Un om matur, chiar în „formă” de viață, uneori nu are ce face, e într-un repaus relativ și, în aceste cazuri, își antrenează gândirea în cine știe ce activități necerute de viață, oarece „jocuri”, jucării,  sau  chiar se joacă precum copiii, ori cu ei împreună. De aici vine probabil vorba: „a dat în mintea copiilor”.

Sunt la o vârstă înaintată, de peste 91 de ani, cu posibilități de mișcare foarte reduse și multe alte activități le-am părăsit eu, ori m-au părăsit ele. Mi-am îndreptat atunci atenția spre unele activități statice, măcar memoria și sufletul neputandu-le opri. O astfel de „jucărie” este acum calculatorul, cu care mă descurc greu, în afara scrisului și chiar  cu acesta, doar: „cioc, cioc”,  cu un deget de la mâna stângă, pentru că, într-o cădere,  degetele de la mâna dreaptă s-au fracturat. Acestea acuma se refac foarte greu. Subiectul, Natura vie și Natura moartă, oarecum dificil de abordat, fiind mult cuprinzător, se potrivește  cu mine, ca și cu calculatorul, în separările dintre adevăr și  eroare, între sobrietate și naivitate.

Această „Sferă”, Pământul, gravitează, împreună cu celelalte planete, în  jurul Soarelui, de la care primește căldură și lumină, fără restricții și „facturi”. Este rece la suprafață, cu mici excepții termale, dar mai poartă ferbințeală în interior, la mari adâncimi, de unde, din când în când și din loc în loc, erup vulcanii, lăsând să se scurgă pe sol torente de lavă fiebinte, dând naștere  munților vulcanici, iar în atmosferă aruncă jeturi de „aburi” de  foc.

În condițiile  favorabile, Creatorul  a umplut  Pământul  cu mulțime de specii ale naturii  moarte, cum este nisipul, munții, apele mai mici,  sau  mai mari, mai adânci și mai întinse, pământul  cu amestecul lui de elemente, văzduhul ce-l înconjoară și câte or mai fi. Pe de altă parte, Creatorul a îmbogățit aceste spații și cu natura vie, cu mulțime de specii, prin văzduh și ape, pe suprafața pământului și chiar în interiorul lui, până la o anumită  adâncime. Din când în când și din loc în loc, sunt distruse  elemente din  această natura vie, de unele din natura moartă. Pe suprafața acesteia a fost „trimis”  și „omul”, cel mai de seamă reprezentant din natura vie și natura moartă, care se confruntă  cu marea mulțime ale bacteriilor, microbilor și virușilor,  ducând o luptă „pe viață și moarte” cu aceștia, împuținând populația umană, deși global pare în creștere. Se distrug și aceștia, dar le rămân speciile, care prin mutații se dezvoltă  și tot revin, această luptă fiind fără sfârșit. Mulțimea de vietăți, de diferite mărimi și forme, umplu aceste spații, ca și cele din natura moartă. Toate au fost date omului să le administreze, în folosul lui, ambele naturi,  ceea ce face  de multe ori fără discernământ, producând atâtea pagube, pericole.

Omul,  ființa umană, a fost înzestrat, în partea materială a lui, temporară, și cu sufletul, spiritul veșniciei. Aceștia au cartografiat totul, în văzduh, pe ape, pe pământ și în interiorul lui, cu trasee în diferite sisteme metrice. Au realizat apoi  linii de deplasări, în văzduh, pe pământ și prin apele mari și adânci, trasee pe care navighează nave și aeronave, diferite tipuri de vehicule, inițial pentru folosul omului, în prezent folosite și pentru distrugerea lui. A mers mai departe, mai sus, „printre planete”, în văzduh, la mari înălțimi, printre  aștri, cu stații inerplanetare, „locuite” de oameni pe lungi perioade de timp, cu o pregătire de durată, în acest scop. Astfel, pe ape, pe pământ și prin văzduh, a creat  o întreagă țesătură  de linii de deplasare, folosite în scopuri diferite.

S-au inventat tot felul de arme, simple, automate și de altele, elemente ale naturii  moarte, folosite nu doar pentru vânat și apărarea de sălbăticiuni, dar mai ales pentru suprimări de vieți umane, în războaie și în alte lupte. S-au descoperit substanțele radioactive, de mare eficiență în economia lumii, în prezent fiind o mare amenințare la existența ei.

E suficient să fie o „îmbuteliere” în  doua-trei „butelii”, care aruncate asupra unui Stat mare, de către Decizia unui dement,  să facă lumea mai săracă. Natura vie și  natura moartă pot fi distruse, chiar de aceasta, energia atomică, atat de periculoasă, fiind în mare răspândire. „Unii atacă, alții se apără”, în fapt dându-și mâna în această catastrofă a lumii. Linia roșie este trasată și viitorul va spune dacă lumea va trăi sau va muri, majoritar.

