguranță nu atunci când nu erau 100% coapte. Mai păzeau ele multe: de lași totul la loc când pleci de acasă, de pregătești bucate pentru sărbători, de ți-ai spălat perdelele, de ții post și de exiști (deși, la câte a auzit ultima oară când a fost cu bunica în sat, ele te păzesc și când nu mai exiști ca totul să fie a la carte. Dacă ar fi găsit el cartea asta din care au învățat ele atâtea, sigur ar fi ascuns-o).

A copilărit în locul unde Cerul și pământul au fost mereu doar la o rugăciune distanță și a fost învățat că lucrurile trebuie făcute așa cum se fac. Nu i-a explicat nimeni de ce pruna e mai bună când e prea coaptă și moale și nu atunci când îi simți cu adevărat gustul sau de ce maioneza se taie dacă învârți în partea cealaltă, dar așa se făcea. A învățat singur și a schimbat multe legi nescrise.

Victoria copilăriei lui: să reușească să o ia din pom pe cea mai frumoasă, mare și acră dintre toate și să i se pară cea mai bună.
Victoria adolescenței: să fie cel mai popular din clasă.
Victoria de la anii mulți pe care îi are acum: să facă ce e corect, chiar și atunci când oamenii zic că nu-i bine. Un fel de vânătoarea prunelor necoapte din copilărie, dar dusă la alt nivel că doar a crescut și el (probabil).

A fost crescut diferit și poate nepregătit pentru tot ce avea să vină. Părinții i-au spus ce știau, dar când lumea asta a luat acceleratul și-a plecat, ei erau încă în CFR. Iar Antoine – un mic copil cu un picior în accelerat și altul în CFR, dorindu-și mereu să le amintească tuturor că ambele ar merge mai repede dacă ar fi legate (la fel cum făceau mătușa Angela și vecina când voiau să afle vreo bârfă). Oamenii nu comunică și asta l-a durut. A învățat pe propria piele că lucrurile se schimbă când rămâi tu cu tine și un pachet de mâncare trimis de ai tăi. Și nu a dat vina pe familie pentru asta ca nu cumva să îl facă Dănuța vreun f…. Oameni cu greutate în viața lui, nu glumă. Cred că de aceea nu mai are putere să care greutățile cu adevărat importante…

Nu a dat vina pe nimeni, pentru că știa că i-au oferit tot ce au avut mai bun: dreptatea de la tata, implicarea de la mama, ospitalitatea de la bunica, iar credința și încăpățânarea de la toți. A învățat multe de la ei, dar tot lui i-a revenit partea cea mai grea: să le pună împreună, cap la cap, și să meargă cu ele până la capăt. Și încă învață. Și să se descurce singur, și de ce oamenii nu mănâncă prunele alea bune care nu sunt așa coapte. După aproape 40 de ani de atunci, azi doar la asta îi stă capul. De ce oamenii așteaptă un moment potrivit și nu îl fac să fie? Despre asta e vorba până la urmă; pruna era doar o sursă de inspirație pentru meditația din acea dimineață, un fel de mărul lui Newton. De ce oamenii așteaptă, amână, reprogramează, în loc să facă ceva ACUM? Și așa, cu ceașca de cafea deja rece în mână, parcă-i trecea viața prin față: fiecare clipă în care i-a fost frică să își asume riscul, toate momentele când putea face ceva și n-a făcut, orice minut în care a ezitat cu simpla scuză spusă degajat Nu acum, nu-i momentul. Și toată lupta asta interioară de la pruna aia din coșul de fructe care, colac peste pupăză, mai e și coaptă. Ia, măcar așa nu are mătușa Angela ce să comenteze? Sau…..?

Are atâția ani și încă îi e frică să facă vreo surpriză dacă nu e vreo ocazie specială, să inițieze o conversație, să schimbe… Îi e frică de multe și așteaptă să se coacă pruna, să vină momentul și atunci va face, până atunci, nimic. Doar că de la atâta aștepare și el se teme că i se va tăia copacul sub care se ascunde pentru că nu dă rod și atunci se va izbi cu ochii de soare…. Gândul ăsta îl sperie, mai ia o gură de cafea și iese din casă. Uită haina. Se întoarce înapoi și abia acum pleacă. Se urcă în mașină.

Azi nu mai stă după prune coapte, nici după mătuși ce știu tot, nici după frica ce-l trage înapoi, nici după momentul potrivit! Azi stă după el, pentru prima dată după ceva timp! Stă după el și după TOȚI oamenii din viața lui. Azi nu se mai teme că îi deranjează, vrea să vorbească cu toți, să organizeze un târg caritabil chiar dacă nu e Crăciun și să nu mai aștepte până deseară să bea ciocolata aia caldă fără bezele. Știe că azi e momentul pentru o schimbare, pentru că doar pe azi îl are. Și ăsta e cel mai potrivit moment!

