PoetikS – DEBUT – Eliza POP

Eliza Pop

Eliza POP s-a născut în Sighetu-Marmației, la 26 februarie 1975. Și-a petrecut verile copilăriei la Desești, iar cursurile primare și gimnaziale le-a absolvit la Școala Generală nr. 14 din Baia Mare (azi Școala Gimnazială „George Coșbuc”). Și-a continuat studiile la Liceul Teoretic „Mihai Eminescu” din Baia Mare, profil Limba franceză. În 1998 a absolvit Facultatea de Litere a Universității de Nord Baia Mare, specializarea Limba și literatura română – Limba și literatura franceză, completându-și formarea la Universitatea „Babeș-Bolyai” Cluj-Napoca, Facultatea de Litere – studii aprofundate, specializarea „Langues et littératures francophones”, încheiate în 1999.

În prezent, este profesor de Limba franceză la Școala Gimnazială „Alexandru Ivasiuc” din Baia Mare.

A colaborat cu revista trimestrială „Cronica Satului Desești” și a mai publicat și în „Graiul Maramureșului”.

*****

Singurătate

mi-am suspendat
ofurile de crengile
ciufulite ale cireșului
și-aștept
o pasăre lacomă
să le culeagă
și-apoi
să le rostogolească
în triluri
până la marginea
vreunui gând
stingher

număr în neștire
bătăile vântului
pradă atacului
de singurătate

Azi

azi
mâzgălesc fericiri
pe toate ferestrele
șiroind de lacrimi
pe toți pereții
prăbușiți peste inimi frânte
pe caldarâmul strivit
sub pași grei de dureri
și culeg curcubeie
de la gâtul primăverii
de șapte ori câte șapte
le descânt
de mulțumire și
le arunc la picioarele
Timpului

Nedumerire

ca un uriaș
pământul se scutură
de nimicnicia noastră
atunci durerea mută
ne țintuiește
și mâinile sapă
frenetic
în căutarea inocenței
uitate
o vreme
ne plecăm capetele
a rugăciune
apoi
așezând piatră peste piatră
ne punem iar smerenia
la zid
avântându-ne în lume
până când?

Așteptare

nu merg
și totuși sunt departe
mă-mbrac în așteptare
albă
precum o undă de speranță
străbat în liniștea uitării
cărări închipuite
desenând naiv
lumini
iubiri
iertări
pe chipul zilei care crește
nemăsurat
din mine

Eliza POP

Foto: Ion Mariș




E timpul să fim protagoniștii propriei vieți (autor, Antonia Ștețiu)

Antonia Ștețiu

Nu s-a întâmplat niciodată să aveți senzația că nu sunteți centrul vieții voastre? Ca și cum ați sta deoparte și ați observa tot ce se întâmplă dorindu-vă să fie altcumva povestea.

La fel ca într-un film, apar mai multe personaje în momentele de acțiune, iar în cele de liniște, tot se aude o voce. Viața noastră e filmul, iar noi suntem personajul care apare în toate situațiile și vocea care apare în momentele de liniște… ei bine acea voce tot noi suntem. Iar filmul nu se termină când o persoană dispare. Filmul nostru se termină când viața noastră se termină, nu mai repede.

Problema este că, în momentul în care narațiunea noastră se întâlnește cu povestea altei persoane, putem uita că fiecare e personajul principal în propria poveste. Chiar și atunci când uităm să apreciem ce și pe cine avem lângă noi sau când uităm să ne bucurăm de lucrurile mărunte și decidem să le ignorăm, ajungem niște personaje oarecare în filmul nostru.

Așa că ar fi timpul să profităm la maxim de fiecare zi pe care o avem și să ne bucurăm de tot ce se întâmplă. Cine spune că nu ne putem bucura când plouă, de exemplu? Atunci când începe o ploaie de vară, cum ar fi să punem melodiile care ne plac și să dansăm prin ploaie? Din experiență pot spune că sentimentul de libertate pe care l-am primit a fost unul de neuitat, chiar dacă la început pare puțin ciudat. Și dacă nu plouă, putem da muzica la maxim și să dansăm prin cameră… să ne simțim bine în pielea noastră. Sau de ce nu putem aprecia la maxim o ieșire în oraș cu prietenii? Oricât ar dura, chiar și câteva minute care se pot transforma în ore cu persoane care te înțeleg, care îți aduc un zâmbet pe buze, te vor face să te simți bine și să observi că viața e scurtă și cel mai bine e să te înconjori de oameni care țin la tine și sunt acolo când ai nevoie de ei.

Avem o singură viață, iar ea merită trăită la maxim. Adică, fie că suntem adolescenți, sau mai vârstnici, cum ar fi să încercăm să apreciem fiecare zi pe care o avem? Am putea încerca să nu ne mai pese de ce zic ceilalți, chiar dacă fiecare are propria opinie, asta nu înseamnă că trebuie să ne afecteze și să vrem să ne schimbăm din vina unei păreri. Ar trebui să riscăm (bine, totul cu o limită aici), să nu ne mai stresăm de ce va urma. Am remarcat mai demult un citat care spunea așa: „Va mai conta în 5 minute? Dar în 5 zile? Dar în 5 ani? Atunci nu merită să riști?”… și chiar mi-a deschis ochii, pentru că, probabil, în capul nostru atunci când vine vorba de riscuri, mintea noastră creează cel mai prost scenariu. Dar totuși… dacă este și cea mai mică șansă să reușim, nu se merită să mergem după ea? Iar trecutul… ei bine, e trecut. Nu putem rămâne blocați pe o pagină, pentru că uneori nu există sentiment mai bun decât să întoarcem fila. Adică… să o luăm așa, când se termină un capitol dintr-o carte, ce facem? Închidem cartea și nu o mai citim niciodată? NU. Trecem mai departe. Iar când o poveste se termină? Putem rămâne la fel, sau putem deveni niște persoane mai bune.

Trebuie să profităm de fiecare răsărit și apus de soare pe care îl avem și să nu uităm că fiecare zi este o șansă să o luăm de la capăt și poate să reparăm ceva ce am stricat.

În concluzie, avem mereu șansa să devenim protagoniștii vieții noastre și, în fiecare dimineață când deschidem ochii, trebuie să luăm o decizie, aceea de a exista sau a trăi. Și chiar dacă în dicționar sunt sinonime, în viață nu putem spune că sunt. Alegem să existăm și să devenim personaje secundare în propria poveste și mai bine să mergem mai departe cu întrebarea „ce ar fi fost dacă…” ? Sau alegem să trăim, să profităm de fiecare ocazie și să avem parte de viața pe care ne-o dorim?

Antonia Ilaria ȘTEȚIU
clasa a X-a B
Colegiul Național „Dragoș – Vodă”




Alexandru Ivasiuc & Poezia la… Sighet

Marți, 14 iulie 2020, la Centrul Cultural din Sighetu Marmației s-a vorbit despre prozatorul sighetean Alexandru Ivasiuc. Dacă n-ar fi fost brutalul cutremur din 04 martie 1977 care i-a curmat viața și cariera în plină ascensiune azi ar fi fost – probabil – unul dintre marii scriitori ai secolului… XXI. Dacă ar fi trăit, la 12 iulie anul curent, ar fi împlinit 87 de ani. Destinul absurd i-a frânt cariera înainte de-a împlini 44 de ani dar, cele zece volume care i-au apărut (7 romane, 2 volume de eseuri și unul de nuvele) au fost și sunt „totuși” garanția unu loc important în literatura română.