Îmi vine în minte ideologia comunistă, care prin Lenin și Stalin, după „filozofia” lui Marx și Engels, s-a introdus în Rusia și apoi ea s-a răspândit „microbian” în mare parte a Lumii, determinând atâtea tragedii umane. Unele personaje ale acestei ideologii au trecut în veșnicie, în jur de o sută de milioane de vieți fiecare, direct sau prin ordin. În prezent, tot de acolo vine și uriașul pericol nuclear, care poate provoca distrugerea lumii, cu puține „rămășițe” și acelea infestate. Dictatorul Putin vrea să devină lider mondial și să conducă,  ce va rămâne din lume, din buncărul atomic  siberian. Dar sunt materiale nucleare cu perioda de înjumătățire enorm de mare, care-l vor obliga să iasă afară și să se „topească” în aceeași baie nucleară, unde ar putea trimite o lume întreagă. Să sperăm că  aceasta se va bloca la timp, de către mulțimea doritorilor ca acestă lume, așa cum este ea, să mai trăiască. Nu știu, dar se pare că acest pământ rusesc este blestemat, rău prevestitor al vieții, pentru că de aici au pornit urgia roșie, care aproape a cuprins lumea si a „micșorat-o” și acuma se pregăește cea mai nimicitoare „armă”, după dorința și plăcerea unui țar, care parcă este venit de undeva, de  dincolo de lumea noastră.

              Gheorghe Bărcan
Minneapolis, Minnesota, SUA

Foto: Ion Mariș 

Primii evrei s-au stabilit la început de secol XIX în Poienile Izei. Numărul acestora în anul 1840 era de 65 de persoane, în 1910 evrei s-au declarat 185 de persoane, iar în anul 1941 trăiau în Poienile Izei 150 de evrei. Toți evreii din această localitate și-au declarat ca limbă maternă limba idiș.

Majoritatea evreilor stabiliți aici au fost descendenți ai familiei Wiesel, o familie de rabini renumită din Polonia.

Comunitatea de aici era arondată comunității de rit ortodox din Dragomirești, majoritatea lucrau în pădure, agricultură sau erau mici comercianți.

Au rămas foarte puține informații despre comunitate, dar putem menționa câteva nume ale unor membri marcanți: Reb Efraim Fishel, Reb Mordechai Fisher, Reb Yisrael Avraham Fruchter, Reb Izik Yehuda Wiesel, Reb Eliahu, Reb Meir Zeev Wiesel, Reb Menachem Yisrael Wiesel, Leib Wiesel, Reb Avraham Meir Wiesel, Rabbi Shlomo Drimer.

În mai 1944 evreii din Poienile Izei au fost duși de autoritățile maghiare și germane în ghetoul din Dragomirești, de aici au mers pe jos în gara din Vișeu de Sus, iar drumul celor mai mulți s-a terminat în Auschwitz, unde au fost uciși aprope toți.

După eliberare s-au întors câțiva supraviețuitori în comună însă, la începutul anilor 1950, au emigrat cu toții. Azi în comuna Poienile Izei nu mai trăiesc evrei.

Cotos Robert
președinte – Asociatia Maramures Heritage

… ṣi se trăieṣte pe scenă, ca interpret, se trăieṣte ṣi ca spectator, bucuros că muzica clasică s-a reîntors în Sighetu Marmaţiei, la fel de frumoasă cum o ṣtiam, la fel de generatoare de trăiri sufleteṣti intense, de fiecare spectator înţelese în ṣi prin propria-i fiinţă.

Ultimele concerte găzduite de Şcoala cu Program Suplimentar de Muzică și Arte Plastice din Sighet ne-au  făcut să ne simţim mai aproape de lumea ideală faţă de care contemporaneitatea  e tot mai depărtată. Au fost câteva ore  de muzică măiastră ṣi de interpretări sublime. Mai întâi, a fost pianista  Aurelia Viṣovan ṣi magnificul ei concert. Pe 22 octombrie 2022, „DUO STOICA” ne-a încântat ṣi ne-a făcut, prin excepţionala prestaţie artistică a celor doi fraţi, să ne dorim ca dilatarea timpului  să nu fie doar o noţiune avansată de fizică. Ne-am dorit-o materializată  pe loc, în Sala de concerte „Monica Chifor”. Dar… ce-i frumos durează puţin. Însă nu se uită niciodată!

Şi asta pentru că într-adevăr a fost frumos… Nu e dat urechilor noastre de multe ori în viaţă  să asculte în direct o vioară Stradivarius (evaluată la peste 5 milioane de euro)! Nu e dat omului dornic de cultură muzicală să stea la câţiva metri de un român care a câṣtigat dreptul de a concerta pe o vioară  Stradivarius datată  din 1729, pentru care s-a „duelat” cu 181 de contracandidaţi din toată lumea ṣi care s-a dovedit a fi cel mai bun dintre toţi, la „Strad Prize”, Salzburg în 2009.

