RECENZIE – „Invenția lui Hugo Cabret”, de Brian Selznick (autor, Gabriela Mich)

Vrei să citești o carte ?
Încearcă „Invenția lui Hugo Cabret”, de Brian Selznick!

Sunt idealistă și îmi place să cred că măcar o dată v-ați ascuns într-un loc liniștit (în cazul meu sub o pătură) cu o carte interesantă în mână și teama de a nu fi întrerupți. Pentru mine, această carte a fost ’’ Invenția lui Hugo Cabret ’’ de Brian Selznick .

Cum v-ați simți dacă ați fi orfani și singuri pe lume, ați locui într-un ceas din gară, ați avea o grămadă de lucru și v-ați bate capul și cu un bătrân morocănos? Răspunsul acestei întrebări ne duce cu gândul la viața lui Hugo .
’’Invenția lui Hugo Cabret’’ începe asemenea unui film. Ilustrațiile alb-negru te conduc într-o dimineață oarecare a Parisului și, mai apoi, într-o gară. Însă, în ciuda dimensiunilor e , o veți citi în maxim o zi și veți mai dori ca povestea să continue cu cel puțin… 500 de pagini. Totuși, motivul central pentru care am ales această carte a fost realitatea – prezentată cu toate părțile ei fie ele bune, fie ele rele. ’’Invenția lui Hugo Cabret’’ uimește prin întâmplări reale, dar uluitoare, nu prin făpturi mitice sau tărâmuri de poveste.

Citind această carte am crescut, am râs, am plâns și am trăit o mie și una de vieți alături de Hugo, Isabell, papa Georges și restul personajelor le veți afla evident – voi.

Iar acum, să vă spun adevărul… Hugo nu e nici cel mai bun, nici cel mai politicos, nici cel mai ascultător băiat (ba chiar este un mic hoț). Cine nu ar crede așa ceva când tatăl său a murit în urma unui incendiu și unchiul său, Claude, a căzut în patima băuturii? Totuși, Hugo e cel mai încrezător băiat pe care l-am cunoscu . Crezând că tatăl său i-a lăsat un mesaj transmis printr-un automat, a furat piese cât pentru o mașină ultramodernă de la prăvălia bătrânului morocănos. Dar , oricât încerca să-l repare, acesta nu fucționa fără o cheie; nu una oarecare, ci o cheie în formă de… inimă. Consider că cheia avea acea formă, deoarece creatorul său și-a pus tot sufletul în fabricarea acestuia. Pedeapsa cu munca în prăvălia cu jucării are și o parte bună numită Isabell – fina lui papa Georges. Alături de aceasta, descoperă pasiunea pentru film și pentru lectură (BINGO !!!! Avem primele două puncte comune.), bucuria și își aprofundează talentul (datorită căruia l-am numit ’’ Omul ceasurilor’).

Iar acum urmează partea cea mai interesantă. Pe lângă toată viața tumultoasă a lui Hugo – munca la prăvălie; fixarea ceasurilor; jocul ’’De-a v-ați ascunselea’’ cu Inspectorul Gării care dorea să-l trimită la orfelinat; procurarea hranei prin mijloace greșite – acesta se confruntă și cu redescoperirea lui papa Georges. Colac peste pupăză, cine credeți că este papa Georges? Este faimosul magician, iluzionist, visător, regizor Georges Méliès. Știați că acesta prefera să schițeze portretul profesorului său în loc să-l asculte? Georges Méliés a realizat 500 de filme, în carte fiind menționat ’’O călătorie către lună’’ – sursă de insprație pentru romanele lui Jules Verne și mesajul transmis de către automat.
Acum cred că ar trebui să termin cu dezvăluirile. Vă voi lăsa pe voi să citiți minunata carte a lui Brian Selznick – cunoscut autor și ilustrator de cărți pentru copiii în vârstă de 50 de ani – fiind și prima sa carte. Eu vă mai rog nu doar să o citiți, ci să o trăiți la fel ca mine: de la cuvânt la cuvânt, de la pagină la pagină, de la ilustrație la ilustrație. Un alt secret este că atât cartea cât și filmul au fost premiate cu câte 5 premii.

Îmi pare rău că nu vă pot dezvălui finalul , dar închei cu speranța că-l veți cit . Ce va face Hugo după ce fură cheia de la Isabell și cum se va sfârși totul veți afla doar citind. Însă, eu vă mai dau un motto care poate defini romanul „Înăuntrul tău tu ești un erou / Dacă vei cădea , te vei ridica din nou.’’ SPOR LA CITIT !!!!!!

Mich Gabriela, elevă la
Liceul Pedagogic „Regele Ferdinand”, clasa a VIII-a A
Prof. Odarca Bout

Sursă foto: Florian Szabo




EXCLUSIVITATE – Școala de Muzică Sighet are resurse, are viitor! [VIDEO]

Tânărul elev Tudor Andrei Boboșan a obținut locul I la un Concurs Internațional din Serbia.

La Concursul internațional de interpretare instrumentală (pian, vioară, chitară, violă, violoncel, acordeon), desfășurat în perioada 17 – 21 martie 2017 în localitatea Backa Topola, Serbia, au participat concurenți din Serbia, Ungaria, România, Slovacia. La secțiunea vioară (concursul s-a desfășurat sâmbătă, 18 martie 2017) au urcat pe scenă 55 de tineri artiști, diferențiați pe 6 categorii de vârstă.

Tânărul sighetean Boboșan Tudor Andrei, clasa a II-a, elev la Școala Gimnazială de Muzică și Arte Plastice Sighetu Marmației, profesor Gavaller Alexandru, a câștigat Premiul I cu punctaj maxim (100 puncte).

Boboșan Tudor Andrei a interpretat două piese în concurs: Antonio Vivaldi – “Concert No. 8 În sol major” și Adalbert Winkler – “Ca la Oaș”. Corepetitor a fost Suci Budai Klara, profesorară la Școala de Muzică din Backa Topola. Atât Tudor Andrei cât și părinții proaspătului premiat internațional au dorit să transmită mulțumiri conducerii și profesorilor de la Școala de Muzică și Arte Plastice Sighet pentru munca depusă și sprijinul acordat și, în mod special profesorului Gavaller Alexandru.

Este important de reținut: Școala de Muzică Sighet are trecut, dar, în mod sigur, are viitor!

Echipa „Salut Sighet!”




Luca (autor, Crina Voinaghi)

Înalt, cu umerii adunaţi, cu mâinile lungi de adolescent în buzunare, fără ghiozdan sau alt accesoriu specific elevilor, Luca se îndrepta grăbit spre poarta secundară a liceului. Era pe jumătate adormit şi cam îngrijorat de testele ce fuseseră anunţate pentru acea zi cât şi de faptul că era final de semestru. Fulguia slab făcându-l să mijească ochii şi să-şi tragă tot mai des pe urechi căciula pe care o purta încă din octombrie. Era friguros, fragil, dureros de slab, îmbrăcat cu aceeaşi pereche de blugi şi o geacă verde ce părea moştenită de la un frate mai mare. Citise până târziu în noapte, îl descoperise pe Dostoievski la biblioteca şcolii, două volume prăfuite din Crimă şi pedeapsă şi nu adormise decât spre dimineaţă. Mai tot timpul îşi petrecea nopţile citind iar apoi îi era teribil de greu să se trezească.

Era departe de a fi un elev model. Nu avea aproape niciodată tema făcută, nu învăţa lecţiile decât în cazuri extreme cum era cel de azi, era luat prin surprindere de întrebările profesorilor şi aproape niciodată nu ajungea la timp la şcoală. Profesorii cu care avea primele ore se obişnuiseră: unii îi permiteau să intre chiar la jumătatea orei, alţii făceau crize în momentul în care îi zăreau părul în dezordine apărând în cadrul uşii. „De câte ori ţi-am spus, Răduleeeescu, aici nu vii când vrei tu, afară cu tine, eşti absent, auzi, ABSENT!” El făcea stânga-mprejur, cei din băncile de lângă uşă auzeau un „Mă scuzaţi, vă rog”, şi îl regăseau apoi în pauză, nimeni nu-şi dădea seama cum ajungea la locul lui. Stătea în penultima bancă de la geam şi de multe ori în timpul orelor profesorii îi atrăgeau atenţia pentru că nu asculta aproape niciodată, visa mai tot timpul, cu ochii pierduţi pe terenul de sport.