Gabriela MICH

Miercuri, 4 octombrie 2023, la ora 15:30 la sala Radio din Sighetu Marmației (str. Plevnei, nr. 8), a fost prezentată unui numeros public o expoziție unică în peisajul maramureșean. Expoziția „Am învins” este despre trecut, prezent și viitor, persoanele din fotografiile expuse în cadrul acesteia fiind originare din județul Maramureș.

„Am învins” este un omagiu adus curajului și eroismului supraviețuitorilor Holocaustului.

Organizatorii expoziției sunt Fundația Tarbut și Asociația Maramureș Heritage.

Mai jos este materialul video filmat la vernisajul expoziției:

Foto & video: dr. Sorin Markus

Poate cineva (mă gândesc la semenii cu un dram de cultură, curaj și discernământ) să conteste justețea și actualitatea opiniilor lui A. Bacalbașa, îndeosebi ale ultimelor două, în ordinea stabilită de mine? Da, istoria culturii și a literaturii universale ne demonstrează fără putință de tăgadă că marii reformatori moral-spirituali ai omenirii (artiști, poeți, gânditori, călugări, cercetători) au fost atât de ancorați în viață și atât de receptivi la realitățile sociale din vremea lor, pe care le-au reflectat cu exemplar curaj și inegalabilă măiestrie, încât mulți dintre ei și-au susținut convingerile cu prețul vieții, astfel dobândind binemeritatul rang de poeți naționali și de scriitori referențiali în cultura universală: George Byron, Alexandr Pușkin, Adam Mickiewicz, Petöfi Sándor, Mihai Eminescu.
Aceasta fiind din totdeauna și pretutindeni starea de lucruri din cultură, merită să-i punem față în față pe vulcanicul Victor Hugo și pe placidul Théophile Gautier, chiar dacă Charles Baudelaire îi dedică celui de-al doilea Florile răului, o dedicație extrem de elogioasă („Poetului desăvârșit, neîntrecutului magician al literelor franceze, scumpului și veneratului maestru și prieten”), și chiar dacă acela ce „nu poate fi încadrat într-un curent anumit” (Ovidiu Drâmba), l-am numit pe Baudelaire, în sonetul Corespunderi anunță principiile simbolismului (curent literar apărut în Franța pe la 1880), ce este văzut de eminentul culturologul român „ca o reacțiune împotriva poeziei prea retorice a romanticilor, precum și împotriva impersonalității reci a poeților parnasieni”.

Cât privește a șaptea opinie, cred că toți românii vrednici sunt de acord că dezastrul României postdecembriste se datorează conlucrării dintre doi factori malefici pentru țară și grosul cetățenilor: pe de o parte moștenirea și încurajarea metehnelor bolșevice (securiști deghizați, foști activiști și turnători puși pe căpătuială, nepieritorul homo sovieticus demonocratizat și imbecilizat); pe de altă parte, alarmanta înmulțire a falșilor culți și a analfabeților funcționali (peste 80.000 de doftori la plesneală și nicio universitate românească între primele 1000 din lume), a lingușitorilor descurcăreți și a infracțiunilor de toate tipurile. Căci este arhiștiut că legile postdecembriste sunt făcute de regulă spre huzurul netrebnicilor (cu ștaif și de rând – găinari, tâlhari, violatori, criminali), nicidecum spre folosul și siguranța celor cu frică de Dumnezeu.

Concret, dacă în perioada bolșevică exista oribila și temuta tagmă a lozincarilor, porecliți activiști (un fel de factotum cu gura, botezați de Cinghiz Aitmatov „oameni-ziar”), precum și cea a culturnicilor de nădejde (Eugen Barbu, Adrian Păunescu, Corneliu Vadim Tudor și mulți, mulți alții), cu toții răsplătiți ciocoiește pentru pupatu-n dos a partidului-stat, și care – după Decembriadă – au căzut în picioare și de îndată s-au instalat, ca stângiști sau dreptiști, în fruntea mesei cu bucatele națiunii, astăzi realitatea și-a schimbat întrucîtva forma (democrație aparentă, libera circulație a forței de muncă și a tăietorilor de frunză la câini etc.), dar conținutul a progresat mult într-ale ticăloșiei: majoritatea cetățenilor sunt resemnați sau de-a binelea idiotizați și cam toți jurnaliștii au auzit doar de caracter (câți dintre ei se mai conduc după principiul care susține că „adevăratul gazetar trebuie să fie mereu în opoziție”?), iar găunoșii postmoderniști se fac luntre și punte ca, în cercul lor strâmt și nimuric, să se impresioneze ei înde ei cu înșiruiri de vorbe goale (rari sunt cei care mai vomită câte o figură de stil izbutită!), acele construcții coșmarești în care logica, adevărul, estetica vie și gramatica sunt realmente puse la zid.

