Poftiți să cumpărați poezie! (autor, Antonia Dubovici)

„Inimile voastre cunosc în tăcere taina zilelor şi a nopţilor. Dar urechile fiecăruia însetează după sunetul cunoaşterii din inima voastră. Ci voi aţi vrea să cunoaşteţi în cuvinte ceea ce deja ştiţi din gânduri, aţi dori să atingeţi cu degetele trupul gol al viselor voastre.” (Khalil Gibran, Profetul)

Poate, cândva, ne-a trecut prin minte următoarea întrebare: oare de ce lucrurile fără valoare se vând/se cumpără în timp ce altele în care s-au investit mult și multe sunt aceleași care rămân în vitrini, atinse doar de praf. Și când spun asta, nu mă gândesc nici la haine, nici la bijuterii, ci mă gândesc la cărți.

Iubesc cărțile nu numai pentru că acolo găsesc informații, viziuni despre informații, călătorii interioare care te fac propriul tău autor, metacomunicare ci, dincolo de orice achiziții cuantificabile, mai este ceva și mai valoros: o fărâmă din sufletul creatorului. Același lucru găsim și în pictură, muzică, fotografie sau orice altă artă care are misiunea de a te transporta cu costuri modeste în destinații care de care mai fascinante.

Cum ajungem să oferim valoare unor lucruri și cum poate această valoare să varieze de la om la om, de la generație la generație, de la suflet la suflet? Această întrebare a încolțit în mine multă vreme. Așa am înțeles că lucrurile cu adevărat scumpe, nu pot fi cumpărate, ele au o rută specială pe care circulă iar tu dacă ai mintea pregătită pentru a le putea aprecia și înțelege, le vei găsi, sau te vor găsi atunci când te aștepți mai puțin.

Lumea în care trăim este setată parcă pe un program al consumului și autoconsumului, pe producerea de bani, a căror „valoare” este doar pentru moment. Acum am bani, acum îi pot cheltui, acum mă risipesc. Totul se rezumă la acum. Totul ne “fură” treptat. Însă libertatea pe care ne-am construit-o și conturat-o de-a lungul existenței, acolo putem spune că trăim în timp real. Alegem să existăm doar atunci când pășim dincolo de suprafață, dincolo de răpirile și încețoșările momentului, atunci când cultivăm dragostea pentru dedesubturi.

Cred că nu m-am simțit niciodată mai liberă decât atunci când am luat o carte în mână și am început să citesc, atunci când am privit un tablou, când am ascultat opera unui compozitor, atunci când m-am plimbat și am privit cerul și cum se reflectă toată frumusețea de sus în lucrurile mărunte asupra cărora nu m-am gândit niciodată cât ar putea fi de valoroase.

Antonia Luiza Dubovici

sursă foto: Pinterest

 

 

Antonia DuboviciDubovici (Zavalic) Antonia-Luiza (n.24.07.1989, Sighetu Marmației)

Licențiată în Asistenţă Socială, specializare: Asistenţă Socială în Spaţiul Justiţiei. Probaţiune şi Mediere. Volume publicate: „Despre Fluturi şi Praf”, Editura Grinta, 2013, Cluj-Napoca. „Despre Înfrângerea Definitivă a Întunericului”, Editura Valea Verde, 2015, Sighetu-Marmației. Antologie: „Cinci Poete” (în cadrul Antologiei Concursului de creație „Armonii de Primăvară”, Vișeu de Sus, Ediția XXXVI-a, 2014), Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2015. „Pe aleea cuvintelor”, Editura Inspirescu, Satu Mare, 2015. „Pași împreună”, Editura Gutinul, Baia Mare, 2015. Traduceri: “Când aveam 19 ani” de Ian Macilwain, Broombank Publishing, 2016 (publicată ca și ediție specială în limba engleză de către Broombank Publishing).

 

 

 

 

 

 




Sculptorul ucrainean Dovbynjuk are BUST la Sighet!

Bust TarasSculptorul Dovbynjuk Volodymyr  Michailovich s-a născut la 8 mai 1959 în Deljatyn-Ivano-Frankivsk (Ucraina). A urmat cursurile Școlii Tehnice de Meșteșuguri Populare, iar în anul 1987 a absolvit Institutul de Arte din Kiev  avându-i ca profesori pe: M. Vronkij, I.Makogon, V. Cheplyk. Încă de atunci a lucrat în atelierele de creație ale Fabricii pentru obiecte de artă din Kiev. Participă, începând cu anul 1997, la expozițiile de artă din Ucraina. Din 1990 devine membru al Uniunii Naționale a Artiștilor .

Prima lucrare a artistului, expusă acasă, este bustul soției sale Natalia.

Încă de pe băncile școlii a fost medaliat cu aur la o importantă expoziție studențească, și, ulterior, a  fost de două ori laureat al unor prestigioase premii în domeniu. Singurul lui catalog este notebook- ul, în care sculptorul, cu mare precizie, ține evidența tuturor sculpturilor.

Un proiect important al artistului este cel intitulat  Panteon,  format din 28 de busturi ale celor mai importanți preoți ai Bisericii Catolice, proiect realizat pe jumătate. Lângă biserică (Ivano-Frankivsk) au fost așezate deocamdată doar 14 busturi.

Artistul a creat multe reliefuri de bronz pentru Catedrala din Ivano-Frankivsk și pentru alte culte religioase din Prikarpathia.

Din patrimoniul cultural mondial, cel mai mult l-a influențat  sculptura din Grecia Antică cea care se apropie de perfecțiune, lipsită de detalii inutile. „Modelul” său artistic este „Gânditorul” lui Auguste Rodin.

Lucrarea înzestrată cu un deosebit magnetism și care îi este foarte apropiată sufletește este  ,,O fată așezată într-un scaun” turnată în bronz , inchinată unei cunoștințe apropiate care  a murit tragic în urmă cu un deceniu.

Din toamna lui 2016 sculptorul Dovbynjuk  are o lucrare și în Sighetu-Marmaței: bustul poetului ucrainean, Taras- Șevcenko (imagine), amplasat în centrul orașului, lângă Primăria Sighet, în fața Bisericii Ucrainene. 

Dintre creațiile sale amintim: ,, S. Korpanyuk „(1987), ,,Mitropolitul Andrei” (1988),  ,,Sf. Olga „,” Sf. Vladimir „(1988), ,,Natalia” (1988), ,,Ivan Franco „(1989),  ,,S. Vysochan „,” Lesya Ucrainca „(ambele – 1990),  ,,Taras Shevchenko „(1991), ,,I. Dmitruk „(1994),  ,,Roksolana” (1995), ,,Asol” (1996);

Este autorul plăcilor  memoriale  Andrey Sheptytsky (1993), Ivano Frankivsk și S.Bandera (1992) atât cea din  în orașul Ivano-Frankivskcât cât și din localitatea Kalush, Ivano-Fr Oblast;

A sculptat și  monumentele – Shevchenko (1989), în cinstea veteranilor de război (1993), în cinstea luptătorilor pentru libertatea Ucrainei (1995), în cinstea capitalei Republicii Populare Ucrainene de Vest (2003).