Ştia că poarta elevilor se închide la 8 fix, era o noutate în regulamentul de ordine interioară şi traversă strada alergând. Dacă nu ar fi ajuns la prima oră ar fi rămas cu siguranţă corigent, informatica aplicată şi programarea nu prea se potriveau unuia cu capul în nori. În momentul când ajunse, profesorul de serviciu tocmai închidea poarta.

Vă rog, domn’ profesor, lăsaţi-mă să intru, îi spuse prin poarta grea de fier profesorului firav pe care îl cunoştea doar din vedere. Nu ştia dacă e înţelegător sau sever, dacă merită sau nu să înceapă o negociere.
Copile, ora 8 a trecut. Respectăm regulamentul că nu suntem animale. Ai fost informat de schimbare, asta e, rămâi afară până în pauza de 9 când redeschidem poarta.
Dar vă rog frumos… Mă scuzaţi că am întârziat… Nu înţelegeţi…
Tu nu înţelegi, a schimbat brusc profesorul tonul, făcându-l pe Luca să tresară. O să ţi se scadă media la purtare, vorbesc eu cu dirigintele tău! Ia spune…

Luca s-a îndepărtat de poarta şcolii. Nu ştia ce să facă o oră, era atât de frig! Îşi privi mâinile roşii şi încercă să le ascundă în buzunare, blestemând momentul în care nu se întoarse pentru a-şi lua mănuşile. Şi oricum întârziase. Neştiind ce să facă, încercă să se plimbe să-şi mai dezmorţească picioarele îngheţate. Strada era aproape pustie, doar câţiva se aventuraseră afară din case. Se hotărî să escaladeze gardul din cealaltă parte, cea cu terenul de sport, în primul rând pentru a se mai încălzi şi apoi cu speranţa că va putea salva corigenţa. Nu era genul sportiv, ba chiar lipsea de la orele de sport, uitând de timp în bibliotecă, aşa că gardul ce se înălţa în faţa lui părea un zid de care nu era chiar uşor să treacă. L-a încurajat privirea pe care îşi închipuia că i-ar fi aruncat-o mama lui dacă ar fi rămas corigent. A fost însă repede descurajat de faptul că odată ajuns în vârf, nu a mai ştiut cum să coboare. Într-un final şi-a grăbit aterizarea încercând să blocheze chicotelile unui grup de fete şi băieţi ce fumau pe teren. A simţit o durere ascuţită în gleznă şi abia s-a ridicat. Cu râsetele celorlalţi în spate a intrat în şcoală. Glezna i se umflase şi îi pulsa dureros. A bătut la uşă, sala de clasă era la parter, un adevărat noroc.

Doamna profesoară, mă scuzaţi, pot să intru?
Extraordinar, tu de unde ai apărut? a părut deranjată profesoara de informatică aplicată şi programare. E 8.30. Parcă am stabilit că se închide poarta. Pe unde ai intrat?
Am sărit gardul, a spus el şi toţi ceilalţi au izbucnit în râs.
Ceee spui tu acolo? Ai sărit….gardul? Ia treci afară!Să-l sari înapoi şi să intri ca oamenii normali nu ca hoţii în şcoală! Auzi la el, a sărit gardul!
Dar, ştiţi..
Nu ştiu nimic! Eşti corigent, habar n-ai de programare! Ieşi!
Mă scuzaţi, doamna profesoară!

Glezna îl omora, în rest i se părea puţin amuzant cum provoca în şcoală asemenea valuri de furie prin simpla lui prezenţă defazată. Partea bună era că durerea îl trezise şi putea să răspundă la orice nenorocită de materie, şi-ar fi găsit el câteva cuvinte. Dar se pare că nu avea ocazia. Ştie ce i-ar fi spus mama lui: trebuia să spui cuvintele în timpul semestrului, nu la sfârşit când se poate întâmpla orice. Se va supăra pe el, îi va spune iar lăcrimând, poate chiar plângând de-a binelea cât îi este de greu să-l crească singură, el se va simţi vinovat şi… nu mai putea să se ţină pe picioare. S-a aşezat lângă perete iar când a sunat de ieşire abia s-a ridicat pe piciorul sănătos.

Să nu crezi că mă impresionezi, Rădulescu, eşti un pierde vară care nu are nicio şansă de a deveni un om integru. Revino-ţi cât mai este vreme, lasă visele că nu ţin de foame şi stai drept, cine te-a învăţat să te scurgi pe un perete când un profesor vorbeşte cu tine?!
Mă scuzaţi, doamna profesoară.

Abia a ajuns în bancă. Deja devenise extrem de dureros să se sprijine pe gleznă. A încercat să se gândească la altceva dar nu prea îi reuşea.

Nu fi supărat, Luca, hai să bem o cafea, te trece semestrul viitor.

Era Ana, colega lui cu păr verde şi gene rimelate, singura din clasă care vorbea cu el. Ceilalţi îl considerau un ciudat şi sincer nici nu ar fi vrut să-l fi luat ca fiind unul de-al lor.

Nu pot, Ana, scuză-mă, am absenţe multe, diriga o să-mi scadă şi media la purtare.
Poate te înţelege… Da ce-i cu tine, eşti palid…
– Mă cam doare glezna, cred că mi-am sucit-o când am sărit gardul.
– Vrei să mergi la cabinet? Azi e consultanţă virtuală dar poate îşi dă seama şi aşa.
– Nu prea are rost, cu ce să mă ajute dintr-un ecran? Am auzit că se discută ca de anul viitor să avem profesori care să predea lecţia online, concomitent la mai multe clase. Tu ştii ceva de asta?
– Atât ne-ar mai lipsi… Ne-am înţelege cu ei ca şi cu ecranul cu picioare de la chioşc. Spui o brioşă şi el îţi dă o gogoaşă. Şi mai trebuie să şi plăteşti altfel nu se deblochează uşa. Îţi dai seama cum ar fi când unul dintr-ăsta te-ar asculta?
– Nu prea cred că se poate pune în aplicare, ar rămâne mulţi oameni fără serviciu, ce s-ar alege de jumătate din profii noştri?
– Eu nu cred că le pasă. Până una alta avem oră cu diriga, iar o să-ţi facă morală că nu ai uniformă.
– Se prea poate, sper doar să nu mă ridice în picioare, zise el încercând un zâmbet şi gândindu-se că Anei îi stătea bine în albastru. Pe el îl făcea să semene cu un utecist, aşa cum îl văzuse pe bunicul lui în poze.

Nu s-ar fi gândit că vremurile se vor întoarce. Că elevii vor purta iar albastru. Iar bunicul lui nu s-ar fi gândit că elevii în albastru vor trebui să-şi ceară tot timpul scuze unor profesori iritaţi, pe cale să fie înlocuiţi de nişte maşinării care sigur îi vor verifica şi interoga fără înţelegere sau simpatie. Regulile vor fi respectate cu sfinţenie, la 8 fix în şcoală, albastru obligatoriu, teme da sau nu, învăţat da sau nu, corigent da sau nu. Nu vor exista nuanţe, nu va fi loc de vise şi interpretări. Luca spera să mai întârzie un an şi să termine liceul. Apoi, mai vede el.

Încercă să se aplece să vadă în ce stare era piciorul dar se dezechilibră şi căzu cu zgomot exact în momentul când profesoara şi diriginta lui îşi făcu apariţia în clasă. Toţi colegii îşi îndreptară privirile asupra lui, Ana îşi duse mâna la gură reţinându-şi un icnet speriat şi Luca auzi glasul piţigăiat care de atâtea ori îi spusese că îi dă 5 să nu-l mai vadă, pentru că nu e atent şi nu citeşte ce trebuie:

– Rădulescu, iar faci tâmpenii, nici n-am intrat bine în clasă…. Îţi scad media la purtare să ştii, asta a umplut paharul!
– Mă scuzaţi, doamna dirigintă.

