Mi-e greață, iar pentru „sănătatea mea”, voi evita excesul de greață. Nu văd altă cale de a-l evita, decât scriind. Atât doar… cât să pot digera încă un an.

Mă scârbește faptul că vă folosiți de copii pentru a câștiga imagine! Îmi vine să strig „JOS mâinile de pe copii!”, dar parcă am mai auzit asta undeva și mi-e că sună prea clișeic. Iar clișeele îmi fac din nou greață.
Colcăie internetul de poze cu zâmbete false care ascund colți de lup. Nu vă interesează școala! Ați dovedit recent cât de puțin vă pasă de soarta tuturor participanților și beneficiarilor la educație. Sunteți jalnici! Nu vă credem că vă pasă! Nu vreți liniște și prosperitate în școli! Nu este despre viitorul copiilor! VREȚI VOTURI! Și ne luați prin învăluire! Și ne dăm seama! Pentru că sunteți penibili! Și previzibili! Și goi sau… goliți de orice urmă de naturalețe! Și flămânzi! Flămânzi de imagine! Nu vă credem că o faceți pentru că ne vreți binele! O faceți ca să provocați un deficit de imagine concurenței, oricare ar fi aceea! NU NE INTERESEAZĂ GHIOZDANELE VOASTRE! Cunoaștem asociații de voluntari care fac istorie cu „ghiozdane” din mai nimic… din muncă cinstită a oamenilor curați la suflet care fac bine și nu au nevoie de nicio recunoaștere… Scutiți-ne! Nu mai cotcodăciți pt o mărgică! Dați-le părinților locuri de muncă potrivite și salarii decente. Vor ști ei apoi ce să le pună copiilor pe bănci și în ghiozdane!
Faceți-vă treaba bine, neobosit, ani în șir, iar la un moment dat o să ajungem să simțim noi nevoia de a ne poza copiii cu voi! Când veți fi făcut suficient bine, vă vom căuta noi părinții și le vom spune copiilor: „Uite, copile, așa arată un Om! Hai să facem o poză cu el!”
Până atunci… LINIȘTE! Ați lătrat destul treizeci și patru de ani! Sunteți pericol pentru sănătatea publică (pentru că știu precis, deși n-am consultat pe nimeni înainte de a scrie asta… că provocați greață oricărui om cu bun simț!).
Duceți-vă planul la capăt, dacă credeți că ați pornit bine. Dar TĂCEȚI ȘI FACEȚI, ca să vă putem crede! Așa se procedează în educație! Uneori trec și 12 ani până când primești un „Mulțumesc!” sau o poză ca semn de recunoștință! Și de multe ori nu primești nimic. Și de cele mai multe ori, adevărații dascăli nici nu așteaptă nimic în schimb… Este condiția de bază care, paradoxal, chiar aduce recunoștință…
Câți dintre voi înțeleg asta? Umpleți școlile de voi, mascote-purtători de cuvânt (născuți gata) obosiți, incoerenți, de ți-e și groază de copiii de clase primare să le ceri să asculte niște oameni certați pe veci cu literația… De elevii mai mari nici n-are rost să pomenim… Mai mare rușinea! Măcar repetați lectura expresivă acasă, de cu seară… Ce să căutați în școli cu o asemenea „prestanță”? Până când? Plictisiți pe toată lumea! Nu vă ascultă nimeni! Nu vă bagă nimeni în seamă! Nu vi se scutură chiar deloc barca demnității?!? Vă rugăm frumos, nu mai veniți anul viitor! Vrem circari! Vrem un artist de calitate! Actorii ne mor de foame și de nebăgare în seamă! Cântăreții de calitate stau pitiți pe terase mai mult sau mai puțin sinistre, la ora aceasta din an… Oameni de bine care ar avea ceva de spus despre MUNCA LOR DE O VIAȚĂ!… stau pe margini și asistă timorați la putrezirea iremediabilă a ierarhiei de valori a vetrei! Iar voi?… Voi ce ați găsit de făcut? Din ce ați făcut „sport national”? Din a trâmbița prin curțile tuturor școlilor discursuri cerșetoare de voturi… doar-doar o mai fi cineva care vă crede? Nu vă mai crede nimeni! Toți sunteți o apă ș-un pământ! La muncă! Recitiți ce am scris mai sus! Minimum 12 ani de muncă în tăcere! Când primul copil căruia i-ați pus (sau nu!) astăzi ghiozdan pe bancă… va fi un absolvent mulțumit și funcțional de clasa a XII-a, așteptăm o invazie de poze de mulțumiri și recunoștință pe toate site-urile de socializare care vor mai exista!
Până atunci… munciți și faceți LINIȘTE! Căci suntem sătui de voi! Suntem o țară de cetățeni turmentați… Oare cu cine Dumnezeu vom vota? Nu știm. Dar ce știm precis este că vrem să nu vă mai vedem și să nu vă mai auzim minimum 12 ani. Începem să numărăm astăzi!
Lăsa-ți-ne să vă lăudăm noi, dacă între timp ne veți face atât de mult bine, încât vom da pe lături!
Șșșșșșșt!

Ema OLARU

Foto: Ion Mariș

Ochii care nu se văd sunt scriși în aer
cu degete oarbe în timp ce aerul plesnește dureros în mai puțin de o secundă toate organele tot așa trupul meu a învățat să asculte de mine, ca un înger supus Dumnezeului ce șade deasupra cerurilor și apoi să plângă pentru casa în care nu va intra niciodată sau pentru buzele din care au curs toate izvoarele acestei lumi aș vrea să te ating dar nu pot să o fac, căci dragostea doare mai ales atunci când ții ochii închiși și nu ai cum să uiți fiindcă a avea o inimă fierbinte înseamnă să arzi iar moartea să fie doar un alt lucru imposibil dintre cele cu adevărat imposibile. Ceva nemuritor ca o bucată din cer transpiră dincolo de cei mai negri cireși pe care i-am privit vreodată.

Dumnezeu lucrează la curățenie
pe străzile de pluș și resturi umane, salahor anonim pe șantier, Cel care a inventat taberele cu refugiați și dragostea ca formă de apărare pe linia întâi. Strânge gloanțele ce au penetrat toate straturile de carne, spală sângele în găleți cu apă apoi o transformă în seva trandafirilor sălbatici de pe marginea drumurilor umblă desculț, dezbrăcat și flămând în mijlocul oamenilor lucrând minuni de neînțeles în autobuze între scheletele celor vii și în particular în toate spațiile de mântuire spitale, închisori, aziluri, orfelinate, la locul accidentelor, rămânând singur la morgă când se închid ușile. Întotdeauna neclintit la căpătâiul muribunzilor, dând sufletului mai mult corp și sângelui mai multă inimă. Dumnezeu are mâinile pline de răni dar nu le bandajează niciodată lucrând din greu zi de zi ca o mamă singură să repare toate lucrurile stricate salvează vieți și cărțile aruncate la gunoi performează miracole fără să Își arate fața măcar și mai presus de toate Se frânge bucăți pentru cei ce văd și nevăzători deopotrivă căci numai așa iubirea poate izbăvi în această lume ca o vioară la care poți să cânți chiar dacă mâinile ți-au murit.

Nopților mele nedormite
cu vioară apăsând în măduva oaselor înainte de somn mă gândesc cum ar fi existat o zi perfectă pe acest pământ, cu sufletul îngreunând mersul printre oameni, pe drumul către lucru în stația de autobuz când inimile devin prăpăstii și gânduri vulnerabile nediscriminatorii cu așteptarea în timp ce crești smerit în pântecul vieții primești o șansă nouă de mântuire când toate zilele se termină odată ca niciodată iar dragostea trece vie în fața ta și începe să îți zâmbească dureros în chipul unui străin poate că până la urmă vom învața să iubim fără să lăsam niciun cuvânt nerostit ca în toate cărțile cu poezii unde Dumnezeu Însuși pune câte un clopot la capătul fiecărei umbre.

Antonia Luiza Dubovici

În cadrul sesiunii de finanțare II/ 2023 a Administrației Fondului Cultural Național, Muzeul Maramureșan Sighet a obținut finanțare pentru proiectul „În căutarea orașului pierdut. Sighet, oameni, locuri, povești – II” care își propune să recupereze și să readucă în memoria comunității o parte a orașului Sighetu Marmației, locuită de numeroasa comunitate evreiască sigheteană și demolată în urma proiectului de sistematizare a orașului. Ne propunem o cercetare de istorie orală, interviuri cu persoane care au cunoscut zona, precum și digitalizarea colecției de clișee foto. Prima ediție a proiectului „În căutarea orașului pierdut. Sighet, oameni, locuri, povești” s-a bucurat de un real succes în rândul comunității locale. Ca dovadă, cartea s-a epuizat în foarte scurt timp, iar localnicii s-au implicat și interacționat în redescoperirea orașului făcându-ne să continuăm cu reconstituirea altor zone care au fost demolate în urma procesului de sistematizare.

Acțiunea de popularizare a proiectului a fost un succes, astfel că cetățenii Sighetului au donat fotografii din colecțiile personale reprezentând clădiri și zone ale orașului, astăzi dispărute. Fotografiile donate au depășit perimetrul nostru inițial, permițându-ne astfel să reconstituim o zonă mult mai largă decât la prima ediție. Prin urmare, am ales zona Traian-Vișeului (strada Evreiască) și 22 Decembrie datorită importanței istorice, cu populație multietnică, clădiri de importanță istorică și din rațiuni de coerență și rigurozitate în reconstituirea zonelor dispărute ale orașului. Zona Traian -Vișeului a fost, printre altele, sufletul comunității evreiești sighetene, strada numindu-se colocvial, strada Evreiască, și oficial, pentru o scurtă perioadă, în 1937, Theodor Hertzel. De asemenea, spre a oferi coerență proiectului, am continuat cu Piața Libertății și strada 22 Decembrie, cea din urmă fiind cea mai veche zonă locuită din Sighet, afectată de transformări și demolări în a doua jumătate a secolului XX.

În cadrul proiectului se va organiza un workshop cu participarea elevilor de la Liceul Teoretic „George Pop de Băsești”, locuitori ai zonei demolate, populație de vârstă adultă care își mai amintesc cum arăta zona înainte de demolare, cu martori care au locuit în acele imobile și care vor transmite atmosfera din acea perioadă care a marcat istoria orașului. Se va realiza o expoziție cu zona demolată și, implicând studenții de la UBB Extensia Sighet, se vor realiza două tururi ghidate vizând zonele orașului care au dispărut.
Se va edita și publica un album foto bilingv, român-englez, cu fotografiile imobilelor demolate și poveștile lor și ale familiilor care au locuit în acea zonă.