Autor, Salut,Sighet!
(Mulțumim Uniunii Ucrainenilor din Maramureș pentru informațiile furnizate.)

sursă foto (bust): Teofil Ivanciuc




Recenzie – Meșteșuguri tradiționale din Țara Maramureșului (autor, Roxana Pontoș)

roxana-pontos2Meșteșuguri tradiționale din Țara Maramureșului – Radu Lazăr (foto), Teofil Ivanciuc (text)

Aproape de kilometrul 0 al Europei se întinde Țara Maramureșului, cu ceea ce a mai rămas din tradiții, din cultura ancestrală, din obiceiuri, din „oamenii fără pereche”… Prin aceste locuri, în care se amestecă necontenit lumea veche cu cea nouă, tradiția cu kitsch-ul ne poartă pașii Radu Lazăr prin fotografiile realizate și Teofil Ivanciuc prin rândurile sale. Cartea e asemeni unei invitații în gospodăria maramureșeanului de rând, e o însuflețire a caselor și satelor maramureșene, amplasate în diverse Muzee ale Satului din țară. E o lume ce vine din trecut și, care, din păcate, se pierde, încet, în prezent.

Albumul „Meșteșuguri tradiționale din Țara Maramureșului” cuprinde referiri la ocupațiile și meșteșugurile practicate din moși strămoși de oamenii locului, ai căror păstrători mai sunt azi meșterii populari, atâți câți au mai rămas.

„Meșteșuguri tradiționale din Țara Maramureșului” începe – cum se putea altfel ? – cu un capitol destinat prelucrării lemnului, care ne întoarce în timp, într-un loc unde lemnul era stăpân, unde mai exista din belșug această materie primă, care a permis ca aproape tot ce aparținea de o gospodărie să fie făcut din lemn – casa, anexele gospodărești, vasele și tacâmurile, războiul de țesut, sigiliile de lemn care marcau prescura de Paști, grapele pentru arat, lăzile de zestre… Puține din aceste lucruri mai sunt făcute în gospodărie. Tot aici pătrundem în interiorul casei maramureșene, unde găsim camera de gătit și locuit și o alta „de sărbători” care adăpostește haine, țoluri și alimente, pentru ca apoi să ne fie prezentată curtea cu acareturi și alte anexe, cu garduri împletite ori din scândură, unde azi locul obiectelor tradiționale este luat de lucruri la modă. Emblema Maramureșului, poarta de lemn sculptată, încărcată de simboluri ancestrale, încă nedescifrate se piede și ea în negura modernismului . Din prezentarea dedicată prelucrării lemnului nu puteau lipsi bisericile de lemn, acele bijuterii arhitecturale , unele dintre ele recunoscute ca făcând parte din patrimoniul UNESCO, unde muritorii sunt mai aproape de Dumnezeu, de credință.

După ce am făcut cunoștință cu gospodăria maramureșeană autorii ne prezintă Îmbrăcămintea și textilele de interior. Ne sunt prezentate portul femeiesc, cu năframă, cămașa albă, de bumbac, cu zadiile, pieptarele și nelipsitele zgărdane; dar și cel bărbătesc, cu pălărie, cămașa albă, curea de piele, pieptarul de pănură ori cojocul de piele, pantalonii și opincile. Îmbrăcămintea este adaptată atât sezonului cald, cât și celui de iarnă, având culori specifice văilor de pe care vin locuitorii satelor maramureșene – alb, verde, albastru, gri, negru. Chiar dacă este iar la modă, costumul tradițional maramureșean este tot mai des îmbinat cu elemente moderne – tocuri, ii, astfel încât, arareori mai vedem tineri îmbrăcați integral autentic. Cergile, covoarele, țolurile, ștergarele sunt și ele prezente în această parte a cărții, la fel cum de sute de ani ,”stau” pe ruda din camera tradițională maramureșeană, pe paturi, pe podele, ori împodobind icoanele. Traistele duc cu ele povestea culorilor văii de pe care vin.

Un capitol distinct este dedicat crucilor funerare, unde simbolul Maramureșului este reprezentat de Cimitirul Vesel din Săpânța și de imaginea celui ce l-a creat – Stan Ioan Pătraș. Cimitirul este un loc al reculegerii, al jalei, al tristeții, pe când cimitirul din Săpânța, prin epitafurile de pe cruci, face legătura între bocetul femeilor, priveghiul și celelate tradiții legate de înmormântare. Moartea este singurul lucru cert din viața omului”: nu se știe când sau cum vine. Dacă citim epitafurile de pe crucile de lemn din Săpânța vedem că vine oriunde, oricând, indiferent de funcția, de rolul ori rangul pe care îl are omul. Un lucru este cert, această prezentare a morții, a făcut ca Cimitirul Vesel să- și găsescă loc în topul cimitirelor lumii, cu toate că în el își dorm somnul de veci oameni simpli, obișnuiți. Lucrarea lui Stan Ioan Pătraș este azi continuată de către o parte din ucenicii lui. Din acest capitol nu sunt omise însă nici crucile funerare din piatră, îmbinările dintre lemn și metal folosite la Ieud.

Întâmplător sau nu, după capitolul dedicat crucilor funerare, urmează cel rezervat Olăritului. Această succesiune m-a dus cu gândul la versurile Iulianei Iosipescu: „Ca mâine – om putrezi-n morminte / Uitați nepomeniți de nimeni/ Căci mâine vor venii olarii/ Să fure lut din țintirime” ( Ulciorul). În Maramureș olăritul se mai practică azi de către o singură familie din Săcel. Acest meșteșug a dispărut după ce, la începutul veacului trecut existau, așa cum ne spun autorii, numai în Săcel, 30 de meșteri, și cel puțin 18 locuri de producție în Maramureșul istoric.

Deopotrivă loc al credinței, al misterului dar și al descântecelor, al ielelor și vâlvelor, Maramureșul este reprezentat și de măști. În capitolul dedicat Măștilor ritualice, aflăm că acestea sunt nu doar cele pe care le vedem cu prilejul sărbătorilor de iarnă, ci și mascoidele caricaturale, mascaroanele de pe porțile tradiționale, măștile costum  „rituale, teatrale și funerare”. O parte dintre acestea au mai rămas doar în poveștile spuse la gura sobei, la fel cum, probabil, va rămâne și acest meșteșug al făuririi măștilor, dacă ținem cont că, azi , mai există un singur „meșter specializat”.

Cândva nelipsite din satele maramureșene, azi devenite obiecte de sărbătoare, ori doar de decor, opincile își găsesc loc în capitolul Confecționarea opincilor, unde este descris modul în care acestea luau naștere, dar și cum se purtau.

„Meșteșuguri tradiționale din Țara Maramureșului” are capitole în care se regăsesc Cojocăritul, Coșuri și alte împletituri, Fierăritul, Cununi de mireasă și podoabe, Dogăritul, Confecționarea draniței, Prelucrarea cânepii, Producerea spetelor, Alte ocupații și meșteșuguri.

Textul cărții scris de Teofil Ivanciuc este însoțit de fotografiile realizate de Radu Lazăr ale produselor realizate de meșteri populari, dar mai ales de chipurile celor care încă mai practică activitățile tradiționale.

Această carte stă mărturie că în secolul XXI satul tradițional din Maramureș trăiește, încă. Avem în față o carte – tribut dedicată „meșteșugarilor locului” care, în plină epocă tehnologică, au curajul să își practice ocupațiile tradiționale, dar, e și un semnal de alarmă că o parte dintre acestea vor dispărea odată cu practicanții lor. „Personajele” din fotografii sunt oameni în vârstă, ceea ce înseamnă că, probabili, mulți dintre meșteri nu mai au, din păcate, cui transmite tainele practicării meșteșugurilor tradiționale.

Autor, Roxana Pontoș

sursă foto: Lucian Bogdan




I Origins – sau despre ceea ce știința nu poate măsura (autor, Antonia Dubovici)

Totul are o limită, tot ceea ce este omenesc, iar dacă dorești să o atingi, cu siguranță există un preț, pe care nu ți-l va împărtăși nimeni, fiindcă prețul diferă de la caz la caz, în funcție de câtă pasiune pui în această ecuație.