Ne-am (re)întâlnit la Centrul Cultural din Sighet (manager interimar Ioan Tivadar, șef serviciu Vasile Muste) la un eveniment organizat de doamna Ileana Pop – Nemeș, într-un grup foarte disciplinat (evident, mă refer la distanțarea socială și mai puțin la cea literar – artistică). Curtea Centrului Cultural, păstrând parfumul vremurilor secolului prin care a trecut și Alexandru Ivasiuc, a fost „percutată” de vocea energică a marelui prozator prin intermediul unor înregistrări de arhivă dar și de intervențiile personalităților locale prezente la întâlnire: Pablo Romaniuc, Nicolae Iuga, Gheorghe Todincă, Horia Picu. Eu mi-am exprimat dorința de-a auzi vești despre cei care-l citesc (pe bune!) pe cel născut la Sighet și de-a ne bucura că mai există…. cititori!

În completarea evenimentului in memoriam Alexandru Ivasiuc s-a vorbit un pic (atât cât  trebuia!) și despre… poezie. Au fost acordate premii celor mai „adecvați” participanți la concursul de creație literară „Talente sighetene” (ediția a III -a). Laureații au fost de fapt… laureate, domnișoare eleve la Colegiul Național „Dragoș – Vodă”: Locul II (ex – aequo) – Mădălina Rednic și Nicoleta – Daniela Giurgi, Locul III (ex aequo) – Andrada – Lacrima Grad și Mihaela – Ioana Trifoi. Juriul (format din Rândunica Petrulescu – Anton și Gabriela Cosovan) nu a acordat Locul I.

Deși există o placă poziționată pe casa unde a locuit Alexandru Ivasiuc, scriitorul născut la Sighet poate fi constant comemorat și omagiat – mai presus de nuanțele protocolare – citindu-l, parcurgându-i opera, altfel literatura (română) va… dormi în muzee!

Ion MARIȘ




Între Blaj și Vatican. File din istoria culturii Maramureșului (autor, Ioan Ardeleanu-Pruncu)

În urmă cu puțin timp, în 21 iunie a.c., TVR 3 a transmis de la Catedrala Arhiepiscopală Majoră „Sfânta Treime” din Blaj ceremonia religioasă de sfințire a doi episcopi, un eveniment deosebit, încărcat de emoție și de sobrietate, care se întâmplă arareori. În condiții normale ar fi fost acolo mii de credincioși și clerici din toată țara, acum Catedrala lui Inochentie Micu-Klain a fost plină mai ales cu… amintiri din trei secole de istorie… câțiva înalți prelați și amintirile… dulci și amare.

Mulți dintre cei care au urmărit transmisia, au remarcat, așternut în fața iconostasului, un covor deosebit de frumos (foto), de dimensiuni impresionante. Puțini însă știu „povestea” acestei valoroase opere de artă.

În anul 1900, românii greco-catolici din Ardeal au sărbătorit 200 de ani de la Unirea cu Biserica Romei. Pentru cei din Marmația – cum frumos se spunea pe-atunci! – sărbătoarea a avut o dublă semnificație: Mitropolitul de la Blaj, Victor Mihalyi de Apșa, împlinea 25 de ani de episcopat și multele sale neamuri de-acasă au ținut să marcheze evenimentul într-un mod original și inspirat: la Sarasău, la casa fratelui Petru Mihalyi, Domnișoara Sofia, fiica acestuia, ajutată de 12 țărănci îndemânatice din sat, au confecționat un covor „persian” de 7/5,30 m.*, având ca model central un desen trimis de renumitul pictor religios Octavian Smigelschi, fratele profesorului canonic Victor Szmigeszky de la Blaj. În mijloc se află o Acvila cu aripile deschise, protejând o cetate înconjurată de trei ape curgătoare, iar chenarul, care încadrează desenul, este o inspirată sinteză de motive și culori specifice covoarelor maramureșene, punând minunat în valoare întreaga lucrare.

Am aflat că vulturul țesut pe acest covor este simbolul pietății și al înțelepciunii arhiereului (episcopului n.n. I.A.P.), dar și înălțimea demnității sale (…) iar cetatea reprezintă eparhia care i-a fost încredințată spre păstorire. (…) Precum vulturul se înalță în zbor mai sus decât toate zburătoarele, tot așa și viața pilduitoare a arhiereului trebuie să se ridice deasupra celor pe care îi păstorește, la înălțimea de la care trebuie să vadă, ca vulturul, tot ceea ce se petrece jos, să aibă sub observare atentă tot cuprinsul eparhiei sale, spre a cultiva binele și a înfrâna răul, urmându-l pe Cristos.”** Iată de ce, acest covor este unul de ritual, și se așterne în biserică doar la sfințiri de episcopi, în restul timpului fiind păstrat și protejat cu mare grijă.

În 1921, covorul a fost adus totuși la marea expoziție organizată cu ocazia Congresului ASTREI – 60 de ani de activitate – ținut la Sighet, a fost văzut și apreciat de delegații sosiți din toate județele și de marile personalități din proaspăta România Mare. Și tot atunci, l-au putut vedea și miile de maramureșeni, care au participat la grandioasa manifestare; adunările generale ale ASTREI, organizate de fiecare dată într-o altă filială, se constituiau în grandioase serbări naționale.

Demn de menționat este și faptul că, la acea expoziție a fost prezentat și „Zbornicul de la Ieud”, celebrul manuscris în limba română cu litere chirilice, despre care s-au scris o serie de studii și care a iscat multe controverse, unii cercetători afirmând că este din anul 1391, deci cel mai vechi de la noi. Găsit de preotul Arthur Anderco în podul Bisericii din Ieud – Deal și adus la expoziție, manuscrisul a fost remarcat de folcloristul Andrei Bârseanu – atunci președintele ASTREI – dus la Academie și arătat lui Ioan Bianu, care l-a introdus numaidecât în fondul de aur al manuscriselor de la Biblioteca Academiei, unde se găsește și în prezent.

Dar covorul de la Sarasău nu este singurul mesaj maramureșan din Catedrala Blajului. În 14 mai 1948, când s-a sărbătorit Centenarul Marii Adunări de pe Câmpia Libertății, pictorul Traian Bilțiu-Dăncuș (născut în Ieudul Maramureșului, într-o veche familie greco-catolică) a donat Catedralei o frumoasă icoană, reprezentând-o pe „Maica Sfântă cu Pruncul Isus”. Culorile vii și plăcute privirii, frumusețea celor două chipuri, dimensiunile impunătoare ale lucrării, dar și faima de care se bucura deja pictorul, au determinat pe donatari să o așeze în zona centrală a bisericii, pe o masă special confecționată. Demn de remarcat este faptul că, și după preluarea catedralei de către Biserica Ortodoxă, icoana a rămas acolo, la locul ei.

În 1925, când Biserica Greco-Catolică din România a organizat primul pelerinaj la Roma, grupul de pelerini din Maramureș a dus și un covor – facsimilul celui de la Blaj – și l-a dăruit Papei Pius al XI-lea. Exemplarul acesta a fost realizat de Doamna preoteasă Elena Bîrlea, soția cunoscutului folclorist și ziarist, preot și profesor Ion Bîrlea, în atelierul de țesut din Palatul Culturii, ajutată de ucenicele sale, pe care Doamna le iniția gratuit în meșteșugul țesutului și al vopsitului cu culori vegetale.
După unele informații, covorul se află și acum, la mare cinste, în sala de primiri de la Vatican.