Răzvan Stoica spune că primele două etape ale concursului s-au desfăṣurat fără ca juriul ṣi concurenţii să se vadă. Ultima etapă, în care au rămas doar ṣase competitori, a fost cu public.

Despre momentul culminant al finalei de la Salzburg, violonistul care ne-a adus în Sighetu Marmaţiei bucuria muzicii alături de sora sa, pianista Andreea Stoica, spunea: „Nu m-am asteptat niciun moment să câștig Marele Premiu, mai ales când am vazut câți sunt înscriși, am luat-o ca pe o experiență utilă și atât. În finală, îmi amintesc că m-am simțit atât de bine în concert, că nu mă mai preocupa niciun premiu, eram fericit pur și simplu de cum ieșise și asta era extraodinar”. (sursa: www.ziare.com)

Aceeaṣi sursă o folosesc pentru a scrie aici câteva rânduri despre Andreea Stoica.

A debutat la 5 ani(!!!) pe scena Ateneului din Bucureṣti cântând Mozart. La ṣase ani a început cursurile de specialitate la Colegiul Naţional de Muzică „George Enescu”. Este, din 2014, solista permanentă a orchestrei de cameră „Kamerata Stradivarius” din Olanda.

Remarcabil la „Duo Stoica” patosul ṣi eleganţa interpretării, excelenta coordonare dintre pian ṣi vioară, senzaţia de fericire pe care reuṣeṣte s-o transmită publicului.

Doi fraţi pe care Clubul Rotary i-a invitat în Sighetu Marmaţiei pentru a ne lua din nou porţia de bine. Cu ani în urmă, mă întrebam ce ne-am face dacă n-ar exista acest club.

Acum nu mai întreb. Sunt sigur că n-are rost să ne punem / să-mi pun întrebări care au răspuns evident. Mai adaug totuṣi, ceva. Aurelia Viṣovan, Andreea Stoica, Răzvan Stoica, Clubul Rotary,

SIGHETUL  VĂ  MULȚUMEŞTE!

Horia PICU

Foto: Ion Mariș

Vineri, 21 octombrie 2022, a avut loc la Centrul Cultural-Pastoral „Sfântul Iosif Mărturisitorul” o dublă întâlnire cu arta: expoziție de pictură și totodată și lansarea de carte a multilateralului Leonid Popescu, venit tocmai din Republica Moldova.

Atmosfera a fost una plină de nostalgie, făcându-se referire mai-mereu la amintiri de pe ici-de pe colo, de prin toate țările, mulți dintre invitați fiind chiar prieteni ai artistului.
Printre ei se aflau și: Eleonora Sidnik – critic de artă (Republica Moldova), care a avut doar cuvinte bune despre picturile și persoana domnului Leonid Popescu, Silvia Cheianu-Bacalâm – dr. prof. universitar (Republica Moldova), care a rezumat într-un mod inedit conținutul cărții lansate în acest duo surogat.

Iar pentru că trebuie să-i dăm Cezarului ce-i a Cezarului, după „scurtele” intervenții ale tuturor, am reușit să „acaparez” picturile și nu pot să zic că am reumușcări 🙂 Mai multe nu zic…

Expoziția este deschisă publicului încă 30 de zile, așa că nu pierdeți șansa să vă înfruptați cu niște artă, că nu strică (sau mușcă).

Foto & text: Nicoleta Giurgi

Prietenia este o relație  interumană foarte placută și prezentă în viață,  care „nu se cerșește”, nu se ia cu „mâna întinsă”, dar nici nu se poate „impune”, nici pentru a apărea, nici pentru a dispărea, de către nimeni, străin independenței și purtătorilor acesteia.  Frumusețea ei este determinată de respect, onestitate , sinceritate și răbdare, nici un  interes, de nici un fel, sobrietate. Ea este „liber acceptată” de cei doi parteneri, oricare ar fi ei,  liberi de a o păstra sau a o elimina, după propria  lor  personalitate și concepție de viață.  Poate apărea  dintr-o cunoaștere în timp a unor aspecte de comportament compatibil,  dar pot fi și  din situații de conjunctură, instantaneu apărute uneori, venite din neprevăzut, care să o determine.  Această relație, care se impune a fi atât de  frumoasă, se poate   falsifica și a se încheia și între oameni răi, care pot fi între ei „prieteni”, până la sacrificiu, în a face mult rău altora, să fie marii dușmani, agresori ai celor cinstiți din jurul lor, sau și mai de departe.

Am să mă refer la unele aspecte, exemple, în forma lor bună, de măreție umană. Se poate aborda și în grupuri sociale, între state, prin care s-ar evita războaiele, cu atâtea distrugeri  și  dispariții  umane.

