În această săptămână a fost prezentată publicului băimărean, cu ocazia vernisajului expoziției temporare „Dr. Vasile Lucaciu, Erou al Națiunii Române”, lucrarea omagială „Dr. Vasile Lucaciu – Pro sancta unione omnium romanorum”* sub coordonarea dr. Claudiu Porumbăcean, șeful secției de istorie din cadrul Muzeului Județean Satu Mare și apărută în condiții grafice excelente la editurile ARGONAUT și MEGA, Cluj Napoca în noiembrie 2022.

Îmi fac datoria și-l semnalez și publicului sighetean (și nu numai) iubitor de istorie. Proiectul editorial realizat de Consiliul Județean Maramureș, Consiliul Județean Satu Mare, Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Maramureș și Muzeul Județean Satu Mare, îl are editor pe dr. Viorel Rusu, tehnoredactor Mirona Pintean și prefațat de către istoricul prof. univ. dr. Ioan Bolovan, cuprinde cele douăzeci de articole și studii prezentate la Sesiunea de comunicări științifice de anul trecut cu prilejul centenarului trecerii la cele veșnice a marelui luptător pentru cauza națională.

Autorii au explorat presa vremii, au abordat aspecte mai puțin abordate în trecut din viața personajului central al cărții, fie prin identificarea de noi surse istorice, fie prin extinderea perspectivelor metodologice cu noi grile interpretative. Fotografiile de epocă sau din prezent, reproducerile din presa vremii, tablourile, documentele inedite permit cunoașterea unor detalii din trecutul „Leului de la Șișești”, fără de care reconstituirea biografiei sale ar fi fost mult mai aridă.

20 de studii sau articole, cum spuneam, tot atâtea motive pentru a citi cartea. Pentru date biografice istoricul Claudiu Porumbăceanu prezintă și bibliografia problemei și principalele monumente care ne amintesc despre prezența lui Vasile Lucaciu pe meleagurile sătmărene sau maramureșene, iar părintele Gabriel Augustin Horț parafrazează un articol apărut la 1 decembrie 1938 în revista „Nord-Vestul” Comemorarea unui martir al României: pr.dr. Vasile Lucaciu. Dualitatea biografică și comemorativă a unei personalități, ambele la fel de zbuciumate, starea de rezonanță a trecutului cu prezentul, despre libertate, „acțiunile oneste”, dar mai ales despre Omul – Idee și Omul – Statuie, în excelentul studiu semnat de Doru Radosav. Nu putea lipsi patrimoniul muzeal, este prezent și un istoric al colecțiilor cu caracter memorial de la inițiere (1968) și până astăzi, respectiv o incursiune istorico-muzeografică a „apostolului libertății noastre naționale”, aparținând lui Viorel Rusu, Luciei Pop, Danielei Bălu și Dianei Kinces. Universitarii Valentin Orga, Ion Cârja și Cecilia Cârja, cercetătorii Paula Virag, Marta Cordea și Cristian Mareș, prezintă ca într-un roller-coster prestigiul și autoritatea morală pe care Vasile Lucaciu a avut-o în cadrul Misiunii Patriotice Naționale din S.U.A (pe traseul Darnița, Siberia, Japonia, Youngstown etc.), în cadrul Legiunii Române din Italia (lagărul Avezzano, Marino, Roma – Piazza di Siena, Vatican), Geneva sau la Congresul de Pace de la Paris. Unele aspecte din viața privată și politică ale personajului central al volumului omagial sunt reevaluate în ziarele de limbă română Afirmarea (Satu Mare, 1936 – 1940 – Paula Virag), Lupta (București, 1892 – Mihaela Sălceanu) sau cele de limbă maghiară Pesti Napló și Ellennzék (Budapesta și Cluj, 1892 – 1894 – Lorincz Norbert, Szabo Zsolt), sau în studiul lui Viorel Câmpean dedicat Paulinei Șerbac, cea care i-a fost timp de 37 de ani alături în căsnicie; bonus, rolul Paulinei din piesa „Vasile Lucaciu” a lui Dan Tărchilă (1978) a fost interpretat de către două actrițe: Magdalena Cernat (1978) și Cerasela Stan (1988) la Teatrul Dramatic din Baia Mare. Lupta de pe frontul politicii din perioada antebelică (memorandistă, deputat de Beiuș în Parlamentul de la Budapesta cu cele 19 intervenții ale sale, una de 4 ore și jumătate, în refugiul din Vechiul Regat, când în 1915 a fost condamnat la moarte în contumacie) și interbelică (activitate după Marea Unire în Parlamentul României Mari) este prezentă în studiile venerabilului istoric Simion Retegan, și ale cercetătorilor Adriana Zaharia, Marin Pop, Augustin Țârău. Volumul se încheie cu studiul Șișeteni în Marele Război a cercetătorului băimărean Marius Câmpeanu și cu eseul profesorului Ioan Țiplea, Pr. Dr. Vasile Lucaciu: ultimul cărturar cruciat al unității și latinității valahe. Toate acestea pentru a întregi un model istoric, răspuns poate și pentru dilemele și căutările din prezent.
Și pentru că istoria este plină de miraculos, acte și evenimente care ne întăresc ca nație, am să închei prezentarea volumului cu răspunsul dat de Iuliu Maniu (de la a cărui moarte comemorăm 70 de ani) lui Vasile Lucaciu în ultimul său discurs-raport în Parlamentul României Întregite (30 iunie 1920): „Părinte Lucaci, departe să fie de mine gândul că să mă pun în discuțiune cu d-voastră. D-voastră ați fost o figură istorică a neamului românesc. Noi, părinte, când eram băieți, învățam însuflețire și dragoste de neam de la d-voastră am auzit cuvintele de înălțare și cuvinte cuminte, pentru apărarea existenței naționale.”

* lucrarea poate fi achiziționată contra cost de la standul de carte al Muzeului Județean de Istorie și Arheologie Maramureș

prof. Marius VOINAGHI

Recitalul cvartetului FOUREVER (Kovács Emőke – vioara 1, Mija Alina – vioara 2, Budean David – violă, Cătuna Dan – violoncel) din Satu Mare, un eveniment „marca” Rotary Club Sighet, a fost oferit sighetenilor vineri, 03 februarie 2023. Un numeros public s-a bucurat sincer de o seară dedicată muzicii de calitate.
În continuare, puteți urmări înregistrarea video integrală a recitalului:

Foto & Video: dr. Sorin Markus

Speranța este tot o stare  psihică, o așteptare de mare cuprindere. În multe situații ne însoțește pe traseul vieții, cu statornicie. Atunci când ea  se realizează, în bucurie, apar altele și altele. Uneori o duci cu tine mult timp, tot așteptând împlinirea ei, când nu mai știi dacă va sosi, dacă  te va bucura sau nu. De aici exprimarea reținută: „Speranța moare ultima!”.

Cum în general evenimentele, proiectele, afacerile, au multe un dublu aspect și în acest caz pot fi speranțe, așteptări rele, pe lângă cele bune, de perspectivă. Sunt ticăloși ordinari, din „lumea de jos” care comunică între ei, în așteptarea (speranța) momentelor favorabile, pentru „a da lovitura”, pentru a-și însuși bunuri necuvenite, hoții ordinare, unele dintre ele terminându-se cu tragedii.

Dacă ne ridicăm privirea mai pe sus, spre „înălțimi”, vedem aleșii noștri, ai neamului, „crema societății, baronii”, mereu în „speranță” și îngândurați. Evident, gândirea lor  este legată în treacăt și de problemele țării, în amestec de Legi și Fărădelegi, pregătite și votate, de multe ori „pe repede înainte”, care să le aducă protecție și în aplicarea lor venituri, bogății și alte sporuri speciale enorme, din  banii noștri. Situația nu este generalizată, aici fiind vorba doar de o mulțime de ticăloși, ajunși în fotolii din vina noastră, din 4 în 4 ani. Lipsiți de demnitate și sentimente naționale, cu o gândire și „inteligență” orientate mereu spre interesele personale.

Dar există mulți oameni harnici, de ispravă, care și-au agonisit prin muncă cinstită, continuă, o bogăție frumoasă, adaugând alături mari beneficii și pentru țară, pentru dezvoltarea ei, pentru populație, în mod prioritar. Aceștia nu și-au lăsat gândirea și inteligența sufocate în patologia interesului personal, ci le-au dat un curs onest, nobil.