Proiectul se derulează pe parcursul a 5 luni, iulie – noiembrie 2023, finanțarea nerambursabilă din partea AFCN este de 78.620 lei, valoarea totală a proiectului fiind de 87.620 lei.

Vă invităm să depănați poveștile copilăriei dumneavoastră, stârnite din colbul amintirilor de imaginile postate pe pagina proiectului nostru.

Nu este un concurs pentru „cine ghicește clădirea” ci mai degrabă un îndemn la dezgroparea personajelor care ne-au umplut tinerețea, a întâmplărilor legate de acestea sau doar la amintirea lor.

Vă mulțumim pentru distribuiri, încurajări și susținerea acestui proiect derulat de Muzeul Maramureșan, mulțumim celor care au considerat că locul fotografiilor vechi poate fi (chiar dacă doar în copie) mult mai potrivit într-un muzeu.

Facem tot posibilul să descoperim urbanul din istoria orașului nostru, cu ajutorul sighetenilor „vechi”, vom reuși.

Alin Pralea – Muzeograf
(Coordonator proiect)

Foto: din arhiva Muzeului Maramureșean Sighet

Pe peretele din stânga mesei mele de lucru stau trei tablouri dăruite de creatorul lor, un vechi și bun prieten. Îmi sunt cele mai apropiate – și la propriu și la figurat – dintre toate cele vreo 20 ale altor pictori, care mă înconjoară și-mi bucură privirea, când mă relaxez. În seara asta, în fața celor trei am aprins o candelă și încerc să aștern câteva rânduri… Un mesaj scurt, de la celălalt capăt de Țară, mi-a adus vestea tristă a morții celui care, cu ani în urmă, le-a pictat și mi le-a dăruit cu generozitatea cu care se dăruia, se risipea în tot ce făcea, ca pictor și ca om.

Octavian Gavril Postolache s-a născut în toamna anului 1939 la Mălini, în satul lui Nicolae Labiș, cu care era și rudenie și al cărui tată i-a fost și învățător la școala din sat. A urmat Liceul „Nicu Gane” din Fălticeni și Institutul de Arte Plastice de la Iași, a fost repartizat profesor de desen la Săcel, de aici a fost transferat la Casa de cultură din Vișeul de Sus și de aici, în 1975, la Casa de cultură din Sighet, ca instructor la Teatrul popular de curând înființat.

L-am cunoscut ca instructor cu teatrul la Casa de cultură din Vișeu și, considerând că la Sighet ar avea alte posibilități de afirmare, l-am determinat să vină și nu m-am înșelat. O bună bucată de vreme, până când a obținut un apartament, i-am dat – fără știrea autorităților locale – o cameră chiar în incinta instituției al cărei director eram. A realizat în cadrul Teatrului popular câteva stagiuni cu spectacole deosebit de reușite (Ecaterina Teodoroiu de N. Tăutu, Goana după fluturi de Bogdan Amaru), la unele dintre ele fiind și interpret și scenograf și regizor. Teatrul și pictura, cele două pasiuni ale vieții sale, și-au găsit aici și atunci locul potrivit pentru a conlucra plenar.

O tentativă nereușită de a se întoarce la matcă, pe plaiurile copilăriei sale, a pus capăt acestei fructuoase perioade, dar după reîntoarcere și două scurte popasuri: la Muzeul Maramureșului și la conducerea unui club muncitoresc, a revenit la Casa de cultură ca director și a rămas aici până în anul 2002, când s-a pensionat și a luat decizia de a se „dedica total picturii”.

A încercat să se stabilească în Cipru, dar n-a reușit și a ales Delta Dunării, pentru soarele și culorile ei… și nu oriunde, ci tocmai la Sfiștofca, un sat de ruși lipoveni situat între canalele Sulina și Chilia, undeva în mijlocul unui pustiu de nisip. Și-a cumpărat acolo o casă înconjurată de arbuști, de ierburi și de flori. Priceput la toate și îndemânatic și-a rânduit gospodăria cu tot ce trebuiește, plus cățel, pisică și… câte un tăuraș care păștea proțăpit în grădină și care la primele înghețuri era transformat în pastramă pentru iarnă. Și-a amenajat căsuța în interior cum numai un suflet de artist putea să o facă: atelierul și o mică sală de expoziții permanente, dormitor, bucătărie, cămară și chiar o instalație sui-generis de încălzire centrală cu lemne. Și de-acolo pleca în fiecare dimineață, per pedes, câțiva kilometri, la C.A. Rosetti, centrul de comună, bea o cafea, fuma o țigară, stătea de vorbă cu localnicii, căci în foarte scurt timp „Domnul profesor”, cum i-au spus toți, a devenit un om de-al locului, respectat și stimat de toată lumea.

Vara era căutat de prieteni și cunoscuți, pictori și scriitori din toată țara și dinafară, dar mai ales din Maramureș. Am fost și eu pe la el, cu ani buni în urmă. Am stat sub nucul din fața casei, am băut din țuica dusă de mine, am mâncat pește la grătar și am băut vin din strugurii copți de soarele Dobrogei și, la un moment dat, au apărut la poartă câțiva muzicanți. Au auzit că domnul profesor are oaspeți și au venit să le cânte ce știu ei, oameni simpli, deschiși, cărora cântecul le locuiește mereu aproape de suflet.
M-a dus apoi în jurul satului și mi-a vorbit cu încântare despre pelinul argintiu, care crește numai acolo și care acoperea tot câmpul prin care treceam, despre proprietățile lui vindecătoare.

Nu cu mulți ani în urmă, după ce l-a vizit, poetul Lucian Vasilescu s-a întrebat scriind: „Ce îl poate face pe un om, pe un pictor să aleagă să trăiască în mijlocul pustiului cum se spune. Într-un sat care dispare, la propriu, pe zi ce trece, unde mai sunt 25 de locuitori, unde doar puține case se mai țin în picioare, unde nu este nimic altceva decât nisip și soare, unde la biserică nu mai are cine sluji, unde nu există copii, nu există școală, nu există magazin, e doar o liniște ca și când lumea fie că n-a început încă, fie că s-a sfârșit demult?”.
Și tot el credea că a găsit răspunsul: „Se poate ca pentru un artist vizual, pentru un pictor în special, să existe două feluri de „acasă”: un „acasă” al persoanei sale și un altfel de „acasă”, cel al artei sale. Cred că Octavian Postolache a găsit în Sfiștofca acel „acasă” al artei sale și a dat acesteia întâietate prin decizia pe care a luat-o, iar răsplata i-o oferă propriile sale lucrări”. Și rodul anilor trăiți la Sfiștofca a validat complet supoziția poetului. În anii aceia Octav Postolache a lucrat cu inpirație și spor, a deschis expoziții la C.A. Rosetti și acasă, câteva la Sulina și câteva la Tulcea și n-a uitat nici Maramureșul, organizând în Sighet expoziții în care a adus pe simeze, la poalele Solovanului, frumusețile Deltei și căldura sufletului său de artist.

În toamna 2019, de pildă, când a împlinit 80 de ani, Sala Radio din Sighet i-a găzduit expoziția „Zboruri peste Valea Verde”. L-au înconjurat oficialități locale și prieteni dragi din toate părțile și au rămas pe aceste meleaguri toate tablourile expuse. A fost ultima sa expoziție în Maramureș, o adevărată „RISIPĂ”.
Vorbeam destul de des la telefon, m-a sunat în urmă cu vreo două luni și, contrar obiceiului, mi-a spus doar că și-a schimbat telefonul și numărul… după care n-am mai reușit să dau de el decât mult prea târziu.
În 2006, într-una din scrierile mele (Ioan Ardeleanu-Pruncu, „Scoala de artă „Gheorghe Chivu” Sighetul Marmației – 140 de ani de învățământ artistic”, 2006, Aska Grafika Sighetul Marmației, pag. 243 și 359), încheiam pagina pe care i-am dedicat-o cu cuvintele: „Și poate, peste ani, va rămâne acolo, la Sfiștofca, o Casă a Pictorului ticsită de tablouri, despre care cineva, poate, o să zică văzându-le: Domnule, dar omul ăsta a fost un pictor mare… și el n-a știut… Poate…”

Deocamdată, marți (12 septembrie 2023) la orele amiezii, Octavian Gavril Postolache va fi așezat, (poate) pentru veșnicie, în cimitirul din Sfiștofca. Tot ce urmează rămâne la latitudinea unui imprevizibil POATE.

Zbor lin și Odihnă veșnică, Prietene al nostru! Acolo unde te duci, vei picta numai cu albastrul din minunatele tale „Zboruri” împrăștiate generos prin Maramureș.

Ioan Ardeleanu-Pruncu și toți cei dragi

Și noi, echipa „Salut, Sighet!”, prietenii din redacție, îl însoțim pe drumul veșniciei cu gândurile, amintirile și stima noastră!
Dumnezeu să-l odihnească în pace!

„Cuvinte întrerupte de creșterea ierbii” este un nou volum al poetului Echim Vancea, apărut recent la Editura Echim, coperta – Echim Vancea (pe copertă un desen de Ioan Pop – Vereta), editor – Echim Vancea.

* * *

scrisoare

când s-a strigat „să se facă lumină!”
ai lipsit
dar când s-a făcut
ți-a sărit țandăra
ai văzut că nu era greșit să mori
și murind ți-ai pus toată speranța
că nu va simți lipsa unui cuvânt
te-ai ridicat să pleci
cu toată lumina aceea
agățându-te tare de mine
de parcă te-aș fi putut salva
crezând că nu voi putea muri niciodată
brațele mele se vindecă în jurul tău
prețuindu-te
înțelegându-te
plătindu-te

singurătate pe înțelesul tuturora

cine știe cât de lungă-i ziua care apune
nimeni nu știe nimic despre fecioara care
calcă rufele morții
dezbrăcându-se somnoroasă
martora umbrei
își acoperă gleznele
cu un ziar de secol trecut
întinzându-se goală
pe partea patului ocupată de moarte
recunosc că fără nici un avertisment
tot ce voi spune de aici înainte poate
fi folosit împotriva mea de-acuma

luînd loc pe un petec de zăpadă
o ciudată pasăre neagră
se oferi să-mi țină companie la micul dejun

gloria monotonă a unei dorinți

nu s-a întâmplat nimic
așa că am uitat
netezimea coapselor –
o teamă solemnă a cunoașterii
din arhiva personlă a lui dumnezeu –
morții-i privești cu teamă
de parcă-aș fi eu
afacerea albă pusă la cale
între copaci
a eșuat
frică-mi e de zăpezi
și de această liniște
pe care amândoi o iubim
tare-i târziu
s-aud răspunsul
acelui apus
în care înflorea frigul

                                                          (poeme din volumul „Cuvinte întrerupte de creșterea ierbii”)

Ne mor prietenii sub ochii noștri
Uciși de-o boală crudă și nătîngă,
Pe care niciun doctor de pe lume
Nu e în stare, încă, s-o înfrîngă!

