Comunitatea evreiască din Bogdan Vodă (Cuhea), Maramureș

În documentele evreiești localitatea este pomenită sub denumirea de Kechnia. Primii evrei au sosit în Bogdan Vodă din localitatea Dragomirești la începutul secolului XVIII. În 1840 numărul evreilor era de 86 de persoane, iar în anul 1921 numărul acestora ajunsese la 477 de suflete.

Majoritatea evreilor din sat munceau ca zilieri pe la diferitele exploatări forestiere, plutași sau meseriași.

Cimitirul a fost înființat la final de secol XVIII, iar prima sinagogă a fost construită la mijlocul secolului XIX. Comunitatea de aici nu era de sine stătătoare, a fost arondată celei din Sighet, iar mai târziu celei din Dragomirești.

La începutul anilor 1900 în Bogdan Vodă (Cuhea) s-a mutat cunoscutul rabin hasid Pinha Sapira. Toți evreii din localitatea aveau ca limba maternă idiș.

La mijlocul lunii aprilie din anul 1944 evreii din Bogdan Vodă (Cuhea), au fost duși de către jandarmii fasciști maghiari în ghetoul din Dragomirești, iar în mai au fost deportați din gara Vișeu de Sus în Auschwitz. Aproape toți evreii din localitate au fost uciși aici de către naziști. Puținii supraviețuitori care s-au întors acasă au emigrat la finalul anilor ‘40. Doi evrei originari din localitate au murit în războiul de independență al statului Israel în anul 1948.

Azi nu mai trăiesc evrei în comuna Bogdan Vodă (Cuhea).

Cotos Robert – president Asociatia Maramures Heritage
Baia Mare, Maramures county, Romania, Web: www.regiomm.ro




ORAȘUL CU POEȚI… EXISTĂ! | Video, dr. Sorin Markus |

Vineri, 20 ianuarie 2023, la Galeria Vassiliev (Ileana și Cyril Vassiliev sunt întotdeauna admirabile gazde!) din Sighet a fost lansată antologia de poezie „ORAȘUL CU POEȚI – Sighetul Marmației în 12 + 1 prieteni”, selecția textelor, prezentări și antologie – Echim Vancea, cuvânt înainte – Adrian Alui Gheorghe, design copertă – Attila Robert Cosovan, lector de carte Brîndușa Oanță, tipar – Aska Grafika. Volumul a fost publicat la Editura Valea Verde și a apărut la sfârșitul anului 2022. Lansarea a fost onorată de prietenii poeziei și-ai poeților antologați.

Urmăriți înregistrarea video:

Video: dr. Sorin Markus




CETAȚENI DE ONOARE ai orașului nostru: Academicianul MIHAI POP

„Poetul Mioriței este la fel de mare ca și Eminescu. Vom renunța la unul doar când vom renunța și la celălalt”. (Mihai Pop, despre folclor)

Mihai POP s-a născut în 18 noiembrie 1907, în satul Glod, comuna Strâmtura, în familia tânărului preot greco-catolic Ștefan Pop, descendent al unei vechi familii preoțești din Apșa de Jos, de peste Tisa, căsătorit cu o soră a lui Ilie Lazăr de Giulești.

Studiile primare le-a făcut în Apșa și cele gimnazale și liceale la nou înființatul Liceu „Dragoș – Vodă” din Sighet, pe care l-a absolvit ca șef de promoție. Între 1925-1929 a urmat cursurile Facultății de litere și filosofie din București. Încă din 1928, pentru a-și pregăti mai bine lucrarea de licență – sub îndrumarea profesorului Ovid Densușianu – a intrat în echipa de cercetări sociologice inițiată de Dimitrie Gusti și, captivat de această nouă activitate, avea să continue intens această colaborare și în anii următori, implicându-se în crearea Muzeului Satului Românesc de la București, fiind colaboratorul principal pentru zona Maramureșului.

În 1929, a obținut o bursă de specializare în limbi slave și urmează câțiva ani de studii la Praga, Varșovia și Bonn, finalizate cu un doctorat susținut la Universitatea din Bratislava.

În toamna anului 1935, a fost numit asistent al profesorului Dumitru Caracostea, la catedra de limba română a Universității din București și urmează o perioadă de câțiva ani de activitate intensă și diversă: păstrează contact strâns cu cercurile lingvistice de la Praga, participă activ în toate campaniile monografice gustiene, face gazetărie și vine foarte des în Maramureș, la Sighet, unde familia sa se mutase recent, tatăl său fiind numit vicar general al Bisericii Greco-Catolice din Maramureș, și se implică în achiziționarea unor obiective de valoare, precum Biserica de lemn din Dragomirești, pentru Muzeul Satului.

În 1941, la recomandarea lui Dimitrie Gusti, a fost numit atașat cultural la Legația Română din Bratislava, o bună ocazie pentru a-și putea continua cecetările lingvistice pe limbile slave.

În 1945, epurat din diplomație de noul regim, se întoarce în țară și, împreună cu soția(1) și cei trei copii mici, reușește să se angajeze ca responsabil administrativ la Fabrica de ciment din Fieni, aproape de București.

După reforma învățământului din 1948, s-a întors în București și, împreună cu Harri Brauner, încep demersurile pentru înființarea unui institut de folclor și devine director adjunct al acestuia.

În anul 1965, în mod cu totul miraculos, i s-a aprobat o plecare în SUA, unde a stat aproape un an, reușind să se impună în domeniul antropologiei culturale, o fostă colaboratoare declarând peste ani: „După ce a ieșit de la naftalină (Mihai Pop), nu mai putea răsufla. Nu era congres și nu era întâlnire fără Mihai Pop și se întorcea întotdeauna cu lauri”.(2)
În cariera didactică a urcat până la rangul de șef al catedrei de literatură veche și folclor de la Universitatea din București, iar ativitatea lui ca director al Institutului de folclor, până la pensionare, în 1975, a fost una plină de rezultate și de o mare importanță pentru prestigiul cercetării românești, fiind considerat un adevărat creator de școală în domeniu. Dar, și după pensionare, a rămas mereu în contact cu lumea științifică internă și internațională, casa lui din strada Caragea era mereu plină de lume și mai ales de foarte mulți tineri.
În 1967 i s-a atribuit premiul „Herder”, iar în 1971 a fost ales președinte al Societății Internaționale de Etnologie și Folclor și a făcut parte din Comitetul Asociației Internaționale de Semiotică, a fost membru în Academia de Științe Sociale din SUA și în Academia Română.
L-am cunoscut mai bine din 1974 și timp de zece ani ne-am întâlnit la fiecare Festival al datinilor de la sfârșitul lunii decembrie. Era deja autoritatea care acorda ultima aprobare programului festivalului și pentru asta, un reprezentant al culturii, de regulă Nicoară Timiș, directorul Casei de creație de la Baia Mare se ducea la București, acasă la domnul profesor. Apoi, la festival venea și dumnealui și era primit cu mult respect de reprezentanții orașului și județului și i se acorda locul de onoare în tribuna oficială. Partea care îl interesa în mod deosebit era Sesiunea de comunicări, al cărei președinte de onoare era, și care era organizată de Muzeul nostru. Și ori de câte ori venea, aducea cu el și câțiva „străini” interesați de eveniment, foarte mulți dintre ei rămânând apoi atașați sufletește de valorile Maramureșului.
După 1998, n-a mai venit la Festivalul nostru, dar în 1995 i s-a atribuit titlul de Cetățean de Onoare al Sighetului. La adresa oficială pe care i-am trimis-o atunci din partea Consiliului local am adăugat următoarele rânduri:

Stimate Domnule Profesor,
Pentru că n-ați uitat niciodată că sunteți maramureșan și pentru că ați scos, ca nimeni altul, Maramureșul în Țară și în Lume-venind la el sau ducându-l cu Dumneavoastră pretutindeni pe unde ați umblat; pentru că ne-ați fost și ne-ați stat alături la multe manifestări culurale de suflet; pentru întreaga Dumneavoastră operă științifică, dar și pentru întregul suflet risipit întru slujirea ideii de cultură românească; pentru toate acestea și pentru încă multe altele de felul acesta, aducem modestul nostru semn de mulțămire propunându-vă pentru a primi „Cetățenia de Onoare” a Sighetului și de fapt a întregului străvechi Maramureș, rămas mereu aproape sufletului Dumneavoastră.
                                                                                                                                                      Președintele Comisiei de cultură, Ioan Ardeleanu-Pruncu

N-a reușit să vină, dar ne-a trimis următoarea scrisoare:

Dragă Domnule Profesor,
Mulțumesc mult pentru cinste pe care ați hotărât să mi-o faceți alegându-mă cetățean de onoare al Maramureșului. M-a bucurat mult gândul dumneavoastră și m-ar fi bucurat și mai mult dacă aș fi putut să vin în persoană la această cinstire. Aceasta mai cu seamă că ar fi fost un prilej de a mă întâlni acolo cu atâția buni prieteni, cei pe care dumneata îi amintești în scrisoare(3) și ceilalți mulți maramureșeni de treabă. Îmi pare însă foarte rău că nu pot lua parte la această importantă întâlnire. Cei 87 de ani și sănătatea mea nu-mi permit să mai fac încă odată drumul pe care l-am făcut de atâtea ori. Îmi pare rău și te rog să mă ierți și să primești încă odată toate mulțumirile mele pentru deosebita cinste pe care mi-o faceți.  Al dumitale, Mihai Pop. (București, 10 aprilie 1995)

În 1997, când a împlinit 90 de ani, l-am sărbătorit acasă la domnia sa. Și pentru că se apropia Crăciunul, l-am colindat… cu o traistă plină de bunătăți din cele care știam că îi plac tare mult: ceapă, slănină, cârnați, țuică și celelalte. A gustat cu mare bucurie și plăcere din toate și, între două păhărele de țuică ne-a ținut o scurtă dar emoționantă pelegere despre sufletul maramureșanului dezrădăcinat, dus în lumea mare și purtând cu el durerea rădăcinii ca a unui picior pierdut.(4) A fost ultima dată când ne-am văzut. Spre finalul anului 2000, cu puțin înainte de a împlini 94 de ani, s-a sfârșit. Dar maramureșenii lui nu l-au uitat. Spre lauda lor, fie! În 2012, Consiliul local Sighet a atribuit numele lui podului (istoric) de peste Tisa (fost Podul Slatinii), pe care copilulu și tânărul Mihai Pop l-a bătut cu pasul, ani de-a rândul, de-acasă, din Apșa, la școlile din Sighet, iar instituțiile de cultură îi dedică din când în când manifestări omagiale.(5) Și e bine și e normal să se întâmple așa, pentru că aceste personalități fac parte din istoria acestor locuri și nu este normal să rămână doar înscriși pe un tabel nominal cu cetățenii noștri de onoare.

Note:
1. Irina Sturza, din vechea familie domnească din Moldova.
2. Marcela Focșa în „Mihai Pop sau luciditatea discretă” de Zoltan Rostaș.
3. Se referă la prima scrisoare pe care i-am trimis-o.
4. Un articol amplu despre acea întâlnire a fost publicat de subsemnatul în „Graiul Maramureșului” de atunci.
5. Tânărul preot sighetean, Dan – Ioan Sidău (preot la Catedrala Ortodoxă din Sighet), are în pregătire o lucrare de doctorat despre Mihai Pop.

Ioan Ardeleanu-Pruncu




Unirea Principatelor Române va fi sărbătorită la Sighet!

Consiliul Local Sighet, Primăria Sighet și Centrul Cultural Sighet

invită sighetenii

Marți, 24 ianuarie 2023, ora 12:00, în Parcul Central din Sighet

pentru a sărbători

„Unirea Principatelor Române”.


Din program:

Alocuțiunea Primarului Sighetului – av. Vasile Moldovan

„Semnificația istorică a zilei de 24 ianuarie 1859” – prezintă Alin Pralea (Muzeul Maramureșan Sighet)

Moment artistic dedicat Unirii Principatelor Române – Corul „Armonia” al Colegiului Național „Dragoș – Vodă” Sighet (coordonator prof. Lenuța Petrovan)

Moment artistic susținut de elevii Școlii de Artă „Gheorghe Chivu” (coordonați de profesorii Marius Iusco, Viorel Bledea, Ioan Dunca, Gheorghe Ștețca, Florin Filimon).

Centrul Cultural Sighet




Singurătatea… (Gheorghe Bărcan)

O stare psihică nepalpabilă, pe care oricine o simte, mai mult sau mai puțin, într-o formă sau alta, specifică fiecăruia. Este o realitate pe traseele vieții, cred greu de așezat într-un contur și dacă specialiștii ar prezenta-o, aș vrea mult să văd cum se manifestă ea.

Nu voi face referiri la aspectul ei general și nici nu aș avea dreptul și competența să o fac, ci voi  „dezbate” doar unele stări despre cum am simțit-o eu în zilele și anii timpului, pe unde am fost, pe unde am umblat. Ca motivație amintesc doar cele 10 luni de anchetă, tot timpul singur, în celulele mai mari sau mai mici, mai calde sau cu aerul „înghețat”, în semiobscuritate sau întuneric beznă, cu mulțime de șobolani în jur, urmată de împlinirea celor 29 de luni de detenție, cumplite, în nevinovăție, fără condamnare, doar pentru refuzul de a colabora cu securitatea.

Omul este o ființă socială și numai în nesingurătate poate face față provocărilor pe care viața i le pune în față. Dar acest aspect general se referă  doar la prezența fizică a altora din jurul tău, neglijând cu totul aspectul foarte important al simțirii tale interioare, a eului tău, în trăirea moralității creștine și spirituale, profunde, al nesingularității proprii. Poți avea în jurul tău mulțime de persoane, dar dacă nu sunt în empatie cu tine, nu ai cu ei interferențe, rămai singur fizic, de parcă ceilalți ți-ar instala acest fel de singurătate și atunci faci apel la bogăția moralității tale interioare, care te scoate din aceasta. Dacă ești în empatie cu ei, se adaugă și aceasta, nesingurătatea se întărește și sporul este mai mare, uneori peste așteptări.