Printre pelerini (vezi imaginea reprezentativă) pot fi identificați: Vicarul Ilariu Boroș, preoții Simion Balea de la Săpânța și Artur Anderco de la Ieud, profesorii Mihail Șerban de la Liceul „Dragoș Vodă” , Ion Bilțiu-Dăncuș, Ion Bîrlea de la Școala Normală, Irina Berinde de la Liceul de fete „Domnița Ileana”, coriști de la AGRU, o serie de juriști și funcționari și, la cel mai înalt nivel, avocatul lIie Lazăr, care, la liturghia oficiată de prelații români, a cântat o priceasnă, de-a răsunat biserica.
Și nici covorul de la Vatican nu este singur. Împătimitul cercetător în arhivele Vaticanului, Ion Dumitriu-Snagov a descoperit acolo și a prezentat în expoziția „Monumenta Romaniae Vaticana” o serie de documente de mare valoare pentru istoria noastră, printre care și o stampă veche, deosebit de frumoasă, reprezentând o Maică Sfântă cu Pruncul, îmbrăcată ca o maramureșancă.
Așadar, Catedrala de jertfă și locul de binemeritată odihnă veșnică a lui Inochentie Micu-Klein – dar și Tribuna de luptă de la care Simion Bărnuțiu a rostit în 14 mai 1848 înflăcăratul său discurs de Deșteptare – păstrează cu sfințenie, din anul 1900, un covor din Maramureș, pe care îl așterne la ocazii de aleasă sărbătoare și mare bucurie spirituală. Iar un „frate” al acestuia este, din anul 1925, la loc de cinste în Cetatea Vaticană.

Și iată cum, cîteva file de istorie se pot lega, peste ani, într-o adevărată poveste, sau, de ce nu, într-o poveste adevărată.


NOTE: *- Alexandru Filipașcu, preot și profesor în Sighet, care a văzut ambele exemplare ale covorului, indică aceste dimensiuni în lucrarea sa „Istoria Maramureșului”, Editura „Gutinul”, Baia Mare, 1997, p. 177.
**- Nicoleta Idita – Tomuța – „Detalii” care fac diferența: covorul cu vulturul deasupra cetății Sionului din Catedrala Mitropolitană „Sfânta Treime” din Blaj, în ziarul „Unirea”, din Alba Iulia, 24 iunie, 2020.

Ioan ARDELEANU-PRUNCU




Pianul din… Uscătoria de partid

O întâlnire discretă, ce a respectat clauzele distanțării pandemice, a fost organizată azi, 13 iulie 2020, la Centrul Cultural din Sighetu Marmației. Din dorința de-a reveni în mijlocul cetățenilor și de-a „redeschide” sezonul „live” al activităților cultural – artistice, instituția Centrală sigheteană a invitat două importante personalități ale culturii românești: scriitorul clujean Radu Țuculescu – prieten consacrat al Sighetului – și compozitorul, prof. univ. dr. Ionică Pop (Academia de Muzică „Gheorghe Dima” Cluj Napoca).

Gazdelele, prof. Ioan Tivadar (manager interimar) și poetul Vasile Muste (șef serviciu) au organizat o întâlnire open-air (în curtea Centrului Cultural) pentru ca publicul să recepteze fără constrângeri atât blitz – prozele scriitorului Radu Țuculescu (din volumul „Uscătoria de partid”, Editura Școala Ardeleană, Cluj Napoca, 2019) cât și piesele muzicale clasice interpretate de prof. univ. dr. Ionică Pop.

Pasul spre revenirea la normalitate a fost făcut cu proză, muzică bună și câteva… picături de dragoste (Vasile Muste).

Pentru ca pandemia să poată fi învinsă avem nevoie de un antidot „garantat”…. cultura!

Salut, Sighet!




Semn de carte: Vasile Tepei

SEMN DE CARTE: VASILE TEPEI
(Satul Hoteni. Repere monografice, cu o prefaţă de Gheorghe Pârja, Ed. Enesis, Baia Mare, 2020)

Monografia satului Hoteni, propusă de economistul finanţist Vasile Tepei (a lui Ionu Diacului), hotenar de origine, este o lucrare captivantă, bogată, o mică enciclopedie a satului natal, un semn de devoţiune faţă de oamenii locului. Autorul mărturiseşte în Introducere că dispariţia accelerată a unor dimensiuni esenţiale ale satului – obiceiuri, ocupaţii, mentalităţi – i-a fost imbold suplimentar pentru această scriere. Pentru aceasta, a cercetat cu atenţie o mulţime de surse scrise şi nescrise, orientat de specialişti în domeniu.

Sunt punctate cu precizie ştiinţifică, dar şi cu emoţie: cadrul natural, structura socială originară, viaţa familiei, ocupaţiile tradiţionale, locurile şi originea numelui lor, întâmplări şi vorbe de duh din Hoteni, obiceiurile (Tânjaua, Stâna), Sărbătorile de peste an în sat, activitatea culturală, arhitectura şi portul, personalităţile satului „care au urmat şcoli”… . Este tratată cu precădere, amănunţit, devenirea Bisericii şi a Şcolii satului, în vălmăşagul vremilor… Sunt surprinse interferenţele cu evenimentele istorice majore – cele două Războaie mondiale, tulburările din perioada interbelică, dramele din debutul regimului comunist, în special marginalizarea „chiaburimii” şi încercările eşuate de „întovărăşire” şi „colectivizare”.

Nobila întreprindere de conturare în linii esenţiale a evenimentelor şi a etosului local se încheie cu câteva „Cuvinte de la fii ai satului”, un glosar de termeni locali, 11 anexe, o listă bibliografică substanţială. Numeroase fotografii întregesc povestea Hoteniului…

Subsemnatul, trăitor în primii ani de viaţă în Hoteni, îi mulţumesc lui Vasile Tepei că mi-a readus aproape amintirile dintâi!…

Marin SLUJERU




Sighet – Album retro (LVIII)

O plimbare „boierească” prin Sighet, la început de secol XX, probabil în anii Primului Război Mondial. În acea perioadă, birjele și bicicletele erau principalele mijloace de locomoție iar Sighetul era un oraș foarte liniștit.
O parte dintre clădirile din stânga imaginii, azi, nu mai există.

Salut, Sighet!

NR: Fotografie din arhiva Muzeului Maramureșului Sighetu Marmației.




Din Studenție (autor, prof. Gheorghe Bărcan)

prof. Gheorghe Bărcan

„Micimi” în Sfere Înalte, „Înălțimi” și mai pe Jos

* Se întâmpla în anul II de studii. O colegă, printre cei mai buni studenți din an, până la acea dată, numai cu note de 10/10, la toate examanele, Ciocan Florica, are examen la științe sociale. Răspuns așteptat, corect și complet, de nota 10, pe care profesorul se și pregătea să o treacă în carnetul de note, când asistentul intervine și rostește: Tov. Profesor, vă rog să considerați pentru seminar nota „2″ și să faceți media. Profesorul s-a executat și a trecut în carnet nota „6”. Era o observație puternică, probabil încărcată și cu ceva funcții și responsabilități politice, pentru că abia sosise de la Moscova, inima ideologică comunistă a lumii. Ieșind din sala de examene, profesorul a spus studentei să faca cerere de reexaminare. Mulțumesc, domnule profesor, dar accept nota, care mă și scoate din monotonie; nu mă afectează, e puțină între cele multe; de altfel, e bună și ca amintire de viață. Ea a mai lipsit de la seminarii, pentru că făcea multe consultații, având ceva greutăți pe acasă. Puteam și singuri să apreciem ca utopice Tezele Comuniste, în cele două faze ale dezvoltării lui: „Pentru fiecare, după cantitatea și calitatea muncii” și „Pentru fiecare, după capacitatea și nevoile sale”, fără lămuririle asistentului; absurditatea lor era evidentă. Dar competența profesorului și a asistentului nu era aceeași, între curs și seminar era o diferență, nu era în medie de 50%/50% și nu trebuia să se execute astfel, încălcându-și demnitatea; putea să-i micșoreze doar puțin media. Un exemplu de demnitate și înălțime „mai pe jos” și „micime” mare în sfere înalte, universitare!