Că această boală e de natură fizică sau sufletească tot boală se numește. Numai că cea sufletească se pare că e mai parșivă; sapă, sapă, la început imperceptibil, sinuos, căpătînd teren puțin cîte puțin, pînă ce, într-o zi, pune stăpînire pe tot și te răpune. I s-a dat și un nume: depresie.
E o boală nemiloasă, care așteaptă un moment de vulnerabilitate de care cei mai mulți dintre noi nu suntem conștienți.
Un bun psiholog de suflet, preot cu har (nu-i dau numele), s-a exprimat odată vizavi de gestul fatal la care din păcate apelează în ultimul timp tot mai mulți. „Cine suntem noi să judecăm? Este cine să-i judece! Bineînțeles că nu încurajăm această faptă, dar îți trebuie mare curaj și mare trebuie să fi fost disperarea pentru a lua o astfel de hotărîre!”
Să ne rugăm pentru ei, pentru sufletele lor care au eșuat în fața vieții!
Trăim timpuri în care totul abundă, dar lipsește cel mai important lucru: EMPATIA! Acest liant între suflete! Umărul pe care să aibă loc un prieten să plîngă, mîna întinsă să-l prindă cînd cade, lacrima sinceră care să se amestece cu a lui…
Nu avem Timp! Suntem pe fugă, prinși în caruselul zilnic care înghite destine, frustrări nespuse, strigăte înăbușite, dureri alienate…
Tot mai rar găsești prietenii adevărate, dezinteresate. E o întreagă artă să-ți oferi încrederea cuiva.
„Nu întotdeauna bătaia pe spate e semnul prieteniei, ea poate fi și căutarea locului unde să fii înjunghiat”.

Dispar aproape zilnic oameni de calitate, greu de înlocuit, ducînd cu ei o lume frumoasă…
Îmi vine în minte un mic fragment dintr-o carte citită, a Ilenei Vulpescu, în care un personaj recurge la gestul suicidal. Citez aproximativ din memorie. „Dacă vreodată o să vă gîndiți la mine, să n-o faceți cu tristețe. Dimpotrivă, cu bucurie, eventual și cu invidie, pentru că eu mi-am luat și ultimul examen!”

Drum lin printre stele Ioana, prietena noastră dragă…

Ileana PISUC

Foto: „Lamb of God”, lucrare de Andrzej Szarek (foto Ion Mariș)

Stimate Domnule Profesor Ioan Ardeleanu – Pruncu,
La ceas aniversar, când darul vieții celor 80 de ani se împlinesc în mulțumirea adusă Celui Preaînalt, dorim a Vă felicita cordial, urându-Vă mulți și sfinți ani, cu haruri îmbelșugate, multe împliniri alături de cei dragi ai Dumneavoastră.
Vă suntem recunoscători pentru implicarea generoasă în proiectele culturale de cultivare a memoriei personalităților din Maramureș și, de asemenea, pentru susținerea activităților Bisericii noastre.
Maica Domnului să Vă ocrotească și să Vă însoțească pe mai departe pentru o viață împlinită în pace și sănătate!
Cu arhierească binecuvântare și frățească dragoste în Hristos Domnul,

† Vasile
Episcop de  Maramureș
(Episcopia Română Unită cu Roma, Greco – Catolică, de Maramureș – Baia Mare)

* * *

Evocându-l în aceste puține cuvinte pe Ioan Ardeleanu – Pruncu gândul mă duce spre o scenă dintr-un timp mitic, cea în care Mântuitorul îi răspunde lui Pilat din Ponțiu – „Împărăția mea nu este din lumea aceasta!”. Poate părea stranie asocierea făcută, dar ea se deslușește, sper, spunând că octogenarul omagiat aici face parte dintr-o stirpe rară, pe care eu o credeam demult apusă, în acord cu vremurile ce au generat-o, anume aceea a dascălului-cărturar. Cineva remarca, pe cuvenită dreptate, că „libertatea se plătește cu singurătate”. Nimic mai natural pentru un intelectual autentic, cel ce-și croiește destinul prin cărți posibile numai prin prețul plătit la vămile singurătății, acele vămi ce-ți deschid orizontul unei libertăți austere, aflată mereu între chingile datoriei. Față de tine și față de cei în mijlocul cărora trăiești. Or, Ioan Ardeleanu-Pruncu și-a dovedit cu prisosință vocația, și-a onorat-o și a înnobilat-o cu câteva cărți ce s-au dovedit a fi tot atâtea incursiuni în trecutul Maramureșului Voievodal.

În ce mă privește, am fost onorat să public în Revista Familia o cronică la masivul volum dedicat istoriei presei – Maramureșul: ziare și ziariști de la începuturi până în 1945. M-a încântat să constat acuratețea analizelor, bogăția informațiilor și mai cu seamă să admir generozitatea unui om ce-și sacrifica timpul vieții în contul patrimonial al Timpului celor ce nu mai sunt.

Am petrecut doar câteva ore împreună, în urmă cu patru ani, la Sighetul Marmației, dar a fost suficient pentru a constata apartenența la aceeași Iluzie – cea a spiritului obosit de deambulările prin cețurile altor veacuri, ușor vexat de un prezent mai degrabă pedestru și vag ridicol, dar nutrit de speranța de-a mai avea răgazul unei viitoare cărți. A fost o întâlnire pe care Memoria a consemnat-o, ceea ce dovedește că n-a fost pură risipă.

Hilary Mentel spunea că „istoria nu este trecutul, ci ceea ce rămâne în ciur după ce veacurile au trecut prin el”. Fiecare avem un ciur cu care ademenim aducerea aminte. O facem în speranța de-a constata, asemenea căutătorilor unei pepite de aur, că în ciurul nostru s-a adunat ceva, anume acel ceva care dă expresie efortului de-a exista în condițiile nemiloase, trasate fără echivoc de către Eclesiast. Căci numai Iluzia poate domoli vanitățile deșertăciunii. În ce îl privește, Ioan Ardeleanu-Pruncu, ca dascăl-cărturar, a sfidat normalitatea fadă, pentru a risca totul pe spiritul întrupat în cărți.

La mulți ani!… Și bucuria celui ce a apucat să vă cunoască!

 ■ Florin Ardelean
(membru al Uniunii Scriitorilor din România, Oradea)

* * *

Un buchet de cuvinte alese la o sărbătoare binecuvântată constituie cea mai potrivită formulă de îmbărbătare, mulțumire și recunoștință. IOAN ARDELEANU-PRUNCU, „fratele” meu (mai mare cu 8 ani) de la Sighet se prezintă la Raportul timpului, fie el cronologic, fie (mai ales) kayrotic, cu un bilanț fenomenal. Și asta este posibil deoarece chiar El este un om de o asemenea structură și factură, prin toată viețuirea sa puternic algoritmizată în formulele Binelui și cu Sinele său mereu deschis spre ceilalți. Un dascăl căruia, văzându-i performanțele, poți să-i construiești seturi de asemănare cu marii exponenți din istoria noastră, începând cu providențiala instituție numită Școala Ardeleană, de la care domnul profesor s-ar putea revendica oricând și prin tot ceea ce face a demonstrat-o deja că este un fapt adevărat.

Dacă ar fi să slobozesc cuvinte mari, aș zice că tropismele sale au fost mereu înclinate spre cardinalitățile noastre materiale. Dar dacă dascăli buni găsim mai mulți prin perimetrele noastre de educație, I. Ardeleanu-Pruncu a găsit de cuviință să se împărtășească de o soartă metodică aparte, aducând prin cercetările sale genialitățile și verticalitățile timpului anterior, spre a ne putea fi modele și pârghii de formare nouă celor de astăzi. Antropologii numesc asta „cosapiențialitate” și „congenialitate”, iar pedagogia socială a acceptat de mai multă vreme că fără chipurile ilustre aduse „din veac”, greu putem răzbate mai sus, emancipativ, evadând de sub platoșa unui prezent mereu presant și condamnat la platitudine.

Îi mulțumesc domnului profesor I. Ardeleanu-Pruncu că prin forța sa de cercetare și sclipirile sale de investigare ne-a lăsat un atât de mare dar și, în plus, îi sunt recunoscător că, prin El și felul Lui de a fi, putem vedea în zilele noastre, plimbându-se aievea prin cetate, concret, sădind și recoltând, lucrând și iluminând, chiar un Om cu chipul și metoda marilor noștri îndrumători, fie ei mitropoliți, preoți, dascăli, istorici etc.

La mulți ani, cu sănătate și multe rodnicii pe mai departe!

■ Teodor Ardelean
(Directorul Bibliotecii Județene „Petre Dulfu” Baia Mare)

* * *

Aniversările prietenilor, indiferent de pragul existențial, sunt fericite ocazii de a rememora momente semnificative din biografia comună ce luminează în rama memoriei fiecăruia. Ca sentiment și atitudine în viață, prietenia exprimă calitatea și intensitatea relațiilor inter-umane, măsura în care simți nevoia sinceră de a comunica/ colabora cu persoane în care investești încredere și afecțiune, ți se răspunde pe măsură și te protejează de tentația uneori periculoasă a însingurării.

Mă număr printre cei bogați prin numărul mare de prieteni cu care mi-am înnobilat viața din pruncie până azi. Este capitalul cel mai prețios cu care mă identific. Printre ei, indiscutabil, Ion Ardelean – Pruncu, profesor, ziarist, poet, om de cultură de înaltă ținută intelectuală și morală, cu dovedite competențe manageriale la importante instituții din Sighetul lui și al nostru. Altfel zis, un adevărat om al cetății, în multiple ipostaze de persoană publică implicată încă din tinerețe în tot ce a fost semnificativ în viața socială și culturală. Creator de proiecte culturale, multe dintre ele devenite repere pentru istoria municipiului și nu doar, pe  Ioan Ardeleanu – Pruncu îl cunosc încă din adolescență, în ambianța Cenaclului literar „George Coșbuc”, ulterior „Alexandru Ivasiuc”, unde, poetul și pictorul Gheorghe Chivu era maestrul tuturor, lângă care el și Ion Ardelean – Mecena, unul dintre cei mai împătimiți cititori pe care mi-a fost dat să-i întâlnesc în viață, au devenit repede prietenii noștri, al meu, al lui Gheorghe Pârja, Echim Vancea, Marin Slujeru, Rândunica Petrulescu și alții. Aici ne-am logodit cu poezia, de care nu ne-am mai vindecat. Mi-a fost dat apoi să devenim colegi, el devenind director al Casei de cultură și ulterior al Școlii Populare de Artă. Și-a lăsat o puternică amprentă în viața acestor instituții, prin vocația, rigoarea și respectul lui pentru viața culturală a orașului. Acesta a fost „firul vieții” lui, sintagmă devenită titlul unei piese de teatru și în prezent numele unei asociații culturale ce-și asumă rolul de a proteja personalități exponențiale din istoria Maramureșului de o prematură și nedreaptă uitare; prin opere de for public, precum bustul preotului greco-catolic Tit Bud și a mitropolitului greco-catolic Victor Mihaly de Apșa. La inițiativa lui și a poetului Echim Vancea, Festivalul de Poezie de la Sighet este pus sub patronajul regretatului nostru prieten, criticul literar Laurențiu Ulici și devine astfel unul dintre cele mai importante festivaluri naționale de poezie în ultimii 50 de ani.