S-a ridicat cu ochii în lacrimi, încercând să-şi închipuie că nu are decât un picior şi aruncând o privire spre Ana care arăta atât de bine în albastru…

Crina Voinaghi




La „Ferdy” se scrie… „Poemul din cutie”! [VIDEO]

O postare de pe pagina de facebook a prof. dr. Odarca Bout ne-a atras atenția asupra unei activități (proiect) atipice: „Poemul din cutie”. Suna foarte bine! Ce-o fi făcând elevii de la Liceul Pedagogic „Regele Ferdinand” cu cutia aceea fermecată? N-or fi având nevoie de poeți?! Ce-o fi vrând să-nsemne, am decis să aflăm direct de la sursă.

Brîndușa Oanță: Cine a inițiat acest proiect, „Poemul din cutie”?
Odarca Bout: Cu ani în urmă, am participat la proiectul internațional Primăvara poeților, proiect derulat concomitent în 44 de țări, adus în orașul nostru de poetul Echim Vancea, fost director al Bibliotecii Municipale „Laurențiu Ulici”. Nostalgică din fire după lucrurile bune, mi-am amintit cu cât entuziasm au participat elevii la o activitate similară din cadrul acestui proiect. Așadar, Poemul din cutie nu e un proiect, ci este, mai degrabă, o activitate prin care vom marca Ziua Internațională a Poeziei. Cred, însă, că e o bună idee de a-l transforma într-un proiect educațional… Temă de reflecție !

Brîndușa Oanță: Cum se va desfășura /care sunt modalitățile de „accesare” a cutiei?
Odarca Bout: Elevii au pregătit deja o cutie, ce va fi amplasată pe holul liceului marți, 21 martie, între orele 8-13. Elevii și profesorii vor pune câte un vers preferat dintr-o poezie. După ce se termină orele, elevii implicați în organizare, împreună cu profesorii de limba și literatura română, cu bibliotecara școlii vor scoate, aleatoriu, versurile din cutie și, pe o tablă flipchart, se va naște un poem…

Brîndușa Oanță: Are șanse să iasă la lumină poemul din cutie, din colivie?
Odarca Bout: Cu siguranță ! Vom surprinde toate momentele! Cred că va fi interesant și distractiv. Din start, elevii au fost foarte receptivi și foarte implicați – au confecționat cutia, au făcut un promo, încearcă fiecare în felul lui să promoveze evenimentul din școală și așteaptă cu nerăbdare… POEMUL DIN CUTIE!

Brîndușa Oanță: Nu v-ați gândit să extindeți „Poemul din cutie” la toate liceele din oraș? Probabil ar fi o idee acceptabilă.
Odarca Bout: Îmi dați idei! Idei bune! Să vedem ce va ieși la nivelul școlii noastre și, cine știe, peste un an se vor naște mai multe poeme în Sighet. Ar fi interesat, nu?

Brîndușa Oanță: Care estimați că va fi impactul acestei activități asupra elevilor?
Odarca Bout: Cunosc bine adolescenții, de aceea, cu certitudine, voi spune că se vor implica activ și afectiv, cu entuziasm și interes. Cu un efort minim, impactul va fi mare ! Va fi o zi de școală mai frumoasă, mai interesantă, mai primăvăratecă !

Brîndușa Oanță: Cât de mult iubesc poezia profesorii din zilele noastre? Nu neapărat cei de limba română.
Odarca Bout: Dificilă întrebare! Vreau să cred că răspunsul e afirmativ. Un mare lingvist spunea că „în timp ce proza merge, poezia dansează”, așa că, depinde ce preferi… Cert este că poezia trebuie iubită! Mult! Face parte din sufletele noastre!

Brîndușa Oanță: Ziua Internațională a Poeziei poate face mai bună lumea actuală, globalizată?
Odarca Bout: Dacă ne gândim că Ziua Internațională a Poeziei este declarată de UNESCO, începând din anul 1999, drept o recunoaștere a faptului că oamenii de litere și de cultură, poeții și scriitorii din întreaga lume și-au adus o contribuție remarcabilă la îmbogățirea culturii și spiritualității universale, răspunsul e evident. De asemenea, Ziua Internațională a Poeziei urmărește să susțină creația poetică, stabilirea unui dialog între poezie și alte genuri ale creației, editarea și promovarea poeziei ca artă deschisă oamenilor. Eu cred că menirea dascălului este și aceea de a deschide elevilor săi toate căile spre artă, cea care ne purifică sufletele și ne face mai frumoși și mai buni!

Mulțumim doamnei profesor de limba română, Odarca Bout, pentru informații și promptitudine!

Brîndușa Oanță




Nu mai avem nevoie de Şcoala de Muzică şi Arte Plastice?

Şcoala de Muzică şi Arte Plastice (SMAP) din Sighet, cu o tradiţie de 57 de ani, şi-a pierdut personalitatea juridică, deoarece are „doar” 220 elevi. Să ştiţi că avem licee cu mai puţini elevi, iar pe de altă parte, numărul copiilor de la SMAP ar fi putut fi apreciabil mai mare, având în vedere faptul că pentru admitere se dădea examen, deoarece numărul de solicitări depăşea substanţial totalul locurilor aprobate!      

Începutul: pe 31 ianuarie 2017, Consiliul Local Sighet întrunit în şedinţă a votat în unanimitate, în urma propunerii Direcţiei Economice a Primăriei (care a obţinut pe 13 ianuarie şi avizul ISJ Maramureş) pierderea personalităţii juridice a SMAP, care a fost comasată începând din anul şcolar 2017/2018 cu Şcoala Gimnazială „Dr. Ioan Mihalyi de Apşa”.

Directorul ultimei şcoli, prof. Florin Simion, declară pe FB: „Şcoala Gimnazială „Dr. Ioan Mihalyi de Apşa” Sighet nu a solicitat arondarea ca structură a Şcolii de Muzică, această decizie fiind luată în Consiliul Local Sighet”.

Directorul SMAP, prof. Nicolae Paraschiv, pe FB: „Consiliul profesoral al şcolii nu a fost consultat şi am fost puşi în faţa faptului împlinit”. 

Autoritatea locală (prin viceprimarul Beres Ildiko) a declarat: „O unitate cu personalitate juridică trebuie să funcţioneze cu minim 350 de elevi, potrivit legii. Excepţii sunt pentru liceele cu predare în limba minorităţilor şi anumite situaţii speciale, în care s-ar putea încadra Şcoala de Muzică, dar…în Sighet mai avem Şcoala de Arte ”Gheorghe Chivu” cu clase de instrumente şi clase de pictură, plus Clubul Copiilor. Asemenea şcoli gimnaziale de muzică funcţionează în cadrul liceelor de artă din reşedinţe de judeţ”.

De fapt, Legea Educaţiei Naţionale nr. 1 din 2011, spune la art. 19, aliniat (3): „Prin excepţie de la prevederile alin. (1), în funcţie de necesităţile locale, se organizează, la cererea părinţilor sau tutorilor legali şi în condiţiile legii, grupe, clase sau unităţi de învăţământ preuniversitar cu personalitate juridică, cu predare în limba română”.

Art.42: „Unităţile şcolare în care se organizează învăţământ de artă şi sportiv de stat se stabilesc de autorităţile locale”.

Aşadar, mingea s-a aflat exclusiv în terenul edililor locali, care au şutat-o, însă, afară! Ni s-a spus că la Sighet mai există şi Şcoala de Artă de pe lângă Centrul Cultural, care ar dubla cumva Şcoala de Muzică. În realitate, la Şcoala de Artă nu se predă muzică clasică. Autoritatea susţine apoi că nu se poate acoperi fondul de salarii. Dar, acesta nu are cum să fie acoperit, nici la restul şcolilor de tip vocaţional din ţară neputând fi asigurat din fonduri proprii, ceea ce nu înseamnă că acele instituţii se închid…

Şi, de fapt, din fondul de salarii de la SMAP ar dispărea doar „indemnizaţia de funcţie de conducere şi postul de contabil”…

Bugetul Sighetului pe anul 2015 a fost de 146 mil lei, din care Spitalul Municipal a primit 40,2 mil. lei, Urbana 15,1 mil. lei, Mara Nord 12,6 mil. lei, Asistenţa Socială 11,9 mil. lei, Primăria 5 mil. lei, Salubritatea 4 mil. lei, Centrul Cultural 2,1 mil. lei, Poliţia locală 1,23 mil. lei, iluminatul public 1,2 mil. lei iar Învăţământul, 50,3 mil. lei.