Într-o zi, Dalai Lama a fost abordat de către un om de știință: „Ce ai face dacă o descoperire științifică ți-ar pune la îndoială credința?” După o îndelungă gândire, Dalai Lama a răspuns: „Aș studia îndelung toate dovezile care reies din cercetările întreprinse astfel încât să înțeleg totul cu acuratețe și dacă ar fi clar că dovezile științifice mi-ar dezaproba credința, atunci aș schimba-o.”

Oare noi ce am face dacă o experiență spirituală ne-ar pune la îndoială tot bagajul științific pe care l-am acumulat?

„I Origins” este un film despre misterul care se află dincolo de știință. Despre lucrurile care nu pot fi cuantificate, care ne scapă și care uneori trec dincolo de principiile pe care credem că le înțelegem. Uneori se întâmplă să învățăm cum funcționează un lucru și acel lucru tinde să ne fascineze. Ne creăm o enciclopedie proprie în jurul căreia orbităm, iar apoi petrecem o viață întreagă învățând lucruri care se resetează în momentul în care aproape le-am înțeles.

“I Origins” este un film despre cum poate știința să te ajute atunci când în sufletul tău încolțesc întrebări, iar aceste întrebări sunt mai mult decât o curiozitate, sunt originile unei căutări permanente despre cum există și funcționează cea mai puternică energie din acest univers și anume: iubirea.

Fiindcă lumea în care trăim este așa frumoasă în deplinătatea misterelor care o alcătuiesc și totodată o întrețin, iar noi toți, oameni de rând care trăim înlăuntrul ei, ne punem inimile în mișcare pentru a o căuta.

Antonia Dubovici

sursă foto: internet

Antonia DuboviciDubovici (Zavalic) Antonia-Luiza (n.24.07.1989, Sighetu Marmației)

Licențiată în Asistenţă Socială, specializare: Asistenţă Socială în Spaţiul Justiţiei. Probaţiune şi Mediere. Volume publicate: „Despre Fluturi şi Praf”, Editura Grinta, 2013, Cluj-Napoca. „Despre Înfrângerea Definitivă a Întunericului”, Editura Valea Verde, 2015, Sighetu-Marmației. Antologie: „Cinci Poete” (în cadrul Antologiei Concursului de creație „Armonii de Primăvară”, Vișeu de Sus, Ediția XXXVI-a, 2014), Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2015. „Pe aleea cuvintelor”, Editura Inspirescu, Satu Mare, 2015. „Pași împreună”, Editura Gutinul, Baia Mare, 2015. Traduceri: “Când aveam 19 ani” de Ian Macilwain, Broombank Publishing, 2016 (publicată ca și ediție specială în limba engleză de către Broombank Publishing).

 




Salut, Fabrica de Cafea!

Coffe1Vis-à-vis de palatul sobru al administrației locale, încălzește atmosfera un robot ce înghite boabele de cafea și transformă aromele într-un brand agreat de tineret (și nu numai!): The Coffee Factory!

Incinta localului este capitonată cu numeroase cărți, lucruri vechi recuperate dintre amintirile bunicilor și multe alte interesante obiecte de design interior cu tentă… tradițională. Sighetenii s-au obișnuit ca, săptămânal, să savureze aici și diverse evenimente culturale.

„Salut, Sighet!” a făcut „o pauză” de cafea și vă spune povestea cam așa:

Salut, Sighet: Cine este Silviu Lică și cum s-a asociat cu… robotul de cafea?
Silviu Lică: Bună ziua și mă bucur că îmi dați posibilitatea să mă prezint: sunt sighetean, am 39 de ani din care ultimii 15 i-am petrecut în domeniul cafelei. Am început ca inginer de espressoare profesionale – un job aproape inexistent în România – și, încet, încet, dar sigur, m-a cucerit complexitatea acestui domeniu care împletește multă muncă, știință, artă, fizică, chimie, electronică, termodinamică, activarea și perfecționarea simțurilor gustativ și olfactiv etc.

The Coffee Factory este un pas firesc în evoluția mea personală, o sinteză de cunoștinte și energii ale colegilor și colaboratorilor mei specialiști sau nu în ale cafelei: marketeri, oameni de vânzări, contabili și responsabili cu logistica, designeri, tehnicieni espresso, furnizori, traineri și, nu în ultimul rând, barmani și ospătari.

Salut, Sighet: Cu ce chei/cifru funcționează robotul de cafea? De unde l-ați convins să se „deplaseze” la Sighet?
Silviu Lică: Rulez în prezent câteva mici afaceri dintre care o firmă de distribuție cafea proaspăt prăjită de noi și localul The Coffee Factory. Tot ceea ce întreprind azi, se bazează pe cunoștințele acumulate în cei 15 ani de activitate în domeniul cafelei. Și, partea amuzantă e că niciodată nu le știi pe toate și îmi place ideea de a descoperi sau îmbunătăți ceva în fiecare zi…

Salut, Sighet: De ce ați decis să reveniți în țară și, mai ales în Sighet, unde ai impresia că nu se-ntâmplă nimic?
Silviu Lică: Cred că cei care am locuit mai mulți ani în Occident suntem datori să facem ceva pentru România…chiar și a trimite turiști străini aici. Dacă locuiești departe, e ceva ce ai facut pentru țara ta. Eu unul mi-am facut un plan mai elaborat. Mi-am propus să vin acasă și, cu cunoștințele dobândite, să contribui cât pot la dezvoltarea culturii cafelei și să răspândesc practicile de business sănătoase. Sighetul e un loc bun pentru a-ți face rodajul…

Salut, Sighet: Să înțelegem că aveți o… afacere socială?!
Silviu Lică: Afacere socială e mult spus, deși cred că orice întreprindere privată trebuie să aibă și un scop social…la urma urmei, dacă nu faci ceva valoros și de folos pentru oameni, nu ar trebui să exiști! În altă ordine de idei, visez tot timpul la cum aș putea returna societății măcar o parte din bunăstarea de care mă bucur și îmi dau seama că orice proprietar de butic sau cafenea, magazin etc își poate permite să ofere o masă caldă, zilnic, unui sărman..

Salut, Sighet: De ce o “Fabrică” vis-à-vis de… Primărie?
Silviu Lică: Îmi place să folosesc uneori denumiri reci și rigide cum ar fi această „fabrică” unde puteți servi o băutură atât de caldă și delicată… Și-apoi, dacă Primăria se învecinează cu o închisoare, de ce nu ar avea și o fabrică peste drum?

Salut, Sighet: Are “sens” afacerea dumneavoastră?
Silviu Lică: Sigur că are. Învăț enorm din ea. Am cunoscut foarte mulți oameni și mi-am făcut o grămadă de prieteni și cunoștințe. Sunt bucuros că v-am cunoscut pe dvs. de exemplu… altfel nu știu dacă ne-am fi intersectat vreodată… deci, am mult de câștigat așa.

Salut, Sighet: Care este segmentul, dintre clienți, care „atinge” cărțile din bibliotecă ?
Silviu Lică: Persoanele care ating cărțile sunt de toate vârstele. Dar, în principal, sunt oameni curioși și care sunt obișnuiti cu cartea: copii, studenți, elevi, intelectuali sau pur și simplu cei împinși de plictiseală.