Condiția esențiala pentru trăinicia acesteia, cred că este sinceritatea, „lipsa interesului și  a falsității, respectul reciproc,  spiritul de sacrificiu și solidaritate umană, un caracter ferm și bună cuviință, răbdarea și iertarea unor mici scăpări și multe alte calități frumoase umane, pe care aceasta le conține, „le îmbracă”, reprezintă baza de existență și strălucire a  ei. Mai sunt și alte destule situații, uneori mărunte sau cu ghimpi, care o pot întări, slăbi, sau să o facă să dispară. Durabilitatea ei depinde și de seriozitatea și stabilitatea ce determină caracterul persoanelor implicate, evitarea neglijării sensibilităților personale, reciproce, excluderea unei anumite  „conjuncture” potrivnice. O exigență exagerată pentru orice mică geșeală, din partea unuia sau altuia, cine știe în ce fel apărută, un mic reproș, când cel în cauza își cere „iertare”, care se acordă sau nu și prietenia, amiciția, continuă sau încetează.

Multe din acest fel de prietenii cinstite,  însoțite de afecțiuni,  duc la încheierea de cupluri familiale morale și trainice, cea mai superioară formă de prietenie, generatoare a lumii, când cele două personae „sunt una”, separate de toți și de toate, într-un anume fel  ca „o singură persoană”, după cum spune și Biblia. Astfel de familii apar în toată frumusețea lor, de admirat și respectat, purtând cu ele un fel de sacralitate umană, un sublim al trăirilor. Din păcate, sunt destule altfel de cupluri, care pornesc rău de la început, sau foarte bine, dar ispitele lumii moderne, atât de lacome, îi aruncă în murdăriile ei. Unul sau altul, ori amândoi partenerii, caută mereu „noutăți”, trecând de la una la alta, într-o nestatornicie umană, mascat sau la vedere. Acestea, în general se dezmembrează și e „bine” când separarea se face amiabil, cu ințelegere pentru protecția copiilor și nu prin agresivitate sau tragedii. Ei rămân, oricum, traumatizați, în situații de vitregie. E lăudabil partenerul care rămâne singur, pentru îngrijirea și protejarea lor. In cele mai multe  astfel de cazuri, copiii sunt influiențați, după exemplul părinților, sunt rău educați și duc cu ei modelul ce le este prezentat. Pentru aceasta, lumea „prieteniilor familiale” este atât de pestriță, sub mulțimi de aspecte.

După această prietenie, sudată familial, prietenia în sens general, până la frontiera acestora, este una din relațiile sociale cu  cele mai frumoase și nobile manifestări interumane, de sprijin moral și practic de viață, uneori mergând până la sacrificii mari. O bruscare negligentă a acesteia de către unul din parteneri, din neatenție nepermisă, sau din alte cauze, poate duce  la slăbirea sau incetarea acesteia, lăsând în urmă o stare de spirit indiferentă, sau regrete, după sufletul și inma, după gândirea persoanelor implicate.

Apare aici un paradox social, evidențiat prin ciudățenia ca două persoane, într-o apropiată forma de existență socială, în prietenie, amiciție sobră, acorduri, să se ferească deodata unul de altul, să „obosescă”, prietenia sa  nu se mai manifeste, ceea ce arată  instabilitatea caracterului uman, în atâtea variate forme evidențiate de viață.

Astfel de relații, stabilite dezinteresat, lipsite de formalism și superficialitate, sunt totuși un tonic moral semnificativ, în derularea vieții. În caz de apariție a unor probleme neprevăzute,  dacă ai lângă tine un prieten de nădejde, uneori acesta îți este mai apropiat de tine  ca un frate.  O prietenie sobră se poate dezvolta în cadrul diferitelor activități, care poate ține toata perioada acestora, sau și mai mult. Între copii sau tinerii care studiază, ea este de mare ajutor, cerută chiar de firescul vieții. Această prietenie are intensități diferite, funcție de multe situații, care o măresc sau o diminuează. Nu definesc eu această entitate umană, altora revenindu-le acest rol, filozofilor (!), sociologilor, ci doar îmi exprim unele puncte de vedere, în sensul că ori este  adevarată, ori este formală, când în fapt nu există. Pot fi schimbări de atitudine, unele cu totul neașteptate,  „de azi pe mâine”, cauzate și de specificul  de viață personală, sau de un mediu influent. Dacă lipsește orice explicație a acestei separări a unei prietenii, cu totul sobră și cinstită, aceasta duce la asemănarea cu o  persoană, care intră într-o casă și nu salută  la ieșire. Întâlnești caractere de multe forme, când nu poți, sau nu dorești să te atașezi lor, având poate și alt concept despre prietenie, despre viață, care însă nu ți-l reproșezi…