Dintre unităţile şcolare, dăm ca exemplu Grupul Şcolar „Marmaţia” care a primit un buget de 4,9 mil. lei, CN „Dragoş Vodă” 3,6 mil. lei, Şcoala Gimnazială „Dr. Ioan Mihalyi de Apşa” 2,58 mil. lei, Liceul „Leowey Klara” 1,16 mil lei, creşele 0,84 mil. lei, iar SMAP un buget de 0,94 mil. lei, nu cu mult mai mare decât Grădiniţa nr. 9, care a avut un buget de 0,83 mil. lei.

Poveştile despre cheltuielile imense sunt puţin altfel. Astfel, Sala „George Enescu” a fost renovată de Fundaţia „Hilfswerk Kinderspital Sighet” din Zürich (Elveţia) prin dr. Andreas Fanconi şi Nagy István Zsolt, muzician de renume internaţional, sighetean de origine şi absolvent al SMAP. Renumitul Concurs de Interpretare Muzicală şi Arte Vizuale este susţinut de 25 de ani de către entităţi private, mai ales de către  Clubul „Rotary”, nu din banii publici.

Legat de numărul prea mic de elevi: Şcoala Gimnazială de Muzică „Filaret Barbu” din Lugoj (37 mii locuitori, precum Sighetul) are tot 200 de copii şi nu se comasează. Şi nici alte şcoli.

Cu logica aceasta, dacă EF Academy Oxford ar fi la Sighet, ar fi închisă de autorităţi, deoarece are numai 200 de elevi! Citiţi lista celor mai mici şcoli celebre din lume şi gândiţi-vă ce s-ar alege de destinul lor de ar încăpea pe mâna autorităţilor sighetene!

Afirmaţiile că SMAP ar fi „ultima care mai funcţionează sub această formă în ţară” sau că acest tip de structuri „există numai în reşedinţe de judeţ” nu se susţin.

De fapt, la Lugoj există şcoala de care am amintit, în Bârlad (nici acesta nu e reşedinţă de judeţ) funcţionează Şcoala de Muzică şi Arte Plastice „N.N. Tonitza”, apoi la Cluj-Napoca se află Şcoala Gimnazială de Muzică „Augustin Bena”, alte cinci şcoli cu acest profil funcţionând în Capitală etc.

Referitor la faptul că SMAP nu pierde nimic în afară de nume şi de director: numele este foarte important! Una este să spui că ai făcut muzică la prestigioasa Şcoală de Muzică din Sighet şi alta să spui că ai absolvit pianul la Şcoala nr… sau la nr…

Şcoala nu se închide, rămâne la fel, doar că devine structura alteia? Timpul a dovedit că toate şcolile devenite structuri au decăzut total (la Sighet avem deja exemplul Şcolilor nr. 4, Câmpu Negru, Iapa sau Cearda). Să nu uităm de Clubul Sportiv Şcolar…

După 27 de ani de democraţie, constatăm că Sighetul a pierdut ambele cinematografe, Palatul Cultural (dat Episcopiei Ortodoxe), Casa de Cultură, Biblioteca Municipală şi Şcoala de Artă (comasate ca Centru Cultural şi ajunse în chirie pe la alţii), precum şi Sala „Studio”.

Acum, urmează Şcoala de Muzică, care are singura sală de spectacole funcţională din Sighet. Cine garantează că va rămâne aşa şi că la mijloc nu sunt alte interese (poate o altă instituţie ar vrea acel spaţiu)? Cine dă asigurări că peste câţiva ani nu se vor reduce catedrele de pian şi vioară transferate acum la Şcoala Gimnazială „Dr. Ioan Mihalyi de Apşa”? Dispare o Şcoală care nu a dat nici plagiatori şi nici analfabeţi funcţionali, ci elite, oameni de mare valoare, ambasadori ai Sighetului şi ai Maramureşului! O instituţie care aducea peste 100 de premii anual! Mai mult, copiii talentaţi din familii modeste material au avut posibilitatea să înveţe acolo muzică sau pictură gratis, ceea ce nu se poate la Şcoala de Artă „Gheorghe Chivu”, unde trebuie plătite taxe.

Trăgând linie, vedem că, aparent, lupta s-ar duce pentru economia făcută pentru indemnizaţia de conducere a directorului şi salariul contabilului, pentru că celelalte salarii de profesori, facturile la curent, apă, căldură, oricum se vor plăti! Asemenea eforturi pentru câteva mii de lei pe lună?! Stimaţi aleşi să conduceţi destinele urbei: dacă s-ar găsi un contabil şi un director care să lucreze pro bono, atunci aţi mai transforma Şcoala într-o anonimă structură?Una din soluţii ar fi ca Şcoala de Muzică să rămână cu personalitate juridică şi să fie finanţată din bugetul local. Sau, avându-l ca Secretar de Stat pentru învăţământul preuniversitar pe Liviu Marian Pop, senator de Maramureş, edilii noştri ar putea cere sprijinul Ministerului Educaţiei, nu? Dacă aleşilor locali le-ar păsa de muzică, artă şi de educaţia copiilor, ar găsi fondurile necesare pentru finanţarea Şcolii de Muzică. Atâţia bani din bugetul Sighetului se duc, zi de zi, pe Apa Sâmbetei…

Sute de oameni au reacţionat la auzul acestei veşti, mulţi dintre ei semnând o petiţie prin care se solicită revenirea la situaţia anterioară. Iată ce spun doi foşti absolvenţi de marcă ai Şcolii:

Yolanda Covacinschi: „Pentru mine, Şcoala de Muzică şi Arte Plastice din Sighetu-Marmaţiei înseamnă baza formării mele ca muzician, este instituţia în care am primit o educaţie muzicală exemplară, susţinere, îndrumare şi certitudinea că acesta este drumul pe care trebuie să îl urmez, cu disciplină şi multă muncă, azi slujind în continuare arta şi muzica ca solistă la Opera Maghiară din Cluj-Napoca. Sunt recunoscătoare că am avut şansa să studiez la această şcoală de renume, având profesori extraordinari, care de ani de zile formează şi educă copii talentaţi. Daţi o şansă generaţiilor viitoare de a-şi urma visul şi de a-şi fructifica talentul, deoarece fără muzică, artă şi cultură suntem pierduţi!

Istvan Loga: „Sunt pur şi simplu consternat de faptul că şcoala care m-a format timp de 8 ani urmează să dispară. Fost elev al domnului profesor Gavaller Alexandru, am urmat liceul Kodaly Zoltan din Debrecen (Ungaria), am absolvit Academia Regală de Muzică din Bruxelles (Belgia) la violă şi am urmat Universitatea Roosevelt din Chicago – secţia solistică, rămânând aici ca membru de cvartet, instrumentist, profesor şi membru al mai multor orchestre simfonice. Voi populariza aici, în Chicago şi SUA, situaţia Şcolii de Muzică din Sighet, pentru ca şi autorităţile locale să înţeleagă importanţa şi necesitatea ca tânăra generaţie să poată primi o educaţie muzicală profesionistă necesară formării artistice, de care am beneficiat şi eu cât am fost elev al acestei Şcoli de Muzică!

PS 1. Pentru cei care nu ştiu, lista posturilor vacante la catedrele de muzică a fost deja aprobată de I.S.J. Maramureş şi se găseşte în oferta Şcolii Generale « Dr. Ioan Mihalyi de Apşa ».

PS 2. E adevărat ce se aude, că urmează închiderea Secţiei Pavilionare şi predarea Muzeului Maramureşului către Consiliul Judeţean din Baia Mare?

Teofil Ivanciuc




Sighet – Casa Kutka

Prima casă de tip vilă de pe strada Lónyay a fost construită de către Kutka Kálmán, vicecomite al comitatului Maramureș și consilier regal.

Construcția a fost terminată în anul 1892, fiind realizată după planurile arhitectului Kreiszel Géza care s-a inspirat din cele ale vilei Groedel. Pentru înfrumusețarea exteriorului s-au folosit plante rare la acea vreme, multe înmulțindu-se și răspândindu-se în oraș.

Kutka Kálmán a fost unul dintre cei mai culți sigheteni, el fiind și autorul volumului „Colecția de legi a comitatului Maramureș”, publicată în 1889, la Sighet.