Dar lăsând la o parte aceste „înălțimi” cinstite și cele care sunt în partea de „jos” a lor, speranțele cetățenilor sunt multiple, distribuite în mulțime de domenii, pe unde oamenii le poartă mereu cu ei, în așteptarea de mai bine, care nu mai sosește de multe ori. Cu această speranță au plecat în lume mulțime de cetățeni români, milioane, cei rămași acasă nădăjduind și ei că aceste separări familiale durerose nu vor fi de durată și că speranțele lor se vor împlini. S-au împlinit și se vor mai împlini unele dintre ele, dar acestea sunt așezate, uneori, pe atâta suferință, tragedii, cu copii abandonați, abuzați sau pierduți, cu bătrânii  care se sting în neputințele lor, cu dezmembrări familiale, cu atâtea nenorociri. De ce era nevoie de aceste mutații masive, asumate? Responsabili sunt edilii și „baronii” noștri, care s-au tot perindat prin guvernări și parlament, hoțind unii ce a rămas de la ceilalți, ducând săraca noastră țară bogată pe ultimele locuri din Europa, în multe domenii. Guvernanții i-au alungat, făcând pe atâția să trăiască dezastrul și cei plecați și cei ramași în locurile de baștină iar aceste cumplite nenorociri li se atribuie. Se poate spune că și anumite state hrăpărețe, cu atâtea proiecte și investiții îmbrăcate în necinste, înșelăciune, șantaj  și ilegalități, în colaborare cu trădătorii noștri de țară, au făcut să „migreze” peste hotare, spre Austria mai ales, resursele și bogățiile țării, obligând mase uriașe de români să părăsească țara, care părea că nu mai este a lor. Despre un om, o persoană cu astfel de apucături, se poate spune că este necinstit, cu furțișaguri din bunurile altora, înșelătorii, că este nedemn, la marginea societății sau în „josurile” ei. Dar despre un stat, cu aceleași năravuri, apucături, la scară mult mai mare, ce se poate spune și unde să-l căutăm printre statele lumii? La înălțimi sau în „josurile” lor? Zidurile castelelor vieneze semețe si ale altor prezențe cu vechime strălucitoare sunt multe stropite cu sudoare și sânge românesc.

Cu speranță multă, tinerele familii își doresc copii, cu care să-i binecuvinteze Domnul, apoi ca aceștia să fie sănătoși și sub grija lor să fie bine pregătiți pentru viață. Bătrânii, bunicii sperau și ei la o bătrânețe liniștită, la casa și în mediul lor, în tradițiile ce i-au însoțit și de care nu pot fi despărțiți și, în neputință, să fie în patul și la casa care mereu i-a adăpostit. La țară, copiii, nepoții le poartă de grijă și-și sfârșesc viața în liniște și pace, acolo unde și-au petrecut-o toată câtă le-a fost dată.

În destule cazuri, când îngijitorii bătrânilor nu-i pot supraveghea, sau cred că-i mai comod altfel, îi duc la un „azil” de bătrâni și rămân acolo în speranța că le va fi bine. Dar rămân doar cu speranța, acest loc fiind anticamera de unde nu după mult timp „pleacă” în veșnicia lor. Unii se cer chiar ei acolo, crezând că-i mai bine așa, mai ușor pentru copii. Dar un om în vârstă este greu adaptabil, scos din mediul lui, din obiceiurile și tradițiile în care a crescut și a trăit. Acolo sunt cu totul alte condiții de viață, străine lui în totalitate, lipsite de căldura familială, de toate cele trăite și obișnuite, aproape o viață. În plus, în atâtea cazuri s-a constatat că-i brutalizează acolo, că mâinile ce-i îngrijesc și inima acelora sunt reci. Îi lipsesc și de puținele satisfacții și de altele cuvenite și în mod sigur li se vor împuțina și zilele. Italienii, în marea lor majoritate, au rezolvat onorabil această problemă. Angajează o femeie cu cca o mie de euro pe lună, mult mai putin ca și la azil, care-i îngrijește la casa lor, în patul lor, făcând toate cele necesare și ajuta de multe ori și la altele; mult mai uman și mai economic.

Speranța are și familia pentru cei plecați mai departe la muncă, poate în locuri periculoase, pentru a se întoarce sănătoși acasă. La fel și pentru cei plecați peste hotare, au dorințe si speranțe mari, pentru ca familiile să fie la locul lor, întregite, doruri și a celor plecați și a celor ce îi așteptă. În destule cazuri vor rămâne  familii în durere nestinsă, acestea fiind „știrbite” și rămase definitiv împuținate.

Elevii și studenții speră să-și încheie bine studiile, țăranii au speranta pentru o recoltă bună și sunt atât de multe alte cazuri. Speranța este o însoțitoare, aproape peste tot, pentru oricine, în diferite forme, sprijinită și având crezământul în bunătatea Domnului.

Artistii, în toate domeniile, nădăjduiesc mereu în succese, la fel ca și sportivii, olimpicii. Uneori le realizeaza chiar multiplu iar atunci când aceste sperante se risipesc, le transferă în alte „ediții”, pe timpul cât ele mai pot avea existență.

Bolnavii, cu diferite afecțiuni, sunt ținuți în viață prin speranță și ajutor divin dar, din păcate  pentru destui, speranța nu se realizează și trec cu ea în veșnicie, împreună cu viața.

Nu trebuie să uităm de foștii deținuți politici, vorbind de speranță. Atât pentru ei, cât și pentru cei rămași acasă, dorințele, speranțele de viață erau enorme, știind că acel „loaborator” al caznelor, era atât de fortificat și închis în răutăți de demența torționarilor. Cu multă  greutate se întâlneau în afara zidurilor acestor locuri speranța cu viața. Este dureros să afirmăm o realitate crudă, pentru atât de mulți foști deținuți politici pentru care speranța cu viața ce-i aștepta afară nu s-au mai întâlnit, viața fiind stinsă în laboratorul caznelor, iar speranța, fără obiect, s-a stins și ea, lăsând multe dureri nesfârșite, într-o largă cuprindere.

În lume au fost deseori războaie, locale sau mondiale și speranța întoarcerii celor plecați să lupte este mereu prezentă cu  ei și cu cei ce-i așteaptă acasă, În destule cazuri, speranța își pierde trăirea și se stinge și ea odată cu viața, în durere.

O mare speranță au ucrainienii pentru alungarea invadatorilor străini de pe pământurile lor, din viața lor de stat liber și indpendent. Comunitatea internațională îi sprijină, moral și material, într-o largă solidaritate umană, cu multe ajutoare atât  de necesare, armament și altele. Este o vorba: „dacă toți spun că ești beat (sau bolnav), du-te acasă și te culcă!”

Se poate spune că există o speranță enormă a populației din România, atât de rău administrată și atât de mult lăsată la jaful străinilor, cu sprijinul unor trădători de neam și țară, care credeau că țara este a lor și pot face ce vor cu ea! Se așteaptă ca oamenii cinstiți, adevărații patrioți, să umple  Palatul Guvernanților de pe Calea Victoriei, Sălile Parlamentului, Instituțiile Statului, să izgonească pe cei ce au adus atâta rău țării, au sărăcit-o și au lăsat în grele lipsuri atâta lume.

Poate ar fi bine să stabilim un „Schengen” special, al României, cu sens unic, care să nu permită trecerea peste frontieră, să nu „migreze” spre Austria bogățiile țării, a pădurilor, plămânii acesteia, a petrolului, a gazelor, a miliardelor de euro ce ies însoțite de privatizări și contracte oneroase. Se  tot vorbește, dar nu se întreprinde nimic în acest sens. Se pot face naționalizări și o cercetare cuprinzătoare în detaliu iar acolo unde se constată ilegalități, abuzuri și înșelăciuni, acestea se pot anula și se pot pretinde daunele retroactiv, pentru trei ani, conform prescripției. Se pot executa și conturile de miliarde de euro și ale multor altor bogății, ce nu pot fi nicicum justificate, ale atâtor trădători de țară. Aceștia au participat, împreuna cu străinii, la acest enorm jaf, la sărăcirea țării de cele mai importante resurse. Speranțe!