Însă, cu toate că după parcurgerea unei atari bizarerii (poezia transformată într-un minieseu haotic și submediocritatea eseului ridicată la rangul de poem), cei mai mulți cititori rămân buimaci („Oare ce naiba o fi vrut să spună făcătorul ăsta și eu în ruptul capului nu pricep?”), inclusiv pentru faptul că în mod frecvent Dumnezeu a fost coborât la statutul bolșevic de „dumnezeu”, alde ăștia organizează tot acuși-acuși festivaluri naționale și/sau internaționale, la care este cu neputință să nu fie invitate autoritățile arogante și semidocte (ce mai, petec după sac!), unde se iau la întrecere să se laude unii pe alții și se aleg cu premii (de la cel de excelență și pentru întreaga operă, până la felurite mențiuni) taman cei mai neînzestrați dintre participanți, potrivit cutumei tovărășești: „Astăzi mie, mâine ție”.
Dar mai mult, deoarece astfel de aflări în treabă (insipide și aproximativ artistice) nu deranjează câtuși de puțin globalismul și politrucianismul (național și local), autorii lor sunt răsplătiți cu sinecure, decorații și titluri, toate la fel de urât mirositoare ca opera lor (funcție de sex, doctori hormonis pauza sau hoinaris causa, respectiv cetățeni de dezonoare ai localității, județului, țării și – dacă n-ar fi o certă dovadă de demență din partea tuturor – ai planetei, ai Galaxiei și ai Universului). Păi tătucul Stalin n-a fost cetățean de (dez)onoare al României?…

Mă rog, ca să nu fiu acuzat de rea-voință în ceea ce privește postmodernismul și „capodoperele” lui, redau două mostre culese de pe internet: „Viitorul prevestește aceeași poveste totul în jur dispare într-un vârtej/ Rănile cicatrizate reapar la fel cum au dispărut în lunile dinainte/ Durerea revine, neîncrederea cuprinde”; „pe străzile de pluș și resturi umane, salahor anonim pe șantier, Cel care a inventat taberele de refugiați și dragostea ca formă de apărare pe linia întâi. Strânge gloanțele ce au penetrat toate straturile de carne, spală sângele în găleți cu apă apoi o transformă în seva trandafirilor sălbatici de pe marginea drumurilor umblă desculț, dezbrăcat și flămând în mijlocul oamenilor lucrând minuni de neînțeles în autobuze între scheletele celor vii și în particular în toate spațiile de mântuire spitale, închisori, aziluri, orfelinate, la locul accidentelor, rămânând singur la morgă când se închid ușile”. Și încă multe fraze dezlânate și agramate (sau ce naiba or fi), în aceeași notă delirantă a „poeziei” fără formă și fond.
Iată de ce, a vorbi în asemenea cazuri de „artă pentru artă” se cheamă o necuviință (cum poți să compari acest dezmăț verbal cu rafinata poezie impersonală a lui Gautier?), ba chiar un abuz de limbaj. Nu doar că niciun copil nu-i în stare să memoreze așa ceva, dar mă întreb cam câți actori cu experiență ar dori și ar putea să o facă, sperând că-i vor emoționa pe ascultători…

Cândva (asta a fost cu mai mulți ani în urmă) am primit de la un bucureștean hipermodernist o scrisoare și un colet cu două dintre cărțile lui (se încăpățâna să le spună romane). În depeșă, după firitiselile de rigoare (scria ilizibil că a citit cu încântare mai multe articole de-ale mele), mă ruga să-mi spun părerea despre cărțile lui, asigurându-mă că are maximă încredere în corecta mea judecată.
Am vrut să-i fac pe plac, dar n-am izbutit. Motivele acestui eșec, dacă se poate numi așa, le fac cunoscute celor interesați în articolul Poezia postmodernistă între iluzii și deziluzii: „Martor mi-i bunul Dumnezeu că am vrut să-i fac pe plac. Din păcate n-am rămas cu mare lucru după parcurgerea scrierilor – doar fraze haotice și trunchiate, respectiv aglomerații de cuvinte ce par frânturi dintr-un delir, ori poate că versurile voit nefinalizate ale unui lung și nedeslușit poem. Crezând că eu am probleme în receptarea acestui gen de scriere și nevrând să-l dezamăgesc pe autorul atât de încrezător în perspicacitatea mea, m-am dus glonț la doi cărturari, cărora le-am lăsat cărțile să le citească, urmând ca peste câteva zile să ne confruntăm impresiile.
Dacă întâlnirea noastră n-a adus în ceea ce mă privește vreun spor la înțelegerea cărților cu pricina (unul dintre intelectuali nici măcar n-a putut citi cartea până la capăt, susținând sus și tare că este o probă grăitoare de cum nu trebuie să se scrie!), în schimb, după discuția cu ei mi-am redobândit liniștea sufletească, repetându-mi de câteva ori la rând: Logica și rațiunea n-au suficiente resurse pentru a putea explora genunile ilogicului și iraționalului!”

George PETROVAI

Foto: Ion Mariș