Muzeul Maramureșan în parteneriat cu Muzeul Județean „Ștefan cel Mare” Vaslui, cu susținerea Primăriei și a Consiliului Local Sighetu Marmației, vă invită la vernisajul expoziției de arheologie „Civilizații Preistorice Redescoperite – Cultura Cucuteni”.

Piesele expuse provin din siturile arheologice Dumești și Tăcuta și fac parte din patrimoniul Muzeului Județean „Ștefan cel Mare” Vaslui.

„Pe teritoriul României sunt atestate peste 2000 de aşezări cucuteniene, o serie de aşezări fiind cercetate exhaustiv: Hăbăşeşti, Ruginoasa, Valea Lupului (jud. Iaşi), Truşeşti (jud. Botoşani), Traian, Izvoare, Târpeşti, Ghelăieşti, Calu-Piatra Şoimului (jud. Neamţ), Dumeşti și Tăcuta (jud. Vaslui).

Cultura Cucuteni se formează în arealul culturii Precucuteni, la geneza ei participând elemente de cultură Petreşti şi Gumelniţa şi s-a dezvoltat pe parcursul a trei faze de evoluţie. Acestea au fost stabilite de către specialişti pe baza analizei stratigrafice şi a stilului de pictură utilizat pentru decorarea vaselor ceramice. Cele trei faze ale culturii Cucuteni au fost denumite Cucuteni A, AB şi B pentru spaţiul românesc şi Tripolie B I, B II şi Cγ I , Cγ II pentru spaţiul tripolian (Ucraina).

Complexul cultural Cucuteni-Ariuşd-Tripolie reprezintă cel mai important fenomen cultural eneolitic pentru estul Europei. Caracteristicile acestui fenomen cultural sunt: aşezările întinse, locuinţele de mari dimensiuni, ceramica pictată bicromă şi tricromă, uneltele şi armele din piatră, os, figurinele antropomorfe şi zoomorfe.

Aşezările se aflau în zone înalte, dominante, apărate natural şi fortificate cu şanţuri de apărare şi valuri, completate cu palisade. În cadrul acestor aşezări locuinţele erau dispuse după un anumit plan, circular sau în şiruri paralele, şi aveau o platformă de lut, cu o substructură de bârne despicate pe lungime, cu pereţii din împletituri de pari şi nuiele, lutuite ulterior. Acestea puteau avea mai multe camere şi chiar etaj.

Un alt element definitoriu îl reprezintă obiectele de cult, statuete de lut antropomorfe şi zoomorfe, realizate în general realist. În categoria obiectelor de cult pot fi cuprinse şi vasele cu reprezentări antropomorfe şi zoomorfe, complexele de cult şi altarele, „tronurile” – scăunele miniaturale.

Ceramica reprezintă elementul definitoriu al culturii Cucuteni. Ceramica este decorată cu pictură, prezentă în special pe ceramica fină. În prima fază a culturii, Cucuteni A, pereţii vaselor sunt pictaţi în întregime, la început bicrom (alb şi roşu) apoi tricrom (alb, roşu şi negru, acesta din urmă folosit la delimitarea motivelor principale pictate cu alb/roşu sau roşu/alb). În Cucuteni AB pictura este distribuită în funcţie de părţile constitutive ale vasului, culoarea neagră creşte ca importanţă în dauna celei albe. Pentru faza B se observă o împărţire metopică a decorului, suprafaţa vasului este acoperită cu un fond roşiatic-gălbui, pe acest fond fiind redate motivele cu negru şi roşu, cele mai utilizate fiind benzile de diferite lăţimi.”

Vă așteptăm miercuri, 26 aprilie, orele 13:00 la Muzeul de Istorie-Arheologie, Piața Libertății nr. 15.

Sursă informații: facebook.com/Muzeul Maramureșean

Ayatolahul Khomeini a dat sentinţa de condamnare la moarte, adică Fatwa… Acum mai bine de treizeci de ani… Greu i-a fost lui Rushdie să trăiască din acel moment, ascunzându-se, explicând, îndurând în viaţa sa privată prezenţa serviciilor secrete care-l apărau, simţindu-se vinovat de uciderea unor colaboratori la apariţia romanului, răsuflând ușurat că alţii, aflaţi în preajma lui, au scăpat ca prin minune din atentate…

Romanul care i-a adus notorietate, se ştie, este „Versetele satanice”. Joseph Anton explică cel mai bine în cartea „Joseph Anton Memorii Salman Rushdie” de ce o parte a omenirii s-a inflamat prea tare. „Versete satanice”, „un titlu deformat prin omiterea articolului hotărât”. Joseph Anton face mai departe o precizare fundamentală: „Versetele satanice” era un roman, „Versete satanice” erau versete satanice, iar el era satanicul lor autor, Satan Rushdie”.

Explicaţia e clară. „Versetele satanice” înseamnă că doar o parte din toate versetele sunt considerate de autor (şi de orice om, indiferent de religia pe care o are) satanice, nu toate! Să-i dăm crezare lui Joseph Anton. Ştie el ce spune, mai ales că Joseph Anton e Salman Rushdie!

Cartea de memorii a lui Rushdie are trimiteri interesante la sursele de inspiraţie pe care le-a avut pentru scrierea altor romane ale sale.

Tatăl lui Rushdie, Anis, i-a spus poveşti din zona Caşmirului, locul de unde erau strămoşii. Rushdie spune că „a crescut scăldat în aceste istorisiri” şi din ele a învăţat că poveştile nu sunt adevărate, dar că în acelaşi timp „îl puteau face să simtă şi să cunoască adevăruri pe care adevărul nu i le putea spune”. Tot din poveşti a mai învăţat că toate îi aparţineau, aşa cum aparţineau şi tatălui său şi tuturor. Poveştile, luminoase sau întunecate, sacre sau profane, putea „să le înnoiască, să le arunce şi să le culeagă din nou când avea chef, […] să se bucure de ele şi să trăiască în ele şi cu ele şi conform lor, să le dea viaţă iubindu-le, iar ele să-i dea viaţă la rândul lor”.

Premise îndeplinite pentru ca peste ani să apară „Harun şi marea de poveşti”! Aici mai trebuie adăugat ceva. Când Zafar, fiul lui Rushdie făcea baie, scriitorul lua o cană din apa de baie, se prefăcea c-o bea şi apoi începea să spună poveşti, „un şuvoi de poveşti curgând prin baia de poveşti”.

Bunicul lui Salman Rushdie avea un  nume „care făcea să ţi se împleticească limba-n gură”   (îl chema Khwaja Muhammad Din Khaliqi Dehlavi). Tatăl lui Rushdie a schimbat numele ăsta lung şi implicit greu de ţinut minte în Rushdie, pentru că a avut o admiraţie deosebită pentru Ibn Rushd sau Averroes (varianta occidentală a numelui), filosof  arabo-spaniol  din secolul al XIII-lea, ajuns judecător al Sevilliei, traducător şi comentator al operelor aristoteliene.

Salman Rushdie  a învăţat la o şcoală particulară englezească, dar ce şcoală! Rugby School! Autorul zice că la o şcoală particulară englezească de prin perioada 1960 erau trei greşeli majore pe care le puteai face. Dacă făceai două din trei, puteai fi iertat. Greşelile erau: să fii străin, să fii deştept şi să nu te pricepi la sport. „Băieţii care nu aveau talent la nici un sport trebuiau să aibă grijă să nu fie prea deştepţi şi, pe cât posibil, nu foarte străini, căci acesta era cea mai gravă dintre cele trei greşeli”.