După exprimări atât de incâlcite despre această nobilă relație interumană, cum se consideră  că este, când se află „pe locul ei”, am să mai fac unele considerații. Se poate ca o prietenie, sobră și cinstită, dezinteresată, apărută si exprimată conjunctural, fără previziuni de durată, să dispară așa cum a și apărut, obsevând deodată un loc gol acolo unde ea era prezentă. Aceasta se întamplă dacă ea nu a fost potrvită locației sau locația nu era potrivită ei și e bine atunci că a dispărut. Rămâne acolo doar indiferența, sau poate regretul pentru acele frumoase calități umane, pe care vântul le-a suflat cu multă ușurință, de parcă nici nu au fost. Dar cu toate calitățile  ei frumoase amintite, ea nu dispare și nu se poate modifica, ci doar trece în evidența trecutului și rămâne acolo definitiv, în amintitile timpului, specific fiecăruia. Pot apare completări la aceasta, dar  ele trec tot în evidența trecului inaccesibil, lângă celelate, nu în locul lor și nici în amestec. O amiciție  încheiată poate fi mai rea ca  indiferența între persoane necunoscute, pentru că ea poate produce  uneori obstrucțiuni sau și alte răutăți, unul altuia; depinde de caracterul și de „ținuta” sociala a lor. Obișnuit, oricine are varietăți de prietenii, probabil mai stabile și se pot forma altele, în cine știe ce condiții, inima fiind larg cuprinzătoare, cu o rațiune de supraveghere.

                Gheorghe BĂRCAN
Minneapolis, Minnesota, USA

Foto: Marin Slujeru

Consiliul Local Sighet – Primăria Sighet – Centrul Cultural Sighet
și Uniunea Artiștilor Plastici din Republica Moldova

vă invită la

LANSARE  DE CARTE și EXPOZIȚIE DE PICTURĂ

LEONID POPESCU
(Republica MOLDOVA)

Vineri, 21 octombrie 2022, ora 13:00,
la Centrul Cultural Pastoral, „Sfântul Iosif Mărturisitorul” din Sighetu Marmației

Invitați:

Grigore Tinică – academician, doctor, chirurg cardiovascular, Iași, România
Eleonora Sidnik –  critic de artă, Republica Moldova
Silvia Cheianu-Bacalâm – doctor, profesor universitar, Republica Moldova
Prof. univ. dr. Gheorghe Mihai Bârlea – poet, scriitor, Sighetu Marmației, România
Preot Vasile Iluţ – Tg. Neamţ, România
Vasile Iovdi – primarul comunei Slatina,Ucraina
Ion Huzău – corespondent Radio Romania Sighet
Iurie Moiș – poet, Ucraina
Vasile Ona  (Jotu) – Ucraina

            MUZICĂ FOLK:

Tudor Ungureanu – Chişinău – Moldova
Octavian Mândruţă –  Bucureşti – România

Centru Cultural Sighet

Cântase toată noaptea la pian. Bine, nu avea el pian și nici nu știa să cânte, dar cum nu ne credem noi stăpâni peste ce nu stăpânim și proprietari peste toate? Așa că improviza. Și sala se tot umplea să îl asculte, să îl felicite și iar să îl asculte, dar dintr-odată ceva nu mai suna bine. Între atâția bemoli, diezi, chiar și lui i se părea că un continuu Tzzzzzz- Tzzzzzzzzz nu își avea locul. Alarma, iar suna alarma. Și iar își promitea că de mâine nu o să o mai amâne. Azi… mai 5 minute. Și chiar atâtea s-au și făcut. Se ridică încet ca să nu facă vreo mișcare greșită, deschide fereastra, nu admiră priveliștea și își verifică telefonul. Avea mulți prieteni, deși suferea de singurătate. Dar o singurătate acută, schimbătoare ca vremea de septembrie cu momente de hai și mai bine nu veneai. Și totuși, telefonul nu îi sunase de două zile. Bine, exceptând alarma, cererile de prietenie și notificările acelea cu coduri promoționale menite să…. nu-și cumpere nimic. Totuși azi merită un mic răsfăț și, dintr-odată, trei comenzi plasate că poate ne-o trebui. Nu acum, dar să fie acolo.

Merge direct la bucătărie și își aduce aminte de momentele în care toată casa mirosea a dulceață de prune, mămăligă și cartofi pe plită. Parcă o vedea pe mama lui agitată că nu a reușit să termine nimic și el, cu mintea lui de copil, avea impresia că vreo zână făcea casa să fie casă atunci când mama obosea (nu e ca și cum ar fi văzut-o vreodată obosită). Acum s-au dus toate acestea: miros de dulceață nu mai simți la bloc, mama nici ea nu mai e (deși acum atât de mult și-ar dori măcar mustrat să fie), dar a rămas…. cu cel mai performant Thermomix. O avea și el rostul lui, dar simte din ce în ce mai tare că tot timpul pe care l-a câștigat, l-a aruncat pe fereastră împreună cu visurile. Poate le-o fi găsit cineva și schimbă lumea cu ele.