* Eram tot in anul II și aveam examen la limba rusă, cel mai greu obiect pentru mine; eu doar într-un an universitar am avut contact cu limba rusă, în timp ce colegii mei vorbeau rusește, cu studiul ei încă din ciclul II. Aveam 4 examene în sesiune, primele trei, la obiecte de specialitate, fiind promovate cu nota 10. Mă zbăteam să nu iau mai puțin de 8, pentru a-mi păstra bursa de merit; colegii mă susțineau și mă ajutau în pregătire, pentru acest examen, atât de greu pentru mine. Lecțiile din semestru le știam bine pe toate, citit, tradus, vocabular, gramatică, precum și din cele 10-15 pagini traduse din limba rusă. Oricare student care trata subiectul ca și mine, primea nota maximă, fără alte întrebări. Profesorul știa însă că eu nu am „spate”; a fost însă mirat de răspunsul meu și a decis: „harașo” tov. Bărcan, eu fiind foarte mulțumit; însemna nota 8. Luându-mi indexul de note și văzând acolo cele 3 examene toate notate cu 10, nu-i venea să creadă; mă considera coada grupei, precum la rusă. A răsfoit carnetul și mai în față cu rezultate similare și se tot uita, pe sub ochelari, când la mine, când la note. Îmi spune atunci, hotărât: la tablă, tov. Bărcan; mi s-au muiat picioarele, pentru că bănuiam întrebări suplimentare, pentru a-mi mări nota. Am încercat să protestez, să-mi manifest mulțumirea, dar degeaba: la tablă! Mi s-au pus două întrebări din gramatică (domeniul meu), cu răspunsuri corecte. A treia, decisiva: De ce se folosește aici genitivul? Pentru că este o negație, am răspuns. „Oceny harașo” și m-a „batjojorit” în carnet cu un 10 (la limba rusă!). O demnitate, peste aceasta; m-a notat peste merit (la totalul limbii ruse), probabil și ca o scuză, un bonus, pentru aprecierea generală nedreaptă ce o avea asupra mea. O demnitate universitară, umană, de înălțime, mult peste detaliul unei note (prof. Grigoriev).

* Examen la „Mecanica Rațională”, foarte greu, de un an de zile, cu 4 ore/săptămână, cu excepționalul și exigentul Prof. Brădeanu, la care era o plăcere să audiezi cursurile. La lucrarea scrisă era foarte greu și se punea mare accent pe partea practică. Colegului meu, Radu Florin, i se anunță nota 6 (sau 7), după răspuns, la care el se pronunță răspicat: n-o primesc! Probabil i se întâmpla aceasta pentru prima dată, profesorului. Doi colegi au ieșit bucuroși de la examen și, la întrebarea noastră, ce ați făcut? Zece, au răspuns ei din mers, apoi, întorcându-se, au completat: amândoi! Te bucurai cu examenul luat, aici! Domnul profesor, deloc afectat, jignit, supărat, îl întreabă cu calm: de ce? I se răspunde tot cu o întrebare: ce am greșit? Răspunsul excelent, dar lucrarea scrisă nu e conformă. Îmi pare rău, am rezolvat-o bine și pe aceasta! Am s-o revăd și nota pe urmă, îi răspunde cu același calm firesc, fără a se simți jignit. După puțin timp îl anunță: nota 9; ai făcut ceva artificii, dar ai salvat-o bine. Ce să spui? Curaj și demnitate „în zona celor mai mici”, demnitate și la Înălțimea universitară. Felicitări amândurora și în sfera înălțimilor și mai pe jos!

* În 1964, eram prezent la Examenul de Stat, Facultatea Matematică-Mecanică, și mă aflam în confruntare la Analiza Matematică, obiect de bază, cuprinzător. Biletul conținea două subiecte de teorie și o probemă de integrală definită, pe o funcție trigonometrică, unde apărea numărul „pi”. Am pregătit examenul după un curs mai nou, modern, de prof. Miron Niculescu. Profesorul examinator era și dânsul coautor, într-un curs în două volume, cu mai multe părți, litografiat, cu mulți ani în urmă, tot la Analiza Matematică. Am tratat toate subiectele, fără nicio ezitare și așteptam nota, care întârzia. Se vedea o ezitare, o răceală pe fața profesorului, eu fiind nedumerit. Deodată îmi spune: să-i spun poezia în limba franceză, care permite stabilirea pentru numarul „pi” mulțime de zecimale. Am rămas surprins: o poezie în limba franceză la examenul de stat la matematică, care nu se găsea nici în cursuri, nici în bibliografie și era o veselie, o distracție cu ea în clasele mici de liceu. Dacă greșeai un singur cuvânt din poezie, se făcea praf numărul „pi”. Dar atunci erau dezvoltate calaculatoarele și nu mai aveai nevoie de poezie și oare dânsul o mai reținea, o mai putea corecta. „Nod în papură”. Pronunță sec, în românește, nota 8! Total nemulțumit, am ieșit, cu un salut formal, de conveniență, ducând însă cu mine o bănuială și „Înălțimea, demnitatea universitară”, văzându-o aruncată pe jos!

A urmat la răspuns, mai târziu, colegul meu, același Radu Florin, care a tot fost întrerupt în expunerea subiectelor, de același profesor și, enervându-se, a întrebat: oare sunt obligat să mă pregătesc după un anume curs? arătați-mi unde greșesc! Ieși afară! i s-a strigat și examenul de stat era ratat. Aici nu mai era Domnul prof. Brădeanu și nici calitățile, caracterul dânsului. Auzind președintele comisiei de scandal, Domnul Prof. Academician Călugheranu, a chemat înăuntru candidatul, pentru a-și încheia expunerea. I s-a atribuit nota 6, nota minimă pentru a putea merge mai departe. Cu aceasta i s-a diminuat media generală la 8,50, cu care nu mai putea prinde Liceul lui din Târgoviște și a rămas asistent universitar la Institutul de 3 ani, Oradea. S-a frânt un destin. Am priceput atunci și eu problema cu poezia în franceză, așa cum bănuiam. Cred că protestul colegului a fost și el prea dur, putea fi altfel exprimat, dar, cu această ocazie, s-a văzut cât de ușor cade o Înălțime și demnitatea pe care cineva numai formal le are, luându-i locul calicia stabilizată. Se remarcă îndrăzneala prea mare a studentului și demnitatea sobră, de Înălțime, a Președintelui, care a reparat ce se mai putea repara din „Înălțimea” universitară.