Este atât de ciudat ca un personaj austriac să ia un enorm salariu provenind și din Romania și este și mai penibil cazul, pentru că aceeași persoană a proferat insulte asupra țării, cu multă nesimțire si minciună, din „Cancelaria” lui. Te îngrețoșează să-l privești, cu o mină plină de ură și dispreț, aruncând țării atatea jigniri, de parcă ar vrea sa „muște” din ea.

De altfel acest spirit hrăpăreț al Austriei, față de noi, este o tradiție cu vechime mare. Aceasta a abătut asupra provinciilor din România, asupra românilor și o stare de iobăgie, cu mii de ucideri și chinuri cumplite, cum au fost și pentru martirii noștri, Horea, Cloșca și Crișan (1785), prinși prin trădare și chinuiți în mod bestial. Adunau astfel profituri uriașe produse chiar de iobagi, „oboseala” lor fiind „transportul și consumul acestora!” Nu știu de ce ne-am lipit atât de mult de acest stat și n-am fost cu grijă, deoarece din vechi timpuri s-a manifestat mereu hrăpăreț față de noi și nu l-am ocolit, având aceste posibilități. Dorințele și lăcomia de acaparare pe nedrept a bunurilor țării noastre sunt mult mai mari ca mai demult, moderne și perverse. Austria nu cred că se va schimba nici în 2023, ci va introduce noi pretenții, în acelaș fel „justificate”. Știind că mai avem încă resurse, au „speranța” că mai este de unde lua. Austria nu ne-a iubit mai demult și ne-a jefuit sângeros, timp îndelungat, nu ne iubește în prezent, așa cum se vede și prin vetoul nedrept dat unei țări de la care-și umple „hambarele”, nu ne va iubi nici în viitor, pentru că vom  bloca „migrația” spre ea a bogățiilor și resurselor țării. Sperăm! De ce ne-am lăsat atât de urât înșelati de această țară, cu năravuri cunoscute? Oare de cine, când și de ce i s-au dat aceleași Austrii 600 ha de teren din interiorul frontierelor României?! Ce vor să facă acolo, o bază industrială sau o exploatare agricolă modernă? În ambele cazuri vor reține forța de muncă activă, cu „fărâmituri” înșelătoare iar pentru restul neputință și sărăcie sau largă-i lumea! Nu ne-au fost știrbite, rând pe rând atâtea spații dincoace de frontiere, cu sila și acuma să facem noi donații, să sfârtecăm țara din ce a mai rămas?…

Se aude tot mai mult vocea străzii, „România pentru români”, precizând că suntem uniți în fața unui așa mare rău și nedreptăți, că dorim și ne vom lua țara înapoi. Așa cum de multe ori, în situații limită, am realizat aceasta și ne-am salvat, sperăm  că și acuma, într-o situație atât de gravă, ne vom trezi, vom face apel la luciditate, aceasta fiind omisă și de proprii noștri trădător9i, pentru niște „fărâmituri”. De peste 10 ani ni se tot refuză zona Schengen. Nu trebuie să cedăm acuma altor șantaje, cu alte resurse ale țării la schimb, cu o și mai profundă sărăcie, chiar dacă vom ma întârzia puțin, pentru că mult nu va dura și se va trece peste voința Austriei, care va fi obligată să respecte spiritul de dreptate cuvenit și atât de mult timp încălcat față de noi. După cum se tot anunță la știri, „patrioții noștri” i-au scutit de taxe și impozite pe acești străini, pentru beneficii de miliarde de euro (o culme a nesimțirii și a trădării naționale), dar românilor le fixează impozite și taxe pentru o amărâtă de pensie!
Până când?…

                                                                       Gheorghe Bărcan
Minneapolis – Minnesota (SUA)

Foto: Ion Mariș

Fac de la început o mică ajustare a întrebării puse. Ştiu unii dintre noi să mai vorbească corect româneṣte?

Întrebarea are un răspuns care i-ar putea pune pe gânduri pe cei cărora le pasă. A ști să scrii și să vorbești corect în limba în care te-ai născut e prima formă de patriotism pe care o poate avea un om. Îl citez din nou pe Emil Cioran (am mai făcut-o și cu alte ocazii), care spunea: „Nu locuim într-o ţară, locuim într-o limbă. Patria asta înseamnă și nimic altceva”.

Tonul exprimărilor stereotipe ṣi eronate din punct de vedere logic îl dau televiziunile. Se spune „a conduce” în loc de „a duce”, „a avertiza” în loc de „a atenţiona”. De exemplu, ni se spune mereu la știri că un oarecare individ care a încălcat legea a fost condus la secţia de poliţie. A fost condus…, adică, altfel spus, „vă rugăm poftiţi, pe aici, daţi-ne voie să vă conducem, poate aţi obosit, poate nu știţi drumul, nu sunteţi din localitate”…

„A fost dus”, „nu a fost condus”!!! Iubitul îṣi CONDUCE iubita acasă. Poliţistul DUCE infractorul la secţia de poliţie.

Tot la televiziuni, când urmează scene mai dure de difuzat, ni se spune „vă avertizăm că…” în loc de „vă atenţionăm că…”. Televiziunile, din când în când ne ameninţă (ne avertizează). Mai bine ar face să ne atenţioneze.

„Vă atenţionăm”, nu „vă avertizăm”!!! Telespectatorii n-au nicio vină pentru cele ce urmează a fi văzute. Desigur că trebuie pregătiţi pentru a vedea niște scene „care i-ar putea afecta emoţional”, dar depinde cum se face asta.

Tot la televiziuni se tot repetă știrile, se tot repetă starea meteo. De fiecare dată când prezentatorul sau prezentatoarea ne vorbește despre vreme zice, invariabil, „bună ziua din nou”, adresându-se celorlalţi colegi din studio care prezintă știrile, sau adresându-ni-se nouă, telespectatorilor.

Atâta „politeţe” inutilă e greu de suportat… Te uiţi la tv și ai impresia că cei care lucrează acolo nu pot intra altfel în discuţie, numai salutând de fiecare dată. E ca și cum la locul de muncă în momentul când ai de vorbit cu un coleg pe care-l saluţi la venire, îl tot „bombardezi” cu salutul sau cu salutul „din nou” de fiecare dată când ai ceva de discutat cu el.

Penibil și îngrijorător… Stereotipiile din limbaj dovedesc o atenuare a gândirii individului. Spune unul ceva, gata!, se și reped nu știu câţi să-i urmeze limbajul, gesturile…

Citez un fragment dintr-o poezie scrisă de Costel Macovei: „dar lumea nu poate să iasă din stereotipuri sau poate că nu vrea / e mai comod să treci prin aceleaşi hârtoape / decât să faci potecă nouă″.

Acum am ajuns la un paradox. Poteca nouă e… cea veche, nu trebuie decât să fie redescoperită, refolosită. Lumea preferă „hârtoapele”, e mai uṣor… Şi mai trist…

Horia Picu

COMUNICAT DE PRESĂ

Muzeul Județean de Artă «Centrul Artistic Baia Mare» în parteneriat cu Muzeul Maramureșan din Sighetu Marmației au plăcerea de a vă anunța prezentarea publică a lucrării emblematice pentru istoria Școlii băimărene de pictură, Cetatea Hust, realizată de pictorul Hollósy Simon în anul 1896. Lucrarea face parte din colecțiile Muzeului Maramureșan de la Sighetu Marmației și recent a fost restaurată.

De asemenea, prin organizarea evenimentului dorim să celebrăm împreună cu publicul iubitor de artă 166 de ani de la nașterea pictorului, pedagogului și fondatorului Școlii băimărene de pictură, Hollósy Simon  (n. 2 februarie 1857, Sighet, Comitatul Maramureș – d. 8 mai 1918, Teceu Mare, azi în Ucraina), o personalitate artistică de talie europeană pe care istoriografia românească îl va numi „maestrul maeștrilor” (Raoul Șorban).

Prezentarea publică va avea loc joi, 2 februarie 2023, de la ora 12.00, în sala destinată expoziției permanente (parter) din cadrul Muzeului Județean de Artă «Centrul Artistic Baia Mare», str. 1 Mai, nr. 8. Prelegerile vor fi susținute de doamna Mirela Barz, manager al Muzeului Maramureșan din Sighetu Marmației, domnul Alin Pralea, muzeograf în cadrul aceluiași muzeu, respectiv domnul Robert Strebeli, manager al Muzeului Județean de Artă «Centrul Artistic Baia Mare».