Nu-mi propun un inventar exhaustiv al responsabilităților și meritelor pe care le-a avut și le are Ioan Ardeleanu – Pruncu în acest moment festiv al vieții lui, dar cu siguranță intelectualii și cetățenii orașului îi poartă respect. Amintesc, totuși, și impresionantul volum „Maramureșul. Ziare și reviste de la începuturi până la 1945”, apărută la Editura „Valea Verde” din Sighet, în 2021, o veritabilă istorie nu doar a presei maramureșene ci implicit a Maramureșului ca ținut voievodal și spațiu cultural. Se subînțelege că această carte a implicat un uriaș efort de documentare, iar valoarea lui este recunoscută prin prefața excepțională semnată de academicianul Ioan Aurel Pop, președinte al Academiei Române și prin marele premiu al Uniunii Ziariștilor din România, onoruri binemeritate de autor. Preocuparea pentru istoricul presei maramureșene se explică și prin faptul că a fost un ziarist redutabil, curajos la fostul cotidian județean „Pentru socialism” în anii ’70. În ipostazele instituționale amintite, a fost pentru mine mereu o sursă de inspirație și de satisfacții de a colabora cu el de pe pozițiile publice pe care le-am avut, începând cu Biblioteca Municipală din Sighet, de care se leagă aproape un sfert de secol din viața mea. Știu că în prezent are în lucru studii și cercetări la fel de importante care îi legitimează vocația și dedicația pentru lucrări de sinteză extrem de necesare și importante.

Dragule prieten, îți doresc să adaugi încă mulți ani celor 8 decenii de viață, cu sănătate și succes în tot ceea ce faci pentru cultura și comunitatea în care trăiești!

■ Gheorghe Mihai Bârlea
(membru al Uniunii Scriitorilor din România)

* * *

Un impunător cărturar, un istoric sighetean/maramureşean – aş mai spune, în limba locului nostru legendar, – un om măreţ, semeţ şi maiestuos, Ioan Ardeleanu-Pruncu (mă mândresc nespus cu colegul meu din clasa de Liceu ,,Dragoş – Vodă” a împlinit, din frumoasa fericire, a noastră, a tuturora, binemeritaţii optzeci de ani.

La Mulţi Ani Ioane! (ne spuneam atunci Nelu, ne spuneam Relu). Să întreci, prin urmare,  încă tot atâţia ani, ceea ce ţi-ai mai propus –  în scris şi în lucrare!

■ A.I. Brumaru
(membru al Uniunii Scriitorilor din România)

* * *

Pe prietenul meu Ioan Ardeleanu-Pruncu l-am întâlnit, pentru prima data în viață, în primăvara anului 1973, adică în urmă cu mai bine de 50 de ani, la o sesiune de comunicări științifice, în Sighetul Marmației. M-a impresionat de la început prezența sa fizică, chipul său plăcut, cu fruntea foarte înaltă, de genul celor despre care un poet din vechime spunea că sunt „boltite ca marginile cerului”. Văzându-l atunci, nu știu de ce mi-a venit în minte imaginea celui de al treilea „ins”, din poezia Baladă pentru miez de noapte, scrisă de poetul Radu Gyr, citită de mine în timpul claselor de liceu, închipuit de poet ca un individ cu „obrajii de lut, frunte de stea” dăruit de Providență, dacă nu cu genialitate, cel puțin cu talent și aspirații înalte.

A fost de fapt atunci pentru mine o plăcere de a cunoaște, în „carne și oase”, cum se spune, pe cel care, alături de alți literați, ca Augustin Ioan Cozmuța, Vasile Radu Ghenceanu, Vasile Veleneciuc, Mihai Cupcea, Bogdan Iuga și ceva mai tânărul și talentatul Gheorghe Pârja, publicase în periodicele băimărene poezii și articole pe teme de literatură.

Ioan Ardeleanu-Pruncu avea și are un fel de vorbire cu subiacente promisiuni de nemărginită toleranță, un râs confesiv, integrator și plăcut, căruia, dacă „emitentul” ar fi trăit în vremea filosofului Bergson, acesta i-ar fi interpretat, la mod superlativ, valențele de spiritualitate. Mai târziu, mult mai târziu, aveam să descopăr în Ioan Ardeleanu-Pruncu, ajuns aproape de vârsta senescenței, cum numea psihiatrul Eduard Pamfil senectutea, spre a o purga, în închipuirea lui, desigur, de relele inerente, un ins cu fire molcomă, iertător cu răutățile celorlalți, chiar dacă acestea îl păgubiseră cu câte ceva, un intelectual harnic, cu o putere de muncă de invidiat, îmbrățișând nu doar aria creației literare, ci și domeniul istoriei. În acesta din urmă, de altfel, a creat, după opinia noastră, două capodopere, una despre istoria unei instituții școlare de eminență, și cealaltă, de-a dreptul fabuloasă, despre cea a presei maramureșene, neegalată, pe cât știm, de operate similare și „laureată”, în urmă cu câțiva ani, de către Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România.

Pe lângă acestea, el se implică, cu aplomb tineresc, în activități cultural-obștești, dar și în reactualizarea creațiilor unor intelectuali maramureșeni, scriitori, oameni politici sau reprezentanți ai instituției ecclesiale. Și mai trebuie să remarcăm aici că, în aceste „intreprinderi”, cel pe care-l encomiem acum s-a distins, în ultima vreme, și prin apărarea unor personaje ilustre ale culturii locale și naționale, în fața loviturilor venite din partea stângismului de factură negativistă, promovat de personaje irelevante din punct de vedere cultural și moral.

De aceea, în acest frumos moment aniversar, trăit de Ioan Ardeleanu-Pruncu, îndrăznim să rostim, în acord, credem, cu alții, desigur, că este o mare  fericire pentru orașele unde trăiesc oameni asemenea lui,  care împlinește acum opt decenii de viață.

Dumnezeu să te țină mulți ani de aici înainte, prieten drag!

■ Blaga Mihoc
(Prof. univ. dr., Oradea)

* * *

Este omul, profesorul, directorul, omul de la catedră, formatorul de caractere – Ioan Ardeleanu – Pruncu. Peste ani aveam să aflu că s-a mișcat uneori într-un mediu contrar crezului, ținta fiindu-i succesul, performanța, dar încadrat în standarde contrare vremurilor, răzbătând printre „mărăcinișuri”greu de străbătut. A reușit și și-a lăsat amprenta definitiv încrustată în cultura sigheteană și nu numai, în gloria Ansamblului Folcloric MARA, ce a atins un vârf de neatins cândva, nici înainte, nici după.
E zâmbetul discret bine controlat și motivat ce ascunde împliniri, aprecieri, satisfacții ale atingerii țintelor.
Dacă te „plimbi” prin doinele dumnealui, doine nedoinite acum, te duci în străfunduri, în autarhicul local, zonal, strict mărginit în măreția orgoliului și mândriei de a defini locul.
N-a iertat nici jocul motivat prin ancestralul lui, ce tinde să se destrame, să se dilueze de dragul țâfrășagului unora, alterându-l cu intruziuni din zone ce n-au nici o legătură cu ce-i pe aici, pe la noi.

Țintește și micile „modernisme” din jocul perioadei de glorie, dar cu toată reacția, au pătruns în scenă, însă, fără a denatura esența, și fără a ne da seama chiar și noi, dansatorii. Descoperim acum după ce s-au produs, cu o altă ocazie, recentă, în care domnul director ne dezvăluie detalii, mici adaosuri ce n-au știrbit esențial dansul de Maramureș, poate i-au dat strălucire, și da, asta putem să o numim modernizare a dansului. Acum, pintenii din dansul de Maramureș ne aparțin, altceva ce se încearcă, nu.

Și cum să vă mai zic, stimate domnule director al gloriei noastre, că în perioada cea mare a parcursului cu noi, ne-ați transmis sobrietatea, eleganța, și prin schițare de zâmbet ne-ați făcut să-l amplificăm, acolo în scenă, dând culoare și conturând succesul. De fapt, toate laolaltă au întregit profilul marelui Ansamblul folcloric MARA pe care l-ați „moșit”acum 55 de ani, devenind strălucitor. Cel mai strălucitor. Atunci, și numai atunci.  Știu, aveți alte rosturi acum, pe care vă grăbiți să le împliniți. Sunteți restricționat de timp. Așa vi se pare. Nu vă grăbiți, mergeți în tandem sau treceți prin el fără grabă. Sigur o să răzbiți, ca de atâtea ori. Discreția, modestia, zâmbetul schițat, optimismul transmis și altora, admirația de dincolo de dumneavoastră vă sunt sprijin și bază de a vă desăvârși ce v-ați propus.

Stimate domnule director al gloriei, vă doresc să doiniți măcar în gând, și să tropotiți măcar prin zâmbet, mulți ani frumoși și sănătoși, întru împlinire! La mulți Ani!

  ■ Gheorghe Mihăiescu
(un fost dansator al Ansamblului Folcloric Mara)

* * *

Ieșind din crisalida satului, cu rânduiala lui bine tocmită, am nimerit în valurile altei lumi, cu alte dimensiuni. Începea pentru mine marea călătorie. Aveam nevoie de borne sigure, de oameni care știau drumul vieții și tâlcurile vremilor. Eram elev la Liceul Pedagogic din Sighetul Marmației și încercam să descojesc misterul unui cosmos inedit. Să învăț a citi sufletul celor din preajmă. Am avut parte de dascăli minunați. Pe care-i aveam la catedră, dar și în viața de toate zilele.

Printre dascălii fără catalog s-a numărat Ioan Ardeleanu-Pruncu, un tânăr, pe atunci, cu care mi-am armonizat bucuria descoperirii multor taine, care se lăsau deslușite. Fiind cu șapte ani mai în vârstă, Ion Ardeleanu-Pruncu devenise un om cu experiență. Era omul de la care aveai ce învăța. Așa am aflat despre ceasul de veghe al cuvintelor. Cum să fiu părtaș la sărbătoarea rostirii, să am curajul exprimării personale.