Bucătăria…. o vezi și ai impresia că nu a intrat nimeni în ea vreodată. Totul lucește, prea lucește și strălucește. E totul în ordine, însă parcă nu are suflet. Și așa e și restul casei. De departe se vede că a găsit un echilibru între ascunsa latură de artist și pragmatismul de zi cu zi, însă nici el nu se simte acasă acolo. De asta se îmbracă în grabă, iese, deschide ușa bătrânului Fiat și pornește. Zi lungă, timp scurt, oameni… Gândurile îi fug în toate direcțiile. De ce unii oameni făceau să pară totul atât de simplu, în vreme ce alții erau niște capete pătrate? Pregătit să ofere un răspuns demn de un cugetător, dă de roșu. Și în momentul acela Platon se transformă în Nicușor de la Caracal: cine l-a învățat și pe ăsta să conducă, măi?? Și uite așa, s-a dus încă o zi începută perfect, terminată defect. Și totul de la o culoare. Pornește radioul sperând că îl va înveseli. Muzica- la, la, la (măcar de era Fa La La La La ca în Deck the Halls) și bum-bum-bum de îl enervează mai tare decât era. Se gândește să scoată și el o melodie; talent o avea undeva ascuns, la vorbit fără sens se pricepe când e obosit, deci și de cântat se poate. Măcar așa o să își schimbe vechiul Fiat care ce să vezi… huruie. Dar huruie rău….Însă n-ai ce să comentezi. L-a dus la destinație și azi. Mai mult nu poate, însă nu or fi așa și oamenii? Îi rogi să facă ceva, turuie și pe când să facă, realizează că nu pot fără măcar să fi încercat..

Ora 9:00. Începe munca. Se simte din nou singur. 5 în birou și el tot singur. Și-a dorit într-o zi să înlocuiască plăcuța de la intrare BIROUL 1 cu INDIVIDUALISM. CONCURENȚĂ. MUNCĂ FĂRĂ ECHIPĂ, dar ceva l-a oprit. Încă mai speră că o se schimbe. Ei, nu el. El e bine, uneori țâfnos și neatent la detalii, dar își face datoria. Datoria de angajat, nu neapărat și cea de om.
Ora 17:00. C’est fini. Înapoi la Fiatul vechi, înapoi în trafic, înapoi acasă. Și-a propus ca de luni să citească zilnic măcar 10 pagini. Noroc că azi e miercuri și mai are până luni. Nu e nevoie să înceapă mai repede când se poate uita la televizor. Se învârte de două ori prin casă, pregătește toate pe mâine, face curățenie și i-a mai zburat o zi.
Ora 23:00. Încep cele 7 ore de somn.
Ora 03:00. Abia acum încep cele 7, vai, fir-ar, cele 3 ore de somn.
Ora 06:00. Alarma sună, și sună, și mai sună, și nu se oprește și nu stiu cum dar nici nu obosește și al nostru tot nu se trezește. Și totuși, nu știu cum face, dar ajunge mereu chiar înainte de timp. Avea mereu la el două ceasuri. Unul pentru el și unul pe care să îl dea persoanei care întârzia. Bine, mai întârzia și el, dar nu când vede lumea. Întârzia când era vorba de el… Întârzia în a-și face prieteni, în a ieși chiar și singur, în a face lucruri noi, în a se dezvolta. Dacă l-ai vedea, nu ai zice asta. Însă avea o problemă și problema era el. Își dorea prea multe și de la toată lumea. Iar lumea îi oferea prea multe, dar rele și parcă din ce în ce mai rele. Și asta îl durea, enorm. Nu o arăta niciodată, dar să fi avut o putere magică ar fi împrăștiat cinste, onoare, dreptate și iubire peste tot. Și chiar și așa ar fi rămas o inimă neatinsă și ne-am fi întors, din nou, la ce e acum. De ce? Pentru că ne place și….. Și discuția-i lungă, dar s-a făcut iar 09:00 și o luăm de la capăt. Mai mâine și gata; două zile liber.