Pe de altă parte eram singur fizic în spațiile celulelor, dar în realitate nu eram singur, ci în rugăciuni și în dialog cu mine însumi, trecând prin față pelicula amintirior, cu multele izbânzi și aveam în preocupare analiza „dialogului” cu anchetatorii: ce mă vor mai întreba, ce trebuia să le răspund pentru a-i „bate” în toate situațiile? Eram cu  preocupări continue și nu eram singur, ci mă luptam cu mulțimea torționarilor și în lipsa lor. Într-o posibilă variantă, ca cea amintită, are loc un paradox: „Când nu eram singur, eram singur și când eram singur, nu eram singur.”

În spațiul muncilor de exterminare, eram tot singur fizic și tot cu mine însumi, în nesingurătate. Excepție făceau doar mersul în turmă spre vagoanele marfă, cu care ne duceau spre „odihnă” în barăcile cu atmosfera sufocantă de spațiul extrem de redus, cu  lipsa condițiilor igienice minime, fără aerisire și iluminate palid. Acolo, în acea strâmtorare, ne odihneam pe cele două rânduri de priciuri, etajate, „într-o dungă” și ne trezeam dimineața devreme, amețiți.

Aveam ca obiectiv de muncă grămezi de piatră, din care să sparg zilnic 4 mc, pentru a realiza „norma”, imposibil de realizat (în viața civilă era de 1 mc). Lângă grămada de piatră eram tot singur între torționari și nesingur, cu mine însumi, cu uneltele ce-mi produceau greul, zile la rând. Pe lângă realizările normei, vedeam în piatră un dușman ce atentează la viață și o zdrobeam cu sârguință și furie, așa cum te lupți cu dușmanii ce te agresează. În felul acesta schimbam obiectivul, orientarea cu norma, în cel cu înfrângerea unui inamic și dorința de victorie mă proteja, mă încuraja, îmi alunga tristețea și pesimismul.

Cum a ajuns criminalul Borcea, de la Capul Midia, să stabilească o astfel de normă aberantă? A adus în acest scop un personaj masiv, de formație herculeană, l-a hrănit bine și l-a pus să spargă piatră zi lumină. Când dădea cu barosul într-un pietroi, acesta se făcea bucăți, bucăți, de multe ori neavând nevoie și de ciocan. S-a stabilt că a zdrobit 4 mc, cu aproximație și Borcea a declarat: „Aceasta este norma pentru fiecare bandit!” Ne-a pus atâta greutate în spate! Dar, începând cu a doua zi, a intrat și el în normele, regimul și meniul deținuților, iar hrana puțină nu era suficientă pentru masivitatea lui. A decăzut zi de zi  și după 2-3 luni s-a stins sub propria-i normă, din păcate ducând cu el mulțime de victime.

Privind în retrospectiva timpului, la zilele, lunile și anii petrecuți în singurătățile cu alții și nesingurătățile mele, cu dorința și hotărârea puternică de a-mi realiza idealurile frumoase, mai de mult gândite, afirm cu mulțumire, împăcare și bucurie, că peste toate relele, am fost într-una învingător, chiar dacă uneori eram culcat la pamânt, sub cizma călăilor. Astfel, în timp, am biruit anchetele, muncile de exterminare, detenția și am ieșit biruitor peste acestea, escaladând toate „zidurile” ce mi se tot ridicau în față, reușind să ies în „libertate” pe una din puținele uși de ieșire, față de cele multe de „intrare” pe acolo.

Am făcut un tur de orizont, în perspectivă și m-a clătinat puțin descurajerea; în toamnă eram încorporat pentru trei ani, evident tot la muncă și nu găseam calea de-a o elimina. Ar fi urmat un destin pe cine știe ce direcții, incerte… Eram într-o luptă și agitație interioară cumplită, între a accepta această situație, care părea reală, fără a găsi posibilitatea de a ieși din ea și a tinde spre reușită; mergeam și veneam într-una… Aceste zbateri ale mele se găseau în conceptul versurilor unui poet al cărui nume nu mi-l mai amintesc: „În jos atârnă în greutate lutul,/ În sus se înalță al insuflării foc./ Se rupe inima în tot minutul,/ Vrășmașii și-au ales același loc”.

Dar dorința, hotărârea pentru idealurile mele nu m-au părăsit și în singurătatea și nesingurătatea ce mă însoțeau și, în direcția acestor gânduri, am pornit bătălia, în liniște, cu hotărâre și muncă enormă, aproape fără somn și cu sprijinul Domnului am realizat succese, rând pe rând. În anul eliberării (martie 1954) am promovat cele două clase de liceu și maturitatea, în mod onorabil, reușind și la examenul de admitere la Facultatea de Matematică-Fizică, UBB-Cluj, pe locul 60 din peste 600 de candidați, cu 180 de locuri admise. Din octombrie același an eram student, audiind cursuri în aule și amfiteatre largi, într-o atmosferă de confort, respect nobil și competență, care mă entuzismau, făceau să mă văd mai crescut decât eram! Iadul și Raiul! N-o spun a laudă, dar rezultatele erau peste toate așteptările și mă pot felicita, deși modestia mă caracterizează. Seriozitatea și temeinicia acestei pregătiri se reflectă și în  rezultatele din primul an:  din zece examene, opt le-am promovat cu nota maximă, 10, și două cu nota 8, la limba rusă și științe sociale. Aceasta dupa 5 ani de întreruperi, schingiuiri și uitări! Am urmat același trend până după prima sesiune din anul IV, ultimul an de studiu, cu marea majoritate a notelor de 10, câțiva de 8, nici o notă sub 8, cu o medie generală în jur de 9,50, cu bursă de merit continuu.

Dar s-a oprit aici orologiul ce marchează lunile, anii, în derularea studiilor și securitatea a făcut o nouă solicitare de colaborare, urmată de un nou refuz, în recidivă și în scurt timp m-au „zburat” din facultate, de peste tot. Mă consideram biruitor și în acestă situație, cu marele câștig al necompromisului și am trecut biruitor peste exmatriculări, peste restricțiile domiciliare, cu umbletul pe drumuri și localități, în căutarea unui loc modest de muncă, din care eram mereu „exmatriculat”, singur, fără nicio mână de ajutor întinsă, doar cu mine însumi, în nesingurătate proprie. A durat această „alergare” 5 ani, intrând cu brio și la politehnica din București (1962), dar cu teama gândului că aș termina-o la aproape de 40 de ani. Am făcut o ultimă încercare la MI pentru reînmatriculare, unde domnul director general, Turcu, mi-a făcut cunoscute toate minciunile ordinare, toate ilegalitățile legate de condamnare, minciuni scrise de acei distrugători de destine, de vieți umane. Cu o inspirație salvatoare, m-am adresat domnului judecător Ioan Bartoc, care mi-a respins cererea de reabilitare, ca fiind „fără obiect”, eu nefiind condamnat, atașând Hotărârii și cazierul, ce mi-a fost mereu refuzat până atunci, la îndemnul securității.  Am trimis-o la București și din 2 octombrie eram din nou student, în continuarea studiilor, pe care le-am încheiat în același fel după 2 ani, în 1964, la 10 ani de la începerea lor: 1954-1964 ! Mi-am cerut repartizarea la Liceul „Bogdan Petriceicu Hașdeu”, din Buzău, azi un renumit colegiu, de unde m-am transferat după un an la liceul din Vișeu de Sus, unde a apărut un post, mai aproape de ai mei și am funcționat aici până la pensionare, 1990.