De remarcat că, spre deosebire de casele din acea perioadă care aveau doar fațada decorată, casa Kutka avea toți pereții exteriori bogat ornamentați.

(Imaginea grafică și text Pal Robert Zolopcsuk, din volumul „Sighetul Marmației”, Editura Valea Verde, 2012)

n.r.: azi se mai pot vedea doar ruinele casei pe strada Iuliu Maniu




Coana Chirița (scuzați, Olguța) în voiaj la „Niu Iorc”

Coana Chirița (scuzați, Olguța) în voiaj la „Niu Iorc”

Doamne, cu ce am păcătuit în fața ta, de ne binecuvântezi, la fiecare 4 ani cu niște guvernanți ce n-au pereche pe Pământ? Noi, Doamne, de data aceasta, nu i-am votat pentru ulei, zahăr sau pui congelați. Nu! I-am votat pentru că i-am văzut că sunt tineri, că sunt frumoși, că sunt deștepți și că ne vor reprezenta cu cinste peste mări și peste țări. Din păcate, Doamne, am fost trași pe sfoară și de data asta. Tu, Doamne, de acolo de sus, toate le vezi și le știi. Ai văzut-o și tu, Doamne, pe Coana Olguța ce discursuri „magistrale” a ținut pe unde a umblat. Că și tu, Doamne, puteai să-i luminezi mintea și să-i sugerezi să-și țină discursurile numai în RUSĂ pentru că avea de la cine să învețe, doar bunicul său ideologic ar fi făcut-o cu toată dragostea. Așa, Doamne, ai văzut și tu ce a ieșit. Eu, la engleză, nu mă pronunț, pentru că în anii tinereții mele era considerată o „limbă imperialistă”. Așa că prima limbă a fost rusa, limba aceluia pentru care scandam de 7 noiembrie: „Stalin și poporul rus/ Fericire ne-a adus” . Cei de vârsta mea, își mai amintesc de un MARE POET, care, ia ascultați cu ce se lăuda: „Eu sunt Beniuc, Beniuc, Beniuc/ Cunosc 3 limbi și limba rusă”. Ba ne stimula și pe noi, cititorii, oferindu-ne niște „mere ROȘII” din pomul de LA MARGINEA DRUMULUI. Am închis paranteza cu limba rusă. Văzând Coana Olguța că nu i-a ieșit cu limba lui Shakespeare, la al doilea discurs, s-a decis să vorbească în limba lui Baudelaire. Eu, când am auzit-o vorbind franțuzește, am rămas „bouche-bee”. Olguța, dragă, ce frumoasă franceză ai învățat! Toată lumea și-a dat seama că ești TAMBOUR D’ INSTRUCTION. Ce „nuanță suavă” i-ai dat acestei limbi! Avea o muzicalitate, o gingășie, încât părea că e cântată și nu vorbită! Ce frumos a sunat din gura ta sintagma LA MARCHE DE TRAMVAI! Nu conține decât 4 cuvinte, iar tu ai comis 3 greșeli (corect era LE MARCHE DU TRAVAIL, adică pe românește PIAȚA MUNCII). Ce tramvai ți-o fi trecut ție prin cap, nu știu, dar parcă văd și aud chicotelile celor din sală. Așa că, coano Olguțo, (cacofonia am lăsat-o intenționat), te-ai dus la NIU IORC, așa POUR LES FLEURS DE COUCOU, iar când ți-ai dat seama că ai greșit TU AS LAVE LE BARIL (AI SPĂLAT PUTINA) , nu înainte D’AVOIR BU UNE CIGARE.

Te îmbrățișează cu toată dragostea, profesorul tău de franceză, MUSIU ȘARL

Autor, Vasile Pop

sursă foto: adevărul.ro




Istoria se repetă (Ileana Pisuc)

Dacă pînă mai ieri stăteam cu căldura pornită şi înfofolită prin casă, azi stau în balcon şi fac plajă la aproape 30 de grade. E o anomalie pe care n-o înţeleg. Îţi dai seama cam ce se petrece cu organismul de la minus noaptea sau cu o zi în urmă, pînă la peste 30 de grade în decurs de cîteva ore. Alina resimte cel mai acut aceste fluctuaţii: e permanent răcită. O mai ajută şi mediul de la şcoală, încărcat cu viruşi de la toţi copiii şi de la aerul condiţionat, reglat cînd pe rece, cînd pe cald. Cred că şi experienţa aceasta o face să mediteze mai profund dacă merită schimbată America cu Europa. Eu una zic că nu.

De o vreme am simţit că nu mai am ce scrie. Că ce a fost de văzut, am văzut. Totuşi, am mai avut o experienţă “nouă” şi, ca să nu o uit, am să o imortalizez în scris. Tot le amintesc alor mei că vreau să vizitez Southforcul unde s-a filmat Dallas-ul, ca să îmi fac o idee despre ce am văzut şi mi-a încîntat la momentul acela, tinereţea. Ce a înţeles Dani, încît s-a sfătuit cu un prieten de al lui şi au luat bilete la fotbal american cu 2 echipe puternice. Una dintre ele era reprezentanta Universităţii North Texas, favorita băieţilor. Drumul pînă acolo ne-a luat vreo 4 ore, dus-întors. Stadionul era amplasat în incinta campusului universitar pe sute de hectare, ce cuprindea întreaga locaţie universitară. Era ca un oraş cu Poliţie proprie, spital. Magazine, absolut tot pentru studenţi. Maşina a trebuit să o lăsăm în parcare, noi trebuind să o luăm la picior, preţ de cîţiva kilometri. Din toate părţile, de pe toate colinele din jur, puhoi de oameni se îndreptau spre stadion, îmbrăcaţi în culorile echipei gazdă, adică verde – negru. Ca la noi la 23 august. Peste tot chioşcuri cu grătare şi cîrnaţi, bere, rulote cu suporteri veniţi din toate colţurile Texasului, muzică dată la refuz.

După ce ne-au puricat şi scanat, ne-au dat drumul în „arena leilor”. Imaginează-ţi o arenă ca Arca lui Noe, construită încît aveai impresia că ajungi din colţurile cele mai înalte, în cer. Bătea şi un vînt şi trebuia bine să te ancorezi să nu te ia cu totul. Arena era ca un cîmp de luptă. O fanfară uriaşă, compusă mai ales din saxofoane, învîrtite de după cap, tobe ce îţi spărgeau timpanele şi o armată de majorete cu pămătufuri în mînă, ţineau spectatorii cu sufletul la gură şi stomacul în gît pînă la începrea meciului.

Era ca un fel de ritual de intimidare a adversarului, de năucire, ca să se vadă cine-i şeful! Pentru cei iniţiaţi era ceva normal. Pentru mine era ca şi cum aş fi picat direct în bătălia de la Neajlov a românilor cu turcii. Stadionul plin! Majoritatea coloraţi în verde-negru, puţini în portocaliu (cei din echipa adversă). Nu era american să-l vezi că-i stă gura. Toţi ronţăiau şi beau din nişte borcane mari, Coka Cola cu gheaţă. Era o fojgăială continuă. Cum li se gătau cutiile şi ronţăielile, cum fugeau după altele. Cred că aieştea din cauză că văd prea multe meciuri în viaţa lor, ajung să fie obezi.

La un semnal s-a retras fanfara şi exact cum se dau drumul la tauri la coridă, aşa s-au slobozit şi jucătorii din nişte grote de sub tribune, la mijlocul terenului. Arătau exact ca nişte lăcuste verzi-negre şi portocalii, faţă în faţă, cu nişte grilaje pe chipuri, proţăpiţi ameninţători, nemişcaţi, pîndind fiecare reacţie a celuilalt. Jur ca n-am vazut mai încîlcit joc decît acest fotbal american. Nu am înţeles nimic, nu am văzut minge, n-a dat unul cu piciorul, n-am văzut poartă, numai ce ne trezeam cu salve de tun care marcau fiecare gol şi fanfara urla ca bezmetica, încurajîndu-i în momentele decisive.