Intrarea este liberă și lucrarea va face parte din circuitul de vizitare al muzeului pe tot parcursul anului 2023.

Așteptăm cu drag publicul interesat să afle mai multe despre moștenirea cultural-artistică a Școlii băimărene de pictură, conform programului de funcționare a muzeului: marți – duminică, între orele 10.00 – 17.00 (ultima intrare 16.30).

Vă așteptăm să ne onorați cu prezența Dumneavoastră!

ROBERT STREBELI
(Manager,  Muzeul Județean de Artă «Centrul Artistic Baia Mare»)
BARZ MIRELA ANA
(Manager, Muzeul Maramureșan Sighetu Marmației)

3 februarie 2023:

Sighetu Marmației, Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței

10:30 – Slujbă de parastas în memoria lui luliu Maniu.
11:00 – Dezbateri cu Sens: „Iuliu Maniu – reper și model pentru eternitate”.

Participă:

Andrea Dobes (Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței, Sighet)
Marin Pop (Muzeul Județean de Istorie și Artă, Zalău)
Pr. Cristian Borz (Asociația Casa Memorială „Iuliu Maniu”, Bădăcin)
Ottmar Trașcă (Institutul de Istorie „George Barițiu”, Cluj-Napoca)

Moderatori: Ion Andrei Gherasim (Fundația Corneliu Coposu, București), Cosmin Budeancă (Fundația Culturală Memoria, București)

4 februarie 2023:

Bădăcin, Casa Memorială „Iuliu Maniu”

9:00 – Sfânta Liturghie în capela Casei Memoriale „Iuliu Maniu”.
10:30 – Intonarea Imului de Stat al României.
Parastas în memoria lui Iuliu Maniu.
Depuneri de corone și jerbe de flori la bustul lui luliu Maniu (Intonarea Imnului Eroilor).

11:00 – Evocări: Iuliu Maniu simbolul speranței și al dorinței de libertate.

Participă:

Pr. Cristian Borz (Asociația Casa Memorială „Iuliu Maniu”, Bădăcin)
Marin Pop (Muzeul Județean de Istorie și Artă, Zalău)
Ottmar Trașcă (Institutul de Istorie „George Barițiu”, Cluj-Napoca)
Cornel Jurju (Clubul Monarhiștilor Clujeni, Cluj-Napoca)
Ion Andrei Gherasim (Fundația Corneliu Coposu, București)
Cosmin Budeancă (Fundația Culturală Momoria, București)

În cadrul programului „Keshet” (Curcubeu), azi a fost prezentată la Sighet o carte de căpătâi: Tora și Haftarot — în ediție bilingvă ebraică-română, cu transliterare și adnotări după surse iudaice de rabin  Sorin Rosen.

Foto & video: dr. Sorin Markus

1 ianuarie

Antoine la butoane.  Ar trebui oare  să zic Bună? Nici nu știu cum să încep și nici ce încep. N-am mai făcut asta niciodată. Nu mă întreba de ce m-am apucat, că nu știu. O fi de la trendul New Me de la început de an, dar nu garantez că mă ține până la final de lună. Totuși,  sunt deschis la nou. Și mai nou pare că totul e nou și asta doar pentru că distrugem ce a fost vechi… Încontinuu și fără să ne oprim să analizăm dacă merită sau nu distrus.

Iată-mă scriind mai mult decât în ultimele 10 mesaje trimise. Bună treabă, Antoine! Vezi că poți și să fii atent, și să faci conexiuni? Continuă așa și după ce închizi laptop-ul.  Dar de mâine; azi ai de stat degeaba (sau de meditat, cum mai spui tu ca să pară că ai câștigat timpul pierdut).

2 ianuarie

Schimbare: m-am hotărât să scriu de mână. De ce? Pentru că oricât aș ascunde, sunt un nostalgic incurabil și îmi e dor mai mereu. Îmi e dor de bilețele trimise pe sub bănci, de gașca din fața blocului care prețuia prea mult oamenii încât să meargă la învățat, de săriturile în bălțile rămase după ploaie (pentru că da, ploaia nu curăță tot, ci lasă urme), de mirosul de mere caramelizate de la târgul din oraș… Îmi e dor să suflu tare-n păpădii, să cânt la un concert, să ofer cuiva o portocală, să fac fursecuri și să le împart vecinilor… Iar acum că ți-am zis ție, jurnalule, îmi e și mai dor. Fir-ar! Oare chiar fac bine să fiu atât de vulnerabil? Că mie îmi face bine, dar știi și tu că nu fac asta de obicei pentru că nu vreau să par slab. Și doar noi am putut face ca slăbiciunea și vulnerabilitatea să aibă același sens și așa bine ne-au ieșit aceste asocieri și în alte domenii că lumea merge din ce în  ce mai… prost.

Acum plouă. Și îmi era atât de dor…

3 ianuarie

Țin să te anunț că New Me s-a betejit. Pare că n-o să fie prea multe gânduri de scris azi, dar nu știu cum faci că tot le scoți. Poate chiar ești benefic, jurnalule. Mă îndoiam și încă nu m-ai convins pe deplin, dar ce faci, faci bine. Te-am judecat prea drastic. Mi se mai întâmplă să fac asta și cu oamenii.  Aștept prea mult de la ei, îi încadrez în diferite categorii fără să îi cunosc, nu accept jumătățile de măsură. Și da, intuiția nu mă înșală de cele mai multe ori, dar măsura asta  cine o stabilește? Ei clar i-ar trebui o modificare ce ar suna cam așa:  Măsura ta nu e măsura mea și nici măsura lui nu e ca  a ei. Cere, deci, diferit de la fiecare, dar nu modifica adevărul de la rădăcină pentru fiecare.

4 ianuarie

A plecat vacanța cu trenul din Franța și iată-mă azi mai matinal decât te-ai fi așteptat. Merg să îmi fac cafeaua așa că scapi repede de mine. Tot fără zahăr o beau în continuare. Și nu pentru că mi-ar fi viața îndeajuns de dulce, ci pentru că am învățat că oricum nu o îndulcesc cu amăgiri. O iau așa cum e! Și sper să o dau cu mult mai bună! Mai meditează și tu la asta că  mie iar îmi sună alarma.

5 ianuarie

De azi o să scriu seara. Dimineața nu-i timp de filosofeli și parcă văd că peste câteva zile o să îți zic că seara îmi e somn și o să găsesc un alt moment. Probabil îl găsesc dacă îl caut la vecinu’, că programul meu e deja îndeajuns de plin. Bine, îl mai fac și eu așa când pierd vremea. Știi ce am realizat? Că am ajuns să pierd chiar și ce nu e al meu. Mi-a fost încredințat ceva și nici de asta nu am grijă. Nu mai zic că o parte bună din talanți sunt îngropați la 10 m sub pământ ca să nu îi găsească nici măcar cine i-ar căuta.  Ar fi cazul să fac ceva și un program nu mai sună chiar atât de comunist ca la 18 ani. Poate chiar m-am maturizat… Poate…

10 ianuarie

Revin, nu, nu m-am maturizat. Și nici copil nu sunt.  Nici nu fac ce am zis că fac și nici măcar nu mai fac ceea ce îmi place, cu plăcere. S-au făcut schimbări, ai văzut? Am zis că scriu seara și am scris după 4 seri. Și asta nu pentru că nu s-ar fi întâmplat multe, ci pentru că am ajuns să  nu le mai văd. Adult responsabil nu-s, copil inocent, nici atât. Și atunci, ce-am ajuns? Probabil un concurent la Olimpiada Nefericirilor Create, campion mondial la stres și premiat cu aur la Ego. Un om modern, de altfel. Atât de absent chiar și când sunt prezent, ocupat, dar nu preocupat, singur între atâția oameni, cu ticăitul ceasului pe fundal și prea mult gri în jur.  De văzut, văd foarte bine tot ce nu e în fața mea, iar de auzit, dacă nu înțeleg, atunci adaug de la mine și reconstruiesc povestea ca să o pot spune mai departe… Om modern cu câteva valori de ieri în lumea de azi… Să vedem ce parte câștigă până la urmă.