„Corbii” însă m-au supravegheat mereu și au venit cu o nouă solicitare de colaborare, cu tupeul și „milogeala” lor și le-am administrat un nou refuz hotărât, când i-am și deconspirat. În această problemă eram un „fanatic”! Pentru batjocura ce le-am făcut-o, au cerut scoterea mea din  învățământ, dar edilul administrativ și politic al orașului Vișeu, Grigore Hontău, profesor de română, m-a apărat, m-a salvat, apreciindu-mă mult, dar tot am fost „pedepsit”, altfel… De acuma m-au lăsat în pace, recunoscându-și neputința. Câtă prigoană, câtă luptă, zbateri, pe câte ziduri m-am tot cățărat și le-am escaladat, le-am trecut, cu atâtea greutăți și suferință, dar mereu învingător. La baza lor a stat o nenorocită adunătură de călăi și criminali, care m-au impiedicat, copil și student, să-mi urmez studiile, atât de onorabil petrecute, doar pentru a fi ca ei, cu ei. M-au tot trântit la pământ, cu cizma pe mine, atâta timp, dar nu m-au putut opri.

Mi-am îndeplinit și idealul familial mult visat prin casătorie cu o colegă de an, din a doua perioadă de studii, care cu curaj nu a ținut seama de cele ce ar fi putut urma și nici nu au urmat. M-a părăsit astfel singurătatea din jur, la care am adăugat și nesingurătatea proprie,  realizând unul din cele mai importante idealuri de viață, oarecum la limită, determinat de o conjunctură, pe care eram aproape s-o elimin, având 37 de ani! Îmi era teamă de lumea în care trăiam, cu privire la sacralitatea acestui nobil eveniment. Imoralitatea și decăderea în care se trăia, în lipsa sentimentului moral creștin, a respectului familial, o priveam cu dezamăgire și dispreț și mă îndemnau să renunț. Dar am trecut peste ele și le-am lăsat la locul lor, la „știob”. Împreună cu soția, le-am lăsat în mizeria lor totală, am apărat toate „da”-urile rostite în fața ofițerului de stare civilă și jurământul făcut în fața preotului, la altar. Am avut preocupări continue pentru cei doi copii, cu care ne-a binecuvântat Domnul și le-am purtat mare grijă, i-am susținut pentru o pregătire solidă, pe care au realizat-o la nivel universitar, folosind-o acuma pe unde sunt, prin lume. Este una din cele mai mari realizări familiale, dacă nu cea mai mare, care ne bucură mult.

Urmare a atâtor necazuri, suferințe, nedreptăți, care-mi răsăreau mereu în cale și nu le puteam evita, inima a intrat și ea în mari suferințe, încă de timpuriu. Dar, după cum am constatat, cu bucurie, avea o rezistență deosebită, a fost călită, la cald, la rece și la atâtea altele, având două învelișuri de protecție puternice. Primul s-a format prin acele cumplite apăsări, abuzuri, nedreptăți și chinuri, unele scăldate în lacrimi, cât erau de dureroase. Al doilea s-a așternut prin bucuria enormă ce a produs-o ținuta mea în relație cu brutele iadului, prin respingerea fanatică a oricărui compromis. Era greu de perforat cele două învelișuri deodată. A rezistat deselor flatere de mare amplitudine, în fibrilațiile artriale cu secvențe ventriculare, trecând extrem de multe ori pe la spitatele din Borșa, Baia Mare și Cluj-Napoca. Nu s-a împrăștiat inima nici la un puls de 300 bătăi, a ieșit și din cele doua internări la terapie intensivă, de 10 și respectiv 6 zile și a rezistat apoi la două operații pe cord, de lungă durată, în Franta (la noi au refuzat să mă opereze din cauza vârstei), fiecare cu scanare  magnetică, urmată de operație. De atunci, din 2010, inima s-a stabilizat, fără probleme, folosind doar o medicație de întreținere. Inima era călită, puternică și rezistentă.

Acuma suntem în America, la fiica noastră Rodica, cu rezidență și, privind în urmă peste atâtea greutăți, suferințe de lungă durată, cu tot atâtea victorii peste ele, aș putea spune că m-au întărit, că am fost mereu biruitor. Toate acestea le-am adus cu mine până la frumoasa vârstă de peste 91 de ani, vârstă ce poate nu o ajungeam în condiții „normale” de viață.

             Gheorghe Bărcan
(fost elev al Liceului „Dragoș – Voda” – Sighet)
Minneapolis – Minnesota, SUA

 

Foto: Ion Mariș (colaj din lucrările sculptorului Jerzy Fober: The Beloved Disciple și The Finished Sculpture)




În căutarea orașului pierdut: SIGHET – oameni, locuri, povești! | VIDEO

Luni, 16 ianuarie 2023, în sala Transit a Primăriei Sighet a avut loc lansarea volumului „ÎN CĂUTAREA ORAȘULUI PIERDUT: Sighet – oameni, locuri, povești”, autori Alin Spiridon Pralea, Dănuța Boboșan, Mihai Gerald Manole. Volumul a apărut în cadrul unui proiect co – finanțat Administrația Fondului Cultural Național, implementat de Muzeul Maramureșan în perioada 01.07.2022 – 15.11.2022, proiect care a cuprins mai multe activități.

Urmăriți înregistrarea video a lansării cărții:

Foto & video, dr. Sorin MARKUS




In memoriam Vasile Moldovan (03.08.1932 – 13.01.2023)

Vasile Moldovan s-a născut la data de 3 august 1932 în Vadu Izei, la cîțiva km depărtare de Sighet. Părinții, ca și restul familiei sale de altfel, erau agricultori; de aici i se trage și pasiunea pentru animale precum cai, vaci, oi – animalele dintr-o gospodărie. Din partea mamei, Vasile avea cinci unchi și cinci mătuși, toți în viață, agricultori, pe vremea când s-a născut. Întreaga copilărie și-a petrecut-o la Șugău și la Vadul Izei. Pe când avea vreo 10 ani părinții s-au mutat la Sighet, în apropierea râului Tisa.

Vasile își declina apartenența la ceea ce se cheamă „Maramureșul Istoric”, adică o parte din actualul județ al Maramureșului și o parte de dincolo de Tisa, ținut care a fost succesiv ceh, maghiar și român. Frontiera nu era unde se află ea acum; rîul Tisa – care separă azi în această parte a țării România de Ucraina – trecea prin mijlocul Maramureșului istoric. Vasile a fost deci ceh, ungur și român, la fel și Felicia.