Salut, Sighet: Din ce se cunoaște, la această oră, este localul cu cea mai mare priză la tineri. Oare de ce?
Silviu Lică: Cred că mulți tineri vin la noi ca să evadeze din tipare… trebuie să recunosc: e un loc mai aparte, în care detaliile noncomformiste le descrețesc frunțile și poate îi atrage și ideea unui local totuși liniștit și fain în plin centrul orașului…

Salut, Sighet: Cum credeți că s-ar putea relansa afacerea dumneavoastră, dacă la un moment dat, ar intra într-o anumită rutină?
Silviu Lică: Dacă aș ști, n-ar mai trebui să lucrez de acum înainte…

Salut, Sighet: Acum, după aproape doi ani de existență a acestei „Fabrici”, vă rugăm să ne spuneți (cu maximă sinceritate!) dacă a meritat investiția?
Silviu Lică: Avem un an și 3 luni de la deschidere, deci e prematur să dau verdicte dar, dacă mă întrebați dacă aș fi în poziția acum să deschid localul, aș răspunde cu DA!

Salut, Sighet: Și pentru potențiali investitori: ce alt fel de afaceri ar putea implementa în Sighet?
Silviu Lică: Cred că orașul nostru suferă de pe urma serviciilor de proastă calitate în general, deci e de lucru enorm pentru cei care doresc să ofere consultanță (pe multe domenii), design (pe multe domenii), service (pe multe domenii), producție, IT, call centre etc.

Salut, Sighet: Vă mulțumim mult și vă dorim succes… de-plin!

 

Oanță Brîndușa
Ion Mariș

sursă foto: Lucian Bogdan (elev)




Sighet – Casa Papp

Casa primarului oraşului, dr. Papp Tibor, a fost construită între anii 1896-1897. Proprietarul a avut mai multe funcţii importante printre care cea de profesor şi director al Academiei Reformate de Drept şi era mare maestru al lojii francmasonice “Tisza”.

Una din atracţiile casei o reprezenta frumoasa şi valoroasa bibliotecă. Mobilierul, bogat sculptat cu frunze, avea printre ornamente şi două statui mari: un soldat roman şi o femeie din Roma Antică, având un paner cu fructe în mână.

Este interesant de remarcat că această casă nu a fost construită la mijlocul terenului. Motivul este unul simplu: doar două străzi sighetene ofereau posibilitatea construirii de case tip vilă, celelalte fiind ocupate de construcţii în şir.

Terenul ales de dr. Papp Tibor, aflat la colţul străzii Jókai Mór, obliga constructorul să ridice casa cu faţada laterală lângă trotuar, primarul respectând regulile stricte din acea vreme. În jurul casei au fost plantaţi copaci aparţinând unor specii valoroase, iar lângă casă se afla un mic părculeţ, cu un podeţ, pe sub care se scurgea apa de ploaie spre stradă.

(Imaginea grafică și text Pal Robert Zolopcsuk, din volumul „Sighetul Marmației”, Editura Valea Verde, 2012)

n.r.: Actualmente clădirea găzduiește Centrul Bugetar.




Singurătatea omului din „cotruţ” (autor, Ileana Pisuc)

pisuc_ileana1Ajunge zilei cu tristețea ei. De ce ar trebui să adaog și tristețea altora? Dani are pe un perete un tablou cu trei preoți tibetani. Unul își astupă urechile, altul ochii, iar altul gura. Ce să deduci din asta? Să nu auzi, să nu vezi, să nu vorbești? Dar asta înseamnă să fii mort pe pămînt. Nouă ni se spune: „Cine are ochi să vadă și urechi să audă” (aș completa eu „și gură să vorbească”). Ei, nici chiar orice numai să se afle în treabă, dar eu zic că „ce-i drept nu-i păcat”.

Eu am multe nedumeriri ce mă macină și nu-mi dau pace. În mine e o zbatere continuă. Aș vrea să nu mă afecteze ceea ce poate pe alții îi lasă indiferenți, dar ceva mai presus de voința mea mă îndeamnă să reacționez. De pildă, de cum am venit aici, încă de prima dată în America, m-a frapat un amănunt, banal pentru unii și anume: cei ce stau la parter, chiar că au casa pusă direct pe pămînt, fără vreo fundație anume. Orice defecțiune ivită la subsol însemnînd a-ți ridica mocheta, a-ți sparge sub ea și în urmă să îţi lase pămîntul scormonit, toate vîlvoi, bineînțeles, cu scuzele de rigoare. Ei și-au făcut jobul, au remediat defecțiunea, tu urmînd să-ți nivelezi podeaua și restul colateralelor. Ca să nu fie mai prejos decît ceilalți locatari de la etaj, li s-a făcut în fața geamului de la living un „fel” de „balconaș” pe pămînt, îngrădit cu scîndură lîngă scîndură, cu o uștioară închisă cu o batcă (ca la coteț), înalt cît să nu vezi soarele, căruia eu i-am zis „cotruț”. Exact ca la ocolul porcului înainte de a intra în coteț. Ca să vezi ce influențe au pătruns pînă aici de pe la noi. Numai că noi le aplicăm la animale, omul mai are și alte nevoi.

Poate tocmai de aceea cîte unii mai sar embargoul și se manifestă care cum pot pe cotruță. De Paști își agață pe el ouă, iepurași, fluturi, flori, fel și fel de giucărei una mai chicioasă ca alta. De Crăciun își agață în disperare luminițe, crăciunițe, moșuți, brăduți, săniuțe, ca la circ. Dacă în subconștientul meu mai tînjesc după fereastra lui Ghipis, aici ai „Ghipiși” fără număr. Parcă-s case de alienați mintal și pe undeva mă trimite iar în copilărie atunci cînd se tăia porcu și deveneam stăpîni pe coteț. Doamne, cît îl măturam, cît îl ticăzuiam și-l înstruțam! Asta pînă ne prindea mama….

Cred că aici îi lasă anume măcar o dată pe an să-și mai coloreze viața grie și maro (exact ca mama cu struțu din tavan). Din exterior, de unde-i „studiez” eu, cotruțurile par pustii. Din cînd în cînd însă, auzi cîte on zgomot de batcă trasă și apar ca niște zombi, întîi cățeii ce-și zornăiesc lănțucurile și apoi în urma lor stăpînii. Rar care au mai puțin de 2 – 3. Își fac plimbarea zilnică și udă gazonul din jurul blocului. Pe seceta ce-i aici mai ajută și ei cu ce pot. Să vezi doamnele cum merg la automatele amplasate din loc în loc  și-și iau punguțe pentru a colecta deșeurile odraslelor patrupede, cu cîtă evlavie le culeg (mai ceva ca pe trufe) și le depun la container. Asta în fiecare dimineață, înainte de micul dejun (probabil să le facă poftă de mîncare).

Vorbeam întruna din zile cu o româncă la piscină, care s-a căsătorit cu un american, de lipsa de libertate. A ieșit și ea să se plimbe, soțul fiind la servici, pe o alee între case, să se familiarizeze cu locul. Nu crezi că au venit 6 mașini de poliție, au înconjurat-o și după ce au interogat-o, au sfătuit-o să intre în casă deoarece e în pericol și nu-i pot asigura securitatea.

Săracu „Big Brader” care urechează și controlează tot globul, nu a inventat sateliți în stare să-și protejeze un simplu cetățean, care are și el o nevinovată plăcere, aceea de a se plimba, să ia o gură de aer. Obligatoriu trebuie să intri în cutiuța de carton, deoarece încă n-au inventat sateliți personali pentru acei „nebuni” ce vor să inspire și ei un aer „necondiționat” pe o alee într-o seară.