11 ianuarie

Am trecut azi pe lângă doi bătrâni. Broșa ei fura toate privirile, iar între  pălăria lui și toți blugii rupți era o așa mare diferență…  El o ținea pe ea de mână ca să nu cadă, iar ea pe el ca să îi fie sprijin și mi-am dat seama că sunt un mare neinstruit în ale iubirii. Pentru că nu e vorba despre a da, ci despre a fi tu pentru celălalt tu. Fiindcă atunci când iubești, celălalt chiar devine parte din tine. Ești responsabil pentru ce ai îmblânzit, iar dacă vrei să îmblânzești, nu rămâne chiar tu de neîmblânzit.

12 ianuarie

Azi am ieșit cu niște prieteni. Să nu îți fie frică dacă nu ai mai auzit cuvântul ăsta în acest an. Nu e nimic rău, decât dacă oamenii fac să fie așa.  Am ieșit cu niște prieteni și am realizat că putem îndepărta oamenii  mult mai ușor decât ne-ar fi să îi apropiem. Punem atâtea ziduri între noi și, de multe ori, ne chinuim din răsputeri să le construim. Ne e frică de eșec, nu vrem ca oamenii să ne știe bubele, iar dacă ni le află și chiar vor să ne ajute să le vindecăm, le sărim în cap. Dacă chiar crezi că îți e prieten, nu căuta bârna din ochiul lui când el voia să depărteze de la tine doar un pai.

13 ianuarie

Caut să aflu adevărul  și tocmai pentru că-l caut, nu-l găsesc. Știi, ca acele bunicuțe ce nu-și găsesc ochelarii aflați fix pe ochi. Și asta pentru că adevărul e atât de limpede, în fața mea. Iar eu, pe când să-l văd, întorc spatele și-l caut în altă parte. Să mai zică cineva că viața asta nu-i un maraton continuu…

14 ianuarie

Am trecut prin parc azi și mi-am cumpărat vată de zahăr. Om cu toate facultățile mintale  și pe hârtie, la costum, mâncând vată albastră pe băț. Poate ajung vedetă la televizor (te anunț dacă se întâmplă așa, pentru că sigur nu o să mai ies din casă și astfel tu, jurnalule, nu o să mai scapi de mine niciodată). M-am tot gândit ce o să zică lumea, dar nici nu cred că lumea a observat. Pentru că lumea le are pe ale ei și nu o să se oprească pentru ale mele. Așa că mi-am continuat drumul cu vata într-o mână și servieta în alta. Și, să știi că a fost cea mai frumoasă plimbare: eu cel de ieri cu mine, cel de azi.

15 ianuarie

Și Eminescu a fost suplinitor. Mai o dată: PÂNĂ ȘI Eminescu a fost suplinitor. De ce? Pentru că se întâmplă adesea ca dreptatea să nu fie de partea puterii și nici puterea de partea dreptății. Ce facem atunci?  Nu renunțăm, asta e clar. Pentru că scopul nu e să dai bine, ci să faci bine.

16 ianuarie

Cred că mă crezi deja un om tare profund, dar nu-i deloc așa. Chiar și eu mă mir de mine în ultimele zile. O fi din cauza gândurilor pe care le-am tot ascuns în ultimii ani? Știi, când eram mic scriam poezii și povești. Îmi luam carnetul și tot notam, zi și noapte. Voiam să devin poet, să rămân mereu un povestitor, însă am dat de un căpcăun. Iar în viața reală, nu învinge mereu binele, la fel ca în basme. Căpcăunul meu era mare. De o luam la stânga, mă urmărea, de o luam la dreapta, era deja acolo. Uneori îl auzeam de departe, iar zilele în care părea că ne înțelegem erau doar o amăgire. Spunea mereu: Dacă faci asta, n-o să iasă nimic din tine. Muritor de foame rămâi. Și uite așa am trecut de la zilele în care nu îmi era frică de nimeni, la cele în care îmi era frică să nu fiu chiar eu un nimeni. Pentru că un om pe cât de tare te poate înălța, pe atât te poate doborî. Iar tu… tu ești responsabil să faci ce știi că trebuie să faci.

Poate dacă n-ascultam de căpcăun atunci, azi eram vreun Stephen King… Poate…

17 ianuarie

Zi normală azi. Trezit cu întârziere, mâncat pe fugă, urcat în mașină, claxonat în trafic, ajuns la birou. Între 08:00 și 16:00, la fel cum te aștepți, muncă. Aș putea lejer să o fac de acasă, dar la cât de slabe au ajuns legăturile între oameni, îmi e că le rup și mai tare. Comoditatea asta ne-a depărtat. Am învățat doar să ne conformăm, nu neapărat să ne și adaptăm. Am adus totul mai aproape de noi crezând că vom câștiga timp, însă am uitat că nu ne-a învățat nimeni să gestionăm libertatea.

18 ianuarie

Ninge. NINGE. Prima dată în această iarnă. Nu știu dacă îmi era mai dor de zăpadă sau de normalitate. Copiii, în drumul spre școală, se bat cu bulgări. Părinții, ținându-și minunile în brațe, le arată primii fulgi de zăpadă. Doi tineri dansează și parcă fulgii li se alătură.  Griul orașului se schimbă încet și iese la iveală un alb imaculat. Poate că totul e chiar mai curat decât pare, dar, ca să vedem astfel, trebuie să știm spre ce ne uităm. Cerul e doar la o privire distanță!

19 ianuarie

De ce ne-am pierdut respectul pentru toate? Eurovisionul nu mai e concurs de muzică, fotbalul nu mai e despre fotbal, cărțile ies pe bandă rulantă, muzica nu mai are mesaj, iar cel din artă nu mai unește. Trăim ca-n bancuri și glumim cu viața.

20 ianuarie

Cumpără adevărul și nu-l vinde, înțelepciunea, învățătura și priceperea.

Nu le lua de gratis și nici nu le cumpăra de la negustori. Știi deja cine îți va da ce e mai bun, indiferent de ceasul în care-L cauți, dar doar dacă-l cauți. Cumpără de la El, oricare ar fi prețul.

21 ianuarie

Am întârziat la muncă azi. Vina traficului. Punct.

Mi-am făcut bine treaba. Datorită mie și numai MIE. Punct.

Pentru că binele îmi aparține, iar răul se ține după mine numai ca să mă prindă. Cred că ar cam trebui să reformulez teoria asta….

22 ianuarie

Dau muzica tare, prea tare, poate, că am și văzut două tanti că au întors capul după mașina mea. Or fi spus că pe vremea lor n-a fost așa. Și chiar n-a fost chiar așa.  A fost mai… altfel. Trec pe lângă ele cu muzica la fel de tare și parcă aș da-o și mai tare ca să o audă toți:

Lume un’ te duci?
Încă n-ai aflat unde vrei s-ajungi
Suflet de copil încă zace-n mine
Dar tu nu mă legeni, de ce nu mă legeni?

Lume, un’ te duci? Tu- nicăieri. Eu te trag după mine cu tot ce vreau să fac. Și ar fi tare bine să fac totul cu cap, însă uit uneori că-l am și iau decizii atât de pripite pe care, ce să vezi, nici măcar nu le regret uneori.

Totul lasă  o urmă. O lecție importantă pe care nu o voi uita cel puțin o zi, două.

23 ianuarie

Mi s-a spus azi că sunt un tont și că îmi cam bat de joc de viață. A durut. Chiar a durut. Dacă eram mai tânăr, aș fi întrebat: Și ce dacă doare? Atâta vreme cât eu știu că nu e așa, fac astfel încât să nu îmi pese. Fiecare cu părerea lui.  Dar acum nu pot… Pentru că chiar așa e. Toate activitățile mele, toată munca mea, toată alergătura sunt nimic fără un scop. Iar eu cred că încă nu-l am.

24 ianuarie

Azi am lovit un câine de pe stradă  și  mi-a și venit în minte proverbul Cine fură azi un ou, mâine va fura un bou. Ei, nu e ca și cum dacă am lovit un câine aș omorî pe cineva (bine, poate doar musca), dar înțelegi tu ce vreau să zic. Nu ne dăm niciodată seama că lucrurile mari, bune sau rele, se fac din multe lucruri mici.