Cartea e în mare parte un fel de jurnal al locurilor unde s-a ascuns, al întâlnirilor cu editori, scriitori, oameni politici influenţi. Trec peste toate acestea, insistând  în schimb asupra explicaţiilor autorului despre unul din personajele romanului „Versetele satanice”.

Mă refer la Salahuddin Chamchawala, sau rescris în mult mai accesibila engleză, Saladin Chamcha. Numele „Chamcha”- spune Rushdie, e trimitere spre Gregor Samsa, „biata gânganie metamorfozată a lui Kafka” şi spre „Cicikov, vânătorul de suflete moarte al lui Gogol”. De asemenea, în hindustană numele personajului înseamnă „lingură”, care se poate uşor înţelege, de la caz la caz, ca „linguşitor” sau „clevetitor”.

Rushdie spune că ideea pentru începutul romanului i-a venit în 1985 după un atentat terorist asupra unui avion de pasageri. Avionul s-a prăbuşit la nord de Irlanda.

Pseudonimul ales de Salman Rushdie e compus din prenumele scriitorilor Joseph Conrad şi Anton (Pavlovici) Cehov. „…şi iată-l: numele lui pentru următorii unsprezece ani. Joseph Anton”.

„Conrad, poliglotul creator de rătăcitori, pierduţi sau nu, de călători în inima întunericului, de agenţi secreţi într-o lume de ucigaşi şi bombe şi de cel puţin un laş nemuritor, ascunzându-se de ruşinea sa. Şi Cehov, maestrul singurătătţii şi al melancoliei, al frumuseţii unei lumi vechi, distruse de brutalitatea celei noi, precum pomii din livada cu vişini […]. Aceştia erau de-acum naşii lui”.

Rushdie a învăţat să trăiască precum negrul din cartea „Negrul de pe Narcissus”. Am scris câteva rânduri despre acest roman al lui Joseph Conrad. Deşi ştia că suferă de o boală care-i va aduce repede sfârşitul, negrul se îmbarcă pe vapor pentru că, până va fi să moară, trebuia să trăiască. La fel şi Joseph Anton. Trebuie să trăiască până va muri.

Un om urmărit şi păzit, care s-a ascuns tot timpul de teama acelei „Fatwa” de care aminteam la început. Cu timpul, Rushdie a putut să călătorească, să ţină prelegeri. La început i-a fost foarte greu. „Poate că lumina de la capătul tunelului nu se zărea încă, dar de-acum era în tunel”.

Mi-a plăcut enorm această frază. Îmi aminteşte că şi pe la noi se vorbea de lumina de la capătul tunelului. Doar că încă nu ştim dacă suntem sau nu în tunel. Ce să mai vorbim despre lumină?…

Cinismul e una dintre caracteristicile unor reprezentanţi ai rasei umane. Nu pot să nu scriu aici ce zice Rushdie la un moment dat. Un general englez din secolul al XVII-lea, a conceput un test pentru „depistarea” vrăjitoarelor. De femeia acuzată se legau nişte bolovani, apoi era aruncată în râu. Şi acum cinismul: dacă femeia rămânea la suprafaţă, era sigur vrăjitoare şi trebuia arsă pe rug; dacă se ducea la fundul apei şi se îneca, era nevinovată”. Ce pot să spun mai mult decât atât: merçi pentru o aşa înteleaptă judecată!?

Romanul autobiografic al lui Salman Rushdie se termină cu un licăr de speranţă. Ce s-a întâmplat cu alţi scriitori, suferinţele acestora din timpul vieţii, acum nu mai contează. A rămas opera. Aşa au păţit exilatul Ovidiu, sau Lorca, ucis „în Spania de bestiile falangiste ale generalisimului Franco”.

După cum se vede, conchide  Rushdie, „Arta probabil că nu putea să-şi poarte singură de grijă. Artiştii aveau nevoie de apărători”.

Nu cred că în lumea actuală să mai fie vreun scriitor care să aibă atâta nevoie de apărători cum a avut Rushdie. Pană la urmă, omul trece, dar rămâne opera. Dacă aceasta e contestată de unii, admirată de alţii, dacă e pe buzele şi în mintea a cât mai multor oameni, e limpede că are locul în „Marea de poveşti” a lumii.

Acest comentariu despre cartea autobiografică a lui Salman Rushdie l-am scris înainte ca asupra scriitorului să se producă un atentat. Mai mult, nici Rushdie nu mai credea că mai este în pericol.

„Locuind la New York de 20 de ani, Salman Rushdie și-a reluat o viață mai mult sau mai puțin normală, continuând să promoveze satira și ireverența în cărțile sale.

Ca o coincidență, revista germană Stern l-a intervievat cu câteva zile înainte de atentat: „De când locuiesc în Statele Unite, nu mai am probleme (…) Viața mea este din nou normală”, asigura scriitorul în acest interviu, precizând că este „optimist în ciuda amenințărilor cu moartea, zilnice”. ” (sursa: https://www.hotnews.ro)

Întrezăresc o oarecare coincidenţă ṣi între numele personajul rushdiean – Chamchawala – ṣi tribunalul din SUA unde a fost dus atentatorul la audiere: Chautauqua.

Horia Picu

Vineri, 21 aprilie 2023, la Sighet, în prezența Ministrului Culturii, Lucian Romașcanu, a avut loc decernarea Medaliei Aniversare „Centenarul Marii Unirii” (decretul de atribuire a fost semnat de președintele României în anul 2020), Muzeului Maramureșan din orașul nostru, o recunoaștere a activităților, implicării și deschiderii pe care Muzeul sighetean a avut-o în special pentru sărbătorirea Centenarului dar și pentru întreaga activitate. Întârzierea remiterii distincției a fost cauzată de pandemie și restricțiile aferente.

Distincția a fost primită – în numele Muzeului – de către  fostul director/ manager, prof. Gheorghe Todincă, cu rol remarcabil în activitățile dedicate Centenarului și de către actualul manager, dr. Mirela Barz. Nu au fost uitați nici primarii care au contribuit, de-a lungul timpului, la susținerea Muzeului sighetean, prof. Eugenia Godja și ing. Horia Scubli.

Ceremonia decernării, punctată de mesajele ministrului Lucian Romașcanu și senatorului Sorin Vlașin, a fost completată de luările de cuvânt ale reprezentanților muzeului, foștilor primari, reprezentatul actualului primar (primarul Vasile Moldovan nefiind în localitate) și al protopopului Sighetului, preot Vasile Pop.

Ceremonia înmânării a avut loc la Centrul Cultural Pastoral „Sf. Iosif Mărturisitorul”, gazda evenimentului și moderator fiind preot dr. Dan Ioan Sidău. Ministrul Lucian Romașcanu revine la Sighet la mai puțin de un an de la precedenta întâlnire, în aceeași locație. La finalul evenimentului, desfășurat într-o atmosferă calmă, destinsă și distinsă, a  avut loc și o „blitz” – conferință de presă care a adus unele clarificări ce au vizat obiectivele și activitatea Ministerului Culturii.

Foto & text: Ion Mariș

Volumul de poeme „Clepsidra”, autor Paul Romaniuc,  a apărut recent (martie 2023) la Editura „Valea Verde” din Sighet, editor și prefața – Ion Mariș, design copertă – Maria Huban, tipar – Aska Grafika.