Sunt câteva exemple date și câte or mai fi, atât de „Micime” cât și de „Înălțime”, demnitate. Cele prezentate aici, redau însă doar câteva cazuri de „reverențe”, mai mărunte, făcute în cinstirea sau necinstirea acestei nobile profesii, de inimă și suflet, dar sunt destule cazuri cutremurătoare, cunoscute, relatate în media, care arată în ce mod degradant și-au murdărit chemarea unii de „mai sus”, dacă a fost o chemare și nu o trișare în alegerea ei și care, în desfășurare, te lasă „fără cuvinte”. Mai sunt și cazuri în care aceștia și-au dus drumurile în „două lumi”, unul în prinos de jertfire și respect profund nobilei chemări, iar altul în prizonieratul decadent al vremilor, cu tentațiile lor în trăiri indecente, în mari ticăloșii, de care s-au lăsat învinși, li s-au predat, un amestec în care vezi alternativ contrastele.

Am dat exemple din învățământ, pentru că aici intervine „educația”, o greutate enormă în comportamentul uman, precum este și „spiritualitatea” în cel religios, sau „legalitatea și dreptatea” în magistratură, „sănătatea” pentru cei care o administrează, pentru care au depus și jurământ și altele, care trebuie să fie, toate, bariere de netrecut de la „înălțime” la „micime”, trecere care le distruge conținutul, le desfigurează, le transformă în „hidoșenie”. Se manifestă și mai pe jos aceste neașteptări. Toate cuprind însă spiritualitatea, în sensul larg al cuvântului, moralitatea societății, fără de care aceasta se compromite sub multiple aspecte și creează în societate neajunsuri majore, așa cum e acuma la noi. Aici nu e permis să se treacă de la „Înălțimi” la „Micimile joase” , ci și mai mult, să apere și „Înălțimile” din zonele mai de jos, de „micimi”. Am folosit expresia „micime” pentru răul uman, de la cel mic, până la cel de mare „grandoare”.

Gheorghe BĂRCAN
fost elev al Liceului „Dragoș-Vodă”, Sighet

Minneapolis, USA

sursă foto: www.ubbcluj.ro




TATA (autor, Loredana Maria PAȘCA)

Simt pisica cum se întinde luuung lângă mine. Se răsucește încet, leneș, şi-şi înfige ghearele în piciorul meu! Deschid gura să scot un „Auuu” lung cât mâţa şi ascuţit ca ghearele ei, dar norocul meu e că deschid şi ochii.

TATA stă în locul lui preferat, pe marginea dormezei cu saltea din paie, cu coatele pe genunchi şi privirea pierdută mult departe, dincolo de geam. Şi fumează. Carpaţi fără filtru. Întotdeauna. Şi, ca întotdeauna, în jurul capului său fumul dens dansează uşor-uşor; prin strate suprapuse de „stratuşi” trec doar coloanele de fum proaspăt expirate cu un şuierat slab, ca într-un ritual sacru, la intervale regulate, mereu cu aceeaşi intensitate şi cu ochii pe jumătate închişi. Clipește rar și oftează adânc. Îmi pare atât de misterios şi tare trist… şi aş vrea, ca de fiecare dată când îl văd fumând, să ştiu la ce se gândeşte…

Dar TATA remarcă fâţâiala din pat şi îşi fixează ochii albaştri pe faţa mea, care se chinuie să scoată un zâmbet fermecător şi convingător de „Bună dimineaţa!”.
– No, vă sculaţi? Mintenaş i-amniaz (e abia ora 8)… Tre’ să merem s-aducem fânu’.
– Îhî… imediat… mormăi în timp ce strâng mâţa, drăgăstos şi ferm, fără ca TATA să bănuiască ce ascund. Şi tocmai când el se ridică, stinge mucul de plita sobei şi iese, pisica se desprinde din „îmbrăţişarea” mult prea intimă cu care ne-am cadorisit. E foarte recunoscătoare, de altfel, că am îndesat-o sub pătură, să doarmă în pat… Pare disperată după o gură de aer proaspăt, aşa că o ajut să coboare cu viteză, printr-un şut scurt, tras în zona codiţei deja super-înfoiată. Face un salt reuşit cu dublu Axel şi aterizare perfectă şi ajunge exact între picioarele Mamei, care intrând se împiedică, se izbeşte de uşă, se îndreaptă cu greu (nu e foarte suplă, nici tipul sportiv) şi-ncepe:
-`Mnezău ei de mâţă! Ce coată-n casă? Amu-mi rupem gâtu… Da, trezitu-v-aţ’? Mereţ’ de vă spălaţ’. Ce-ţi mânca?
Ouă-ochiuri, încerc eu determinarea viitorului meu apropiat, dar… deasupra vocii mele se aude mormăiala lui R:
– Orez în lapte şi mi-e clar că, nici în noaptea abia trecută, stelele nu s-au aliniat cum trebuia în zodia mea.

Sub crengile imensului nuc din faţa casei e umbră şi răcoare. Ligheanul cu smalţul sărit aşteaptă deja, pe scaunul cu picioare bolnave, vopsit prea verde, prea demult. Mă-ntiiiind, mă-ntorc şi-o iau rapid către fântână, să scot apă de spălat. Las găleata să cadă cu zgomot (ador plesnitura pe care o face la contactul cu apa), mă ridic pe vârfuri să mă uit cum se scufundă şi-nvârt roata cu amândouă mâinile, încet să o ridic, doar pe jumătate plină; aplecată peste marginea rece a fântânii, tot zgâindu-mă în oglinzile tremurătoare, nu-l observ. Îl aud târziu. TATA trece cu mersul lui apăsat, uşor legănat, ușor aplecat în faţă, spre poiată. Fac ochii mari şi, din două salturi, îl prind de mâna aspră şi caldă:
– O fătat?… dar nu apuc să aud răspusul, ci doar huruitul lanţului pe tambur, vâjâitul găleţii între olanele fântânii şi izbitura de final…
– Mno, de s-o descăţat găleata de pă lanţ, te-a băga mă-ta după ie. Amu, hai să vezi!

E cald în poiată și miroase amestecat a lapte proaspăt, paie umede, bălegar și viață nouă. Prin crăpăturile uşiţei de scos gunoiul trec raze de lumină tremurânde, ca aripi de zâne, iar pe sub burta vacii se uită fix la noi Viaţa, cu ochi imenşi. Doamne!!! cât e de frumoasă! M-aș repezi să o mângâi, dar TATA mă trage ușor înapoi:
– No, fată, nu așe… ca furtuna, că s-a speria și te-a ruguci vaca! Meri mai încetuc, de-o lăture…
Cu mâna întinsă mă apropii întâi să mă vadă Gyöngy (aproape toate vacile lui aveau mereu nume românești sau ungurești de flori, pe lângă câte o „Joiană” sau „Mândră”) și ea întoarce botul alb la mângâiat. Mi-e atât de dragă! Că e mărunţică și tare blândă și ne lasă seara să o mulgem și noi, copiii, în cănile de tablă emailată gri, cu toartă și „buză” roşie. Laptele acela, doar spumă albă și așa de gustoasă, e momentul suprem al serilor noastre de vară…
Curioasă, dar temătoare, se apropie de palma mea și viţeluşa. E bălţată – albă cu pete mari de ciocolată – și nu-mi vine să îi stric „modelul” cu care a rămas, după ce vaca a lins-o zdravăn. O mângâi doar pe gât, îmi pun mâinile în jurul ei; e atât de vie… și rămân așa, în îmbrățișare, cu capul lipit de fruntea ei, dar mă desprind când aud iar vocea lui TATA:
– De-amu-i bugăt, las-o să sugă. Și voi, gătați-vă ș-om mere. S-a face tare cald azi.
– Tatăăă, găleata… mai mult șoptesc, decât spun.
– O scoate tata. Du-te la mă-ta și-i spune să puie merindea.