Cine te crezi să te abați de la regulă? Aici ori trăiești „condiționat” ori afară cu tine! Aici concediul de maternitate e de o lună, timp în care poți să-ți rezolvi o baby siter, să te întremezi și fuga la Job cu tine.

Am asistat la evacuarea unei bătrîne, ce a rămas în urmă cu întreținerea la stat. A venit poliția, mai rău ca la un criminal i-a pus sub nas ordinul de evacuare, i-a amplasat polițist care să supravegheze și au obligat-o să-și strîngă lucrurile în saci, pe care le-a depozitat pe alee. S-au strîns gură cască ca pe la noi. N-a întins unul o mînă de ajutor, mai ales că se cunoșteau de tineri deoarece cartierul e mai vechi. S-a spetit săraca bătrînă  cărîndu-și sacii și bocceluțele cu ce a agonisit o viață întreagă… Singurul regret al celorlalți locatari fiind că s-a distrus gazonul pe locul unde au stat bagajele bătrînei pînă a doua zi. Nu i-a interesat pe nici unul unde va dormi, ce va mănca…. Grija lor era doar să se refacă iarba la loc! Observ că pe măsură ce societatea devine mai avansată, la fel de avansată este și distanța dintre OM și OM. Oricum aici n-am văzut cărări între case deci sfîrșitul Pămîntului e aproape. Primul pas s-a făcut: însingurarea omului, ridicîndu-i un „cotruț” în fața geamului între el și ceilalți.

Aici nici nu cred că au spitale de nebuni, în fiecare „cotruț” zace cîte un posibil pacient în stare latentă. Pînă e pașnic și nu se manifestă cu bubuituri e lăsat în pace. Doar e dreptul lui și aici nu te joci cu „DREPTURILE OMULUI”!

Dallas, 17 octombrie, 2013

Autor, Ileana Pisuc




Pictorul de dincolo de stele (autor, Florentin Năsui)

Pictorul restaurator Vasile Bârlea a fost manager general al SC AXARECON Sighet. Înainte, a fost 20 de ani specialist restaurator- conservator la Muzeul Maramureşului din Sighet. Între 1974-1978 a făcut la Bucureşti specializare în restaurări monumente istorice. Era atestat de Ministerul Culturii.

Ca pictor a avut câteva expoziţii personale şi a participat la numeroase expoziţii colective, între anii 1975-1995. Despre lucrările sale au vorbit sau scris criticii Valentin Ciucă şi Laurenţiu Ulici, publiciştii bucureşteni Ion Iuga şi Stelian Vasilescu. Lucrările lui se află în mai multe colecţii particulare din ţară şi străinătate. După 1990 s-a apucat de restaurări monumente istorice. Obiectul de activitate al firmei sale este restaurarea şi conservarea patrimoniului istoric, în special bisericile de lemn din secolele XVI-XVIII, de pe tot cuprinsul ţării. A restaurat zeci de a asemenea obiective, în Maramureș, Sălaj, Bihor, Hunedoara, Alba, Gorj plus zeci de case din muzee în aer liber: Gorj, Râmnicu Vâlcea, Ţebea, Agapia sau Sighet, unde a finalizat cel mai mare complex de instalaţii tradiţionale tehnice hidraulice (mori, pive, vâltori, reconstituiri ale instalaţiilor tehnice de la finele secolului XIX, începutul secolului XX).

Altruist și generos, Vasile Bârlea a sprijinit financiar diverse manifestări cultural artistice din Sighet, Baia Mare, Nănești, Petrova, Desești etc. În anul 2003 a inițiat și susținut la Palatul Cultural Concursul anual de creație ”Gheorghe Chivu” ,pentru încurajarea tinerelor talente. Pe mulți dintre tinerii premiați de el i-a văzut deja realizați. Pe următorii îi va vedea de acum din ceruri!

Dumnezeu să te odihnească în Pace, prietene!

Florentin Năsui




Vasile… (autor, Echim Vancea)

Vasile BARLEAVASILE…

Destinul, pentru mine, este o sumă de lumi și temporalități diferite…

De această dată, în aceste clipe acesta, destinul, și-a urmat neprietenos cursul.
Într-una din lumile sale, prietenului de-o viață Vasile BÂRLEA nu i-a mai lăsat loc pentru proiecte, speranțe, idealuri… I-a lăsat doar ceea  ce Vasile a realizat pentru noi până astăzi: prietenia, bunătatea, generozitatea alături de lucrările sale de pictură şi grafică, de monumentele de cultură spirituală şi materială restaurate de-a lungul anilor în judeţ şi în ţară…

Atât de multe lucruri din viaţa noastră (copilărie, adolescenţă-tinereţe şi de curând ce-a de a treia vârstă) ni s-au părut lipsite de semnificaţie atunci când s-au întâmplat, dar au căpătat o importanţă deosebită odată ce au căpătat o importanţă deosebită odată ce am înaintat în viaţă, în vârstă. Acolo unde a trebuit să râdem am râs, acolo unde a trebuit să ne bucurăm ne-am bucurat, acolo unde a trebui să mulţumim am mulţumit, acolo unde a trebuit să plângem am plâns…

Dar astăzi Vasile m-a lăsat să plâng singur!
Dintr-o dată totul s-a năruit!
Vasile m-a lăsat să plâng singur!

Am sentimentul lăuntric şi totodată atât de dureros că acolo i-a întâlnit pe părinţii săi, uncheşul Vasile şi mătuşa Anuţa, care i-au fost atât de dragi, a întâlnit atâţia prieteni dragi plecaţi mai devreme să-i şi să ne netezească drumul spre Înălţare.

Acum şi de aici, prietene drag, nu pot a-ţi spune decât: Dumnezeu să te odihnească în pace!
Alături de soţia ta Cornelia, alături de fratele tău Gheorghe şi familia să pot a spune doar: Dumnezeu să ne ajute să trecem peste această mult prea devreme sosită despărţire!
Glasul tău, amintirea ta, Vasile nu sunt stinse. Şi nu se vor stinge!

Dumnezeu să te odihnească în pace!

Echim VANCEA

sursă foto: Graiul Maramureșului




Mircea Cărtărescu, laureat al Premiului Naţional de Poezie „Mihai Eminescu”, pentru Opera Omnia

Mircea Cărtărescu a fost desemnat duminică, 15 ianuarie 2017, câştigător al celei de-a XXVI-a ediţii a Premiului Naţional de Poezie „Mihai Eminescu” pentru Opera Omnia, premiu acordat în fiecare an la Botoşani.

A fost nominalizat şi anii trecuţi, în 2014 şi 2015, iar în 2016 a refuzat nominalizarea. Pentru ediţia din acest an au mai fost nominalizaţi poeţii Ovidiu Genaru, Ioan Moldovan, Aurel Pantea, Marta Petreu, Cassian Maria Spiridon, Liviu Ioan Stoiciu şi Lucian Vasiliu. Câştigătorul va intra în posesia sumei de 30.000 de lei, dar şi a titlului de cetăţean de onoare al Botoşaniului. Preşedintele juriului a fost Nicolae Manolescu, preşedintele Uniunii Scriitorilor din România iar gala de decernare a marelui premiu s-a desfăşurat pe scena Cinematografului Unirea din Botoşani.