* * *

ŞALUL

Să-mi împleteşti un şal trandafiriu,
frumoaso, din sufletu-mi brodat
cu flori; în port să nu mai fiu
un înger negru, nestrigat de lucruri,
de pescari tăcuţi,
din bărci de scoici,
peregrinaţi
de Nordul blând,
mării vânduţi…
Să mă mai strigi
iar, cu nesaţ,
să nu-mi pierd umbra prin pustiu,
la braț
cu îngerul zglobiu,
fă-mi şal din inima-ţi…
trandafiriu…

NADIRUL

Zilnic sap câte o fântână
în stelele trupului meu.
Scot lutul
cu aripile fluturilor,
zidesc cu cuvinte
tunelul adânc.
Trecatorii necunoscuţi
aleargă prin mine
cu potire de aur,
aşteptând apa vieţii…
Sap şi plâng,
călătorind
spre nadir…

LACRIMA

Păşesc încet…
Tac,
să nu vedeţi
cum plâng zăpezile
în mine!..

(din volumul „Clepsidra – Paul Romaniuc)

Pale blue eyes

De mică am lustruit frumusețe, mă închipuiam o călătoare într-o lume ferecată cu păsări
de la răsărit la apus
trupul meu invizibil ca
un izvor de apă neagră pentru toate florile pământului
viu ca un cireș nenăscut, degetele mele pătând pântecele mamei
de parcă ea creștea înlăuntrul meu

un cosmos rotund și iubitor
locuind în
camera de gardă a îngerilor
se făcea că mama era plină de râvnă și mica inimă vie tremura la gândul că s-ar putea risipi într-o secundă ucigașă
dar

cuvântul nu poate fi tăiat din pântece dacă va fi cumva smuls va aștepta în doliu eternitatea
numărătoare inversă

până când Dumnezeu va rândui o altă mamă care să-l nască.

*

Metamorphosis

Nu mai am nimic de ascuns, am intrat în noapte cu inima sângerând. Șoptești un poem
pereții se strâng în jurul tău ca o haită flămândă
aluneci în vis
într-o lume întunecată cu gheare făcute să mângâie și apoi să rupă din tine
bucăți.

Ridurile erup frumos sub concealer, niagare ascunse plesnesc în farmecul nopții, eu pot renaște și muri în același timp
miliarde de atomi se dezintegrează și ard miliarde de fantome microscopice.

Am ieșit din beznă, lumina se întinde pe chipul meu
șters de ruj, de eyeliner, de gura ta nemiloasă.

Femeia din oglindă își acoperă lacrimile cu mâinile arse,
slabă și ostenită
ca un calvar călcat de mulțimi de miriapode

misterul feminității e să iubești când nu mai poți, bolnavă și moartă
când frumusețea
se topește fără s-o simți

Și zbori ca o sirenă căreia i-au crescut aripi.

*

Corpus

Vine o zi în care să te ridici la capătul cuvintelor
e ca și cum atingerea s-ar săvârși cu ferestrele deschise
mâna mea adormind în mâna ta când granițele se desfac ca la moartea unui sărut sublim
strălucim în multiverse

poate că într-o lume paralelă timpul meu s-a sfârșit deja iar
cuvântul acesta își trage respirația precum stelele moarte ce îndrăznesc să lumineze încă ochilor noștri târzii

nu mai știu dacă viața mea este o insulă locuită sau un simptom pentru o boală incurabilă

în vis sunt mai vie ca atunci când mă trezesc și umblu printre oameni

îți desenez dragostea ca dintr-un pom copt unde
fructele dulci putrezesc totdeauna primele iar umbrele se întorc înapoi în oameni
și nimeni nu se îndură să le mai privească o dată măcar

dar deja s-a făcut dimineață și plouă sinistru.

Antonia Luiza DUBOVICI

sursă foto: Pinterest

Departe de mine gîndul de a mă declara vreo fană înrăită a acestui sport, dimpotrivă! Sunt rezervată și față de alte „sporturi” populare cum ar fi fumatul sau șofatul care nu mi se par deloc feminine, dar întotdeauna în viață ai de învățat. În orice rău se poate ascunde și un bine. E de ajuns doar să-ți pui mintea la contribuție, să cauți asemănări, corespondente analogii și să le pui la treabă .
Așa am ajuns și eu la o corespondență între fotbal și administrație.
De-a lungul anilor, tot auzind și văzînd prin mass media polemici aprinse sau adevărate candaluri legate de acest sport popular, s-a legat și de mine nu atît competița ca atare, cît regulile care-l guvernează. Reguli care ar trebui să fie implementate și în anumite acte administrative.
Edilii locali ar trebui văzuți ca pe o echipă în care regula de bază să fie fair-play -ul atît față de colegi cît și față de suporteri (în cazul de față, contribuabilii).
Coeziunea dintre jucători, implicarea de orice fel, loialitatea și seriozitatea să fie punctele forte ale echipei! Altfel „selecționerul” va fi obligat să-i pună la colț, iar patronul să-i sancționeze pentru lipsa de performanță.
Doar e vorba de banii lui, care trebuie să aducă profit, nu-i așa?
Corecția cea mai mare și de temut însă, vine de la publicul care cumpără bilete, fanii care îi pot adula dar în același timp îi și pot ,,detrona” dacă dau rateuri; blaturi, nesportivitate pe teren, atitudine neconformă, etc. Pentru toate acestea sunt avertismente, cartonașe roșii, scoaterea pe tușă, amenzi, etc.
Oare de ce aceste reguli nu s-ar putea aplica și în alte domenii extrasportive, cum ar fi administrația locală a fiecărei comunități?
Sportivitatea să marcheze echipele de manageri ale urbei, iar atunci cînd ies din teren și ne bagă în gard, să fie sancționați pe loc! Nu o dată la 4 ani!
Exact ca în fotbal să se respecte un număr de jucători, cooptați pe criterii de performanță, iar nu pe nepotisme, amantlîcuri, cuscrenii!
Nu am auzit ca vreun patron de club să angajeze jucători „căpușă”, care să îngroașe tușa fără a fi puși la treabă sau să aibă portari care să doarmă în post.

De ce în posturile de la stat cea mai mică grijă e administrarea banului public? Poate pentru că el vine oricum de la publicul obedient? Bănuțul femeii văduve și al orfanului să nu aibă valoare?
Pentru că, nu-i așa că taxele și impozitele neplătite te pot scoate în stradă?!
Mai ales într-un oraș mic cum este al nostru, aproape tot bugetul se duce pe salariile aleșilor care nu sunt puțini.
Fiecare „ales” trebuie musai să se înconjoare de „sfetnici” (consilieri) de coloratură politică, care mai mult încurcă bunul mers al urbei.
Cînd „interesul national” îl cere, se închid (sau sunt închiși) în birouri pentru a nu putea vota anumite hotărîri neconforme cu socotelile șefilor lor, fac orice pentru stagnarea oricărei inițiative care s-ar vrea implementată.
Las că merge și așa, ne-am obișnuit cu ea. Trai nineacă pe banii babachii!

Se vehiculează la nivel național o pierdere de 20 miliarde de lei la buget și nu se poate identifica de unde a pornit „gaura”.
Păi, o gaură atît de mare are în componența ei mii de găurele în care se scurg banii contribuabililor.
Aceste găurele se mai numesc angajări fără justificări pe posturi de purtat tăvițe între birouri, înființări de entități fără identități, cum ar fi aceste poliții locale înființate ca paze personale ale primarilor. Ca să-i apere de ce?
Oricum nu-i prea vezi angrenați în vreo „misiune”, îi zărești doar din mersul gipurilor din dotare sau punînd baricade la intrările în oraș cu ocazia organizării diferitelor discoteci în aer liber.
În rest sunt plătiți gras din banii noștri, sfidîndu-i pe polițiștii adevărați cu pregătire în domeniu, pe care nu-i înțeleg de ce nu iau atitudine că sunt căpușați de acești emanați ad-hoc!
Cred că vor fi desființați atunci cînd se vor desființa și pensiile speciale. Noi vorbim, noi ne auzim!