Acolo, în Palatul de vânătoare, s-au plămădit tinerii zei ai poemului, unde domnul Ardeleanu ne lustruia cărările necunoscute. Rămân recunoscător pentru acele vremi de inițiere întru cuvânt și viață. Cadența sigură a gândirii lui, grija de a răspândi în jur liniște și adorație, bucuria de a dărui, sinceritatea de a împărtăși izbânda aproapelui sunt însușirile unui om cu destin propriu în vuietul anilor.

Prin vreme, am devenit prieteni, cultivând acest sentiment prin respect pentru reușite reciproce. Am petrecut dimpreună momente de referință pentru destinul cultural al Maramureșului Istoric. A inițiat Festivalul Internațional de Poezie de la Sighetul Marmației. Nu uit cât bine a făcut folclorului autentic maramureșean. Ioan Ardeleanu-Pruncu este un bun cunoscător al obârșiilor românești, un devotat interpret al rânduielilor istorice pe aceste meleaguri.

Și-a dovedit cu prisosință harul, priceperea, iubirea față de trecutul ziditor în cărți de referință. Cum este îngrijirea ediției „Tit BUD – Scrieri istorice”. În peste o jumătate de veac de când ne cunoaștem, am putut decanta calități emblematice ale profesorului, scriitorului, omului de mare energie intelectuală, jurnalistului cu virtuți dovedite, prietenului nedezmințit. Și multe ar mai fi de spus despre nobila aventură a vieții acestui om.

Apoi căldura familiei și ocrotirea sufletului prin credință le-am regăsit în acest om de excepție. Un om al creației și al bucuriei. Un om bun și de omenie! Scris-am acest text în contul zilei de 7 septembrie, când bunul meu prieten rotunjește 80 de ani de viață! Sănătate și curaj, Ioane! Și întrebarea mea consacrată: ce-ți mai fac albinele? Că Ion are sufletul polenizat cu lumină și rigoare de om ales.

Ani buni și sănătate, Ioane!

■ Gheorghe PÂRJA
(membru al Uniunii Scriitorilor din România)

* * *

Profesorul Ioan Ardeleanu-Pruncu împlinește zilele acestea 80 de ani. Ani pe care i-a încărcat cu înfăptuiri alese, devotat familiei, culturii maramureșene, cu precădere celei populare.

A contribuit la afirmarea unor mari artiști populari ai Maramureșului, precum și a neprețuitului Ansamblu „Mara”. A știut să îndrume și să coordoneze cu artă Casa de Cultură și Școala Populară de Artă „Gheorghe Chivu”, precum și cenaclurile literare sighetene „George Coșbuc” și „Alexandru Ivasiuc”, cu toate activitățile conexe.

Prezență activă în publicațiile locale, în prezent la „Salut, Sighet!”, ne-a uimit în anii din urmă cu cel puțin două lucrări monumentale – una închinată Școlii Populare de Artă „Gheorghe Chivu” și alta publiciștilor din Maramureșul interbelic.

A fost consilier local din partea PNL și lucrează azi întru neuitarea personalităților maramureșene sighetene (împreună cu dl. ing. Ion Mariș), în cadrul Asociației „Firul Vieții”.

În ce mă privește, datorită d-sale am fost ani de zile binevenit la adevărata Casa de Cultură a întregului Maramureș, știind să-mi transmită sentimentul că sunt respectat și prețuit. A știut să mă „incite” să-mi  cunosc mai bine bunicul patern. Cu ajutorul lui m-am apropiat mai bine de Maramureșul etern, de pildă prin „Horea lui Damian”, interpetată seri la rândul la Casa de Cultură, expres pentru mine, de Gh. Covaci-Cioată, sau prin neasemuita doină „Codrule răcătănat”, în chiar aleasa și inegalabila interpretare a domnului profesor.

Motive arhisuficiente petru a-l felicita, a-l asigura de respectul, recunoștința  și admirația mea și a-i dori LA MULȚI ANI!

                                                    ■ Marin Slujeru
(poet, jurnalist)

* * *

Extrapolând o spusă a fănușneagului cu referire la poeți, prietenii fac parte  dintr-un batalion de taină. Nu se pedepsesc povestindu-le lumii faptele. Nu le poți cunoaște drumurile decât umblând cu picioarele goale prin rouă…

Ioan Ardeleanu-Pruncu și-a jucat și își joacă ascunzișurile vieții „legănat și fără noi” rămânând mereu omul și intelectualul așezat în toamna unor ceasuri care-s foșnet și somn cu toate capriciile acesteia de femeie neînțeleasă. Este unul dintre „frumoșii nebuni ai marilor orașe” care, rupându-mă dintr-un internat, m-a adus, învingător, în cultura mare a Sighetului, când am luat contact, acum 49 de ani, pentru întâia oară cu Cenaclul literar „George Coșbuc” unde am făcut cunoștință  și chiar legătură sufletească cu poetul și pictorul Gheorghe Chivu, eseistul și traducătorul prof. Ion Ardelean-Mecena, librarul-poet Simion Șuștic-Coman, poetul-bibliotecar  Gheorghe Mihai Bârlea („vinovat” împreună cu Ioan Ardeleanu-Pruncu cu aducerea mea la Casa de Cultură), cu mereu nemulțumitul critic literar Miron Popovici  cu care, de obicei, după ce se isprăveau ședințele literare de marți rătăceam noaptea încă două-trei ceasuri, cu poetul-gazetar Gheorghe Pârja, cu poetul Marin Slujeru, cu poeta și traducătoarea Ileana Mihai-Ștefănescu vorbind de toate și de nimic, până ne săturam unii de alții… Și așa au trecut ani…

În realitatea imediată se întâlnesc adesea figuri de intelectuali, oameni obișnuiți, prieteni a căror viață este adânc împletită în viața epocii lor – este nu numai reprezentativă, dar prin multe din elementele ei, prin pecetea pe care și-o pune asupra prezentului vremurilor devine ușor de cunoscut, recunoscut…

Una din aceste persoane este d.l Ioan Ardeleanu-Pruncu, proeminentă figură a timpulu imediat căci vorba cronicarului „cap ca acela abia de au avut […] cândva sau de va mai avea” viața culturală a Sighetului Maramureșului, a țării voievozilor, adică a Țării Maramureșului.

Încă din pragul tinereții d.l Ioan Ardeleanu-Pruncu s-a aruncat în serviciul culturii sighetene, a celei maramureșene pe care, în câteva rânduri, a scos-o dincolo de hotare. Cariera sa publică (profesor și director al unor școli sighetene, gazetar al ziarului județean din epocă, consilier local independent) și culturală (instructor și director al Casei de cultură, director al Școlii de Arte „Gheorghe Chivu”,  și-a pus amprenta, a luminat în chip minunat nu numai un colț din vechea Țară a Maramureșului ci și o latură din propria-i personalitate. Cărțile sale „140 de ani de învățământ artistic în Maramureș. File din istoria culturii Maramureșului” (vol.I, 2006), „Maramureșul. Ziare și ziariști de la începuturi și până în 1945” (Editura Valea Verde, Sighetul Marmației, 2018; Premiul Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România) sunt „pietre de hotar” în ceea ce privește cultura Sighetului și a Maramureșului voievodal la care se adaugă îngrijirea ediției aniversare „Tit Bud. Scrieri istorice” (Editura Valea Verde, Sighetul Marmației, 2021). Ampla sa activitate culturală a devenit în timp un reper intelectual, care rămâne în timpul mare al culturii sighetene, împlinind un destin!

Cuvântul său a contat deseori în intervențiile dure cu vremelnici diriguitori mai vechi sau mai noi ai vremurilor, prin activitatea sa onorând școala, cultura și publicistica sigheteană… De aceea rechemându-mi amintirile despre domnia sa, simt plăcerea și nevoia mulțumirilor recunoascătoare față de cel care asistase la botezul poetului (îmi place să o cred) care sunt astăzi…

Puținele gânduri din acest text dau, îmi place să cred, o idee despre omul, care împreună cu poetul, publicistul și omul de cultură, Ioan Ardeleanu-Pruncu alcătuiesc o stea luminoasă din constelația istoriei, culturii și civilizației Sighetului, a Maramureșului, în același timp în aminirea mea prof. Ioan Ardeleanu-Pruncu este și va rămâne un simbol al adevăratei vieți de familie, creatoare a energiilor…

Astăzi în cinstea aniversării Dumneavoastră, când împliniți de patru ori câte 20 de ani, vă doresc să fiți de patru ori mai sănătos, de patru ori mai plin de viață! Să fiți fericit! La mulți ani!

■ Echim VANCEA
 (membru al Uniunii Scriitorilor din România)

* * *

Nu-i ușor pentru nimeni să rămână… tânăr! Pentru asta este nevoie de idei, creativitate, curaj, energie (din belșug), muncă, dorința de-a evolua continuu… iar în zilele noastre toate aceste calități/ atuu-uri sunt prinse într-un concept „universal” LLL (Long Life Leraning). Mai simplu spus, „învățarea” continuă înseamnă tinerețe. Dorința de-a nu te odihni și-a căuta dar mai ales a găsi noi și noi provocări care să hrănească mintea și sufletul înseamnă viață sau poate mai mult… un sens în viață.

M-am „intersectat” cu dl. Ioan Ardeleanu – Pruncu și-n trecutul mai îndepărtat dar fără să-i cunosc potențialul complex pe care l-am descoperit totuși nu cu foarte mulți ani în urmă, devenind membru al Asociației „Firul Vieții”. Da, am (re)descoperit un OM dedicat comunității sighetene, care privește cu mare respect spre trecutul strămoșilor noștri dar trăiește intens prezentul.
Tânărului în spirit domn Ioan Ardeleanu – Pruncu îi doresc ani mulți, cu rezultate pe măsura dragostei sale pentru urbea noastră!

■ Ion Mariș
(editor)

* * *

Echipa „Salut, Sighet!” îi urează Domnului Ioan Ardeleanu – Pruncu, colaboratorul publicației noastre… LA MULȚI ANI!… cu multă sănătate și succes în proiectele viitoare!

■ Brîndușa Oanță
(coordonator „Salut, Sighet!”)

* * *

Nota Redacției: Fragmentul video inserat în acest material ne-a fost oferit prin bunăvoința Centrului Cultural Sighet. Filmarea s-a făcut în anul 2016, la aniversarea a 50 de ani de la înființarea Ansamblului Folcloric Mara.

Foto: Ion Mariș8

STUPUL DE OBSERVAŢIE ŞI ROLUL LUI ÎN DEZVOLTAREA ALBINĂRITULUI MODERN

În perioada 14-17 septembrie 2023, între orele 11-17, Muzeul Maramureșan, instituție subordonată Primăriei și Consiliului Local Sighetu Marmației, în parteneriat cu Muzeul ASTRA din Sibiu, vă invită să faceți cunoștință cu lumea fascinantă a albinelor.