Atâta vreme cât n-a fost obligat să meargă la școală a fost fericit: îi era silă să se scoale devreme. Această aversiune l-a urmărit toată viața: „de asta pictez mai ales apusul soarelui”, spune el. Primul an de școală l-a făcut în limba română, al treilea și al patrulea în limba maghiară, după aceea din nou în română; Vasile înțelege și vorbește trei limbi: româna, maghiara și rusa, limbi la care trebuie adăugat dialectul maramureșan și are noțiuni de italiană și de franceză pe care le utiliza cu plăcere pentru a-și întâmpina oaspeții.

Se descriea el însuși ca fiind un elev mediocru și tăcut. Nu era obraznic. Desenul era singura disciplină la care avea note bune. La acest subiect ne-a povestestit două anecdote: profesorul le cere elevilor să facă un desen drept lecție de casă. Seara Vasile face desenul cerut. A doua zi când îl arată profesorului, acesta se îndoiește că Vasile ar fi autorul. Vasile se duce la tablă, ia creta și îl redesenează. Profesorul este obligat să îl creadă. Cea de-a doua anecdotă se referă la matematică – materie care nu-i plăcea lui Vasile și la care nu era deloc performant. În timpul unei lecții, în loc să asculte, el desena pe carte portretul profesorului Bledea. Trecând printre rînduri, profesorul își vede portretul: „astăzi îți dau 5”; rămâne cea mai bună notă pe care a avut-o la matematică. Desenul, din copilărie, îl recomanda să devină artist și totuși el își dorea să devină șofer dar face o şcoală de calificare de şase luni de electrician. După o lună de şcoală se plictisea, i se părea că ştia deja totul. În toată viaţa lui profesională, el a exersat această meserie şi mai ales în domeniul întreţinerii maşinilor întreprinderii unde lucra. Când avea timp, maşinile nefiind tot timpul în pană, picta pe pereţii întreprinderii. Unele din picturi au rămas vreme lungă acolo şi una dintre ele îl reprezenta pe Pintea, haiducul din Maramureş şi alta un om ce transporta noaptea un trunchi de copac. Acum au dispărut. Pentru a realiza aceste fresce, pictură industrială, detaliile le realiza în ulei.

În timpul liber, îi plăcea să citească despre astronomie; asta, afirma el, era prima şi cea mai importantă pasiune a lui, mai mare chiar decât pictura. Dacă îl întreba cineva din ce motiv, îi răspundea laconic: „îmi place şi să ne oprim aici şi să ne mulţumin cu acest răspuns care spune totul”. De fapt, erau multe subiecte care îl interesau. În digresiunile conversaţiei, vorbeam de lecturile referitoare la acest subiect: informaţiile erau întotdeauna pertinente.

Vasile era un observator al naturii. La întoarcerea noastră dintr-o excursie la Ocna Şugatag, pe drumul spre Fereşti, ne-a rugat să ne oprim. Dorea să vadă soarele apunând la vest şi am rămas mai mult de un sfert de oră în tăcere pentru a contempla soarele coborând şi dispărând după dealuri, un spectacol grandios ce-i drept. Când era vorba de pictură, lui Vasile nu-i plăcea să vorbească mult; arăta. A participat la expoziţii, la concursuri, pentru că era obligatoriu şi pentru că expoziţiile erau organizate de funcţionarii de stat. A vândut puţin; a oferit mai ales multe pânze celor ce-i apreciau pictura.

A pictat mai mult de două mii de tablouri; unele sunt ca nişte miniaturi, dar altele sunt adevărate pânze majestuoase care nu ar fi fost renegate de pictorii academici de la sfârşitul secolului XIX; sunt ca nişte alegorii: de exemplu întoarcerea turmei, moara şi distileria, nunta etc.

De fapt Vasile a pictat tot ceea ce văzut în măsura în care acele lucruri i-au evocat ceva. Nu realitatea dorea să o reproducă în tablouri, ci ceea ce simțea; emoţia era mereu prezentă. Ele ne transmit acest tip de senzaţii şi sentimente. Arta lui Vasile nu se opreşte la pictură.

El compunea şi poezii pe care îi plăcea să le recite pe firul unei conversaţii, ca un moment de emoţie. Nimic nu pare a fi fost scris; dar sunt aşa, înscrise în memorie. Unele poeme sunt pictate pe pânza tablourilor.

A fost căsătorit cu Felicia, infirmieră, formau un cuplu primitor, deschis, curios: au călătorit prin toată Europa. Felicia, recent decedată, i-a adus un echilibru de care avea nevoie pentru a picta, dar nu numai: era asociat la grădinarit, la culesul fructelor, la îngrijirea câinilor… Vasile juca cu pasiune şah contra unui ordinator… era şi un şofer desăvârşit plimbându-se pe toate coclaurile… Primeau cu deosebită ospitalitate numeroși prieteni din țară şi din străinătate. Răducu, un copil adoptat şi decedat tragic într-un accident, a fost pentru amândoi o mare suferință.

Noi am avut bucuria de-a fi printre prietenii lor apropiați… Am participat la retrospectiva operei sale picturale la 9 august 2016 la Sighet şi credem că bunul Dumnezeu, acolo sus în cer, l-a întâmpinat dăruindu-i pânze, culori si pensule pentru a continua să picteze în eternitate Maramureşul mult iubit.

Gafia Galay-Coman, Jean-Louis Chancerel




Festivalul Internațional de Colinde, Datini și Obiceiuri la Ucraineni a încântat spectatorii! [VIDEO]

Festivalul Internațional de Colinde, Datini și Obiceiuri la Ucraineni desfășurat Duminică 15 ianuarie 2023 s-a ridicat la înălțimea ediției cu numărul… 30! După liturghia de la Biserica Ortodoxă Ucraineană din Sighet a avut loc parada celor 26 de grupuri participante dintre care am remarcat două frumoase grupuri din Kiev și unul din Ivano – Frankivsk. N-au lipsit invitați și din alte județe din România, unde se află minorități ucrainene (Arad, Botoșani, Caraș – Severin, Galați, Iași, Satu – Mare, Suceava, Timiș, Tulcea) și chiar din București.

Am remarcat o atentă și bună organizare (asumată cu succes de către Uniunea Ucrainenilor din România – Filiala Maramureș) și mai ales diversitatea grupurilor purtând îmbrăcăminte tradițională ucraineană, atenția la detalii, lipsa kitch-ului și respectul pe care l-au oferit cu generozitate publicului dar și evenimentului în sine. Am simțit și solidaritatea atât a ucrainenilor din țara noastră dar și a românilor, a spectatorilor prezenți, pentru Ucraina și poporul din țara vecină aflat în plin război.

După frumoasa paradă a avut loc un spectacol deosebit de atractiv în Parcul Central al Sighetului.