Cunoscătorii în ale fotbalului să mă scuze pentru imixtiunea într-un domeniu pe care nu-l stăpînesc tehnic, dar regulile sportive sunt universale și ar trebui implementate în multe alte domenii sociale.

Ileana PISUC

Altfel spus, un gânditor profund care prin cuvinte puţine transmite tot! Argument:

 A apărut pe ecreator.ro  o selecţie de texte scurte cu titlul „La Iza Solovană (meteopatii la vreme de pandemie)” aparţinând  îndrăgitului nostru sighetean Marin Slujeru. Nu pot trece pe lângă ele fără a spune câteva cuvinte. Pe oriunde mă duc prin literatură, scriitorul îmi face câte-o bucurie pe care vreau s-o împărtășesc cu cei care vor citi acest articol.

Jacques Deval scrie pe http://www.citatepedia.ro/  că  „Bucuria împărtăşită este o dublă bucurie; tristeţea împărtăşită este pe jumătate tristeţe”.
Așadar, fiind vorba de o bucurie, de ce n-aș dubla-o? De ce n-aș împărtăși-o?

Textele lui Marin Slujeru din „La Iza Solovană” sunt formate din câteva fraze (dacă nu-i doar una), apoi… o mulţime de sentimente, de idei, de stări sufletești izbucnesc în mintea cititorului. E stilul scriitorului să ţintească cu precizie dincolo de cuvinte. Simţim viaţa mai bine, zâmbim în gând pentru că citindu-l ne recunoaṣtem în intimitatea gândurilor noastre și poate că dacă l-am vedea imediat după ce citim două-trei rânduri, i-am spune, complice și confidenţial: „da, așa suntem și noi!”

Câteva din gândurile autorului așternute poetic și o încercare de clasificare a lor din parte-mi:

Toamna:
„S-a anunţat ultima zi de toamnă cu soare. În parc, oameni mai mulţi, mai aproape”.
„Vitrină de cafenea. Lan de frumuseți pe centru. Octombrie strălucește în fel și chip”.
„Noiembrie calm. Râul stă cu pescarii coborâți în el”.
„Vraiște de Noiembrie. Râul stă cu dealul. Solitarii rup digul cu plimbările lor”.

Iarna:
„Decembrie. Nişte liceeni vin de la Grădina Morii, în ritm alert, cu geci viu colorate. Plouă de rupe. Lor nu”.
„Un ger de-mi halucinează obrajii din copilărie!”

Vara:
„Ultimă zi de August cade lată. După ce s-a înălțat pentru ultima dată în toată slava”.

Ironic:
„Pe podul mobil trece un bărbat încruntat – de grijă să nu-i cadă pe jos mustața perfectă”.
„Un hipster pe centru, subțire, în vânt. Doar rama groasă a ochelarilor îl ţine la sol”.
„Dimineaţă de toamnă. Pe strada cu birouri trece o domniţă cu un dosar. Are mersul voluntar, i se clatină fardurile pe faţă”.

Ironic și subtil. Comic. Timpul nu iartă:
„Soare blând, sexagenari pe corzo: „…Nu te superi dacă-ţi spun ceva?… Mai drept puţin!…”
„Da’ tu, te superi? Mai repede puţin!…”

Pictorul Natură:
„Azi, noutatea ar fi că la mal râul s-a făcut ruginiu, de la sălcii și că pe Solovan au început să pună țigle”.
„Iza, sătulă de ploi, curge în linişte. Solovanul își caută noi ipostaze de încremenire în verde”.

Pictor de natură moartă:
„Înserare. Pescarii – statui sezoniere la râu”.

Natură și mult mai mult:
„Câte o rafală de vânt în parc prăvălește  pieziș florile din castani, prolegomenă timpurie la viitoarele prăbușiri”.

Omul și natura:
„Drumeț șerpuind cu digul șerpuind cu meandrele Izei. Se oprește din când în când, lăsând Iza să curgă singură”.
„Pescarii nu au venit azi la Iza. În locul lor, arinii de pe mal se apleacă a undițe”.

Natura:
„Râul plin, larg, lin. Pe luciul apei prind viteză rățuștele, cu motorașul lor silențios, din mal în mal. Iese cu scandal dacă se apropie careva din alt cârd”.

Natură ṣi gingăṣie. Sensibilitate. Sentimente alese:
„Vederi cu Izuca iarna. Închipuită și pudărită toată”.

Respect pentru natură:
„Cerul este atât de albastru-curat, încât trebuie să mă opresc din mers, să stau smirnă”.

Înduioṣător:
„Câte un cărăbuş ostenit traversează o zi întreagă trotuarul, până la zidul orb”.

Frumuseţea gândului:
„Dacă priveşti mai bine trandafirul, ochiul se tot deschide, și el”.

Frumosul de lângă noi:
„După ploaie. Lustre albe prin castani”.

Frumosul de lângă noi, altcumva:
„Boare de grădini. Domnițe trecând indescifrabile, în i-Phonuri”.

Frumuseţe nebânuită:
„Pe o bancă, în parc, două fete – una-i tristă, de neconsolat. Mâine-i 1 Martie. Habar nu are de păru-i auriu”.

Timpul nu iartă:
„Câte un pensionar, câte două pensionare trec stânjeniți în tăcerea și precaritatea lor… Crește indicele de taciturnitate în oraș”.
„O grădinuță în umbră, un trandafir roșu. Trebuie stat locului lângă el, până se arată tot. Nu  am eu atâta vreme”.

Timpul nu iartă. Poveri…:
„La Iza Solovană. Unii stăm încremeniți în peisajul încremenit. Alții își poartă coafura/ frizura de argint de-a lungul digului – par destul de grele”.

Timpul nu iartă. Frumuseţea gândului care nu îmbătrânește niciodată:
„Aprilie, parcul CFR. Trece o domnișoară. Niște pensionari fluieră stins, de depou. Fine manevre”.

Unic!:
„Zi de zi consemnez: cum am stat cu parcul, cum am mers cu râul”.
„Azi iarna-i mai blândă, zăpada mai mată, mai pufoasă, lipicioasă… Merg cât mai încet prin atâta încremenire. Tot așa încetineam prin toamnă, până mă atingeam cu liniștea”.

Absolut minunat! Nu credeţi?

P. S. „Izuca”… N-am mai auzit niciodată pe cineva care să-i spună aṣa râului Iza. E atât de duios cum doar un poet care se plimbă împreună cu râul ṣi ne face viaţa mai frumoasă putea să o facă…

Horia PICU

Foto: Ion Mariș

„Din caietul melcului Poezii din cochilii”, Vasile GOGEA, Editura Dota, Cluj – Napoca, 2023. Ilustrație Coperta I- Valentin Lustig (Elveția)  – „Întâmpinarea melcului” (pictură aflată în colecție privată – Germania), grafică interior – Emilian Nicula (1956 – 2010), Cluj (desen din colecția autorului).