R, cu ochii încă cârpiți de somn, se uită absent în lungul căii ferate. Nu vine nici un tren. Mai târziu, mai pe la amiaz’, va trece personalul de Carei, din care ne strigă și ne face cu mâna mătușa Luci (atunci când se duce la părinții ei în vizită), apoi „lansează” în iarba înaltă un pachet cu: ciocolată cu alune Maci, gumă de mestecat în formă de biluțe colorate și fantastica ei prăjitură cu gem și muuuultă cremă de mac, toate împachetate bine, bine, puse într-o cutie de carton, legată cu sfoară maronie. Ce bucurie!

Dar azi nu e zi de vizite. Nici nu ne prinde amiaza pe aici. Deasupra șinelor căii ferate se vede deja „dansând” aerul, semn de căldură mare… Doar prin frunzele plopilor înalți până la cer se joacă puțin vântul, iar foșnetul lor mă duce imediat cu gândul la lungul drum de fiecare duminică dimineața, spre biserica din sat. La Mama… la sunetul inconfundabil pe care îl scot, cu fiecare pas, ciorapii ei de nylon purtaţi pe sub rochia galben-pai cu panseluţe.

Când îmi răstoarnă apa în lighean, îmi place să stau sub jetul rece, să mă joc „bătând-o” cu mâinile, să fac valuri, să o simt. Dar nu e timp nici de joacă azi. Mă spăl repejor pe față, suflând puternic în apa ridicată cu palmele, încercând să îl imit pe TATA.

Mirosul intens de orez în lapte ne cheamă la masă: R. șezând pe marginea patului, eu pe scaunul de lemn cu spătar înalt, curbat. Cu lingura desenez „figuri” în farfurie și caut cel mai mare bob. R termină primul (mănâncă atât de repede!), sare din pat, mă pișcă scurt și puternic de umărul drept și fuge afară. Înghit cu greu, apoi duc farfuriile pe masa din cămară; Mama le va spăla probabil mai târziu.

Un drum de câțiva kilometri, în carul tras încet de vaci, pare o veșnicie. O eternitate din clipe topite, amestecate, intense; un continuu acum ce curge prin corpul meu de copil, într-un sens pe care nu-l pot înțelege. Stau întinsă pe spate, tot ronţăind la un fir lung de iarbă, și visez… la o lebeniţă duulce și rece, la o baie în apa limpede a Homorodului, la strigătele ciudate ale păunilor, la necazurile lui Remi din „Singur pe lume”, la o bicicletă Pegas – care să fie a mea – la coacăzele negre, deja coapte, ale vecinei Iţu… La îmbrăţișarea caldă și vocea blândă a Nanei Irma și la poveștile nesfârșite pe care le împarte cu Mama seara, așteptând vacile să vină din ciurdă. Mă trezesc când TATA desface jugul vacilor și le duce să pască, la umbră. Printre pleoapele abia mijite, printre curcubee, văd una dintre imaginile copilariei mele. Aceea în care erau încă amândoi bunicii, aceea cu miros de fân și bureţi de câmp, gust de pere de vară și mălai fiert, răcoare de apa din fântână, cu genunchi juliţi și pisici-jucării.

Dar, de fapt… era totul un vis. Mă dezmeticesc azi și în atâtea alte zile, singură, cu un dor intens de TATA, cu dorința de a-i spune că e mereu prezent în gândurile mele, că îl îmbrățișez adesea și îl simt lângă mine, așa… ca ieri. Un „ieri” care a trecut de peste 20 de ani.

Pentru TATA, bunicul meu drag (01.02.1921 – 03.07.1999) și pentru toți bunicii dragi din lume. Aceasta și cealaltă. Cea care ne fură copilăria.

Loredana Maria PAȘCA

 

Foto: Peter Lengyel




Un sprijin de nădejde! In memoriam profesor Eva Takacs (autor, Frankel Orly)

„Un bun profesor este asemeni unei lumânări. El se mistuie pe sine însuși pentru a lumina calea altora” (Mustafa Kemal Atatürk).

Când ne gândim la profesori ori învățători, o facem cu multă duioșie și nostalgie. Este, ce-i drept, cea mai nobilă dintre profesii. Iar dacă chiar ai norocul să rămâi în legătură măcar cu câțiva dintre ei, ți-ai câștigat cei mai de preț mentori ori îndrumători de suflet, pe viață. Sunt mulți aceia pe care îi port în suflet pentru deschiderea pentru cultură și iubirea pentru studiu la care au contribuit, dar și respectul pentru educație, pentru frumos și pentru arte pe care mi l-au insuflat prin propriul lor exemplu sacru. În cei aproape doisprezece ani de școală, am întâlnit mulți dascăli, însa doar o ființă îmi este dragă și are loc în loja întâi a sufletului meu: doamna Eva Takacs. Dânsa m-a făcut să înțeleg că școala nu e doar un loc unde pleci pentru câteva ore de acasă, că nu merg acolo pentru note și că nu trebuie să dovedesc nimănui – decât mie însămi- că pot fi cea mai bună. Sunt unii oameni care au o aură specială. Te fac să te simți mai bine numai privindu-i, au ceva al lor, nu aș ști să spun ce. Stau uneori și mă gândesc ce înseamnă viața, cât de scurtă și subțire își are linia și cât de neputincioși suntem pe cărarea ei. Astăzi suntem fericiți și împliniți, trăim și zâmbim iar mâine nu știm dacă mai existăm. Joi, 02 iulie 2020, s-a stins din viață un suflet important. O doamnă blândă cu caracter deosebit, bună la inimă și harnică, cu un umor deosebit… Își iubea familia, soțul, nepoții, mai mult decât orice, ar fi făcut orice pentru ei, și din toate bătăliile avute, ea a pierdut-o pe ultima. Am să vă arăt câteva dintre mesajele trimise, ca să vedeți și voi, cât este de iubită și cât de tare i se va simți lipsa:

„Ea a fost Eva Takacs, colega și prietena noastră la Colegiul Național Pedagogic! O femeie cu umor, vorbe inteligente, care ura minciunile și falsitatea unor oameni. Cu elevii în schimb era generoasă, cu sfaturi utile mereu, cu răbdare… și elevii o iubeau. O iubeam și eu alături de colegi, văzând-o atât de grijulie și de dedicată familiei și mai ales soțului! El o adoră și știu că-i va fi foarte, foarte, foarte greu fără ea! De câte ori mă voi apropia de poarta liceului unde te vedeam mereu la nelipsita țigară în câte o pauză, o să te caut cu privirea… Adio, suflet drag! Te-ai dus mult prea repede lăsând în urmă consternare, neputință, întrebări! În amintirea mea vei rămâne surâzătoare, elegantă, mereu tânără!” (prof. Rodica Gheorghiu)

„Elegantă și cochetă, veselă și protectivă, întotdeauna întâlnirea dintre noi era un mare motiv de bucurie. Vorbeam toată seara încercând să ne spunem atât de multe de frică că seara se termină foarte repede. Bucuria de pe chipul ei era de nedescris../../ Drum bun spre stele dragă Eva! Sper să ne luminezi de sus din ceruri cu bunătatea și altruismul tău! Să ne arăți cea mai bună cale pe care putem merge! Îți mulțumesc din suflet pentru prietenia ta. Îmi pare foarte rău și mi-e sufletul negru pentru că vorbesc de tine la trecut!” (Claudia Narcisa Funariu)