Acceptarea premiului a stârnit reacţii diverse în lumea virtuală deoarece de acest premiu se leagă scandalul din 2015 când a fost desemnat câştigător craioveanul Gabriel Chifu, vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor din România în detrimentul lui Mircea Cărtărescu, nominalizat şi el. Peste 30 de scriitori au contestat acordarea premiului lui Gabriel Chifu şi au cerut demisia lui Nicolae Manolescu, preşedinte al juriului şi al Uniunii Scriitorilor din România. Anul acesta s-a vorbit chiar de „o abdicare morală” din partea autorului „Solenoidului” dar nu au fost contestate meritele lui ca scriitor cât conjunctura în care a acceptat acest premiu. Mircea Cărtărescu a declarat că „un premiu este sfinţit, ca să spunem aşa, de lista celor care l-au luat de-a lungul anilor”.

Autor, Crina Voinaghi

sursă foto: www.libertatea.ro




Iarna se numără fulgii de zăpadă (autor, Crina Voinaghi)

crina-voinaghi2Când am ajuns la poalele munţilor Tatra bătea un vânt teribil iar eu mă simţeam ca Dorothy, singura diferenţă era că pe mine m-ar fi luat pe sus cu maşina, nu cu casa. Şi că nu-l aveam pe Toto, doar pe Marina care conducea nervoasă bombănind întruna.

  • Ţi-am spus să mergem undeva mai aproape dar tu nu şi nu! O să ingheţăm de frig sau o să învăţăm să zburăm, abia controlez maşina…
  • Hai că nu mai avem mult, nu fi nesuferită, gps-ul zice că suntem aproape, uite, se vede hotelul, am încercat eu s-o îmbunez.
  • Pe dracu ! O să ne pierdem pe aici şi în plus nici nu-mi place atât de mult să schiez !

Am lăsat-o să mai bombăne aşa câteva minute până când am ajuns la hotel. M-am gândit că nu are ce să strice, oricum ziua era compromisă pentru că, din cauza vântului, nu erau pornite teleschiurile. Şi înainte de asta ne-am certat aproape tot drumul pentru că ea cedase rugăminţilor mele de a alege o staţiune montană pe când eu nici nu am vrut să aud de zile petrecute prin  bazine cu apă termală, într-o staţiune de moşi. Aveam mare nevoie de zilele astea, eu lucram de dimineaţa până seara târziu la o firmă pe care o socotisem de tranziţie dar tot acolo eram, de 5 ani de când terminasem facultatea, nu aveam viaţă personală şi orice încercare de a-mi face una era din start un eşec. Iar Marina voia să scape măcar puţin de un proces de divorţ lung şi costisitor. A înjurat din nou când am ajuns în parcarea hotelului, aproape plină, fără locuri vizibile în care ai fi putut parca maşina. În cele din urmă a găsit unul, destul de mic şi înghesuit.

  • Eşti mulţumită acum ? mi-a urlat ea luptându-se cu  vântul, trăgându-şi cu greu din portbagaj cele două valize şi încercând să îşi prindă părul care îi intra în gură.
  • Hai, termină cu fandoselile, i-am urlat la rândul meu, peste vânt, ţinându-mi cu o mână eşarfa pe care riscam să o pierd şi cu alta luându-mi singurul rucsac pe care îl adusesem cu mine.

Odată intrate în hotel s-a trântit pe o canapea din hol şi a verificat reţeaua wi-fi, lăsându-mă pe mine să rezolv formalităţile de cazare. I-am completat până şi datele personale. Etajul 5, vedere la munte, două camere single, să nu ne omorâm.

S-a opintit până la lift cu cele două valize, relativ mai calmă.

  • Bărbaţii sunt nişte porci ! a zis tropăind intenţionat pe lângă recepţie cu aerul care o făcea să treacă drept o înfumurată şi poate aşa şi era. Men are pigs, a silabisit şi a făcut înconjorul holului cu privirea ca să se convingă că are auditoriu..
  • Sper că nu vei transforma săptămâna asta într-un calvar, am bodogănit eu intrând prima în lift, cu un început de enervare pe care nu voiam să-l las să se dezvolte.
  • Oricum toate zilele îmi sunt distruse, acum vântul ăsta şi tu care spui idioţenii… abia aşteptam să schiez, am o energie negativă, nici nu-ţi închipui !
  • Aşa crezi tu ! Nu trebuie să-mi închipui nimic, îmi serveşti tu totul de-a gata, m-am enervat complet. Şi parcă voiai să stai într-o piscină, nu să schiezi !
  • Da, sigur, aşa sunt zilele mele, nu ţi-e milă măcar un pic de mine, nimic nu ţi-a convenit tot drumul ! a făcut ea ce ştia mai bine, adică pe victima.

Am privit-o încercând să-mi amintesc cât ne distram în liceu de fazele astea. Părea îmbătrânită, obosită, enervată de viaţă, în general. Îl iubise mult pe soţul ei şi nu-şi mai găsea echilibrul. Ceva se stricase ireversibil oricât încerca să-şi tundă părul în trepte şi să-l vopsească arămiu, să poarte botine roşii cu toc şi ruj asortat.

  • Marina, uite, asta e cheia ta, 518, e lângă a mea, eu zic să despachetăm, să ne calmăm, după care stabilim un plan pentru jumătatea asta de zi care e totuşi a noastră.
  • Ai dreptate, s-a înmuiat ea brusc, îmi vine să plâng, hai să facem planuri în 20 de minute jos la bar. Să vedem ce beau slovacii când beau.

Am intrat fiecare în camera ei şi am închis uşa cu cheia, cu perspectiva a 20 de minute de linişte şi gândindu-mă că poate ar fi fost mai bine să vin singură. Eram atât de diferite, întotdeauna am fost, dar poate tocmai de aceea ne-am simţit bine împreună încă din liceu. Ea expansivă, extrovertită, egocentrică, eu idealistă, visătoare, vorbind mai mult cu mine decât cu ceilalţi, formam un duet bizar, când prea calm, când prea gălăgios. Am renunţat să mă tot întreb de ce o păstrez ca prietenă. Poate pentru că e singura. Poate pentru că fără ea aş vorbi aproape tot timpul cu mine însămi.

Săptămâna a trecut relativ repede şi plăcut în ciuda acelei prime zile care nu a fost nici spre seară mai bună ţinând cont de faptul că, după ce am gustat mai toate specialităţile slovace de la bar, am dat afară în scurt timp, amândouă, cina servită la restaurantul hotelului. În rest, a fost cam acelaşi program: mic dejun, schi până pe la 2, prânz, somn de voie, saună, jacuzzi, masaj, cină şi în cele din urmă barul hotelului, având însă grijă după acea primă seară dezastruoasă să nu mai gustăm decât dintr-un fel, despicând în acelaşi timp firul în patru şi plângându-ne lipsa de noroc una pe umărul celeilalte, ea mai mult decât mine, normal. Nu am dus lipsă de atenţie, se găsea câte un tip grizonat, în fiecare seară altul deşi părea acelaşi, care-şi lăsase nevasta şi copiii acasă cu vieţile lor plictisitoare iar el era decis să profite de fiecare moment. Ei bine, nu cu noi. Noi îi refuzam pe toţi, sau pe acelaşi tip încăpăţânat căruia îi dispărea brusc zâmbetul când mai număra un eşec şi ne întorceam la paharul şi gândul nostru suspendat în timp, ţinut prizonier pentru că dacă am fi renunţat la el nu am fi avut cu ce să-l înlocuim.