„Niciuna dintrc cărțile lui Vasilc Gogea nu stă în picioare la modul propriu, după celebra regulă a lui Nicolae Breban. Sunt subțiratice precum autorul lor, accentuat atipice și foarte dense, dând senzația de vârfuri de aisberg, ca și cum luptătorul prins în cauze mari, în văzul lumii, ar fi dublat de un soi de sihastru care își petrece mare parte din timp departe de lume, iar atunci când coboară printre oameni nu le mai știe bine graiul de zi cu zi și le vorbește în jocuri sibilinice de cuvinte, mereu cu un miez la vedere și altul ascuns printre rânduri. Cărțile sale mai au și ceva înalt în textura lor, rimând cu septentrionala descendență nobiliară pe care și-o mărturisește discret vag-autoironic.”

(Irina Petraș, în revista Viața Românească, nr, 9-10/2014)

***

Veniți de luați… urma melcului:

Prefața melcului

Pe Île de la Cité,-n Paris,
un limax gros și unsuros,
abia ieșit din Catacombe,
văzînd un melc
pufni:

„ghebos”!
Ce să-i răspundă melcul
acestui nespălat infam:

„quand même, de Notre-Dame”

Casa melcului și umbra

În casa melcului
nu intră nimeni.

Doar umbra lui.

Melc-zidar

Melc-zidar suicidar:

construiește solitar
folosind doar propriul calciu
și calculul lui Fibonaciu.

Casa melc-poetului

În casa melcului poet
un verb se tot conjugă
dar versul marelui profet
nu poate să-l ajungă.

Doar umbra zborului visat
mai pâlpâie o clipă
în cochilia ce s-a spart
de-a glonţului aripă.

În mersul său alunecat
poetul melc mai speră
sub cerul greu întunecat
din nevăzuta sferă.

De ce e melcul cocoșat?

Un paing foarte mirat
pe furnică a-ntrebat:

„Ce duce melcul în spinare
de-i așa de cocoșat?”

„Nu-i așa o taină mare” –
i-a răspuns fără ezitare
furnicuța cea isteață –
„visele din hibernare,
visele din altă viață.”

Melcul și melcuța

Din vârful Feleacului
melcul și melcuța lui

vin ținându-se de mână
fără car și fără frână.

Iar pe urma lor
ușor
alunecă un melcușor.

Melcii nu au cărucior.

Melcul și greierele

Zise melcul către greier:
„Cade brumă, greieraș –
te-a lua iarna pe făraș.
Haide, vino-n casa mea
fără viscol, ger și nea.

Te-oi hrăni din carnea mea
până-n primăvară…
Dacă atunci voi șchiopăta,
tu vei cânta
și n-o să doară.”

(Din Caietul melcului – Poezii din cochilii)

M-am așteptat să găsesc în această carte (pe care am cumpărat-o de la Casa Memorială Elie Wiesel – Muzeul Culturii Evreiești din Maramureș) încă o mărturie scrisă a cuiva care a cunoscut ororile regimului hitlerist, care a trăit în lagăr și a avut norocul să supravieţuiască, iar noi – ca de fiecare dată după ce citim niște mărturii cutremurătoare despre acel „atunci” –  să empatizăm cu toate victimele nevinovate și să-i urâm necondiţionat pe călăi.

Nu… Nici vorbă de așa ceva…  Cartea lui Primo Levi este mai mult filozofie decât expunerea unor fapte. Autorul încearcă să răspundă  cum a fost posibil, cum au gândit călăii și supravieţuitorii, ce sentimente îi încercau pe deţinuţi și pe naziști, ce sentimente încearcă poporul german acum, pentru că mulţi germani i-au trimis scrisori după apariţia cărţii.

Primo Levi ne prezintă lucrurile așa cum au fost, adică deloc simple, deloc de la cauză la efect, și o face peste tot în carte, menţinând echilibrul expunerii între „Cei aleși și cei damnaţi”, între cei norocoși și ceilalţi, cu tragica lor soartă.

Pe măsură ce se citește cartea, se ajunge exact la concluzia pe care Primo Levi o prezintă undeva, dincolo de jumătatea ei. La pagina 168: „Nu este obligatoriu ca orice cotitură să derive dintr-un singur deoarece; simplificările sunt bune doar în textele școlare; cauzele pot fi multiple, amestecate între ele ori imposibil de cunoscut, dacă nu chiar inexistente. Nici un istoric sau epistemolog nu a demonstrat până acum că istoria umană este un proces determinist”.

Oare putem noi azi să judecăm faptele de-atunci? Iarăși autorul se dovedește a fi un filozof imparţial al acelor vremuri. Pagina 186: „în general, trebuie să ne ferim de greṣeala de a judeca epoci și locuri îndepărtate cu metrul folosit pentru aici și acum: greșeală cu atât mai greu de evitat, cu cât mai mare este distanţa în spaţiu și timp”. Nu putem înţelege textele biblice sau homerice, judecându-le azi, zice scriitorul.

Fără îndoială, după anii petrecuţi în lagăre, „…amintirea unei traume îndurate ori provocate este prin ea însăși traumatică pentru că evocarea doare, ori, cel puţin, deranjează: cel rănit tinde să alunge amintirea pentru a nu reînnoi durerea; cel care a rănit refulează amintirea, ca să scape de ea, uṣurându-și sentimentul de vinovăţie”.

Autorul judecă, dar nu condamnă. Dimpotrivă, cere ca pe asupritori să încercăm să-i înţelegem. Şi asta ne cere cineva care a fost în lagăr!!!

„Asupritorul rămâne asupritor; la fel și victima: nu sunt interșanjabili: primul trebuie pedepsit și detestat (dar, dacă-i cu putinţă, înţeles), celălalt trebuie deplâns și ajutat; dar amândoi, având în vedere grozăvia faptei irevocabile, au nevoie de protecţie și de apărare, iar ei, instinctiv, le caută”.

Traume psihice au și unii și alţii din lagăre. De ele se poate scăpa minţind, negându-le existenţa reală „…sunt unii care, da, mint pe deplin conștienţi, falsificând la rece realitatea, dar mult mai numeroși sunt cei care ridică ancora și se îndepărtează pentru o vreme sau pentru totdeauna de amintirile autentice și își fabrică o realitate convenabilă”.

După încheierea războiului, la justificarea faptelor, unii s-au apărat cu: „Deciziile nu erau luate de noi […] alţii erau cei care hotărau în locul nostru, iar lucrurile nu puteau să se desfășoare altfel, pentru că ne fusese amputată capacitatea de a decide. Nu doar că ni se interzisese să decidem, dar deveniserăm și incapabili să o facem. Ca atare, nu suntem vinovaţi și nu trebuie să fim pedepsiţi”.

Pentru capii naziști, aderarea la doctrina naţional-socialistă „fusese rezultatul unei opţiuni dictate mai mult de oportunism decât de entuziasm”.

Dar, amintirile pot să doară… Atunci, „Cea mai bună metodă de a te apăra de invazia amintirilor greu de suportat este să le împiedici accesul, să ridici un cordon sanitar în calea lor. Este mai ușor să interzici intrarea unei amintiri decât să scapi de ea după ce ai înregistrat-o”. Aici dă exemplul cu Komando-urile care aveau permisiunea să bea alcool cât încape înainte de a fi puși să mitralieze civilii în buza gropilor comune.

Aici am de obiectat. Nu cred că cei care trebuiau să apese pe trăgaci primeau atâta alcool până la uitarea de sine. În afară de asta, o amintire apare imediat în momentul producerii faptei, n-ai cum să-i oprești accesul în memorie.

Autorul se întreabă dacă supravieţuitorii au fost în stare să înţeleagă ce s-a întâmplat și să-i facă pe ceilalţi să înţeleagă experienţa lagărelor. „În mod obiṣnuit, cuvântul „a înțelege” se suprapune peste cuvântul „a simplifica”: fără o simplificare drastică, lumea ar fi o harababură amorfă, fără margini, care ar sfida capacitatea noastră de a ne orienta și de a decide în privinţa propriilor acţiuni”.