25 ianuarie

Azi am citit. Probabil prima dată pe anul acesta am citit mai mult decât postările de pe facebook. Nu știu cum de am reușit. Chiar mă bucur că s-a întâmplat, dar nu știu cum. Mi-am pus cartea lângă noptieră, n-a mers; s-a pus praful pe ea. Mi-am notat Citește zilnic cel puțin 10 pagini, am făcut curățenie și am aruncat foaia. Am tot așteptat să vină cineva și să îmi pună cartea în mână. Dar uite că atât a trebuit să fac: să iau cartea, să stau jos și să o deschid. Cuvintele erau toate deja acolo, aranjate ca la bal, gata să fie descoperite. Dar cine să le descopere dacă tontul de mine aștepta pe cineva care să-i deschidă o carte? Nimeni nu poate face ceva în locul tău. Altă lecție importantă care sper să mă țină mai mult de două zile.

26 ianuarie

Au înnebunit ghioceii de atâta primăvară în mijlocul iernii. Nici vremea nu mai e ce-a fost cândva. Toate se schimbă și, uneori, nici nu ne iau cu ele.Au înnebunit ghioceii. N-ar face și oamenii la fel?

27 ianuarie

Jurnalule, ai întâlnit hatâri până acum? Nu? Îți zic eu cum e. E ca și cum te lovești de zid. Și, prima dată crezi că e din neatenție, așă ca mai încerci o dată să treci de zid și… te lovești mai tare. Și mai încerci o dată cu altă metodă, dar el rămâne acolo neclintit, oricât te-ai chinui tu. Fix așa sunt și hatârii. Stau nemișcați și nu se dezmint de la ce cred ei orice le-ai zice. Și, Doamne, cât e de greu să lucrezi cu ei. Și de atâtea ori am făcut și eu fix așa…

28 ianuarie

Știi că-i fain să știi? Eu am aflat abia azi. Trecusem pe lângă un grup de tineri și ceva m-a făcut să mă opresc. Nu știu dacă o fi pofta de viață uneori la fel de mare ca și capriciile lor, încrederea asta mare în ce pot ei realiza, determinarea, nonșalanța sau dorința mea de a fi din nou de vârsta lor, dar m-am oprit și i-am ascultat cuminte, la fel ca un elev fascinat de al lui profesor. Vorbeau despre istorie, modernitate, războaie, transformări culturale, mari valuri sociale, apoi au trecut la matematică, fizică, apoi la arte. Fiecare avea ceva de spus și discuția lor curgea atât de frumos. Nu știau ceva, luau rapid telefonul și căutau. Dezbăteau mai ceva decât oamenii mari și sorbeau ideile unii de la alții. N-o fi generația asta așa pierdută cum auzim peste tot, dar riscăm s-o pierdem dacă n-o privim cu deschidere. Eu atât am putut să fac astăzi pentru ei; să văd mai mult decât tineri rebeli; să văd oamenii faini de mâine. Iar ei mi-au arătat că, până la urmă, informația e adevărata putere indiferent de vârstă.

29 ianuarie

Mă plâng de multe ori de orașul ăsta și, pe cuvânt că-mi pare rău după. Mă apucă toți nervii când mai dau cu mașina într-o groapă, când aș vrea să ies și n-am unde, când  concurăm parcă unul împotriva altuia, când totul cade, iar meșterii doar peticesc, când parcă totul se învârte în jurul eu știu, să facă ăla care nu știe. Dar arătatul meu cu degetul nu rezolvă nimic. Acțiunea – da. Îmi vine deseori să mă plâng și chiar lasă-mă să o fac. Dar dacă doar mă plâng și nu fac nimic în schimb, obligă-mă. Nu trebuie să schimb lumea și nici măcar orașul. Trebuie doar să plantez o sămânță lângă mine și s-o îngrijesc după.

30 ianuarie

Am plecat de la 5 mașinuțe, un tractor și o minge. Și n-o să uit asta niciodată. N-am avut eu copilăria visurilor mele, dar am avut-o fix pe aceea de care aveam nevoie. Genunchi juliți, fuga după legume în grădină, cățăratul în copac, atâtea supărări nespuse ale mamei, căzăturile cu bicicleta. N-am făcut multe din câte voiam să fac, dar am ajuns să fac ce nu mi-am imaginat vreodată. Pentru că locul meu e al meu și sunt atât de mândru că e al meu fără să apelez la șmecherii. Și când te gândești că totul a început cu  5 mașinuțe și o gumă Turbo luată când încă nici n-ajungeam bine la tejghea.

Cum să uit vreodată de unde am plecat?

31 ianuarie

A trecut o lună… Păcat că nu există o carte cu toate recordurile astea mici, zilnice, că sigur aș apărea acolo drept Omul care a decis să scrie începând de azi, nu de luni. Se pare că pot să mă țin de un obicei bun. Am învățat asta când deja îmi apar perii albi, dar niciodată nu-i târziu (altă vorbă de duh cu care mă mai amăgesc). Nu mai las să treacă ziua fără mine în ea. Ori o luăm amândoi pe același drum, ori ce facem? La butoane – Antoine. Antoine care a învățat să  ia viața la pas prin forfota din jur.

Gabriela Mich,
Facultatea de Matematică și Informatică,
UVT

Prin Rezoluţia privind comemorarea Holocaustului a Adunării Generale a ONU (Organizaţia Naţiunilor Unite), din anul 2005, s-a decis ca data de 27 ianuarie să fie fixată în calendarul global ca Ziua Internaţională de Comemorare a Victimelor Holocaustului. Decizia s-a luat pentru a imprima în memoria colectivă conexiunea cu 27 ianuarie 1945, zi simbolică, în care forţele aliate (Uniunea Sovietică, SUA, Marea Britanie) au eliberat lagărul de concentrare – exterminare Auschwitz-Birkenau.
Cu ocazia Zilei Internaţionale de Comemorare a Victimelor Holocaustului sunt organizate, în fiecare an, diverse manifestări şi la sediul Organizaţiei Naţiunilor Unite (New York) dar şi la birourile ONU din întreaga lume.

„Home and Belonging” este tema Zilei Internaționale pentru Comemorarea Victimelor Holocaustului în 2023.

Foto & video: dr. Sorin Markus

Proiectul bursele stART dezvoltat de Școala de Valori, sprijinit de Ministerul Educației susține dezvoltarea talentelor a 30 de elevi de liceu. Proiectul, care se va desfășura pe durata unui an, începând cu ianuarie 2023, este la ediția a 8-a iar 30 de tineri pasionați de pictură, desen, muzică și artele viitorului (vlogging, scriere creativă sau fotografie) au șansa să câștige o bursă de 6000 de lei în urma unei selecții.

Pe lângă banii care ne vor ajuta să continuăm munca pe care o iubim atât de mult, vom mai avea parte de o serie de 10 ateliere și 3 evenimente de tip Bibliotecă Vie menite să ne sprijine în consolidarea unei cariere bazate pe talentul și înclinația noastră. Vom mai trece și prin sesiuni de coaching și mentorat (care deja îmi sună foarte bine).

Despre asta e vorba iar eu mă simt foarte norocoasă să am alături 29 de tineri talentați pe parcursul acestui an; tineri de la care am ce învăța și pe care la final sper să-i pot considera prieteni.

Acum și un mic secret: adevărul e că nu am avut încrederea ca tocmai eu să rămân printre cei 30 când existau alți aproape 200 de potențiali câștigători care își doreau mult mai mult să fie aleși. Poate de asta am așteptat până în ultima secundă să mă înscriu și poate de asta încă nu consider pe deplin că merit acest loc, și poate o să rezolv cândva acest auto-sabotaj. :))

Știu că n-o să ne învețe nimeni pe parcursul acestui an cum să scriem (mai bine) dar am încrederea că aceste ateliere ne vor fructifica spiritul de relaționare cu ceilalți (în așa fel încât poate să nu-i mai rănim și sabotăm în timp ce ne sabotăm pe noi înșine).

Am încrederea că scrisul și poezia, a mea și a tuturor se vor îmbunătăți prin intermediul acestei experiențe inedite cu oameni frumoși, și poate la final – atunci și numai atunci – vom putea scrie ce nu avem puterea să zicem „cu voce tare”.

Poezia e „acasă” când „acasă” e de mult pierdut. Sunt recunoscătoare! (Nicoleta Giurgi)

Salut, Sighet!

Terapie prin teatru… „Terapie în 3”, Luni, 27 februarie 2023, la Cinema Mara din Sighet!

***

Orice căsnicie poate fi salvată, dar întotdeauna e nevoie de… trei și de o rețetă anume a succesului. Se ia o sotie nefericită, un soț nehotărât și un psiholog nonconformist.