Ultima zi a ieşit însă din tipare. M-am trezit cu un sentiment ciudat pe la 4 şi oricât am încercat, nu am mai reuşit să adorm. Am urmărit o vreme utilajele care nivelau pârtia, cum vântul răvăşea nebuneşte zăpada şi m-am simţit tare singură, dusă de vânt ca zăpada aceea şi trântită de toate colţurile vieţii. Când am coborât la micul dejun eram tulburată rău de tot şi îmi cânta în cap Fragile dreams de la Anathema. De fapt îmi cânta e puţin spus. O întreagă filarmonică interpreta piesa, regăseam fiecare instrument iar după ce se termina o lua iar de la capăt de parcă era un gif de pe facebook. Mi-am turnat o cafea fierbinte şi am aşteptat-o pe Marina. Întârzia, ca niciodată. A apărut după vreo jumătate de oră.

  • Dragă, nu mă simt bine deloc, mi-a venit ciclul, mi-a spus ea încercând să se ţină cât mai drept. Voi bea doar un suc de portocale şi mă întorc în pat, azi nici vorbă să ajung pe pârtie.

Şi aşa am mers singură, pentru că mie nu-mi venise ciclul iar în cameră nu mai voiam să stau, mă cam plictisisem în ultimele 4 ore cât am măsurat-o în lung şi-n lat încercând să-mi opresc alămurile din cap.

Am făcut o ultimă verificare: schiurile pe umăr, casca  la locul ei,  ochelarii pe ochi,  niciun nor pe cer, nu va ninge, e soare doar. Par chiar doi sori, trei, patru, clar, m-am îmbrăcat prea gros. Multe pârtii şi oameni echipaţi cam ca mine, cu schiuri cam ca ale mele, lumina e aceeaşi pentru toti, culorile gecilor de schi furnică într-un ameţitor du-te vino, îşi iau cartele valabile o zi întreagă sau doar pentru trei ore, visează pentru o secundă că ar putea fi nemuritori iar eu visez cu ei.

Când am ajuns la coada care era un fel de grămadă din care te desprindeai cu încetineală de melc pentru a urca într-un telescaun, au apărut şi primii nori. De nicăieri. După încă 15 minute s-a pornit un vânt atât de puternic încât atunci când m-am aşezat alături de încă 5 temerari, a început să ningă în rafale, iar atmosfera a devenit lăptoasă. În vârf s-au oprit şi telescaunul şi telecabinele, era ceva de sfârşit de lume. Nu vedeam decât la jumătate de metru în faţa mea şi puţinii schiori s-au grăbit să coboare. Am rămas singură, privind cu un fel de relaxare fascinată, nebunească şi sadică dispariţia rapidă a gecilor colorate. În cele din urmă, când se auzea doar vântul şi abia mai vedeam la cinci paşi, temându-mă într-un final şi eu,  m-am hotărât să mă las să alunec. Coboram cu vântul lângă mine şi fulgii peste tot, îi auzeam bâzâind de parcă ar fi fost albine, lunecam uşor şi zăpada scârţâia cu un sunet care avea ecou. Nu se mai auzeau, ca de obicei, alte S-uri prin zăpadă. Am coborât aşa o vreme, mi s-a părut că au trecut vreo 45 de minute – lucru aproape imposibil –  pe o bucăţică de alb ce se repeta la infinit, aceeaşi, înconjurată de un aer lăptos şi tăcut, străbătut doar de un bâzâit ca de albine şi de un fâşâit defazat. Ciudat. Mă dureau picioarele, aşa că m-am oprit şi am rămas nemişcată un moment, ascultând doar vântul care părea şi el că se potoleşte, lăsându-mi doar albul cu fulgii de nea. Care se îmblânzeau dacă mă opream, nu mai erau albine ci doar simple petice micuţe de zăpadă. Îmi venea să mă aşez un moment, dar ştiam că nu e o idee prea bună în acele condiţii aşa că am continuat să cobor, prudentă şi sperând că în raza mea de vizibilitate voi regăsi cât mai curând barul cu acoperiş albastru de la baza pârtiei. La un moment dat în dreapta mea, brusc, a apărut refugiul de pe la jumătatea pârtiei şi barul lui cu uşi glisante din sticlă cu margini roşii. Nu era posibil, trebuia să trec demult pe lângă el. Mă gândeam că poate nu l-am observat din cauza ceţii dar… era prea ciudat. M-am oprit, mi-am dat jos schiurile şi le-am plasat în locul special de lângă intrare.

În restaurant erau câţiva oameni. M-am dus direct la bar şi am comandat o cafea.

  • Ciudată vreme, nu? Am avut impresia că am făcut o oră din vârf, i-am spus cu detaşare barmanului, de parcă nu ar fi fost mare lucru.
  • E doar la 5 minute de aici pe schiuri, m-a fixat barmanul răspunzându-mi pe un ton tărăgănat şi plictisit. Nu aveai cum să faci o oră nici dacă veneai prin nămeţi.
  • Ştiu asta, dar totuşi, e ciudat…
  • Ce anume? m-a întrebat un tip care apăruse ca din senin lângă mine. Era de o vârstă incertă, ascunsă mai ales de căciula colorată care îi acoperea capul şi pe care o purta dezlegată sub bărbie ca un adolescent deşi era cu siguranţă trecut de adolescenţă.
  • Tocmai spuneam că e o vreme teribilă şi a durat mult prea mult coborârea, mă dor îngrozitor picioarele.
  • Acum am ajuns şi eu, de câteva minute, a durat ca de obicei, cel mult 5 minute. Cum adică mult ?
  • Poi cu vremea asta, i-am spus eu din ce în ce mai nedumerită iar el m-a privit din ce în ce mai bănuitor.
  • Bate puţin vântul, dar n-ar fi prima dată, a spus el privindu-mă suspicios.
  • Şi ninge, s-au oprit telescaunele, e furtună, abia am văzut la doi paşi coborând, nu m-am putut eu stăpâni deşi îmi propusesem să bat în retragere.
  • Nu cred că s-au oprit…. Tu ştii ceva de asta ? s-a adresat el barmanului
  • N-am auzit pe nimeni să se plângă azi. Vântul bate puţintel mai tare dar nu suficient să se oprească, a zis barmanul căscând şi aranjându-şi sticlele.

Mi-am băut cafeaua fără să mai spun ceva. Erau ciudaţi, au tăcut dintr-odată amândoi şi  m-am simţit cam aiurea, ca şi cum aş fi fost vreo nebună. Tipul cu căciulă a mai încercat să mă întrebe ceva după un pic de vreme, dar nu i-am răspuns. Mi-am luat schiurile, ninsoarea se potolise, la fel şi vântul.      M-am uitat înspre telescaune: funcţionau. Erau mulţi schiori, multă agitaţie, gecile colorate au început iar să se agite şi să deseneze S-uri pe pârtie. Am rămas nemişcată un moment, aveam senzaţia că nu mai pot gândi, încercam să-mi aduc aminte cât am stat în bar la cafea. Sigur nu atât de mult încât să se schimbe  radical atmosfera. Parcă s-ar fi pus totul pe rapid.

Am coborât mai iute decât de obicei, în 4-5 minute am zărit deja acoperişul albastru al restaurantului de la baza pârtiei. Mi-am dat jos schiurile, picioarele îmi tremurau de efort şi uimire, m-am întors la hotel şi primul lucru a fost să bat la uşa Marinei.