Aveau un tun cum numai în filme am văzut: adevărat, încărcat cu praf de puşcă, ce-ţi spărgea timpanele. Se ridica partea de răsărit a stadionului ce urla „North!” iar cea opusă striga „Texas!” I-au marcat echipei portocalii 21 de goluri. N-am văzut mingea, decît un muşuroi verde – negru – portocaliu, care se spărgea, se împiedicau unii pe alţii, cădeau ca nişte bosaci, dar se ridicau fuguţa.

Eu, care cu gîndul zburdez şi unde n-ar si hia, am făcut aşa o legătură între fotbalul lor american şi realitatea imediată. Echipa verde – neagră ce a dominat, am comparat-o cu America iar pe cea portocalie, ce a fost bătută, CU RESTUL LUMII. Prima: cu toate mecanismele din dotare (fanfara ce îţi lua auzul, alămurile zăngănitoare, tunurile, cei îmbrăcaţi ca ei, ce urcau la unison aceleaşi slogane) şi a doua echipă portocalie (musafira), adusă ca ei să îşi poată arăta supremaţia. Adică Big Brother, faţă în faţă cu Mic Prostăr. Niciodată nu şi-ar fi putut arăta supremaţia dacă nu era cealaltă echipă sortită eşecului de la început.

Aşa e şi societatea americană. E frumoasă, atrage pe mulţi ca zepelinul, musca, ai vrea să te răzgîndeşti dar lipiciul nu te mai lasă. Fericit de musca „cu nas” ce nu se lasă ademenită de zepelin. Mai are o şansă. Dani de multe ori zice că dacă ar fi să o mai ia de la început, nu crede că ar mai alege America. Alina a avut şansa să dea tîrcoale zepelinului, dar să nu se aşeze încă pe el. Eu sper să zumzăie înapoi în Italia. Poate ar fi regretat toată viaţa că n-a încercat, dar trăind printre americani, lucrînd alături de ei, a înţeles că e foarte mare preţul de a locui aici…
(Dallas, 9 ianuarie 2014)

Ileana Pisuc




Aurelia Vișovan și Can Ҫakmur promit o seară magică!

Recitalul internațional care va avea loc vineri, 24 martie, de la ora 19.00 la Sala „George Enescu” a Școlii de Muzică Sighetu – Marmației, va aduce pe scenă doi tineri pianiști europeni, talentați și multipremiați. Pentru a vă stârni interesul pentru acest spectacol de excepție care, în mod sigur, va epuiza biletele puse în vânzare, vă prezentăm biografiile celor doi artiști: Aurelia Vișovan (Sighet, România) și Can Ҫakmur (Turcia).

Aurelia Vișovan s-a născut la Sighetu – Marmației și a început studiul pianului la vârsta de 5 ani sub îndrumarea profesoarei Monica Chifor. Și-a continuat studiile la Cluj la clasele profesoarelor Gerda Türk și Adriana Bera, iar în 2017 a absolvit cu nota maximă Universitatea de Muzică din Viena, unde a studiat pian cu profesorul Martin Hughes și clavecin cu profesorul Gordon Murray. Câștigătoare a peste 20 de premii I naționale și internaționale, Aurelia Vișovan a cântat alături de numeroase orchestre din țară și străinătate sub bagheta unor dirijori precum: Mihail Agafița, Horia Andreescu, Cristian Brâncuși, Gheorghe Victor Dumănescu, Wolfgang Hentrich sau Cristian Mandeal. În 2013 pianista și – a făcut debutul în Sala Mare a Filarmonicii din Berlin, interpretând concertul nr. 2 de P.I. Ceaikovski alături de Das Sinfonie Orchester din Berlin, condusă de Stanley Dodds. Activitatea concertistică a pianistei se întinde din România până în țări precum: Germania, Austria, Italia, Franța, Spania, Portugalia sau Japonia. Printre cele mai recente premii se numără Premiul I la Concursul “Santa Cecilia” din Porto, Premiul I la Concursul “Ciudad de Huesca” din Spania, Premiul III și Premiul Special “Muzică Contemporană” la Concursul “Jean Francaix” de la Paris și Premiul II la Concursul Internațional de Clavecin „Paola Bernardi” de la Bologna.

Aurelia Vișovan este foarte activă în domeniul muzicii de cameră, înregistrând recent, împreună cu Vera Karner și Dominik Wagner un CD pentru firma Berlin Classics, iar în calitate de clavecinistă colaborează regulat cu ansamblul baroc „Orchester 1756” la Viena.

CD-ul de debut al Aureliei Vișovan va fi lansat în 2017 și va conține patru lucrări interpretate pe patru instrumente diferite (trei piane istorice și un pian modern).

Can Ҫakmur s-a născut la Ankara în 1997. Primele sale impulsuri muzicale le-a primit de la pianiștii Emre Sen, Marcella Crudeli și Jun Kanno, iar din 2010 a participat la diverse cursuri de măiestrie unde a lucrat, printre alții, cu artiști precum Ewa Kupiec, Arie Vardi sau Alan Weiss. În prezent își urmează studiile la Hochschule für Musik Franz Liszt din Weimar, la clasa profesorului Grigory Gruzman, studiind în paralel cu Diane Andersen în Belgia. În 2012 a câștigat premiul I la cel de-al XXII-lea Concurs Internațional de la Roma și din același an începe să ia parte la festivaluri internaționale de muzică precum Antaliya Piano Festival, Bodrum D – Marin International Music Festival sau Notti Romana al Teatro di Marcello. Can Ҫakmur a fost acceptat în 2013 în proiectul „G&S Pekinel Young Musicians on the World Stages” și a câștigat în același an premiul EMCY și bursa pentru Academia PIANALE Junior. În 2014 este selectat ca „Tânăr muzician al Anului” în cadrul „Donizetti Classical Music Prizes”, în Turcia și a câștigat premiul III și Premiul Special Bartók la Concursul pentru tineri pianiști „F. Liszt” de la Weimar. Tot în 2014 a fost invitat să cânte în concertul de deschidere a sezonului Orchestrei de Stat din Eskisehir, Turcia, iar în 2015 a inaugurat cea de-a 43-a ediție a Istanbul Music Festival. În sezonul 2015-2016, Can Ҫakmur a cântat în săli precum Eindhoven Muziekgebouw, Albert Long Hall Istanbul sau CRR Hall Istanbul.

În calitate de bursier al proiectului „Young Musicians on the World Stages”, Can Ҫakmur este sprijinit de TUPRAS (Turkiye Petrol Rafinerileri A.S.).

Echipa „Salut, Sighet!”

sursă foto: facebook




Peste o sută de sigheteni au participat activ la Revoluţia din 1848

Anul 1848 a rămas în istorie drept an de cotitură în istoria popoarelor europene ca şi anul revoluţiilor îndreptate împotriva feudalismului şi a regimurilor absolutiste. După Italia, Franţa, Germania şi Austria, la 15 martie 1848, revoluţia izbucneşte şi în Ungaria. Sighetul, parte a Imperiului Habsburgic, a participat la revoluţia paşoptistă, monumentul dedicat eroilor Asztalos Sándor, Móricz Samu şi Leövey Klára din scuarul de lângă biserica reformată, precum şi monumentele din cimitirele reformat şi romano-catolic, vorbind despre acest lucru.

Speriat de amploarea revoluţiei, guvernul ungar a ordonat retragerea trupelor de husari din Galiţia, printre care şi regimentul de husari Würtenberg, împărţit în patru divizii a câte două companii fiecare, conduse de un colonel, un maior şi doi căpitani printre care şi Lenkey János ce avea să joace un rol important în istoria regimentului şi a revoluţiei paşoptiste. Lenkey a fost cel care, în fruntea a 130 de husari, ajunge la Sighet unde este primit cu urale şi flori de populaţie, peste o sută de tineri urmându-l în luptele ulterioare. Printre aceştia s-au numărat: Leövey Klára – fondatoarea şcolii de fete, pictorul ofiţer Asztalos Sándor, scriitorul şi politicanul Várady Borbely Gábor, graficianul Országh Antal – inventatorul fotografiei lucioase, profesorul Hanák János, medicul Pete Zsigmond, Móricz Samuel, actorul Balogh Károly, scriitorul şi publicistul Grosschmid Gábor, scriitorul Lonkay Antal, preotul romano-catolic Palotay László şi pictorul Zahorai János – a cărui lucrare este expusă la Casa „Dr. Ioan Mihalyi de Apşa”.