Vă invităm să urmăriți înregistrarea video a paradei:

Ion Mariș




Teofil Ivanciuc și „secretele” Sighetului | VIDEO

Sâmbătă, 14 ianuarie 2023, Teofil Ivanciuc i-a ghidat pe cei prezenți în cea de a VI-a ediție a Turului Sighetului.

„Felicitări celor peste 50 de participanți, cu vârstele cuprinse între 5 și 80 de ani, unii veniți (anume cu acest scop) din alte localități sau chiar din Satu Mare, și care, pe parcursul a mai bine de 3 ore, au străbătut pe jos peste 10 kilometri, în cadrul Turului Sighetului, ediția a VI-a.” (Teofil Ivanciuc)

Foto & video, dr. Sorin MARKUS




Ziua Culturii Naționale: „NAŢIUNEA” CONSTATĂ… un articol de Mihai Eminescu

„Naţiunea” constată în fine şi ea că starea noastră economică e primejdioasă. Agricultura lâncezeşte; nici cantitatea, nici calitatea produselor nu mai atrage cumpărători; concurenţa ne omoară; comerţul român dispare şi străinul îl înlocuieşte; balanţa comercială arată că-n fiece an România jertfeşte milioane pe altarul civilizaţiei străine. Mergând astfel ajungem la inaniţiune, la sleirea puterilor.

Iată lucruri pe cari noi le spunem, de patru ani de zile, fără ca nimeni să fi voit să ne asculte. Credem necesar a observa aceasta, căci „Naţiunea” face apel la presă, ca să-şi îndrepte activitatea în acest senz şi să caute mijloace de vindecare.

În adevăr, vindecarea ar fi lesnicioasă, calea sanificării economice e teoretic lesne de indicat; dar de la teorie pân-la aplicaţiune asupra oamenilor, şi mai ales asupra unei generaţii cu desăvârşire corupte, e o deosebire mare.

Reţeta cea mai simplă în contra sărăciei ar fi următoarea:
Fiece organism omenesc, prin inspirare de oxigen şi prin combinarea acestuia cu carbonul în acid carbonic, dezvoltă căldură. Căldura produce putere musculară şi intelectuală sau ceea ce c-un termen din fizică se numeşte: echivalentul mecanic al căldurii. Acest echivalent omul îl poate întrebuinţa spre a produce lucruri utile sau îl poate cheltui dormind la umbră. Deci fiecine să mişte numai din mâni, să producă obiecte de utilitate şi nu va exista sărăcie. Acest sfat însă îl poţi da unui om în toată firea şi nestricat. Pungaşul care trăieşte înşelând pe alţii, desfrânatul care fuge de lucru ca dracul de tămâie vor râde de tine dacă le vei da sfatul să muncească, să întrebuinţeze într- un mod util echivalentul de putere mecanică pe care îl produce organismul lor viu.

Ţăranul întrebuinţează acest echivalent mecanic pentru a ara, a semăna, a secera; adică pentru a da materiei o formă nouă, aceea a grânelor, de o utilitate incontestabilă.

Ce fac însă ceilalţi cu acel echivalent, la ce întrebuinţează mecanismul fizicului lor preţios? Spre a produce lucruri de utilitate? Ferească Dumnezeu. Unii, nefăcând nimic, îl pierd pur şi simplu, unii joacă cărţi, alţii scriu articole insipide de gazete, alţii precupeţesc lucruri ce nu sunt produse de ei, scumpindu-le artificial, c-un cuvânt: secături, pierde-vară, şi cum [î]i mai cheamă, nu fac decât o întrebuinţare inutilă de mecanismul de muncă cu care i-a înzestrat natura. Echivalentul mecanic se pierde pe nimicuri şi pe zădărnicii.

Daca consideram pe om ca pe-o maşină care trebuie alimentată cu material combustibil, a cărui ardere se preface în putere şi care putere cată a se ‘ntrebuinţa la producţiune, dacă e să nu se prefacă fără nici un folos în acid carbonic şi dac – am face bilanţul celor mai mulţi, punând de-o parte suma de bunuri ce o consumă şi de altă parte ceea ce în schimb produc, am rămânea uimiţi de risipa, de irosirea de puteri vii ce se face în această ţară. Mii de franci, reprezentând zeci de mii de kilogrami metrici de putere vie, i se dau ca pensie reversibilă unui om ce nu e ‘n stare a scrie decât nerozii; mii de franci se dau pentru a plăti venalitatea cutărui deputat, ignoranţa cutărui profesor, corupţiunea cutărui funcţionar, trădarea şi felonia cutărui ofiţer superior, negustoria de vorbe a cutărui advocat. Milioane de kilogrammetri de putere se cheltuiesc pentru a întreţine mii de maşini omeneşti cari nu sunt bune de nimica şi nu sunt în stare a produce nimic.

Căci, când e vorba de producţiune, nu trebuie s-o luăm după cum o ia limbajul ordinar, care nu ţine seamă nici de utilitatea lucrului produs, nici de cheltuielele ce le exige actul producţiunii. Producţiune nu poate fi numită decât opera din care rezultă un produs superior serviciilor de tot felul pe cari le-a absorbit operaţiunea. Numai obţinându-se acest bilanţ poate fi vorba în adevăr de producţiune. Cât costă însă tăcerea unui deputat? Mii de franci. Cât produce? Nimic. Cât costă pledoariile? Milioane. Ce produc? Absolut nimic. Cât costă plagiatorii intelectual sterpi cari uzurpează catedre universitare şi secundare? Sute de mii. Ce produce însă un om care însuşi nu ştie nimic? Nimic, fără îndoială.

Însă cine-a introdus mizeria aceasta economică şi intelectuală, domnia inepţiei şi a ignoranţei, dacă nu liberalismul? Liberalismul a scos din gunoi oameni ignoranţi şi netrebnici cari, în loc de a fi avizaţi să se hrănească din muncă proprie, li se ‘nlesneşte a trăi din munca altora. Liberalismul a înmulţit clasa consumatorilor improductivi, cari nu adaugă, prin toată negustoria lor de vorbe, un centigram la greutatea grâului nostru, liberalismul înmulţeşte funcţiile, atrăgând din ce în ce mai mulţi incapabili în serviciile publice; liberalismul, care-a ameţit capetele oamenilor, care nu i-a lăsat la teapa lor, în sfera lor de activitate materială, ci i-a declasat, ridicând la demnităţi înalte bulgari cu 2-3 clase primare, buni de grădinărie poate, dar netrebnici pentru a administra ministerii şi servicii ca al Domeniilor.

Căci o laudă adesea făcută partidului liberal, dar pe care nimeni nu îndrăzneşte a o mărturisi în public, e că-şi căpătuieşte oamenii, că hrăneşte o sumă de lume care-n dealtmintrelea n-ar avea mijloace de trai. Rolul partidului e de a declasa indivizii şi-n acest rol mulţi găsesc superioritatea partidului roşu asupra celorlalte.

Alte partide – ni se zicea – au nainte de toate [în vedere] necesităţile reale ale ţării, pe cari nu le sporesc în mod factice, ci caută a le acoperi, de bine de rău, din veniturile existente. Roşii au alt principiu: primum vivere, mai întâi să trăim noi şi ai noştri cu toţii; veniturile necesare se vor găsi ele, căci pentru asta suntem la putere, ca să le scoatem din piatră seacă.