Același program, aceeași oră de ajuns à la maison. Pentru asta ne-om fi născut? Să ajungem la timp, să plecăm la fix și să ne depărtăm din ce în ce mai mult de oameni? Să nu ajutăm decât dacă e vreo cameră în jur să ne vadă? Să mergem doar pe drumul nostru și, claxonându-i, să-i lăsăm pe alții în stație? Însă ia încearcă să te opui acestui trend și să faci altfel. Încearcă numai și o să vezi că nimic nu mai e la fel. De multe ori frustrant pentru tine și ciudat pentru alții, însă de cele mai multe ori benefic pentru tine și… ciudat pentru alții. Ne-om obișnui cândva cu binele ăsta că ni se pare tare ciudat. Își termină meditația și își scoase laptopul. Spre deosebire de ieri, azi avea de lucru și acasă. O primă schimbare, deci. Parcă nu mai e așa monotonă toată viața. Și cum ziua bună se termină cu un serial sau o bârfă, se decide să le facă pe amândouă și până le termină e deja vineri. Însă simte că ceva s-a schimbat azi și nu e vorba doar de programul de muncă. Poate nici că vine weekendul, nici că nu l-au sunat foarte mulți zilele acestea, simțea că o să se întâmple ceva diferit și, îmbrăcat cu cea mai colorată cămașă a sa, coboară zâmbind scările blocului și o mai și salută pe vecina de la 2. Ea- îi răspunde atât de grăbită de teamă ca nu cumva zâmbetul să se piardă în aer și să îl vadă din nou, ca în fiecare dimineață, pe vecinul ăla bogat în orice numai în bucurie nu. Hmm, poate nu e așa rea cum crede tot blocul, însă nici nu își încheie bine gândul că își și amintește de Râde ciob de oală spartă. Zâmbetul…… îi piere din nou la primul semafor de zici că împiedică bunăstarea, nu circulația. Însă întâmplarea de la una dintre intersecții l-a făcut să ajungă la muncă atât de nervos, încât abia aștepta să se lege de ceva. Dar cum totul a decurs perfect azi, ocazia perfectă o avea la cumpărături. Intră în primul magazin-nimic. În al doilea-la fel și ajunge în al cincilea cu încă patru sacoșe în mână și căutând, cumva, o greșeală care să îl scoată pe el mai bun decât alții. Oamenii mai fac asta, nu? Ideea de a fi înconjurat de idioți parcă îți dă satisfacție uneori. Și tocmai azi s-au ascuns toți idioții. Ori o fi el singurul? Se simțea agitat, secat de puteri după o săptămână, neîmplinit. Trecu pe lângă o vitrină și nici lui nu îi plăcu ce vede. Parcă prea comun când înaintea oferea tot. Și în gândurile acelea de profundă cercetare, aude fix ce căuta:
– Rochiț, vroiau, aragazuri.
Aranjează gulerul cămășii și începe:
-ROCHIȚĂ, NU ROCHIȚ. Voiau și nu vroiau, iar aragazuri la niciun magazin din țară n-au. Să vorbim și noi corect, zic și își încheie fraza cu un gest dispețuitor.
Însă ceva se schimbă. În loc să provoace nervi, stârnise milă. Și ura lui nu se potolise, dar parcă era înlocuită de altceva. Cu cel mai mare calm, i se cere numele.
-Antoine, sau mai bine Toine. Sau chiar Tont dacă vă e mai ușor
Și uite-l tremurând, cu ochii înlăcrimați, devenind fix omul ce era înainte să fie ce i se impunea să fie: adept al stângăciilor, însă și acelea făcute cu suflet, implicat, atent, încărcat cu binele oamenlor nu cu laude; omul ce stă în banca lui, și nu pe jos în iarba murdară.Nu știa cum, dar parcă o cunoștea de o viață. Ea îl ascultă bâlbâindu-se și când reușise în sfârșit să ia cuvântul,nici nu se justifica, nici nu se scuza, nici nu se enerva, ci doar mulțumise pentru remarca făcută. Îi părea chiar bine când cineva o ajuta să devină o versiune mai bună a sa. Versiune mai bună – Antoine mai că nu exploda auzind expresia asta. Însă azi nu era așa; azi l-a pus pe gânduri. Parcă Antoine devenea …. om. Și cineva doar a avut curajul să se uite în ochii lui și să vadă dincolo de o mutră nervoasă și o privire de neînțeles.
De ce?
Pentru că… pe oameni îi descoperi cel mai bine privindu-i.

Gabriela MICH
studentă, Facultatea de Matematică,
Universitatea de Vest din Timișoara

Clubul Rotary Sighet și Școala Gimnazială cu Program Suplimentar de Muzică și Arte Plastice Sighet vă invită la un Recital extraordinar, Vineri, 21 octombrie 2022, ora 19:00, susținut de violonistul Răzvan Stoica şi pianista Andreea Stoica în cadrul Turneului Internațional OPERA STRADIVARIUS.
Recitalul va avea loc la Școala Gimnazială cu Program Suplimentar de Muzică și Arte Plastice Sighet, sala „Monica Chifor”.

Biletele se găsesc la Școala de Muzică (preț bilet adulți – 20 lei, preț bilet elevi – 10 lei).

* * *

Răzvan Stoica – unul dintre cei mai cunoscuți și apreciați violoniști români – a câştigat în 2013 premiul New Talent la Bratislava, cea mai importantă competiţie dedicată tinerilor muzicieni, fiind primul muzician român cu o asemenea performanţă în istoria acestui concurs iniţiat de Sir Yehudi Menuhin. Are în palmares peste 30 de premii naţionale şi internaţionale, iar din 2009 cântă pe vioara Stradivarius ex – Ernst (fabricată în anul 1729), câştigată în urma concursului Strad Prize, de la Salzburg, unde a avut 170 de contracandidaţi. Din 1996 cântă alături de sora sa, pianista Andreea Stoica, în DUO STOICA, o formulă de succes care i-a adus în concerte şi recitaluri nu doar pe mari scene din Europa, dar şi în Statele Unite şi Asia.
Cei doi artiști au studiat în România, continuându-și ulterior studiile în Olanda, unde s-au și stabilit, dar revin – când programul le permite – în România pentru concerte și alte proiecte artistice.
În Recitalul de la Sighet DUO STOICA ne va oferi un atractiv dialog musical clasic care va cuprinde multe piese celebre din repertoriul violonistic național și internațional.