Prezentăm în continuare biografiile unora dintre sighetenii participanţi la Revoluţia din 1848.

Asztalos Sándor (Sighet, 5 mai 1823 – Geneva, 17 februarie 1857). Despre anii tinereţii ştim prea puţin, doar că şi-a dorit o carieră de pictor, însă, evenimentele premergătoare Revoluţiei îl găsesc soldat în garda maghiară din Viena pe care o lasă în 1847 pentru a se alătura mişcării revoluţionare, participând la elibearea din puşcăria din Budapesta a lui Táncsics Mihály, comandatul diviziei 29 în care erau şi soldaţi români. Ajuns ofiţer, se remarcă în luptele asupra Aradului de la 6 februarie 1849 când, contrar ordinelor de retragere ale colonelului Gál, Astalos Sándor observă punctele slabe ale inamicilor, atacă şi sparge liniile armatelor imperiale obligându-le la retragere. Dovedindu-şi capacităţile de strateg, participă la reocuparea Timişoarei. După depunerea armelor se întoarce la Sighet dar, fiind ameninţat cu închisoarea, se refugiază iniţial în judeţul Szabolcs din Ungaria ca apoi să plece la Geneva în Elveţia unde va relua pictura, ajungând o celebritate locală. Cu ocazia unui duel, este ucis la 17 februarie 1857 de către un alt ofiţerul refugiat, polonezul Strzelecki. Om de cultură, natură romantică, pe lângă aura de erou paşoptist, a lăsat în urma sa lucrări de pictură remarcabile printre care şi un celebru autoportret donat ulterior de către soţie Primăriei Sighet dar care, din păcate a dispărut.

Leöwey Klára (Sighet, 25 martie 1821 – Budapesta, 8 aprilie 1897). Din anul 1836 activează în cadrul trupei de teatru din Sighet. Între 1846-1949 este profesoară la Pesta la şcoala de fete condusă de Teleki Blanka cu care, la începutul anului 1849, îngrijeşte răniţii revoluţiei paşoptiste la spitalul de campanie din Debrecen. Pentru participarea la revoluţia din 1848 este arestată şi condamnată la 5 ani închisoare. Eliberată în 1856, înfiinţează şcoala de fete din Sighet. După închiderea acesteia în 1862, după o scurtă perioadă petrecută în Paris, se mută la familia Teleki unde va locui până la moarte. Pe lângă activităţile pedagogice, chiar de la lansarea din 1856 a revistei “Máramaros” colaborează cu aceasta: scrie articole politice, economice, de literatură şi, mai ales, recenzii teatrale. Editorialele privind revoluţia din 1848, precum şi versurile sale au fost publicate şi la Budapesta.

Várady Borbély Gábor (Sighet, 11 noiembrie 1820 – 12 noiembrie 1906), provine dintr-o familie de nobili. După terminarea liceului în oraşul natal, tânărul Gábor pleacă la Eperjes unde îşi completează studiile de filozofie şi filologie. La îndemnul părinţilor, celor amintite adaugă şi studiile la facultatea de drept unde va cunoaşte şi lega o trainică prietenie cu Leövey Klára şi, mai ales cu Gabriel Mihályi de Apşa care îi va fi aproape în toate momentele cruciale ale vieţii. După terminarea studiilor, este înrolat în Garda Imperială de la Viena unde îl cunoaşte pe Asztalos Sándor cu care, alături de mai mulţi tineri reformişti, fondează ziarul „Speranţa”. În anul 1840, pleacă la Bratislava, devenit centrul mişcării reformiste, unde va participa activ la dezbaterile parlamentare. Revenit la Sighet, după izbucnirea Revoluţiei din 1848, Várady Gábor preia conducerea unităţii militare 105, sub comanda generalului Bem. După eşecul de pe valea Someşului, reuşeşte cu mare greutate să aducă unitatea militară înapoi în Maramureş ca apoi, fiind condamnat la moarte de Tribunalul Militar de la Arad, se refugiază în Bavaria, unde-şi ia pseudonimul de Borbély pe care-l va păstra de-a lungul întregii vieţi. În urma amnistiei generale, în primăvara anului 1860, Várady Gábor revine în Maramureş şi ocupă diverse funcţii de răspundere, printre care şi cea de deputat în Parlamentul de la Budapesta unde desfăşoară o bogată şi importantă activitate în cadrul grupului democratic. În această perioadă scrie scrisori academicianului Szilágyi István, directorul de atunci al Liceului Reformat din Sighet, scrisori care la 23 octombrie 1871 sunt publicate într-un volum. Pe lângă cel epistolar, o altă operă remarcabilă scrisă de Várady Borbély Gábor este volumul „Hulló Levelek” – „Frunze căzătoare” sau „Frunze ce cad” (1892), volum care în cele peste 300 de pagini conţine o cronică amară a evenimentelor trăite de autor. Cartea mai conţine poezii de satiră politică vizând birocraţia funcţionarilor din Comitatul Maramureş, dar şi poezii lirice care descriu frumuseţile plaiurilor maramureşene. După o activitate neobosită dusă în scopul reformării sistemului politic şi a dezvoltării economice, sociale şi culturale ale Maramureşului natal, Várady Gábor a murit la 12 noiembrie 1906, fiind înmormântat cu toate onorurile la cimitrul reformat din Sighetu Marmaţiei.

Zahorai János (Sighet, 17 iunie 1835 – Beregovo 1909). După clasele elementare în oraşul natal, studiile gimnaziale le continuă la Budapesta cu o întrerupere de trei luni, perioadă în care a participat la Revoluţie ca artilerist. În paralel, ia lecţii de desen la o şoală particulară din capitala Ungariei. Din cauza situaţiei precare a familiei, n-a putut continua studiile la Academia de Arte Plastice aşa că după terminarea gimnaziului şi până în anul 1863 va lucra contabil la Arad. Dovedind un talent deosebit dublat de o putere de muncă ieşită din comun, reuşeşte să-şi însuşească cunoştinţele şi chiar să-i întreacă pe cei doi plasticieni, aşa încât se poate lansa în cariera de grafician ilustrator. Se mută în Budapesta unde, în scurt timp, ajunge un nume cunoscut şi respectat printre plasticienii din oraş şi Viena. Este angajat ca profesor suplinitor la catedra de desen al unei şcoli iar ulterior, după ce-şi ia examenele aferente, este numit profesor de desen la gimnaziul de stat din Munkacevo unde va lucra până în anul 1892 când iese definitiv la pensie. Pe lângă cariera de grafician ilustrator, Zahorai János s-a remarcat ca portretist: printre cele mai cunoscute lucrări sunt cele ale prefecţilor şi guvernatorilor din clădirea primăriei din Beregovo, portretele regelui şi familiei acestuia, ale lui Deák Ferenc, Széchenyi, II. Rákóczi Ferenc, Kossuth Lajos precum şi cele ale episcopilor de Satu Mare şi Ungvar.

Országh Antal (Sighet, 1818 – Budapesta, 6 aprilie 1878), grafician, pictor, traducător, scriitor, fotograf, inventatorul fotografiei lucioase, aşa numite „de porţelan”. Participant al Revoluţiei din 1848, fuge în Italia unde devine ofiţer al legiunii din Veneţia: pleacă şi de aici la Constantinopol unde se ocupă cu fotografia şi lucrează ca interpret. În anul 1853 se mută la Paris unde devine cunoscut ca grafician şi pictor, dar mai ales fotograf. După inventarea fotografiei „de porţelan” pe care o brevetează în 1856, deschide un atelier în apropierea teatrului Odeon. Succesul fotografiilor „de porţelan” a fost de scurtă durată din cauză că ele nu erau rezistente în timp. În anul 1862 este amnistiat şi se întoarce la Pesta unde deschide un atelier foto pe strada Kerepesi, dar nu are succesul scontat: firma dă faliment şi este nevoit să lucreze ca mic funcţionar la Ministerul Comerţului. S-a sinucis trăgându-şi un glonţ în cap. În urma lui au rămas o serie de articole şi traduceri, precum şi o monografie a Maramureşului.