Deci asta e grija lor cea dentăi: căpătuirea numărului nesfârşit de nulităţi, de oameni absolut improductivi din cari se compune partidul. Şi în adevăr, nu e unul, cât de mic, cât de ignorant, cât de inept, cât de leneş, care să nu fie încuibat undeva la un loc sigur şi cu bune retribuţiuni. Dar patru clase primare aibă, dar să nu ştie absolut nimic din resortul a cărui administrare i-a fost încredinţată, lucrul e indiferent. Dar mire-se el singur de ce l-a găsit si cum a ajuns să dispuie de interese pe care nu le pricepe? Puţin le pasă conducătorilor. Primum vivere. Dar s-o potrivi, nu s-o potrivi; dar o şti ceva, n-o şti nimic. A fi roşu e un privilegiu de a trăi din munca altora, fără a se cerceta dacă ai vrun merit, vro capacitate, vro aptitudine.

Pentru a căpătui suma aceasta de bulgari tâmpi şi de grecotei pornoscopi şi netrebnici, cari n-au nici posibilitatea de a se ocupa cu o muncă productivă, se creează din ce în ce mai multe funcţiuni cari să atârne direct de stat. Astfel Regia Monopolului Tutunurilor, răscumpărarea drumurilor de fier şi multe alte creaţiuni nouă au dat ocazia să se înmulţească din ce în ce numărul semistrăinilor avizaţi la buget, deci la munca altora. E din ce în ce mai greu de-a agonisi mijloace de subzistenţă în neatârnare de guvern şi sporirea funcţiilor sporeşte numărul celor ce aleargă după ele, înzecind servilismul şi baseţa acestora cătră cei cari dispun de distribuirea posturilor.

Prin distragerea oamenilor de la ocupaţiuni productive, prin aruncarea pe terenul politicei, prin avizarea lor de a trăi speculându-şi drepturile politice şi votul, populaţia întreagă a oraşelor va ajunge la ideea fatală că e mai lesne şi mai bine de a trăi din munca altora decât din a sa proprie şi urmările unei asemenea maniere de a vedea sunt cunoscute de toţi.

Astfel, atenianii în decadenţă se prefăcuseră toţi în samsari, în advocaţi, în aspiranţi de funcţii, în oameni politici; din buget începu a se plăti mulţimea care asista la întruniri publice; se plăteau mărturiile false înaintea judecăţii, se plăteau membrii juriilor judecătoreşti. Un popor care întreg îşi consuma vremea în afaceri de-ale statului căta să şi fie plătit întreg din buget. Sărăcia ajunsese atât de generală încât oamenii alergau cu lăcomie după un obolus (10 bani) ca recompensă pentru o şedinţă în tribunale, corupţia şi desfrânarea deveniseră din ce în ce mai mari. Filip al Macedoniei şi Alexandru cel Mare aveau oricând în mână tarifa conştiinţelor cetăţenilor ateniani şi n’ avură decât să dea cu piciorul pentru a nimici acea comunitate politică putredă prin demagogie.

Aşadar, dacă economic stăm rău, nici merităm să stăm altfel. Echivalentul mecanic al vieţii celor mai mulţi oameni nu se întrebuinţează în producţiune, în imprimarea de forme utile materiei, ci se pierde pe mijlociri, pe negustorie de vorbe şi în exerciţiul viciilor. Unde însă nu produce nimenea se ‘nţelege că sărăcia trebuie să sporească. Capitalul acumulat de strămoşi prin lupta cu arma şi prin lupta cu plugul trece în mâni străine; ziua nu e aproape, ci a sosit, în care românul e străin în ţara sa proprie şi străinul stăpân. Şi aceasta va merge mereu înainte, până ce nu vom mai avea nimic de vândut decât votul şi drepturile politice. Dar chiar acestea au început a fi un obiect de cumpărătură, despre cari tainicile biurouri de împământenire ne-ar putea spune multe.

Un singur remediu există în adevăr în contra acestor rele, dar trebuie aplicat cu toată rigoarea, cu tot esclusivismul: munca, acest corelat mecanic al adevărului; adevărul, acest corelat intelectual al muncii. Dar muncă, nu nimicuri, nu mânare de muşti la apă; si adevăr, nu fraze lustruite şi negustorie de vorbe.

MIHAI EMINESCU

 (Mihai Eminescu, 22 iulie 1882, Timpul)




Proiectul Centrului Multifuncțional al Memorialului Victimelor Comunismului începe să prindă contur

La sfârșitul lunii noiembrie 2022 Fundația Academia Civică a achiziționat un imobil și teren în Sighetu Marmației, strada Gheorghe Șincai nr. 19.

Clădirea aflată în imediata vecinătate a fostei închisori a fost construită la începutul secolului al XX-lea cu destinația de club de lectură al orașului Sighet. În anii 50 clădirea a fost folosită de administrația închisorii Sighet pentru corpul de gardă.

Clădirea a adăpostit apoi sediul unei cooperative, o grădiniță, o fabrică de mobilă. În utlimii zece ani clădirea nu a mai fost folosită fiind într-un proces de degradare.

Clădirea va intra într-un amplu proces de restaurare și reabilitare pentru a deveni centrul multifuncțional al Memorialului, cu săli de conferințe, biblioteci, săli de proiecție etc.

****

Proiectul propus de Fundația Academia Civică – Memorialul Victimelor comunismului și finanțat prin PNRR are două componente: transformarea unei clădiri din centrul istoric al Sighetului într-un centru multifuncțional și amenajarea unui spațiul expozițional în podul clădirii unde funcționează muzeul.

Pentru a putea continua și dezvolta în mai bune condiții proiectele educaționale, ne propunem realizarea unui centru multifuncțional care să cuprindă săli de conferință, bibliotecă, săli de proiecție pentru filme, spații de cazare.

De asemenea în podul clădirii istorice de la sfârșitul secolului al XIX-lea unde funcționează azi Memorialul este un amplu spațiu pe care dorim să îl amenajăm pentru a fi folosit în scopuri muzeale. Realizarea acestui spațiu expozițional de cca 98 mp ar răspunde nevoii de organizare în condiții profesionale a nenumăratelor expoziții temporare și itinerante organizate de noi sau de partenerii noștri de proiecte internaționale la Memorial.

***

În 17 octombrie s-a semnat la Ministerul Investițiilor și Proiectelor Europene contractul de finanțare pentru realizarea centrului multifuncțional și amenajarea spațiului expozițional destinate Memorialului Victimelor Comunismului și al Rezistenței de la Sighet.

Prin PNRR, Memorialul Sighet primește o finanțare de 1,74 milioane euro.

Investițiile finanțate prin PNRR presupun realizarea unui spațiu expozițional, a unui centru multifuncțional dedicat programelor educaționale și de cercetare, care presupune achiziționarea unei clădiri în imediata vecinătate a Memorialului, legată istoric de clădirea fostei închisori (fostă clădire administrativă). 