Ideea aceasta a lui Primo Levi mi-a adus aminte de unul din primele cursuri la care am asistat la Facultatea de Fizică. Unul dintre profesori ne-a spus că în fizică e important de știut ce trebuie de neglijat. Altfel – și acum fac legătura cu cartea de azi –  ar apărea „o harababură amorfă”.

Se pune problema raportului dintre dintre deţinuţii mai vechi și nou-ajunșii în lagăr. Printre  deţinuţi, „mulţimea dispreţuită a celor cu vechime tindea să vadă în noul sosit o ţintă asupra căreia să-și verse umilinţa, să găsească pe seama acestuia o compensaţie, să-și construiască pe seama lui un ins cu un rang mai jos, peste care să răstoarne povara jignirilor primite de sus”.

Cine-a făcut armata știe că asta-i firea omului, indiferent de locul și timpul unde-și desfășoară activitatea, nu e specifică doar lagărelor de concentrare.

Între categoria victime și categoria călăi mai exista una: categoria hibridă a prizonierilor – șefi „Este o zonă cenuṣie, cu contururile neclare, care leagă și separă în același timp cele două tabere, a stăpânilor și a sclavilor″, iar manipularea prizonierilor-șefi se făcea compromiţându-i, astfel încât să nu mai poată da înapoi.

Un caz interesant de prizonier-șef e dat de autor din afara lagărului, dar totuși dintr-o zonă închisă, ghetoul polonez din Łódź, unde era șef și mâna dreaptă a asupritorului german un evreu, Rumkowski, care „era, ori lăsa impresia unui prost cu aerul de om cumsecade”.

Aproape neverosimil ne apare acum acest Rumkowski, care a obţinut aprobarea să emită propria monedă și bancnote pe hârtie filigranată care i-a fost furnizată oficial, avea timbre cu chipul său, se plimba cu o trăsură „trasă de o mârţoagă scheletică […]. Avea o mantie regală și s-a înconjurat de o curte de adulatori și de asasini plătiţi″. Și-a pus adulatorii să-i compună ode. Avea o poliţie a ghetoului formată din șase sute de gardieni înarmaţi cu bâte și „dintr-un număr neprecizat de turnători”.

În final, și pe Rumkowski l-a ajuns soarta din urmă. A fost gazat alături de alţi semeni, „fie ei fricoși sau eroi, umili sau trufași”. O precizare: până la Auschwitz el și familia lui au mers cu un vagon separat. Apoi…

Pentru supraviţuitori apare și sentimentul de rușine. Autorul (se) întreabă: „Ți-e ruṣine că ești viu în locul altuia? Şi mai ales în locul unui om mai generos, mai sensibil, mai înţelept, mai util, mai demn să trăiască decât tine?”

Şi tot el (își) răspunde, iar variantele trecute în paranteze ne pot pune pe gânduri: „Nu ai luat locul nici unuia, nu ai bătut pe nimeni (dar ai fi avut puterea?), nu ai acceptat funcţii (dar nu ţi-au fost oferite…), nu ai furat pâinea nimănui […]”.

Primo Levi spune că „Cei aleși” din lagăr, cei care au scăpat cu viaţă nu erau neapărat dintre cei mai buni; dimpotrivă, mai repede supravieţuiau răii, egoiștii, oamenii violenţi, insensibili, turnătorii.

În ceea ce-i privește pe damnaţi, „moartea lor începuse înainte de cea fizică. Își pierduseră cu mult timp înainte capacitatea de a-și aduce aminte, de a măsura lucrurile și de a se exprima”.

Remarcabil analist, autorul vorbește și despre rușinea pentru omenire. „…sunt unii care întorc spatele în faţa vinovăţiei cuiva sau chiar a propriei  vinovăţii […]: așa au făcut toţi nemţii în cei doisprezece ani de hitlerism, cu iluzia că a nu vedea însemna într-un fel a nu cunoaṣte, iar neștiinţa le-ar reduce din cota de complicitate, de conivenţă”.

O carte cu o altfel de abordare a raportului despre naziști și victime. Dac-ar trebui să aleg o idee, o singură idee din întreaga carte, aș alege-o pe cea cu care închei și care poate fi călăuză pentru oricine.

„În viaţă, cea mai bună pavăză împotriva morţii sunt ţelurile; nu doar în lagăr”.

Horia Picu

Ultimele zile dinaintea Praznicului Bucuriei poartă cea mai bogată încărcătură duhovnicească a acestei perioade de pregătire. Noi ne facem timp pentru cele mai importante slujbe ale acestor zile: Slujba Patimilor din Joia Mare și Vecernia cu Prohodul Domnului din Vinerea Mare.

Însă, una din cele mai frumoase zile ale Triodului, ultima zi, de fapt, Sâmbăta Mare, trece, din păcate, neobservată, ignorată, pentru că suntem mult mai preocupați cu pregătirea, de cele mai multe ori excesivă, a mărunțișurilor cu care sperăm să umplem zilele de sărbătoare care urmează.

Vecernia unită cu Sfânta Liturghie, slujită dimineața, în cadrul căreia sunt citite 16 fragmente vechi-testamentare, preponderent profetice, legate de Paște, înviere și botez e unică. Această slujbă, de o frumusețe rară, o adevărată desfătare pentru suflet și minte, era inițial Privegherea Pascală.

În ziua dinaintea Sărbătorii Sărbătorilor, când alergăm să punem la punct ultimele pregătiri (neesențiale) pentru ziua care urmează, vă lansez o provocare. Oriunde v-ar găsi această Mare Sâmbătă, participați la Sfânta Liturghie. Coșul îl veți avea, oricum, gata la timp. Bucatele alese pe care le-ați pregătit vor avea exact același gust în orice zi a anului. Straiele de sărbătoare pe care le-ați pus deoparte vor arăta pe voi la fel de bine oricând. Dar bucuria Învierii Domnului va avea o aromă mult mai intensă, odată ce ați gustat din dulceața Liturghiei Sâmbetei Mari. E un gust intens, care ne deschide simțurile duhovnicești, pentru a putea desluși însemnătatea Jertfei Mântuitorului, iubirea în care stă înfiptă Crucea și Bucuria Învierii, candela care ne luminează calea vieții pământești. Poate că vocile preoților și diecilor vor fi, în această zi, răgușite și vlăguite, dar primiți în suflet și în minte cuvintele Scripturii și poezia cântărilor acestei Sâmbete. În ele veți găsi înțelepciunea, iubirea și puterea lui Dumnezeu.

Aceasta este ziua care a cutremurat întreaga creație, ziua în care totul se oprește pentru o clipă, pentru a se uita cum Mântuitorul se odihnește la sfârșitul zilelor în care a rezidit lumea și l-a re-creat pe om: „Cel ce cuprinde toate s-a înălțat pe Cruce, și se tânguiește toată zidirea, văzându-L răstignit gol pe lemn; soarele și-a ascuns razele, și stelele și-au tăinuit  lumina, și pământul cu multă frică s-a clătinat, marea a fugit și pietrele s-au despicat, și morminte multe s-au deschis, și trupuri de sfinți bărbați s-au sculat; iadul jos a suspinat și iudeii s-au sfătuit să hulească Învierea lui Hristos. Iar femeile au grăit: Aceasta este Sâmbăta cea prea binecuvântată, întru care Hristos, adormind, va învia a treia zi”.