Lonkai Antal (Bocicoi, 12 septembrie 1827 – Balatonfüred, 29 august 1888). După terminarea studiilor gimnaziale la Sighet, Satu Mare şi Budapesta, se angajează ca profesor-preot novice la Nagybecskerek, Ungaria. În timpul Revoluţiei se înrolează în regimentul condus de Perczel Mór. După 1849 este urmărit de armata imperială aşa că se retrage din viaţa publică şi se dedică studiului istoriei, literaturii şi pedagogiei, perioadă în care devine cunoscut ca jurnalist: scrie la ziarele “Pesti Napló” şi “Új Magyar Múzeum”. Traduce zece volume din scrisorile lui Pliniu cel Tânăr şi o mare parte din opera lui Demostene. La 1 mai 1856 fondează revista „Pagini didactice” (Tanodai Lapok) care va apărea pînă la 30 iunie 1871. În paralel, publică cotidianul politic catolic „Martorul vremurilor” („Idők Tanuja”). Opera lui cuprinde o serie de lucrări de valoare din domeniul istoriei, literaturii şi pedagogiei. Papa de la Roma l-a ridicat la rangul de Cavaler al ordinului Sf. Grigore şi comendator al Ordinului Sf. Silvestru, şi i-a oferit diploma de Cavler al Pintenului de Aur.

Ioan J. Popescu




Recital Internațional de Pian: Aurelia Vișovan (România) și Can Çakmur (Turcia)

Clubul Rotary Sighet vă invită, vineri, 24 martie 2017, de la ora 19.00, la Sala „George Enescu” a Școlii de Muzică, la Recitalul Internațional de Pian susținut de sigheteanca Aurelia Vișovan și Can Çakmur din Turcia.

Pianista Aurelia Vișovan s-a născut la Sighet și va împlini anul acesta 27 de ani. A fost eleva profesorului Monica Chifor, clasele I – VI (în perioada 1995 – 2002), apoi a urmat Liceul de Muzică „Sigismund Toduța” din Cluj Napoca.

Este absolventă a Conservatorului “Gheorghe Dima” din Cluj și din anul 2016 doctorand la aceeași instituție, specializarea pian. În luna ianuarie 2017 și -a finalizat studiile și la Conservatorul de Stat din Viena (Austria). A câștigat numeroase premii la diverse concursuri naționale și internaționale.

Zilele acestea se află la Ankara, unde susține o serie de concerte alături de pianistul turco – german Can Çakmur. Săptămâna viitoare (21 martie 2017) Aurelia Vișovan va susține un concert la Ateneul Român. Interpretează în special lucrări de Mozart și Chopin, dar și compoziții de autori ai secolului XX.

Prin familie, profesori, prieteni este legată sufletește de Sighet. Concertul de acasă, din Sighet, este un mesaj de respect și recunoștință pentru valorile comunității în care și-a descoperit pasiunea pentru muzică, pentru pian.

(Preț bilet: 10 lei; elevii și studenții au reducere – 5 lei. Biletele se găsesc la Școala de Muzică)

Echipa Salut, Sighet!




Purim la Sighetu – Marmației [VIDEO]

Haman, nepotul lui Hagag din tribul Amalek – nume de cod pentru Îndoieli – a vrut sa distrugă poporul israelit (simbol al spiritualității), însă Megillat Esther (în traducere-revelația ascunsului) dezvăluie secretele prin care poporul israelit este salvat, iar Haman este ucis în locul iudeilor. Purim nu este nicidecum celebrarea uciderii unui om – (chiar dacă acesta este Haman), ci victoria asupra îndoielilor și negativităților, culminând cu terminarea perioadei de exil prin reconstrucția Templului din Ierusalim.

 

Text și video, dr. Sorin Markus




Post – Order: viziunea dezintegrării? (Ion Mariș)

“Europa celor 27 nu mai poate fi Europa uniformă a celor 27” a clarificat definitiv François Hollande, președintele Franței, într-un recent interviu, starea Uniunii Europene la începutul anului fatidic 2017 (ce minunată coincidență, se împlinesc 60 de ani de la fixarea bazelor viitoarei Uniuni Europene, în anul 1957, prin semnarea Tratatului de la Roma – de fapt a fost numit Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene – de către Franța, Republica Federală Germană, Italia, Belgia, Olanda și Luxemburg!).

Mult – adulatul model european comunitar, cel care a produs decenii la rând fiori reci marelui vecin de la răsărit, Rusia, prezintă azi simptome de… agonie. Motorul european, germano – francez – după trădarea… englezească de anul trecut – dă semne de oboseală, a intrat în trepidații post – garanție și-a adus din partea părinților democrației un “subtil” verdict: dansăm în cercuri concentrice (noi privind peste gard la nucleul fericit) sau… falimentul – dezintegrare. Este bine că nu ne mai dorește lumea bună și ghiftuită la masa uniformă (nu ne-au dorit niciodată, de fapt!) împodobită cu directive și hotărâri înțelepte pentru flămânzii Europei. În felul acesta poate că vom produce noi făina pentru mămăligă, vom cultiva roșii eco și nu le vom mânca trufele, cu bani din împrumuturi favorabile ereditar altora. Gata, jucăm concentric în Europa – așa ne-a prezis Mister Juncker – și, poate – poate dă norocul peste noi și primim de la vreun second – hand vestic o diplomă de excelență pentru abstinență pro-activă. Dar, vă propun, ca în onoarea celor care ne-au tras clapa să organizăm câteva demonstrații – model și să cerem dereglementarea vieților noastre de europeni cu viteză nerecomandată.

Acum, că ni s-a luat infringement-ul de pe suflet, vom reveni cu siguranță la… oile noastre (eco – mioritice), ne vom spăla cu apă pură, rece, de izvor și nu vom face alergie de la prea multele energizante pe care ar fi trebuit să le ingerăm pentru a ne dezvolta musculatura exact pe configurația obez-democratică. Avea dreptate maramureșeanul academician Ion Mihalyi de Apșa care a notat într-unul din caietele sale: “Cine caută stăpâni, slugă va muri”.
Noi, cei mici, firavi și… fricoși, ne căutăm stăpâni puternici, forțoși, acidulați hormonal, dacă se poate și de neam nobil, doar – doar s-a-ndura Cel de Sus (nu de la Bruxelles sau Moscova!) să ne țină-n liniște și pace zona de confort. Că, de!… cine are curajul să se pună cu ursul sau cu… leul (pardon, cu euro-ul)?

Asta este! Daca Uniunea ne lasă doar o viteză (și-aia mică!) și de capul nostru, musai să ne gândim la diverse escapade… artistice. Dacă tot suntem asimilați cu “boemii” Europei, păi haideți să le-arătăm ce-nseamnă libertatea! O libertate naturală, fără legume si fructe modificate genetic, fără E-uri și conservanți ucigași, fără medicamente placebo pe bandă rulantă, fără încurajarea feroce a consumului, fără silicoane de fițe, fără brand-uri sclipitoare pline de iluzii. Dar, mai ales, minunați prieteni din marginea verde a Europei, să-ncercăm să nu mai fim nici piața de vechituri a lumii “civilizate”! Avem ce să mâncăm, putem să trăim suficient de bine/ mult și să trăim așa cum știm: simplu, dar frumos! Mulți ne-ar invidia pentru asta! Dar, nu cred că vom fi lăsați de tot în pace: fraților, chiar dacă suntem pe cercul de la exterior al sistemului de referință UE, câteva exerciții spiritual – capitaliste nu ne strică nici nouă (mai avem destul lemn, uraniu, aer de “vândut”). Doar așa vom intui unde se ascunde “adevărul” din buricul Europei.

Eu, unul, m-am resemnat, dacă Franța și Germania ne garantează salamul (cu soia, că-i vegan!) minim pe economie și câte o excursie de vară în Grecia la all inclusive (pe stil ortodox), eu zic că-i suficient și putem să rămânem cu maxim viteza a doua încă 20 – 30 de ani, până când va obosi centrul dur franco – german și ne vor chema să le reînprospătăm gazonul și blazonul cu forța noastră… relativo – creativă.

Dragi concetățeni, reduceți viteza! Stop investițiilor în autostrăzi, aeroporturi, spitale regionale, etc. și, la alegere, concentric, cu Dumnezeu sau cu Darwin (pentru nostalgicii evoluționismului)… ÎNAINTE!
(Nota bene: tot înainte!… era mai bine?!…)

Ion Mariș