  • Unde ai fost până la ora asta ? Tu ştii cât e ceasul ? s-a repezit asupra mea.
  • Cât e ceasul ?
  • Cum cât ?! E 4. Tu ai plecat la 9. De ce ai făcut atâtea coborâri ?  Vei fi varză mâine.
  • Da, am zis pierdută, varză, nu ştiu ce m-a apucat, dar mă bucur că suntem prietene şi că ai venit cu mine. Singurătatea vine cu tăcere. Şi cu fulgi care bâzâie ca albinele.
  • Despre ce vorbeşti? Ai tras ceva pe nas pe pârtie, m-a bătut ea pe spate râzând. Mă simt mai bine, hai să comandăm ceva bun la restaurant.
  • Mi-e o foame, nici nu-ţi dai seama. Auzi, îmi place lumea asta. Aşa cum e. Îmi place de tine. Hai să fim prietene multă vreme de acum înainte !
  • Normal că o să fim, dragă, s-a întors ea şi m-a îmbrăţişat. Aşa şi suntem, nu văd ce ar putea schimba asta.

A trecut un an de atunci şi eu nu am văzut-o nici măcar o dată, totul s-a topit în timp şi ea şi tipul cu căciulă colorată. E o coborâre care durează mult, mă dor toate, dar nu mă plâng, nu suspin, nu mă tulbur. Ştiu că sunt singură. Uneori doar când închid ochii mai aud bâzâit de albine şi atunci mă gândesc că totul se va sfârşi brusc la un moment dat, fără intro-uri, fără avertismente. Las munca deoparte şi fac ceva ce-mi place, îmi iau o pisică, invit oameni la teatru, mănânc multe prăjituri fără să mă gândesc la calorii, fac city breakuri şi plâng la filme. Sunt de cele mai multe ori singură, dar am acceptat asta, vreau doar să nu se termine totul brusc cu senzaţia idioată că nu am făcut tot ce aş fi vrut să fac.

Autor, Crina Voinaghi

sursă foto: internet

 




La Sighet, vremea colindelor s-a încheiat [VIDEO]

Vremea colindelor s-a încheiat, mai „bătrânește”, la Sighet, duminică, 15 ianuarie, cu Festivalul Internațional de Colinde, Datini și Obiceiuri de Iarnă la Ucraineni, ajuns la cea de a XXIV-a ediție. Numeroase grupuri de colindători din România și Ucraina au participat la paradă pe străzile din municipiu și-apoi au oferit un spectacol plin de culoare la Sala „George Enescu” a Școlii de  Muzică, concertul de colinde fiind susținut în fața unui public numeros.

 

Filmare: Timur Chiș




Apariţia tiparului la Sighet. Controverse.

În nr. 34 din 20 august 1876 al revistei „Vasárnapi Újság” („Ziarul de duminică”), scriitorul sighetean Szépfaludi Örlősi Ferenc publică articolul „Máramarosi képek” („Imagini maramureşene”) în care, comentând de-acum cunoscura gravură reprezentând centrul Sighetului, scrie că clădirea cu un singur etaj  aflată în stânga imaginii ar fi o tipografie.

„A kis nyomdán kivűl, mely a rajzunk sarkán levő emeletes, ugynevezett „Nemesi” vendéglő mellett látható, alig van már földszintes ház Sziget főterén” („Cu excepţia micii tipografii, aflată în colţul desenului, lângă aşa-numitul hotel „Nemesi”, abia dacă mai sunt case fără etaj în centrul Sighetului”).

Amintita clădire aparţinea parohiei romano-catolice şi, din datele pe care le deţinem, în 1806 a fost oferită de către protopopul Simonchicz Incze tipografului Gottlieb Antal pentru a găzdui o tiparniţă. Dacă a fost sau nu prima tipografie din Sighet, este greu de stabilit. S-ar putea foarte bine să fie prima pe care o putem atesta prin documentele tipografului Gottlieb Antal păstrate la Direcţia Judeţeană Bihor a Arhivelor Naţionale (Corespondenţa dintre Gottlieb şi Szighethy, 1805. 40. Fasc. VI).

Gottlieb Antal s-a născut la Sighet în anul 1760, dintr-o familie de mici nobili, tatăl fiind slujbaş al coroanei. După cum reiese din cariera sa şi mărturiile contemporanilor, Gottlieb a fost un tipograf de talent şi bine pregătit, excelent om de afaceri. După o perioadă petrecută la tipografia lui Patzkó Ferenc din Pesta, în anul 1793 cumpără tipografia lui Ambró Ferenc din Vác şi curând ajunge unul dintre cei mai reputaţi tipografi din Regatul Maghiar. Chiar din primul an de activitate (1794) încheie un contract cu administraţia Sighetului în valoare de 5.200 de forinţi, şi se pare că munca i-a fost apreciată, pentru că este rugat să deschidă o filială. Primele demersuri le face în anul 1803 şi, având în vedere că era deja un tipograf recunoscut şi, în acelaşi timp, membru ales în administraţia oraşului Vác, aprobările le primeşte după doar câteva luni, în anul 1804. La 31 august 1804, îi scrie tipografului Szigethy Mihály din Debrecen şi, după ce îl anunţă că a cumpărat tipografia seminarului din Oradea, îi propune ca împreună să achiziţioneze tipografia nefolosită la acea vreme a grofului Károlyi şi să se asocieze la tipografia din Sighet, pentru ca astfel să controleze împreună întreg teritoriul. Szigethy Mihály nu acceptă oferta, el dorind să cumpere sau să se asocieze la tipografia orădeană. Printr-o scrisoare datată 17 septembrie 1804, Gottlieb reînnoieşte propunerea făcută lui Szigethy Mihály, menţionând că administraţiile şi episcopiile greco-catolice din Maramureş, Bereg şi Ugocsa urgentează deschiderea unei tipografii la Sighet, fapt pentru care s-au adresat Consiliului Locumteneţial, argumentând alegerea în privinţa tipografului prin faptul că tatăl lui Gottlieb a fost timp de mai mulţi ani în slujba coroanei şi în zonă nu se află nicio altă tipografie. Ulterior, din lipsa resurselor financiare şi, mai ales, a personalului calificat la care se adaugă şi sănătatea precară, Anton Gottlieb amână deschiderea tipografiei la Sighet, lucrările angajate din acest oraş fiind în continuare imprimate la Vác (Országos Levéltár. Budapest. ÍL Tan. 1807. 8. Revis. Libr. No 4.). Până la urmă, la 9 octombrie 1806, trimite preotului protopop romano-catolic Simonchicz Incze din Sighet tiparniţa achiziţionată de la Gutmann János Pál din Oradea, iar după o lună îi trimite şi literele, astfel încât la sfârşitul anului 1806, prima tipografie din Sighet îşi poate începe activitatea. Tipografia lui Gottlieb („Typis Antonii Gottlieb Marmarosiensis”) a funcţionat până în anul 1817 când a vândut-o unui anume Pál József cu 1.500 de forinţi. Ulterior, tipografia ajunge în proprietatea lui Sichermann Dezső, iar în 1872 se uneşte cu „Császári Királyi Könyvnyomda” („Tipografia Imperială Regală”) – înfiinţată în anul  1865 –  şi formează împreună „Máramarosi Könyvnyomda és Kiadói Részvénytársaság” („Tipografia şi editura maramureşeană SA”), fapt relatat de Szilágyi István în „Máramaros vármegye egyetemes leírása” („Descrierea judeţului Maramureş”, Budapest, 1876). De altfel, în aceeaşi lucrare, Szilágyi István scrie că în Sighet existau doar cele două tipografii amintite mai sus.

Nu contestăm datele prezentate în articolul „Precizări despre prima biserică românească şi despre apariţia tiparului la Sighet”, singura concluzie pe care o putem trage este că ar fi timpul să se alcătuiască o echipă de cercetare pentru scrierea unei monografii a Sighetului. Datele publicate aleatoriu, oricât de corecte ar fi, nu fac altceva decât să creeze confuzii.

Autor, Ioan J. Popescu