Soțul se curăță de mamă, se toacă mărunt, se condimentează, se pudrează, dar mai ales se ține bine la păstrare sub papuc. Soția se ia cu binișorul, se frământă bine, se dospește, se frăgezește până capătă o consistență docilă.

Se ia căsnicia, se întinde până la refuz, se asezonează cu o aventură, două, după gust, se reglează, se testează bine limitele, se încinge, se răcește și se aduce la o temperatură constantă. Se introduce la cuptor, se ține minim opt ani. Cu ajutorul unui psihoterapeut, ea se leagă sau se dezleagă.

Distribuție: Luminita Bucur, Oleg Apostol și Maria Radu; regie: Radu Gabriel.

Event by Rotari Entertainment și Teatru în trei.

Prezenţi într-o carte la a cărei lansare au fost prezenţi mulţi dintre ei, poeţii Sighetului ne spun în versuri ce mai fac, ce-au mai făcut, cum se simt, cum sunt. „Oraṣul cu poeţi″, cu cei 12 plus unul, Lucian Perţa, care le parodiază prieteneṣte versurile, la care se adaugă „finisajul extrafin″ al Editurii Valea Verde ṣi tipăritura fără cusur a celor de la Aska Grafika, este un moment important al culturii sighetene, care trebuie cunoscut.

Poetul Echim Vancea a făcut o selecţie alfabetică de autori care ṣi-au găsit locul într-o antologie care nu mă putea lăsa indiferent. Ne duce câteodată viaţa pe mine ṣi pe câte unul dintre ei în acelaṣi loc, în acelaṣi timp. Ne salutăm, schimbăm două-trei vorbe de politeţe, apoi ne vedem fiecare de drumul lui. Iată că o carte – în posesia căreia mă bucur că sunt! – îmi dă ocazia să-i înţeleg mai bine, să-i admir că ṣtiu să trăiască frumos ṣi să spun aici ce cred eu că mai fac poeţii sigheteni.

Doina Rândunica Anton zice: „Sunt o femeie pe cale de dispariţie / Mănânc direct din oale, în picioare/ […] / Sunt ca un steag viking zdrenţuit″. E vremea schimbării, zice poeta. Prin urmare, „Nu mai vreau să fac lucruri mari / Vreau să fac doar lucruri mici / De exemplu să îngrop toţi sâmburii / Din prunele, caisele ṣi piersicile / Pe care le-am mâncat″.

Poeta are o dorinţă: „Să mă învelesc în toată depărtarea cuvintelor scrise / Şi să adaug cuvintele mele nescrise / Pe pânza interioară a cortului / Ca să am lumină mereu″.

Lumina aceea există deja ṣi-i din ce în ce mai strălucitoare!

Gheorghe Mihai Bârlea nostalgic, ne spune „Tânăr visam să zbor / fără să fiu fluture sau pasăre / ci pur ṣi simplu mă simţeam în levitaţie cosmică / fără teama de a plonja în gol;″. Acum, poetul ne anunţă: „Mă mut de la ṣase la ṣapte, / nu-i vorba de apartamentul de bloc / ṣi nici ṣtirea nu-i una virală / ci pur ṣi simplu cu prefixul anilor fac troc.″

Cum se poate face asta? „O să savurez o băutură aleasă, / asortată cu amintiri ṣi flori / din pruncia mea de la ţară / la care m-aṣ întoarce de o sută de ori.″.

Atât de multe aṣ mai avea de (s)pus din poeziile lui Gheorghe Mihai Bârlea…, dar măcar dintr-una să citez aici ceva care să bucure cititorii de aṣa frumoase stihuri scrise de un  năneṣtean, sighetean, băimărean sau, într-un singur cuvânt spus, maramureṣean de viţă nobilă: „Din rochia miresei dansând / sar scântei / ṣi ia foc inima mirelui, / ṣi-atins sufletul de respiraţia ei, / se visează de tânăr zidit / în petalele unui trandafir.”

Lui Alexandru Dohi îi e dor de Sighetul de odinioară. „mi-e un dor / cumplit de tine / în tine am văzut / lumina zilei / eṣti nestemata / din sufletul meu″. Pentru autor, „poetul e o fiinţă magică″. „chiar dacă tace / el mai degrabă îṣi / aduce aminte ceea ce  / nu s-a întâmplat″.

Iar „Poezia e în anticamera / Prezentului ṣi prezice / frumuseţea liniṣtii;″ .

Antonia Luiza Dubovici scrie în poezia „Dincolo de veghea Ofeliei″: „Mi te strecori în vis, / în gândul cel mai aproape de marginea pământului, / luminos ṣi clar ca o petală de vară cenuṣie, în mâna lui Dumnezeu, / să-mi spui că umblarea pe apă este doar o aprindere ce se naṣte din convieţuirea / sufletului cu seninul.″, lăsându-ne pe noi să medităm la mesajul transmis. Să fie vorba despre o fiinţă dragă? Sau poate despre harul poetic pe care l-a primit pe vremea când era sigheteancă ṣi pe care-l cultivă acum departe de locul natal?…

În altă poezie, despre o fiinţă dragă, poeta spune frumos ṣi unic: „cât dorm pe jumătate de pernă / dragostea mea încetează să mai încapă în mine″.

Sunt aproape nouă ani de când am publicat pe www.sighet-online.ro articolul „Drumul unei poete″. Atunci am scris aṣa: „Am convingerea că în 14 martie 2014 a fost ceva mai mult decât o lansare de carte. Am participat, alături de toţi prezenţi la Sala Radio Sighet, la primii paşi făcuţi de Antonia (ce nume frumos…şi i-am spus asta!) pe drumul fără întoarcere al poeziei. Aveam impresia că eram într-un loc (gară, aeroport, nu contează ce) cu intenţia de a conduce pe cineva drag tuturor pe un drum lung, plin de neprevăzut, de interesant, de lauri!

Domnişoara Antonia Zavalic va pleca într-o bună zi din comunitate. Când se va întâmpla asta, să nu fim trişti…Va fi întotdeauna poeta noastră! Va fi un ambasador al oraşului nostru, care a avut şi are oameni plini de har!

Tudor Arghezi spunea: „Carte frumoasă, cinste cui te-a scris / Încet gândită, gingaş cumpănită; / Eşti ca o floare, anume înflorită / Mâinilor mele, care te-au deschis.”. Dacă ar fi fost cu noi la o discuţie „Despre fluturi şi praf”, ar fi repetat poezia, sau poate atunci ar fi scris-o!

Cartea Antoniei e frumoasă. Poeta e frumoasă şi tânără. Ce mult i-ar fi plăcut marelui poet să fie într-o zi de vineri din luna martie să vadă că nici fluturii, nici praful nu se pot lua la întrecere cu înaltul zborului unei poete din Maramureş…

Zbor neobosit, Antonia Zavalic! De fapt, pasiunea nu oboseşte, nu-i aşa?″.

Urare pe care o reînnoiesc acum, în 2023, cu fireasca modificare: zbor neobosit, Antonia Luiza Dubovici!

Fábry Sándor, un alt poet prezent în antologia făcută de Echim Vancea, se joacă frumos cu ineditul, iar traducerile ṣi răstălmăcirile făcute de Marin Slujeru ṣi de Slujeru Gavaller Tünde dau un plus de valoare poeziilor sigheteanului prea devreme plecat din această lume.

„Complimentul polizorului″: „Doamnă, eṣti minunată, / ca scânteia ṣi ca netezimea, / Nu-i ca dumneata nimic mai graţios, / nici mai neted ṣi nici mai scânteios.″.

Altă realizare deosebită în „baladă I: „în zorii adânci / argintul lunii strălucea / ṣi a rămas pe părul meu″.

Probabil că, dac-ar trăi acum ca să ne spună cum se mai simte prin Sighet, ar face-o cum a făcut-o în „raport de stare″: „Ca un Robinson nelocuit / trăiesc / pe o insulă naufragiată.″.

Vasile Gogea a „păţit″ ceva. Citez din poezia „La Sighet″: „Brusc, / aṣa cum vine iarna, / mi-a rămas mică umbra / copilăriei. / Cred că am crescut mai mult / decât poate arăta ea. / De o vreme / mă strânge tare de tot, / ca un bocanc / reciclat / de infanterist.″.