”Mă gândesc la Eva Takacs… un suflet minunat, un om cald, o colegă ,,acolo” când aveai nevoie ea… Îmi aduc aminte ultimele noastre discuții, despre Feri al ei… despre cum era capabilă să mute munții din loc pentru ca el să fie sănătos alături de ea. O iubire ca-n filme!! /…/ A plecat și nu mai pot să-i spun cât mi-a fost de dragă, cât îmi va lipsi zâmbetul ei, vorbele ei de duh, umorul ei reconfortant… Rămas bun, dragă Eva, /../, Feri, fii așa cum ea ar fi vrut să fii!!” (prof. Diana Pozman)

„Ce veste cutremurătoare /../. Pentru mine, Eva și Feri erau imaginea unui cuplu aparte. Aveau acel ceva care-i făcea diferiți de noi restul! Bucuriile mărunte, dar și încercările vieții i-au unit mai mult ca orice! Am sentimentul că nici nu pot vorbi despre unul fără a-l aminti pe celălalt! Eva, ne vei lipsi! Timpul va așterne tăcerea peste urmele pașilor tăi, dar, undeva în sufletele noastre, vei rămâne vie. Rămas bun, dragă Eva!” (Anuța Rodica Ardelean)

Se spune că persoanele dragi care mor nu pleacă niciodată, ci merg alături de noi în fiecare zi. Nevăzuți, neauziți, dar mereu aproape. În continuare iubiți, în continuare cu dor, mereu foarte dragi. Îi vom păstra vie amintirea Evei, în suflete, și vom fi recunoscători pentru timpul petrecut împreună mulțumindu-i lui Dumnezeu că ne-a dăruit în viețile noastre o așa femeie.
Îmi veți lipsi foarte mult, doamna profesoară!
Odihnește-te în pace, suflet bun!

Frankel Orly

Clasa a XII – a
Colegiul Național Pedagogic “Regele Ferdinand”
Sighetu Marmației




Ce e de făcut cu știrile false?

Pandemia cauzată de virusul COVID-19 a readus în atenția publicului și a autorităților problema „știrilor false”. Evenimente care creează panică, stres, sau doar interes crescut sunt un prilej pentru răspândirea informațiilor false în spațiul public. Campaniile electorale, pandemiile, crizele economice ne țin conectați la fluxul de informații. Atenția noastră este sporită, iar producătorii de știri – fie bune, fie rele – sunt pregătiți să livreze. Întrebarea este: ce facem să ne protejăm de manipulare în aceste momente când suntem mai vulnerabili la dezinformare decât în mod obișnuit?

Știm că, în general, consumăm știri pentru a afla ce se întâmplă în lume. De multe ori, însă, căutăm informații care ne confirmă valorile și ideologia. Un studiu publicat de Institutul pentru Tehnologie din Massachusetts (MIT) ne spune că știrile care ne contestă viziunea despre lume sunt digerate mai greu, deoarece necesită un sporit efort mental pentru a fi înțelese. În plus, ele produc și o reacție emoțională negativă, iar acest lucru creează disconfort. Rezultatele cercetării publicate de MIT sunt îngrijorătoare pentru oricine a încercat în ultimii ani să dezvolte metode de contracarare a știrilor false în spațiul online. O serie de măsuri, începând de la eliminarea boților – aplicații care execută sarcini automatizate pe Internet – la blocarea conținutului online până la campaniile de verificare a informațiilor și educația media au fost propuse de diferiți actori. Este realist să ne imaginăm că putem să controlăm fenomenul? O întrebare mai rar pusă este: e dezirabil să vrem să controlăm răspândirea informațiilor false cu orice preț?

Spațiul online este mai puțin reglementat decât media audiovizuală. Pentru radio și televiziune ai nevoie de o frecvență – iar spectrul de frecvențe al unei țări este limitat. Ca să obții o frecvență, statul impune anumite condiții – inclusiv legate de conținut: corectitudine, protecția minorilor etc. Pe internet pot funcționa un număr nelimitat de publicații, așa că statul nu mai are „monedă de schimb”. De asemenea, Internetul este mai descentralizat și datorită naturii sale transfrontaliere, mai puțin controlabil de autoritățile naționale. Asta poate fi un lucru bun, dacă vrei să publici informații despre abuzuri și nu vrei să fii persecutat de autorități. Dar poate fi un lucru rău, dacă vrei să postezi povești despre conspirații și nu vrei să fii pedepsit de autorități. Libertatea oferită de Internet face posibil abuzul. Marea dilemă privind Internetul este cum să îl facem un spațiu mai sigur, fără a-l cenzura.

Întâi de toate, trebuie să știm că Internetul nu e sat fără câini. Toate regulile de comportament impuse de legislație pentru spațiul fizic se aplică și pentru Internet. Dar diseminarea de informații false nu este delict decât dacă pune în pericol securitatea națională, adică în cazuri cu consecințe foarte grave. Există și propuneri pentru cazurile mai puțin serioase. De exemplu, unele voci promovează intervențiile care schimbă comportamentul utilizatorilor: etichetarea conținutului care conține informații false sau stimularea reproducerii informațiilor adevărate pe platformele de socializare. Fact-checking sau verificarea datelor de entități independente funcționează dacă verificările sunt simple și la obiect. Elementele de grafică interactivă de genul „barometrele de adevăr” par să creeze confuzie și adversitate în rândul multor utilizatori. Un mesaj direct, de preferat unul care identifică o întreagă frază ca adevărată sau falsă, nu doar porțiuni din ea, pare să fie receptat mai ușor de utilizatori. Dar, să nu uităm, că verificările care contravin ideologiei personale a utilizatorului vor fi respinse cu mai multă ușurință.

sursa: Factual.ro

 

Eliminarea boților sau a conținutului nu par a fi soluții sustenabile, pentru că boții, conturile și site-urile de știri false vor continua să reapară. Sistemul media actual e unul în care supraproducția de conținut e regula, iar eforturile necesare „curățării” lui necesită resurse umane și tehnice imense. Birocrația necesară unor tactici de blocare a conținutului poate să devină ușor distopică: vom avea comisii care stabilesc care e adevărul? Sisteme automate care fac acest lucru? Realitatea cui va servi ca măsură a lucrurilor? Curățarea oricărui spațiu public de „elemente periculoase” are cel puțin conotații, dacă nu implicații, autoritare. În timpul crizei COVID-19 în România, blocarea conținutului s-a făcut de o comisie parte a Ministerului de Interne, o instituție de control a populației, cu zero expertiză în probleme ce țin de libertatea media, dreptul la liberă exprimare și accesul la informație.

Vorbind strict de intervenții ce țin de comportamentul utilizatorilor de informație, educația media pare a fi o soluție pe termen lung a acestor probleme ce țin de infrastructura și modul de funcționare a Internetului de către public. Ea este bine venită și posibilă la orice vârstă, dar este mai eficientă dacă se face în școală. Pentru că intervine în perioada de formare a viitorului cititor și creator de știri false, educația media în școală este o soluție de termen lung. Mai are avantajul de a nu încălca niște drepturi fundamentale ale omului și nu creează pericole pentru starea democrației, așa cum o face cenzura – denumită eufemistic blocare de conținut. Educația media nu este un panaceu și nu rezolvă problemele ce țin de infrastructura și logica de producție a conținutului în spațiul online – unde producem „date”, nu conținut, iar datele produc profit. Educația media recunoaște consumatorul de informație și în rolul lui nou de producător de informație, iar acest rol vine cu responsabilități noi care trebuie recunoscute de la vârsta la care această transformare are loc. Iar această vârstă e una din ce în ce mai fragedă.