Activitățile vor avea loc la Muzeul Satului Maramureşean „Mihai Dăncuş” şi includ următoarele:
1. Atelier de albinărit susţinut de muzeograf Liviu Velţan, Muzeul ASTRA Sibiu:
– Explicații privind viața albinelor și modul în care acestea realizează produsele apicole principale: miere, polen și propolis;
– Explicații comparative între modul de funcționare a unui stup vechi (coșniță, buduroi, stup de lemn etc..) și un stup modern;
– Explicații privind rolul cărților apicole generale și specializate în evoluția cunoștințelor în stupărit;
– Activități practice de pedagogie muzeală, precum completare sau colorare de fișe de lucru pentru copii;
– Sesiune de „întrebări/răspunsuri”.

2. Expoziție foto – documentară „Albinăritul din Maramureş”
– fotografii din arhiva foto a Muzeului Maramureșan din Sighetu Marmației;
– fotografii realizate de muzeograf Timur Chiş, Muzeul Maramureșan din Sighetu Marmației;
– fotografii din arhiva foto a Muzeului ASTRA din Sibiu.

3. Târg de produse apicole
– câțiva producători apicoli își vor prezenta produsele în cadrul unui mic târg organizat în Muzeul satului maramureșean „Mihai Dăncuș”.

Vă așteptăm cu drag!

Comunicat de presă

Ne-am învăţat prea mult cu răul, cu urâtul. Scandalul proţăpit în mass-media cu litere de-o şchioapă aduce mulţi cititori. Ştirile de bine, reportajele despre normalitate, despre oameni buni, frumoşi în interiorul lor, nu prezintă interes.

Cu toate acestea, îmi permit ca azi să scriu câteva cuvinte despre o doamnă absolut încântătoare în atitudinea pe care o are. O cheamă Alina, şi o găsiţi în centrul Sighetului, gata oricând să servească pe oricine are nevoie de o îngheţată.

Frumos din partea ei! Dar partea mai frumoasă vine acum. Alina, când nu trebuie să umple cornetele cu îngheţată, stă pe scaun şi citeşte! Are întotdeauna lângă ea o carte, la care se întoarce întotdeauna când are un moment liber.

O cunosc de pe vremea când era elevă, iar eu îi eram diriginte. Aşa că discuţia cu Alina s-a desfăşurat uşor, am întrebat-o fel de fel despre cărţile pe care le-a citit. Nu lista în sine e importantă aici, cât mai ales modul cum se poate concentra în agitaţia străzii. Mi-a spus că imediat ce deschide cartea, aflată întotdeauna lângă aparatul de îngheţată, se poate concentra la cele scrise, indiferent de zgomotul stăzii. Mai mult, de fiecare dată se implică emoţional în subiectul cărţii. Desigur, când cineva se opreşte lângă aparat, se opreşte şi Alina din citit.
Când am văzut-o citind, la începutul verii, am crezut că are în faţa ochilor o carte din acelea care nu pot fi lăsate din mână. Dar, de fiecare dată când treceam pe lângă ea, dacă nu era ocupată cu doritorii de îngheţată, Alina citea! Deci era un obicei frumos şi rar, care trebuia adus la cunoştinţă sighetenilor.

Prin urmare, am discutat deunăzi cu ea, între două îngheţate servite într-o dogoritoare zi de vară, şi am aflat că şi acasă, dacă are timp, citeşte!

Ce simpatică îmi poate fi! Şi sper să devină şi cititorilor acestui articol! Alina se asigură întotdeauna că nu rămâne fără carte de citit, deci are la ea mereu o rezervă!

Spuneţi-mi, dragi sigheteni, când şi unde aţi mai întâlnit la cineva o asemenea sete de lectură? Citeşte şi de pe telefon când e cazul!

Alinei i-a plăcut să citească de când era mică. Văd că frumosul obicei, o raritate a zilelor noastre, i-a rămas neatins, ba aş zice că a crescut odată cu ea. Colegele îi aduc cărţi şi Alina le citeşte. Nici acasă nu stă prea mult să aleagă între televizor şi carte. Citeşte, citeşte mereu. Va veni însă o vreme când îşi va spune şi ea, cum a făcut Frank Zappa: „Atât de multe cărți și atât de puțin timp”…

După admirabilul mod cum îşi trăieşte viaţa, sunt sigur că Alina a înţeles că „Nu există prieten mai loial decât cărțile.“ (Ernest Hemingway)

Cu cărţile citite, Alina ar putea umple o mare bibliotecă, pe care cineva o definea ca fiind „infinitul sub un acoperiş”.

Iată, de la Alina am învăţat că acoperişul unei biblioteci fără de sfârşit poate fi şi cerul liber!
Viaţa… e frumoasă! Mulţumesc, Alina!

Horia Picu

Nebuloasă

O inimă la sfârșit de text pe pagina albăstruie apare fără preaviz
Rămâi perplex nemișcat îngrijorat, ochii se transformă într-o mare sărată
Cutia trecutului se deschide curajul de a spune se descompune nu rămâne
Ca și cum cuvintele sunt vrăjite și o să se întâmple…

Viitorul prevestește aceeași poveste totul în jur dispare într-un vârtej
Rănile cicatrizate reapar la fel cum au dispărut în lumile dinainte
Durerea revine, neîncrederea cuprinde

Cuib de barză construit din pene așezat pe cablurile electrice în tăcere
Se afundă în el dispare cu totul se transportă către lumi necunoscute
Timpul o poartă către viitor pe ale lui unde cu viteza gândului
Se trezește în milioane de pixeli în alb și negru fără culoare nemirositoare
Într-o fotografie veche pe masa uitată în casa abandonată
Praful înăbușă tot chiar și cea mai mică crăpătură între ea și resturile din fotografie

Prezentul paralel prinde formă fără să întrebe
Nu rămâne nimic într-o fracțiune de secundă
Pictând cerul pentru stupoarea și mirarea celor de jos în eternitatea ei ca praf ceresc
Prietenă cu luna și stelele și cea mai rămas din ele
Călătorind împreună din univers în univers.

Frânturi

Frânturi din trecut picătură de abis prezent proscris viitor indecis
Crăpătură în ușă văd lumina dincolo dar o ușă e după ușă
Picioare înfipte înțepenite în pământ mutată de ici colo inundată
Durerea rece gheață ce nu trece lumina o penetrează

Frânturi de inimă invizibil împrăștiate
Adunate împăturite din alte vieți așezate în șoapte
Ecoul lor șuierând în ureche zi și noapte
Vrei să oprești timpul să găsești momentul deceniul secolul
Când inima a fost frântă neaducându-ți aminte unde

Frânturi de bucurie pală se întrevăd în depărtare neastâmpărate
Vagi calde dulci puternice întregi lunecând din poale
Le ademenesc cu miros de floare de crin alb și lăcrimioare
Dar nu vor să rămână cu mine îngemănate
Cum au fost altă dată ale mele toate.

La 30° C vara

Sunt și voi fi aici și acum un salcâm pe malul cenușiu al Izei
Sunt și voi fi soarele ce veghează asupra lui cu raza mângâindu-i frunzele
Sunt și voi fi luna ce îi descoperă căile cele mai sumbre când furtuna îl va atinge
Sunt și voi fi picăturile de ploaie ce cad peste el pentru a-l hrăni
Sunt și voi fi pasărea ce își face cuib în ale lui ramuri fluide
Sunt și voi fi ochii necunoscutului trecător ce mă va privi aducându-și aminte
Sunt și voi fi copilul care se juca cu umbra mea
Sunt și voi fi într-o fotografie martorul unei iubiri mereu secrete
Sunt și voi fi călăuză poetului nenăscut nedorit neștiut
Sunt și voi fi respirația nemuritoare de-a lungul veacurilor pentru că am lăsat o urmă.

Ionița NĂNEȘTEAN
(Canada)

Foto: Ion Mariș

Nu mă poate lăsa indiferent o casă construită în 1611. Trec de multe ori pe lângă ea, intru de multe ori în ea. Are un loc bun printre alte „colege” tot din lemn construite ṣi aduse, pentru a-și odihni bătrânele lor bârne din care au fost făcute, la Muzeul Satului din Sighetu Marmaṭiei.

Casa despre care scriu acum a trecut de 400 de ani… Cum să nu te impresioneze o asemenea vârstă a unui spaṭiu de locuit în care cine ṣtie câte generaṭii de străbuni ai noṣtri au trăit?

Văzând-o, mă gândesc la copacul care s-a tăiat pentru ca ea să fie… Da, a fost nevoie de un singur stejar pentru ca nişte oameni să-şi construiască o casă! Se estimează că stejarul, când a fost doborât, avea cam 400 de ani, deci e posibil ca tânărul stejărel, uriaşul copac de peste secole, să fi apărut pe lume în secolul al XIII-lea.

Atunci au trăit Dante Alighieri, Ginghis Han, Marco Polo, Toma d’ Aquino, Sfântul Anton de Padova, Sfântul Francisc de Assisi, Giotto.

Să ne gândim puţin cum oare se putea „aborda” pentru tăiere un asemenea uriaş al pădurii. Cum se prelucra pentru a obţine bârnele groase, solide şi trainice din care e făcută Casa Tivadar din Muzeul Satului din Sighetu Marmaţiei. Să ne gândim la meşterii de acum mai bine de patru secole care au transportat uriaşul stejar – fie şi pe bucăţi – din pădure până la locul unde a fost transformat în casă…

O casă a apărut pe lume în secolul XVII, în Maramureş. Atunci, în acel secol, se fonda Universitatea Harvard (SUA), se termina construcţia Taj Mahal-ul din India. Casa Tivadar a fost contemporană (în secol) cu Galileo Galilei, Molière, Isaac Newton, Blaise Pascal, William Shakespeare, Oliver Cromwell, René Descartes, Gottfried Leibniz, Rembrandt van Rijn, Johann Sebastian Bach, Francesco Cavalli, Arcangelo Corelli, Claudio Monteverdi, Alessandro Scarlatti, Peter Paul Rubens, Johannes Vermeer, Pedro Calderón de la Barca, Miguel de Cervantes Saavedra, Pierre Corneille, Nicolas Boileau, Daniel Defoe, Mitropolitul Dosoftei, Miron Costin.

Pare, la o primă vedere asupra textului meu, că am amestecat nepermis lucrurile, că nu poate fi vreo legătură între lumea vegetală din care a făcut parte stejarul uriaş din Maramureşul medieval şi savanţii, compozitorii, pictorii pe care i-am enumerat mai sus. Şi totuşi… legătura există!