În această zi ne e reamintit fragmentul din Cartea prorocului Isaia, pe care l-a citit Mântuitorul la începutul propovăduirii Sale, în Nazaret, după momentul ispitirii în pustiu: „Duhul Domnului este peste Mine, pentru care M-a uns să binevestesc săracilor; M-a trimis să vindec pe cei zdrobiți cu inima; să propovăduiesc robilor dezrobirea și celor orbi vederea; să eliberez pe cei apăsați și să vestesc anul plăcut Domnului”.

Cuvintele acestea ne sunt reamintite la sfârșitul Postului Mare, tocmai pentru că pelerinajul nostru prin zilele Triodului reprezintă, în același timp, o drumeție solicitantă în vederea purificării dar și cărarea care duce la Cel despre care vorbește această profeție.

Iar în ziua următoare, de Sărbătoarea Sărbătorilor și Praznicul Praznicelor Îl vom vedea și auzi atât de clar pe cât de bine ne-am curățat simțurile. Și salutul „Hristos a înviat! Adevărat a înviat!” va fi nu doar manifestarea unei tradiții, dar mărturisirea nădejdii noastre, rostit cu toată bucuria și tăria, din străfundul sufletelor noastre.

Preot Marius N. Lauruc

Deși noi nu-L vedem pe Isus la Sfânta Liturghie în carne și oase, totuși trebuie să credem că e de față cu adevărat, pentru că ne-au dovedit-o nenumărate minuni. Sub chipul pâinii și al vinului se află Isus Cristos, real, adevărat, cu aceeași fire cu care s-a născut în grajdul din Bethleem. La fiecare Sfânta Liturghie așadar, Isus se naște din nou pe altarele noastre în mâinile preotului și se jertfește cu adevărat pentru noi, deși într-un chip neîncruntat, fără a-și vărsa din nou sângele.

La Sfânta Liturghie, noi întovărășim pe Isus până la Calvar și la moarte; prin Sfânta Împărtășanie luăm parte chiar la banchetul său dumnezeiesc. La Sfânta Liturghie Isus ne îndeamnă să plângem și să suferim cu El. La Sfânta Împărtășanie, dimpotrivă, el ne cheamă să ne bucurăm și să ne veselim împreună cu El. Prin Sfânta Liturghie, Isus ne spală cu Sângele său; prin Sfânta Împărtășanie ne hrănește cu însuși Trupul său.

Cu toate că Isus este atotputernic și prea înțelept, El n-ar putea și nici n-ar ști să ne dea ceva mai de preț decât Sfânta Împărtășanie.

Să ascultam cu toții glasul lui Isus, să mergem la El, care se jertfește pentru noi, în fiecare zi, la Sfânta Liturghie; să mergem chiar și atunci când nu prea am avea timp. Să mergem la Sfânta Liturghie chiar dacă vremurile sunt dificile, deoarece Isus va ține socoteală de toate acestea și ne va copleși cu binecuvântările sale.

Să mergem la Sfânta Liturghie chiar dacă biserica e departe, deoarece Isus ne va număra pașii pe care-i facem până la biserică pentru a ni-i răsplăti în timp și în veșnicie.

El mereu ne așteaptă, la fel cum face un Tată față de ai lui copii. Ne așteaptă, ne cheamă, ne iubește!
Cu El în suflet nu vom fi niciodată singuri, descumpăniți sau părăsiți!

Noemi Boje

Sighetenilor – de acasă și din diaspora – și tuturor celor care sărbătoresc azi Paștele, echipa noastră de redacție le urează/
Szerkesztőségünk a szigetieknek – itthonról és a nagyvilágból – és mindazoknak, akik ma húsvétot ünnepelnek/
A quelli di Sighet – da casa e dalla diaspora – ma anche a tutti coloro che oggi celebrano la Pasqua, la nostra redazione augura/
Aux habitants de Sighet – de chez eux et de la diaspora – et à tous ceux qui célèbrent Pâques aujourd’hui, notre rédaction leur souhaite/
Den Menschen in Sighet – aus der Heimat und aus der Diaspora – und allen, die heute Ostern feiern, wünscht unsere Redaktion/
To the Sighet citizens – from home and from the diaspora – and to all those who celebrate Easter today, our editorial team wishes/
A la gente de Sighet – de casa y de la diaspora – y a todos los que celebran hoy la Pascua, nuestro equipo editorial les desea/
Aos residentes de Sighet – de casa e da diáspora – e a todos os que hoje celebram a Páscoa, a nossa equipa editorial deseja-lhes/
Mieszkańcom Sighet – z domu iz diaspory – oraz wszystkim obchodzącym dziś Wielkanoc nasza redakcja życzy:
Paște Fericit!
Kellemes Húsvéti Ünnepeket!
Buona Pasqua!
Joyeuses Pâques!
Frohe Ostern!
Happy Easter!
Felices Pascuas!
Feliz Páscoa!
Wesołych Świąt Wielkanocnych!

Salut, Sighet!

Venind prin ani, cu lecturi alese și temeinice – nu mai puțin cu propriile sale Cărți – filosoful și eseistul Ion Aurel Brumaru, „un erudit școlit la cursurile lui Călinescu, Ralea și Bușulenga și format sub protecția intelectuală a lui Țuțea (căruia i-a dedicat o carte de excepție) și în admirația față de Noica (cu care a purtat o remarcabilă corespondență) împlinește iată, cu darul și voia lui Dumnezeu, 80 de ani.

Născut în 2 aprilie 1943 la Strâmtura, pe Valea Izei noastre, în casa învățătorului Ion Brumaru, („un reacționar înrăit, țărănist înfocat, care-i sfătuia pe țărani să nu intre în colhoz”), după absolvirea liceului sighetean („Dragoș – Vodă”) și a Facultății de Filosofie de la București, și după alți ani risipiți cu generozitate și talent de cronicar literar și de teatru în presa culturală a vremii, Aurel Ion Brumaru (Raul din vremea frumoșilor noștri ani de liceu) a găsit la umbra Tâmpei Brașovului, în redacția revistei literare ASTRA, „locul” care l-a legat fecund de „ființa” culturii, de care se contaminase iremediabil de la Țuțea – cel din cafenelele Bucureștilor și-apoi de la Noica – cel de la Păltiniș.

„Locul, locuirea – în cazul nostru Maramureșul – zice Brumaru, ține ființa în ordine, aduce cu el, ca și logosul, legea, sau mai presus de ea, destinul (…) dar un destin de care ai a da seamă”. Și Ion Aurel Brumaru a dat seamă… așezat și fără grăbire, precum un vechi cronicar, a dat seamă cu cărți care rămân în filosofia românească, în cultura noastră majoră. Cărți cu care a completat un loc ce-l aștepta pe el.

A debutat editorial, și semnificativ, în 1977, cu eseul „Masca Principelui”, disecând motivul/ modelul lui Eugen Barbu din romanul „Principele” cu instrumentele filosofului. I-a pus masca și i-a luat masca Principelui în anii în care Eugen Barbu bătea cu pumnul în masa Uniunii Scriitorilor. Au urmat eseurile: „Ființă și loc”, „Despre ființa românească”, „Repere ale gândirii românești” (în colaborare cu Vasile Gogea, un alt maramureșan de excepție), „Ființa muzicală”, „Forma Filosofică”, „Lecția labirintului. 11 prelegeri de filosofia culturii și o Addenda”, „Destin deturnat – schiță monografică Mihai Arsene”, „Apologii & navigații” (Cronici, eseuri, memorialistică), volumul de versuri „Pustia și călătorul – Versuri regăsite (1969-1974)” și, am lăsat deliberat la urmă „Pariul cu legenda sau viața lui Petre Țuțea așa cum a fost ea”, o carte prin care Ucenicul a reușit să-i mulțumescă frumos Meșterului pentru comoara de învățătură căpătată, o carte pe care numai el putea să o scrie, pentru că nimeni nu l-a cunoscut pe Țuțea așa cum l-a cunoscut el, o monografie de excepție a literaturii noastre de gen.
Și, dacă adăugăm aici traducerile și numărul imens de articole publicate prin mai toată presa românească de prin anii ‘60 încoace, ne putem face o idee despre dulcea trudă din viața, de până acum! a lui Aurel Ion Brumaru.