Proiectul Memorialului Victimelor Comunismului și al Rezistenței de la Sighet. Centrul multifuncțional și spațiul expozițional este finanțat prin PNRR 

PNRR. Finanțat de Uniunea Europeană – UrmătoareaGenerațieUE

https://mfe.gov.ro/pnrr/

https://www.facom/PNRROficial/

 

Sursa: https://www.memorialsighet.ro/proiectul-centrului-multifunctional-al-memorialului-victimelor-comunismului-incepe-sa-prinda-contur/




Mozaic (Marin Slujeru)

Motto: „…Să fii varză nu-i ușor.” ( I. R.)

Să se vadă…
De-nvârtit, Învârtita sau Tropotita nu-i Zbânțâita sau Zbenguita sau De-a decolarea… M. T., o sexagenară din Slătioara, zice așa: „Duminicile și în Sărbători, după ce ieșeau de la biserică, se adunau la Cămin feciori cu fete, oameni căsătoriți, bărbati cu neveste mai tinere. Duceau băutură, mâncare și începe’ Djocul. Întâi feciorii joacă Feciorescu, apoi intră și bărbații și joacă împreună – Bărbătescu. La „Învârtită” feciorul poartă fata dinspre dreapta spre stânga, apoi o duce, o învârte roată și tropotesc împreună. Apoi, se oprește și o învârte pe sub mână, ea ținându-l de mâini. Apoi iar o învârte roată și de la capăt… Între timp, se strigă: „Djoacă mândră, nu te face / Ori nu joci cu cine-ți place?” …Le jucau roată și pe sub mână după ce le arătau celor de pe margine, să se vadă cât îi de mândră, de aspră, de harnică, deșteaptă și sprintenă la mărs fata… Era bine să șezi pe scaun cât de puțin.”

Ghid de carieră
* „Nu te păzi! Fuștei cu fuștei!” * „Nu te-ntinde broască-n tău, / Că nu-i tău’ tăt a’ tău!” * „Râma dacă se hrăne’, / Lungă coadă năpuste’!”

Culoar la doctori
* Regim. „Fără sare îmi pare că mănânc pământ. Sarea-i dulce în orice.”
* „Amu gata cu „Dum’ata” – „Tu!”, „Hăi!”, îmi zic nepoții. Înainte la noi era un singur sat unde oamenii ziceau „Tu!” ori „Mă!” în loc de „dum’avoastră”… Așa zâc și azi.”
*„…Lucrează pe telefon tătă ziua și – imitând derularea imaginilor – „Feisbuc”! Nici Tatăl Nostru nu-l mai știu, n-au nici un rând…
* „…Și pă mine m-o mânat la tiricicletă. N-am putut-o impinge de loc…”
*„…Cezariană? Uau! /… Taci tu, că așa-i la modă… /Nu-i așe! Dacă nu vre‘ să se dilate mai mult de 2 cm, ce-ai fi vrut să facă? Să si murit cocoana?”
* Ieșind de la medic, mătușa se adresează celor din sala de așteptare: „La revedere!” Apoi, aparte, pentru mătușa de lângă mine: „Sănătate!” Aceasta-i răspunde: „Sănătate bună!” – Pânzăturile astea!…

Ce bine la „RMN”!
Mi-a fost ușor să stau neclintit, cu mâinile pe lângă corp, 30 de minute. În anii de pionierat, tovarășele comandant ne puneau să stăm de gardă la monumente ore, smirnă.
Durata ca atare a fost floare la ureche pentru un ex-călător cu „Fantoma de Cluj”, prin Muntele Timp.
Iar în căști, cireașa de pe tort, o muzică diafană. Poți visa cu ochii larg deschiși spre înăuntru. Nu se dă manele.

Soțiorul
„Alo! Am greșit. De-o sută de ori am greșit!”… Nu-s alt om. Nu m-am schimbat deloc. La 6 mă duc la servici’, la 3 și jumătate ies, o oră și-s acasă… N-ai timp… Te parfumi?

Hotel de lux
2 șefuți cu mâneci scurte la veston și cracii scurtați la pantalon se conversează: „Tu ce parfume preferi?” „…Cel mai mult prefer blu șanele.”

Pescarul
„Nu-i bai că-i verde apa. Dacă-i rece ‘i bine. Acuma trage cleanul. Cum vine apa rece de la munte pe rîu, peștii mai leneși ajung mai greu pe fundul apei, unde-i hrana lor. Așa că sar și înșfacă și înghit lacom orice apare la suprafață. Îs ușor de păcălit. ”

OBSCURE
*
Ce să fotografiez? Nu-i nimic de văzut. Fâșii de negură peste tot … Un singur pescar, în încremenire cu râul. Pe alee, cum veneam în pas dansant, mă ocolește larg un tânăr îngândurat. De vină vreo zgâtie care habar n-are. Dacă nu o uită rapid, traseul e clar, lung și linear: însingurat, întristat, singur, singuratic, singuritic, ‘sângurat…
*
Nu știam de unde atâta liniște la ieșirea din casă, dimneață. Neaua peste tot. „Pune mâna că nu stă”…
*
După Sărbători. Bradul aruncat de câteva zile lucind în geamul casei.

Marin Slujeru




PoetikS – Antonia Luiza Dubovici

Antonia Luiza Dubovici

Viața pe nesfârșite

Iubesc felul în care frumusețea își descompune sufletul
oamenii nu pricep
cum un sărut poate trece de carne ca o ancoră 4D dezvelind substraturile adâncurilor și ultimii lor pereți

cascade de păsări înoată pe sub piele
ne desparte macrocosmosul ca o fâșie subțire de sticlă dacă o ating mi-ar fi teamă că m-aș prăbuși în gol, în toate viețile anterioare și cea mai fragilă amintire cu mine s-ar topi în respirația unui nou născut.

Acolo unde nu umblă nimeni
noaptea devine o singurătate cu străzi nesfârșite
iar singura lumină aprinsă ar țâșni de la capătul lumii prin ceață și foc, ca-n filmele lui Tarkovsky.

*

Wet snow

Și parcă nu e atât de întuneric când te îmbrățișez, lumina erupe sălbatic în vis respir un aer ce nu mai există. Asculți o melodie din memorie, cineva a scos cuvintele și le-a ars.
Viața îmi e o rămășiță pe care o îmbrac când plec la culcare. Sărutul fantomă m-a închis definitiv în camera mea. Ce frumos ard acești solzișori de lumină dimineața pe stomacul gol. Mă desfac de păcate, sunt vie și înțeleg dragostea ca un om ce se topește în întregime. Iubim până la capăt, până când moartea se stinge și noi ne dezvăluim unul altuia, gravitația încetează.

Plouă și ninge, acest soi de zăpadă fluidă se naște și moare la infinit.
Iar eu caut frigul din păsări și îmi închipui zborul ca un fel de pradă stranie ce a învățat să-și iubească sfârșitul.

Antonia Luiza DUBOVICI

Surs[ foto: Pinterest