Dumitrița Holdiș
Ioana Avădani
Centrul pentru Jurnalism Independent

 




La timpuri noi, metehne vechi (autor, Ileana Pisuc)

Doamne, vino Doamne/ Să vezi ce-a mai rămas din oameni…

Am vrut să parafrazez din cîntecul lui Vali Sterian, pentru mulți un nume cunoscut, a cărui voce s-a făcut auzită la revoluție si după, bagatelizat în cele din urmă și aproape uitat astăzi.
Simbolistica acestui cîntec însă, rămîne viu încrustată în memoria celor care nu au uitat și poate nici nu vor să uite. Timpurile ce se succed, capătă din păcate o conotație nefericită pe toate planurile: geografic, politic, social, sentimental, pînă chiar și meteorologic.
Multă lume (de bună credință) spera într-o separare a apelor, o reașezare temeinică a lucrurilor care chiar contează într-o armonie a relațiilor inter-umane.
Speranța era legată de schimbarea bruscă a paradigmei cu care ne-am fost obișnuit, prin coliziunea cu acest fenomen necunoscut, planetar, numit Covid 19.
O așa lecție dură, se părea (cel puțin la început), că va bulversa lumea și îi va da de gîndit să se reorienteze către adevăratele țeluri, care ar trebui să coordoneze Lumea de aici încolo.
Omul, în adevăratul sens al cuvîntului, trebuie să demonstreze că rolul lui pe Pămînt, nu e doar de a fi o “creație” meschină care populează Terra, ci, că a fost creat cu un scop nobil, încă de la facerea Lumii, aceea de ființă superioară îndumnezeită, diferită de toate celelalte specii!
Ori, cînd asiști la aceleași metehne, deprinderi murdare, primitive, îți vine să strigi Pămîntului în plină mișcare: STOP! Vreau să cobor! Ce simplu ar fi, cu toate că am sentimentul că nu mulți ar coborî, aproape că nici nu s-ar simți numărul și, poate că nici nu s-ar merita efortul…
Ne-am obișnuit să ne complacem într-un “bulion” căldicel, perpetuăm aceleași greșeli, ne e bine așa, pînă nu ne e mai rău. Oare cît de rău ar trebui să fie răul?
Altfel cum să înțelegi că, în vreme ce oameni cu bun simț respectă anumite reguli, își văd de treabă, nu de frica amenzilor sau ale altor repercusiuni, ci pentru că au înscris genetic în ființa lor bunul simț, măsura, frica de Dumnezeu, alții își reiau (sau continuă) să facă ce știu ei mai bine; să înșele, să fure, să păcălească, să se joace cu viețile altora! Și asta pe timp de Criză! Oare ce Dumnezeu au, (dacă-l au!)?
Care-i diferența între cei uciși cu pistolul în ceafă sau cei păcăliți cu măști de față false, care te pun în pericol iminent, sub sloganul ajuns la paroxism ,,purtați mască!”.
Cît de flămînd să fii ca să ceri pentru asta și mită? Ăștia se cred faraoni, stăpîni pe viețile supușilor!
Atîta speranță mi-am pus că, măcar în ceasul al 12-lea ne vom reveni si voi auzi numai de bine. De Facebook am scăpat (e o îndobitocire în masă) cu știri false, manipulatoare. Mă mai uit la anumite posturi TV românești dar, care în loc să mă liniștească, mă îngrozesc.
Mai dă Dumnezeu și niște ploi devastatoare, nimic însă nu se leagă și nu spală metehnele vechi.
Ce ar trebui? Foc cu pucioasă din cer? Goana după înavuțire nu cunoaște limite.

“Avariția e ca o apă otrăvitoare care-l face pe om să devină nesătul, cel care bea din această apă vine în contact cu acest venin, afectîndu-i toate măruntaiele, simțind din ce în ce mai multă sete.
Trupul care încearcă să se ridice deasupra și împotriva spiritului acoperă interiorul cu întuneric, știind că la lumina zilei și a inteligenței nu ar reuși să se impună dorințelor păcătoase.
Fără lumina harului, luxul avariției poate deveni un abis fără limite. Omul nu se poate feri de această greșeală numai prin frică ci printr-o educație bună.” (Sf. Anton de Padova).

De ce doar atunci cînd se constată cîte o nelegiuire, se constată și ,,falsa” identitate (morală) a celui pus să managerieze probleme der viață și de moarte?
Ce să mai creadă omul de rînd? Că a fost sau n-a fost pandemie? Dacă cu asemenea măști s-a făcut față “dușmanului”, înseamnă, ori că a fost slab, ori că n-a existat?
Dar să-ți faci averi pe viață și moartea semenilor tăi în suferință, mie mi se pare diabolic! Eu o consider ca pe o dezertare pe timp de război și care se termină în fața Curții Marțiale! Aici este vorba despre o dezertare de la misiunea de Om, de ființă rațională. Acești ,,emanați” de nu știu de prin ce tenebre se cred deasupra tuturor, a “prostimii”, și-și închipuie că pot jongla cu viețile lor după bunul lor plac și bineînțeles, după numărul euroilor din mită!?
Și aici, în SUA, trăiesc într-o nebuloasă profundă. Uneori am impresia că s-a încuiat pămîntul și s-a aruncat cheia. Altfel, e o mare enigmă această izolare prelungită din cauza căreia nu se reiau zborurile. Am venit pentru 6 luni și aproape fac anul… Cîteodată îmi vine să mă introduc într-o sticlă și să mă arunc în ocean, cine stie, poate aș eșua pe malul Mării mele, de unde cunosc drumul spre casă.
Acum n-aș vrea să par ipocrită dar mare parte din vină se cam datorează curiozității lui Cristofor Columb, care voia să vadă ce e dincolo de linia Orizontului. Dacă nu descoperea America, eu n-aveam ce căuta aici.
Pentru atîta lucru însă, nu merita să i se dărîme statuia de pe soclu. Din păcate, nu e singurul “detronat”. S-a sucit lumea cu susu-n jos și aici în America. Aud că în Germania l-a “întronat” pe Lenin. Cine, ce să mai creadă?

Ileana Pisuc

27 iunie 2020, Richardson, Texas (USA)




Formația sigheteană SIGMA în anul… 1973

Prin anii ‘70 în Sighet existau două formații de muzică… ușoară. Una dintre acestea era formația SIGMA, în imagine într-o “exprimare” muzicală din anul 1973. Formația avea în componență (în fotografie, de la stânga la dreapta) pe: Molnar Gyuri (+), Covacinschi Pisti (trăiește în Sighet și mai cântă din când în când), Kucserik Zoltan (trăiește în Sighet), Katz Geza (+) și Nagy Zoltan (stabilit în Oradea).
Formația SIGMA interpreta atât muzică “ușoară” (toată gama de șlagăre naționale și internaționale) cât și populară, fiind prezentă la majoritatea petrecerilor și nunților din Sighet și împrejurimi.

Salut, Sighet!

NR: Fotografia este din arhiva domnului Covacinschi Ștefan (Piști).