Mă voi folosi, în continuare, de cartea „Despre îngeri”, scrisă de Andrei Pleşu, din care preiau idei sau citez. Filozoful român scrie că Toma d’Aquino constată că există o ordine a lumii, un urcuş firesc către desăvârşirea lumii, un drum ascendent spre Creator. S-o luăm crescător, cu regnurile naturii.

Mai întâi, regnul mineral.
„Regnul mineral are aceas¬tă calitate extrem de pregnantă, extrem de viguroasă, care constă în anvergura duratei lui, în aspectul lui de (cvasi)eternitate. Ce poţi spune despre mineralitate este că ea este pur şi simplu. Este în mod stabil, masiv, omogen, depăşind, în această privinţă, toate celelalte regnuri. Mineralitatea ne supravieţuieşte: ea este, aproape în felul în care este Dumnezeu. Gîndiţi-vă ce exemplu ameţitor de analogie inversă avem aici! Regnul cel mai de jos întruchipează în modul cel mai pur, şi în mai mare măsură decît toate celelalte regnuri, calificarea cea mai înaltă a Fiinţei supreme: aceea de a fi.”

Apoi, regnul vegetal.
„Pe fondul sec al mineralităţii, lumea vegetală este o uriaşă, multicoloră explozie a vieţii, în inocenţa ei primordială, în bogata ei generozitate. Prin urmare, aşa cum regnul mineral imită dimensiunea „existentului” din Dumnezeu, regnul vegetal imită di¬mensiunea „viului” din Dumnezeu. Dar vitalitatea vegetală este totuşi una pasivă, un soi de somnolenţă euforică, o reverie”.

Urmează regnul animal.
„Abia cu regnul animal in¬trăm în sfera unei vitalităţi active, ofensive, incluzînd mişcarea exterioară, dar şi pe aceea interioară, a instinctelor şi afectelor primare. În regnul animal se regăseşte, aşadar, un nou nivel al perfecţiunii di¬vine: nivelul vieţii active, al existenţei animate”.

Şi deasupra tuturor celor pământene(!), omul.
„…în om întîlnim un cumul de calităţi care se apropie decisiv de modelul divin, după chipul şi asemănarea căruia a fost făcut: a fi, a fi viu, a fi viu şi activ, a fi viu şi a făptui ca o fiinţă a spi-ritului. Omul nu este însă Dumnezeu. El e deasu¬pra întregii creaţii prin „duhul” său, dar împarte cu ea corporalitatea”.

Deci omul, fiinţa aflată pe cea mai cea mai înaltă treaptă a creaţiei, poate folosi regnul mineral, cel vegetal şi cel animal. Dacă revenim la pezentarea Casei Tivadar (toate celelalte case din muzeu merită aceeaşi atenţie, acelaşi respect!), iată că avem aici un exemplu grandios de măiestrie a spiritului uman care a îmbinat materia vegetală cu materia minerală (fundaţia casei e pe bolovani). Inteligenţa umană, folosită la construirea unei case dintr-un singur copac, stă cu mândrie alături de inteligenţa umană (şi talentul) care a făcut descoperirile ştiinţifice, care a compus neegalabile piese muzicale, a lăsat omenirii o literatură bogată şi interesantă, captivantă chiar, a lăsat lumii picturi care fac mândria celor mai renumite muzee .

Spiritualitatea de care au dat dovadă meşterii populari ai secolului al XVII-lea de pe teritoriul Maramureşului trebuie privită cu veneraţie. Ceea ce au făcut ei atunci, ceea ce fac ei şi azi, sunt treptele necesare şi normale spre desăvârşire.

Parafrazându-l pe Tudor Arghezi, îi pot spune, cu mândrie şi respect Casei Tivadar, construită în 1611: casă trainică, cinste cui te-a construit! În Muzeul Satului, prezenţa ta e însăşi veşnicia!

Horia Picu

Foto: Petre Sîngeorzan

„Ridicându-se Maria s-a dus în grabă” Lc 1. 39
Tema propusă de Papa Francisc i-a invitat și îi invită (provoacă) pe tineri să nu neglijeze vocea lui Dumnezeu care îi împinge să se ridice și să meargă pe drumuri pe care El le-a pregătit pentru fiecare dintre ei și, asemenea Mariei, să fie purtători ai bucuriei și a iubirii lui Dumnezeu în lume.
Ziua mondială a Tineretului a fost așteptată cu nerăbdare de toți tinerii din lumea întreagă inclusiv de tinerii din România. Ideea de a participa împreună cu tinerii din Oratoriul Sfântul Francisc de Assisi din Sighetul Marmației, membri ai grupului Speranța, s-a născut în toamna anului trecut; dorința de a participa pentru câțiva tineri a fost destul de ușor de luat dar nu pentru toți tinerii deoarece erau multe necunoscute, distanțe foarte mari.
Dar încet – încet tinerii și-au făcut curaj și în ziua de 29 iulie 2023 am pornit la drum și, după trei zile de călătorie, pe 31 iulie, am ajuns la destinație, în cartierul Sintra Igreja Paroquial de São Jose din periferia Lisabonei unde am fost întâmpinați de frații calabrieni în frunte cu părintele Emanuel, pe care îl cunoșteam de pe timpul când era în România. Fratele Cristi care a coordonat primirea noastră, împreună cu voluntarii, au fost la înălțime pe toată perioada șederii noastre acolo. Atât pentru noi frații, părintele Eugen, părintele Ciprian, părintele Adrian, cât și pentru toți tinerii în număr de 15 a fost prima experiență la o zi mondială a tineretului și nu puteam să cunoaștem toate detaliile acestui pelerinaj, a acestei aventuri de credință dar ne-am încredințat Domnului și el nu ne-a dezamăgit.
Propunerile din partea organizatorilor au fost făcute în bază de criterii de limbă și etnii pentru o mai bună înțelegere și cunoaștere a temelor, activităților propuse.
Prima zi și prima călătorie cu trenul de aproximativ 40 de minute și alte distanțe de parcurs pe jos și primul eveniment a fost întâlnirea cu frații capucini prezenți la Ziua Mondială a Tineretului și o parte din tinerii care au fost însoțiți de frații capucini din toată lumea. Acolo am avut bucuria să cunoaștem alți frați alți tineri însoțiți de frații capucini și împreună să cunoaștem biserica San Lorenzo da Brindisi și misiunea pe unde un înaintaș frate al nostru a fost martor al credinței.
În cadrul acestei întâlniri l-am întâlnit și ascultat pe ministrul general, fratele Roberto Genuin, care a răspuns și la câteva întrebări legate de noile provocări în rândul tinerelor vocații. A fost prezent și cardinalul O’Malley din Canada, o figură importantă în cadrul ordinului și al bisericii.
Cardinalul de Lisabona, Manuel, la liturghia de deschidere spunea că Lisabona este pregătită să ne primească și să ne ajute să trăim o experiență de credință puternică spunând că dacă cu toții intrăm în inima lui Dumnezeu putem intra și în inimile călduroase ale locuitorilor din Lisabona.
Participând la acest eveniment am luat contact cu dimensiunea și spiritul acestor zile, pentru că în drum spre Dealul întâlnirii (colina de encontro parcul Eduard VII) am putut observa cum străzile Lisabonei imediat ce am coborât din tren erau arhipline de tineri care cântau fiind pline de viață de bucurie. Nu a durat mult până când și noi am intrat în acel ritm al bucuriei de a fi împreună. Am putut observa că tinerii erau dornici să interacționeze și nu vedeau limite între ei chiar dacă veneau din culturi, obiceiuri, limbi diferite.
Zilele miercuri-joi-vineri dimineața au fost dedicate catehezelor (cuvânt de învățătură) tematice. Dinamicitatea tuturor evenimentelor ne-au permis să experimentăm universalitatea bisericii și astfel, în cele trei zile dedicate catehezelor și meditațiilor tematice, grupul nostru în prima zi de cateheză a participat mai întâi la cateheză împreună cu o comunitate italiană apoi cu un grup de limbă engleză de asemenea am participat la o cateheză împreună cu grupul din România. ”Rise up” prin aceste cateheze și tematicile propuse Ecologia Integrală, Prietenie Socială și Puterea Milostivirii tinerilor li s-a propus să fie ei înșiși protagoniștii și episcopii să aibă intervenții cât mai scurte. Tinerii au demonstrat că sunt pregătiți și au dorința să fie protagoniști în meditarea Cuvântului lui Dumnezeu și provocările pe care acesta le aduce.

La Ceremonia de primire, care a fost joi 03 august 2023, Papa Francisc a spus „Voi nu sunteţi aici întâmplător, Domnul v-a chemat, nu numai în aceste zile, ci de la începutul zilelor voastre. Prieteni, aş vrea să fiu clar cu voi, care sunteţi alergici la falsităţi şi la cuvintele goale: în Biserică este spaţiu pentru toţi, pentru toţi! Niciunul nu este inutil, niciunul nu este superfluu, este spaţiu pentru toţi.”

Vineri seara ne-am adunat din nou cu toții pe Dealul întâlnirii acolo unde împreună cu aproximativ 800 de mii de tineri și cu Papa Francisc am celebrat Calea Sfintei Cruci. A fost un moment înălțător deoarece organizatorii au pregătit acest moment într-un mod cu totul special prin care, în mod simbolic, altarul central a devenit muntele calvar prin care artiști din lumea întreagă s-au reunit pentru a parcurge drumul crucii lui Isus, printr-un limbaj artistic comun tinerilor însoțit de mărturiile multor tineri care parcurg propriul drum al crucii personale și comunitare. Astfel am fost cu toții invitați să parcurgem drumul crucii noastre personale împreună cu Cristos care are pentru fiecare dintre noi un cuvânt de mângâiere și de îmbărbătare. Temerilor și fragilităților pe care tinerii le resimt în lumea de astăzi Isus le răspunde cu duioşia sa, şterge lacrimile noastre ascunse. Isus vrea să umple, cu apropierea sa, singurătatea noastră. Cât sunt de triste momentele de singurătate! Şi el este acolo, vrea să umple această singurătate. Isus vrea să umple frica noastră, frica ta, frica mea, acele frici obscure vrea să le umple cu mângâierea sa.

Fiecare parc principal din orașul Lisabona a avut o scenă, un spațiu unde diferite grupuri și-au manifestat în diferite forme artistice credința și apartenența față de biserică. Am participat și noi la câteva dintre aceste evenimente în care au avut loc și concerte cu tematici religioase prin care tinerii, provenind din diferite culturi, s-au simțit conectați între ei. Cu toții s-au simțit frați prieteni în comuniune, s-au simțit liberi să își manifeste credința și ceea ce simt în trăirea credinței lor. Tinerii au mărturisit că Lisabona a devenit un spațiu în care te poți manifesta fără frică, fără să fii judecat, fără să fii marginalizat, să poți vorbi despre credință, despre Dumnezeu în public, să îți manifești bucuria de a fi creștin. La unul dintre aceste concerte am fost cu toții impresionați cum un parc întreg, de aproximativ 30 de mii de tineri, cânta împreună cu artiștii de pe scenă un cântec care spune așa: „Cum să nu te laud Doamne când văd biserica ta, când văd pe frații mei și surorile mele”.