Au scris despre el și opera lui foarte mulți, începând cu un oarecare A.C., care, în „Lupta de clasă”, nr.11/1968, i-a reproșat că, în articolul „H.Marcuse sau filosofia omului unidimensional”, publicat în „Scânteia tineretului „ a redus nejustificat filosofia marxistă la ideile de tinerețe ale lui Marx” și continuând cu: Adrian Marino, Alexandru Surdu, Al. Piru, Cornel Moraru, Gheorghe Grigurcu, Laurențiu Ulici, Dan Culcer, Ion Itu, Răzvan Codrescu, Adrian D. Rachieru, Adrian Lesinciuc, Mircea Constantinescu, Artur Silvestri, Eugen Axinte, Nicolae-Sorin Bașturea, Iulian Cătălui, Mircea Arman, Mircea Doreanu și alții.

Am selectat cu greu citatele ce urmează:
„Cheile lui A.I. Brumaru se potrivesc etajului filosofic: paginarea ideilor urmează îndeaproape mișcarea simbolurilor, captează izvoarele inițiatice, vorbesc despre „rostul ficțiunii în existență”, despre nevoia de virtual și instinctul cunoașterii și, nu în ultimul rând, despre rolul defensiv al spiritualității noastre (o cultură florală, cum ar spune Edgar Papu, mereu în regenerare), obligată deci să renască, asumându-și „sarcina ființării”, desfășurându-și evantaiul multicolor și bogăția existenței sub presiunea circumstanțelor, mai mereu potrivnice. Dar și deschizându-se generos, zonă-punte, în emisie, receptacol cultural îndrăznind drumuri către alții, abordând și topind în ființa proprie atâtea influențe. (…) Locuind în casa literaturii române, A.I. Brumaru citește această literatură nu doar ca literatură. Scafandru al spiritului, el scormonește aluviunile culturale. Cu lecturi diverse și temeinice, nutrit cu referințe docte, A.I. Brumaru este un fin degustător; sorbind parfumul limbii, instalat „în de ea” cronicarul Astrei iubește aromele tari; are un tipar stilistic”. (Adrian Dinu Rachieru, în „Orizont”, 8 april, 1988)

„Dense și atracțioase, comentariile lui A.I. Brumaru par a fi înfăptuite cu migala unui artizan din alte vremi, care nu se grăbește, gata mereu a reveni pentru încă un detaliu, pentru încă o abia perceptibilă nuanță. Deși filosofic nutrite și docte până la saturație, ele au la bază un scrupul artistic. Deși pedant informate a la page, visează a evada din veac prin metafizică. Intemporalitatea constituie lirismul lor subiacent.” (Gheorghe Grigurcu, „Artă și idee”, 1991)

„…răsplătit de Dumnezeu cu cunoașterea nemijlocită a unor mari personalități (…) considerat de Adrian Marino un metafizician al ontologiei românești, Raul Brumaru structurează într-un fel de epilog al cărții lui „Despre ființa românească” (…) o serie de previziuni privind soarta gândirii filosofice românești și a unei posibile gândite Românii în perspectiva integrării acesteia în Europa comună, în condițiile în care însăși această Europă viitoare se află în căutarea unei identități care să o poată reprezenta cât mai onorabil (…) Cartea amicului Brumaru rămâne un izvor de învățăminte care ne ajută să înțelegem mai bine cine suntem și încotro mergem”. (Mihai Neagu Basarab, Freiburg, Germania, „Conferințe freiburgheze și alte scrieri”, 2014)

„Într-o lume a ubicuității, a falșilor oameni de cultură, a semidocților cu ștaif și pretenții de operă, a celor care nu mai citesc ci doar scriu (sic!), mai există (oare pentru câtă vreme înainte?) oameni care pun filosofia la locul meritat și pentru care metafizica văzută ca fiind filosofia însăși, nu este doar o soră vitregă a științei sau, în cazuri mai derizorii, a diverselor teorii geopolitice, una mai neîmplinită și aiuritoare decât alta.

Stăm față către față cu o carte cum arar se mai scrie în cultura noastră contemporană prin prisma adâncimii, originalității și calității ei speculative. Este o carte aplecată asupra spațiului gândirii românești, a matricei noastre filosofice, așa cum apare la un Blaga, Noica, Anton Dumitriu, Alexandru Surdu, Eminescu, Nichita Stănescu. Și da, am amintit aici și poeți, în afara celor care se ocupă strict cu filosofia, pentru că poezia, în forma ei cea mai pură, cea mai înaltă este și metafizică, așa cum bine înțelege lucrurile A.I. Brumaru”. (Mircea Arman, la „Forma Filosofică”, Tribuna nr.393, ian. 2019)

În timp și mai cu seamă după 1989, Ion Aurel Brumaru a fost răsplătit cu o mulțime de diplome, distincții și premii, dintre care amintim:  „Omul Anului” în 1998, Diploma de excelență a Uniunii Scriitorilor, a ASTREI, a Societății „Eminescu” din S.U.A. și diferite premii literare pentru aproape fiecare volum apărut.
Din 1969 până în 2009 a fost, pe rând, redactor, secretar de redacție, redactor-șef la revista ASTRA din Brașov. Între 2009-2013 a fost membru în Consiliul Național al Uniunii Scriitorilor; din 2016 este redactor responsabil și editorialist la jurnalul „Pietrele credinței”- Parohia Greco-Catolică „Sfântul Petru” din Brașov, al cărei fidel credincios este.

De câțiva ani, retras în casa lui de om gospodar, cu iarba verde de acasă, cu via, cu pomii roditori și animalele curții, prietenul meu, al nostru, se bucură la un pahar de „cogârț”, cum se și cuvine, de grija distinsei sale Doamne și a celor doi feciori, dar mai cu seamă se bucură de cei doi nepoți, care vor duce mai departe numele neamului Brumarilor de pe Valea Izei, pentru că în Maramureșul nostru „NEAMUL” a fost și mai este singurul punct fix din Lume.

Așadar, Prietene, nu-ți urez (cum se obișnuiește) „La mulți ani!”. Sunt deja prea mulți în urmă, și pentru tine și pentru mine, ca să mai poată fi mulți și înainte. Deși loc mai este și ce citi și scrie de asemenea, ci îți doresc doar multă, cât mai multă sănătate și… minte limpede pentru vremurile ce ne sunt date.

                                                   Ioan Ardeleanu-Pruncu

***

Filosoful Aurel Ion Brumaru este „o flacără neclintită” ce ființează în Patria cuvântului creator și cultivă cu mândrie conexiunea cu locul de baștină.  Maramureșeanului și „prințului fericit” al filosofiei, Domnului Aurel Ion Brumaru, îi dorim să rămână cu Spiritul tânăr, mulți ani, lângă „coloana infinirii” vieții Domniei Sale !

Echipa „Salut, Sighet!”