Acelaṣi autor ne spune ce i s-a mai întâmplat în viaţă. „Din vagonul de marfă / plecat / din nordul memoriei / încă se mai descarcă: / o femeie, / doi prunci / ṣi câteva lemne, / pe un peron din prezent. / Abia acum / hamali musculoṣi / dau jos / baloţii cu amintiri.″.

Ce-ar mai fi de făcut, când ṣtim că „Vine un ceas al zilei / către seară / când umbra trupului / se-adună / în suflet ṣi dispare / ca un melc / în cochilie / lăsând în urmă doar fosforul / din oasele arse / în rugul / cerului.″?

La Ieremia Lenghel nota principală a selecţiei din „Oraṣul cu poeţi″ este nostalgia, frumos (re)trăită, transpusă în admirabile versuri. „Amiaza / înfiorată de senin / lasă să cadă / o îndepărtată lacrimă astrală″. Sau, în altă poezie: „Sub umbrar / de amintire / refrigeram / ce-a fost trăire // La soare se prăjea / visare / pe-un val din / înspumata mare / a-ndepărtatului din noi″.

Evoluţia omului, viaţa, „E cuprins în ea misterul / străveziu de stalactită / Transformat într-o-nălţare / mai apoi de stalagmită″.

Lui Ion Mariṣ îi e dor. „Ce dor mi-e de un timp de pus pe rană, / de necuvinte ṣi de buze sfinte, / de starea ta de noapte diafană / ṣi de surâsul tău să mă-nfiebânte.″. Citindu-i poemele, mi-a revenit aceeaṣi stare de empatie pe care am avut-o cu ani în urmă văzându-l pe Octavian Cotescu în „Minetti″ de Thomas Bernhard ṣi căruia îmi venea să-i strig din sală sau să merg în culise ṣi să-i spun că nu pot face nimic mai mult decât să-l înţeleg.

Acum e la fel… Ion Mariṣ: „Deschid toate uṣile; / nici urmă de mine!… / Pe cine să strig când plânge scrumul pe lumânare?″.

Cât despre oraṣ… „nu-l cunosc nu-l găsesc nu-l urmez / nu cred în cimitirele concetăţenilor trecuţi / printre atâtea minciuni anotimpuri″. Sau, ca un fel de concluzie la sfârṣitul altei poezii: „Între cele două ape doarme / mereu un alt oraṣ care ne ascunde.″.

Pentru Vasile Muste Sighetul este un „oraṣ sărit de îngeri altfel cum / primărie-judecătorie-puṣcărie / într-o singură zidire / ṣi mai încolo pe deal / răbdător cimitirul″. Este poetul care iubeṣte iubirea. „îmi pasă / de fiecare pas pe care îl faci pe pământ / ţie / nu-ţi pese cine te lasă″.

Gheorghe Pârja scrie în „Epistolă pentru castelanul Echim″: „Îti mai scriu castelane,/ Despre vânătoarea de vulpi de pe Iza,/ Unde viclean dragonul râului/ mai lovea cu un hohot de viaţă în noi.″. Castelanul Echim, cel care administrează acest castel al poeţilor sigheteni mai primeṣte o ṣtire (a se citi: o strofă) de la Gheorghe Pârja. „Totuṣi, îti mai scriu castelane,/ Pe la noi plouă des, dar poeţii nu mor/ Ci scriu poeme pe frunte de podbal/ Sărută spada ṣi îl visează pe Isus″.

Sighetul, oraṣul în care „Pe străzi singurătatea se desface în fire / Paṣii grei lasă urme lângă umbra statuilor / Copiii zeilor ronţăie bomboane de mentă / La Grădina Morii domniţa absentă / Culege spini din coroana martiră.″.

Marin Slujeru e un poet care mi-e foarte drag pentru că versurile sale mă duc imediat dincolo de cuvinte, acolo unde simţirea ia locul înţelesului primordial. Citesc în poezia „Belṣug″: „ṣi nu avem noi atâta timp cât îmi trebuie mie / ca să ies viu din vis, din împietrire, / din visul împietrit // Şi chiar dacă aṣ ieṣi / ar începe o lungă fărâmiţare, / până să-ţi ajung nisip sub picioare // Nu sta după mine / nu avem noi atâta timp să mă adun, apoi, / să fie ceva de scris.″.

Desigur, imaginaţia poetului e fără limite. Marin Slujeru s-a adunat demult ṣi are întotdeauna ceva de scris. Argument: „Ne întâlnim prin oraṣ tot mai scunzi / atât de triṣti am fost la tinereţe (plural din nou !) / ca ṣi cum viaţa ar fi trecut, / prezentul atunci – o rămăṣiţă / Acum eṣti luat prin surprindere / că nu mai e vis. / trăieṣti o cutremurare / faţă cu firul de praf ce eṣti, / o dezîntristare.″.

Sighetul ṣi locuitorii lui sunt adesea teme preferate în poeziile lui Marin Slujeru. Are întotdeauna „ atâta timp să″ se adune, „apoi″ / găseṣte cu uṣurinţă „să fie ceva de scris″. Un exemplu din poezia „Ocupaţii…″: „Pe străzile din oraṣul meu, / trec întruna inṣi amărâţi, încruntaţi / umblă liber / dacă te surprind că-i priveṣti, / ce mai duṣmănie / – e tristeţea lor, ocupatum agrum ″.

De ce-mi place atât de mult Marin Slujeru? Pentru că … citiţi, vă rog, „Metallica″: „plopii până-n cer / în aur, în galben imperial – /ṣi noi lângă ei / în argint– miṣunăm, minunându-ne″!

Echim Vancea, culegătorul ṣi aranjorul volumul de faţă, „castelanul″ – cum îl numeṣte Gheorghe Pârja – ne spune în acelaṣi poem ce-a mai făcut, ce face, cum se simte. „Oraṣul singur″: „oraṣul are zăvoarele trase. / nu mai doreṣte plictisul vizitiilor / moţăind în inima mea / în faţa întunericului / o grămadă de manuscrise. / în spatele lor / surâsul nomadului / ṣi arginţii ultimei nopţi de dragoste / pecetluind pacea unei clipe / de rătăcire. / nu lipsesc crucile. / le simt febra / căindu-se de singurătatea oraṣului.

Ce frumuseţi fără seamăn scrie Echim!… „Cu soarele în ochi″:„întunericul are chef de vorbă. / ora caută un strop de odihnă la umbra / florii-soarelui.″! Altă strofă, din altă poezie: „victimă a copilăriei iarna se strecoară prin uṣile de ceară / în întuneric mândrindu-se cu umbra tocind zilnic / cărarea anunţându-mi sosirea″.

Al doisprezecelea plus unu poet din „Oraṣul cu poeţi″ e cel care-i parodiază amical pe ceilalţi doisprezece. E Lucian Perţa. Scrie cu vervă, surprinde câte o „nevăzută″ a fiecărei poezii de care se ocupă. Pune în versurile sale care mai mult „mângâie″ decât „înţeapă″ ṣi titluri din volumele prietenilor lui. Simpatic ṣi pe fază de fiecare dată, Lucian Perţa merită citit! Credeţi-mă, asta face bine!

„Sighetul este în esenţa lui un oraṣ al cuvintelor, cu poezie vie ṣi nemuritoare″ – spune Antonia Luiza Dubovici. O pledoarie pentru spusele Antoniei a încercat să fie si comentariul meu. Şi mai adaug doar atât: Sighetul e ṣi al celor care apreciază ṣi aṣteaptă poezia vie ṣi nemuritoare. Unul dintre ei, semnează acum, aici.

                                       Horia Picu

Marți, 24 ianuarie 2023, în Parcul Central din Sighet sighetenii  au sărbătorit „Unirea Principatelor Române”. După alocuțiunea Primarului Sighetului, Vasile Moldovan, a vorbit despre „Semnificația istorică a zilei de 24 ianuarie 1859” Alin Pralea (Muzeul Maramureșan Sighet).

„Momentul” artistic dedicat Unirii Principatelor Române, apreciat de public a fost susținut de Corul „Armonia” al Colegiului Național „Dragoș – Vodă” Sighet (coordonator prof. Lenuța Petrovan) și de elevii Școlii de Artă „Gheorghe Chivu” (coordonați de profesorii Marius Iusco, Viorel Bledea, Ioan Dunca, Gheorghe Ștețca, Florin Filimon).

Urmăriți înregistrarea video:

Foto & Video: dr. Sorin MARKUS