Veghea de rugăciune și Liturghia de încheiere cu Papa Francisc în ”Parque Tejo” – Parcul Harului.
Ziua de sâmbătă a fost unită cu ziua de Duminică tocmai pentru că am început ziua cu Sfânta Liturghie, urmat apoi de drumul lung/pelerinajul către locul unde aveau să aibă loc veghea de rugăciune și Sfânta Liturghie de încheiere cu sfântul părinte Papa Francisc.
Aceste două zile au fost pe de o parte solicitante, drumul lung parcurs o parte cu trenul și bună parte pe jos a fost un drum în comuniune cu 1,5 milioane de tineri care și-au dat întâlnire în credință. A fost impresionant să vedem cum toate străzile erau arhipline de tineri care cântau, se rugau având aceeași direcție Parcul Tejo sau cum a fost numit pe timpul acestei întâlniri „Câmpia harului”.
Acest câmp de pe malul mării a fost împărțit în sectoare și fiecare grup a avut spațiul propriu. Ajunși în spațiul destinat nouă am constatat că era deja plin, fapt pentru care a trebuit să ne acomodăm pe marginea sectorului lângă drumul de conexiune între variile sectoare. Nu a fost o acomodare prea ușoară deoarece era mult vânt și mult praf, cu toate acestea am reușit să ne instalăm ca să putem participa împreună cu ceilalți tineri la veghea de rugăciune și a doua zi la Liturghia de încheiere cu sfântul părinte Papa Francisc.
Seara petrecută aici cât și Liturghia de a doua zi au fost de mare intensitate spirituală prin rugăciune cânt și comuniune a tinerilor proveniți din toate colțurile lumii, am fost impresionați și de buna organizare a spațiilor și a serviciilor de primă necesitate. Amintim aici doar câteva din impresiile și mesajele care au ajuns în adâncul sufletelor noastre.
Veghea de rugăciune condusă de Sfântul părinte Papa Francisc a făcut ca acel câmp devenit un furnicar de oameni să devină o catedrală în care cu toții am intrat în climatul de rugăciune astfel încât, la un moment dat, în timpul adorației euharistice cu toții în genunchi, în fața lui Isus prezent în Sfânta Euharistie, să ne rugăm astfel încât se auzeau doar greierii cântând și în felul lor lăudau și ei, Îl lăudau pe creatorul nostru.
Unul din mesajele pe care Sfântul Părinte ni l-a încredințat la veghea de rugăciune a fost acela că nu suntem singuri, că îl avem pe Cristos alături de noi și că suntem invitați cu toții la slujire unii față de alții, că „singurul moment în care privim pe celălalt de sus este atunci când suntem chemați să îl ridicăm”.
Deșteptarea cu Padre Guilherme, un preot carismatic din Portugalia, a reușit să transforme muzica religioasă cu mesaje profunde pentru tineri pe ritm modern. Acest moment a fost o surpriză totală pentru toată lumea, inițial am crezut că este o greșeală dar apoi am realizat ce se întâmplă, și am observat cum tinerii s-au lăsat cuprinși de ritmul muzicii.
La Sfânta Liturghie Sfântul părinte Papa Francisc împărtășind cu noi meditația asupra Evangheliei Schimbării la față a Domnului nostru Isus Cristos ne-a amintit cuvintele apostolului Petru „Doamne, e bine că suntem aici!” (Mt 17,4).
Aşadar, putem să ne întrebăm: ce ducem cu noi întorcându-ne la viața zilnică de aici? Aş vrea să răspund la această întrebare cu trei verbe, urmând evanghelia pe care am ascultat-o. Ce anume ducem? A străluci, a asculta, a nu ne teme. Ce ducem cu noi? Răspund cu aceste trei cuvinte: a străluci, a asculta şi a nu ne teme.
Primul: a străluci. Isus se schimbă la faţă. Evanghelia spune: „Faţa lui a strălucit ca soarele” (Mt 17,2). Prieteni, dragi tineri, şi noi astăzi avem nevoie de un pic de lumină aş vrea să vă spun că nu devenim luminoși atunci când ne punem sub reflectoare, nu, asta orbește. A iubi ca Isus: asta ne face luminoși, asta ne determină să facem fapte de iubire. Nu te înșela, prietenă, prietene, vei deveni lumină în ziua în care vei face fapte de iubire. Dar atunci când, în loc să faci fapte de iubire faţă de ceilalţi, priveşti la tine însuţi, ca un egoist, acolo lumina se stinge.
Al doilea verb este a asculta. Fiţi atenţi la egoismele mascate de iubire! Ascultă-l, pentru că el îţi va spune care este drumul iubirii. Ascultă-l! A străluci este primul cuvânt, fiţi luminoşi; a asculta, pentru a nu greşi drumul; şi în sfârşit al treilea cuvânt: a nu ne fi frică. Nu vă fie frică. Un cuvânt care în Biblie se repetă mult, în evanghelii: „nu vă fie frică”. Acestea au fost ultimele cuvinte pe care Isus, în momentul schimbării la faţă, le-a spus discipolilor: „Nu vă temeţi” (Mt 17,7).
Dragi tineri, aş vrea să privesc în ochi pe fiecare dintre voi şi să vă spun: nu vă temeţi, nu vă fie frică. Mai mult, vă spun un lucru foarte frumos. Nu mai sunt eu, este Isus însuşi cel care vă priveşte acum, vă priveşte, el care vă cunoaşte, cunoaşte inima fiecăruia dintre voi, cunoaşte viaţa fiecăruia dintre voi, cunoaşte bucuriile, cunoaşte tristeţile, succesele şi eşecurile, cunoaşte inima voastră. Şi astăzi el vă spune vouă, aici, la Lisabona, în această Zi Mondială a Tineretului: „Nu vă temeţi, nu vă temeţi, curaj, nu vă fie frică!”

În continuare câteva din impresiile trăite de unii din tinerii grupului nostru:

„Am rămas profund impresionată de formele în care se poate manifesta credința. Fiecare grup de pelerini din diverse țări aveau propriul mod de a-și exprima devoțiunea față de Dumnezeu. Cu toate că manifestarea era diferită, toți aclamam:’’Esta es la juventud del Papa!’’ Orașul vibra de energia noastră, pretutindeni tinerii cântau și dansau. Oricât de obosiți eram în urma activităților, mereu, în tren, se auzea glasul pelerinilor slăvindu-L pe Dumnezeu.” (Andreea)

„Totul a ajuns la apogeu cu noaptea de veghe, petrecută pe un câmp foarte mare. Deși drumul până acolo a fost lung și extrem de obositor, s-a meritat tot. Să stai acolo cu toți tinerii din toată lumea, să te rogi împreună, pentru mine a fost ceva WOW! Nu mai conta că erai obosit, tot ce conta era fericirea de a fi alături de toată lumea, ca o familie unită.” (Gabriela)

„Am învățat foarte multe lucruri despre calitatea si valoarea timpului si despre relațiile inter-umane si faptul ca Dumnezeu are un drum pentru noi iar, orice s-ar întâmpla, oricât de rău trebuie sa avem încredere ca Dumnezeu ne-a pregătit ceva frumos, pentru care merita sa luptam. Din aceasta experiența am învățat să mă bucur de toate lucrurile, oricât de banale mi se par, deoarece nu toti beneficiază de facilitățile de care am parte. Am mai învățat și că oricâte lucruri rele s-ar întâmpla, mereu cele bune vor conta mai mult si acestea vor fi cele de care ne vom aminti. Aceasta experiența m-a ajutat să îmi îndeplinesc un obiectiv, si anume cel de a deveni o variantă mai buna a mea în fiecare zi.” (Alessandra)

„La Lisabona impactul cel mai mare asupra mea a fost făcut de mulțimea enormă, veselă, abia așteptând să facă parte dintr-o manifestare religioasă și să îl vadă pe papa. Eu credeam că majoritatea covârșitoare a credincioșilor erau oameni mai în vârstă. Un alt aspect al mulțimii a fost că ei puteau să își exprime credința, să povestească despre diferitele sale interpretări și aplicații din viața lor. Erau așa deschiși față de acest subiect tabu între majoritatea tinerilor din România. De aceea la cateheza în limba română am încercat și eu să pun întrebări: pentru a începe să experimentez această libertate de exprimare a credinței. Pe lângă imensa mulțime, m-au impresionat tinerii de la cateheza în limba engleză. Energia cu care participau la liturghie spulbera așteptările mele bătrânești, a unei liturghii cântată lent ca și un cântec de leagăn. Pe lângă asta ei au și avut cele mai interesante discuții despre cum toată lumea este conectată prin Dumnezeu.” (Mihai)

Mulțumim lui Dumnezeu și tuturor celor care ne-au sprijinit în atingerea acestui obiectiv, fiind profund convinși că această experiență va fi o mică sămânță care va aduce roade la timpul potrivit în inima fiecărui tânăr.

Fr. Eugen Giurgică Ofm. Cap

Semnalăm încă o apariție la Editura Valea Verde din Sighet: volumul „Neuitare”, autor Ioan Dorel TODEA, editor – Ion Mariș, coperta & grafica și DTP – Romeo Daniel Todea, prefață – Gheorghe Mihai Bârlea, postfață – Gheorghe Andrasciuc, tipar – Aska Grafika.

* * *

Umbre

Acum oamenii
s-au preschimbat în umbre
ce-şi caută esenţa în vis.
Au uitat să privească
frunzele şi copacii.

Acum oamenii
s-au preschimbat în umbre
ce-şi caută copacul.

Toamnă

Pe cărările toamnei
Fiecare frunză e-o floare.
Iarba verde, întinde covoare.
Râul – oglindă murmură lin…
Dealul – pastel, cerul senin….

Frunză, frunză ruginie,
Nimeni dorul tău nu-l știe.
Apele își văd de drum,
Vântul printre crengi adie…
Toamnă, toamnă aurie,
Toamna mea de-acum.

Elegie V

Ca un copil care se joacă
de-a v-ați ascunselea
de unul singur,
mă amăgesc
cu cel mai generos dar:
aripile ce mi le aduce iubirea.

Ingrata

Ideile mele,
versurile mele:
pietre pe caldarâmul
peste care treci
atentă
să nu te calce
un vehicul comunal…

                                             (poeme din volumul „Neuitare”)