Salut, Sighet!

În perioada 13-15 octombrie 2022 orașul nostru (și nu numai) a răsunat din nou din temelii datorită sustenabilului Festival Internațional de Poezie de la Sighetu Marmației, anul acesta avându-și aniversarea a 50 de ani: iată, așa cum s-a tot auzit în zilele festivalului „o jumătate de veac de poezie la Sighet”.

Și totuși, ce face poezia să nu moară? Să dăinuie zeci, sute de ani fără să aibă fire albe? Fără să îmbătrânească? Un răspuns ar fi total absurd.
Dar cel mai bine haideți să vedem ce ține în viață poezia la Sighet: anul acesta pentru prima dată, în calitate de debutantă „nonconformistă” și „obraznică” am avut ocazia să iau parte la festivalul „conformist” și „elevat” de poezie, fiind primită cu brațele deschise și cu multă, multă mirare.
Și pentru că nimic nu merge bine fără un ajutor de mai sus, ediția a debutat cu o slujbă de pomenire a poeților care nu mai sunt printre noi, într-adevăr, un număr impresionant care îți rămâne pe retină.
Un număr impresionant a fost îndeosebi și al poeților (și a „insinuatelor” poete, pe ici-pe colo) care au fost prezenți și care au citit, fie în calitate de invitați, fie de participanți ai concursului, câte-o poezie-două-nouă, totul desfășurându-se după regulile bine „prescrise” care trebuiau urmate. O diferență de vârstă, experiențe și teancuri de poezii între mine și domnii prezenți este clară, de asta o să renunț categoric (deocamdată) la comentariile despre „jovialitatea” sau „diversitatea” mulțimii. Ce este cert și sigur este numărul infim de tineri și femei prezenți în sală sau la festival în sine, care m-a lovit inevitabil de dureros încă din primele secunde.

A doua zi a avut loc, în primă „instanță”, întâlnirea poeților cu elevii diferitelor licee ale orașului, eu având ocazia să particip la întâlnirea „foștilor” dragoșiști cu „cei noi”, adică o reuniune „fastuoasă” într-un cadru, într-adevăr, de vis, între „cei mari” și „cei mici”, păstrându-se rigoarea din ziua precedentă: „monologându-se, citindu-se poezii din toate colțurile țării, fără întrebări, fără obiecții, deci se poate spune că totul a decurs perfect.

După-masă au avut loc „Serile de poezie Nichita Stănescu” de la Desești unde ne-am putut „înfrupta” din spațiul bucolic de poveste, unde am putut trage aer în piept și-am putut striga (în gând bineînțeles) „trăiască poezia!!” Am fost primiți cu căldură în curtea părintească a poetului Gheorghe Pârja, unde am putut „fura” mere, struguri și alte preparate secrete, unde ne-am putut bucura unii de prezența celorlalți, asta până a devenit totul oficial din nou, seriozitatea fiind la ea acasă pe tâmplele noastre.

„Hai măi da’ nimic n-ai de zis mai bun despre festivalul ăsta??… Zi și tu ce se cuvine!”
Și fără ironii sau alte „acrituri”, prin intermediul acestui „grupaj” de bărbați importanți și consacrați am înțeles că indiferent de stil, rimă, teancuri de diplome, versuri sau experiențe, poezia leagă oamenii cum nimic nu ar putea-o face: poezia face din om „neom” și invers.

Pe această cale vreau să încurajez toți tinerii pasionați (sau nu) de poezie să „devoreze” fiecare ocazie pe care o are orașul nostru de a se întâlni cu poezia, și mai cu seamă Festivalul Internațional de Poezie de la Sighet, pentru că, mi s-a adeverit și mie: poeții există în carne și oase, și nici măcar nu mușcă. Poate mai strănută câteodată cerneală, dar ceea ce e sigur că putem face e să le zicem de fiecare dată „sănătate!”: trăiască poeții și poezia de orice vârstă! Trăiască poezia care nu lasă oamenii să moară!

Nicoleta GIURGI
clasa a XII – a B
Colegiul Național „Dragoș – Vodă” Sighet

Colegiul Național Pedagogic ,,Regele Ferdinand” Sighet și Editura Valea Verde vă invită la lansarea celui de-al treilea volum al profesoarei Viorica Șuteu: ,,FEȚELE TIMPULUI. AMINTIRI. ÎNTÂMPLĂRI. OAMENI ȘI LOCURI” (Editura Valea Verde, editor & copertă – Ion Mariș, lector de carte – Odarca Bout & Ion Mariș, tipar: Aska Grafika, 2022).

Lansarea va avea loc la Colegiul Național Pedagogic ,,Regele Ferdinand” în data de 20 octombrie 2022, ora 13:00, în Sala Multimedia.

Ne-am bucura să participe, în mod special, foști și actuali elevi, foști și actuali profesori de la Colegiul Național Pedagogic ,,Regele Ferdinand”, profesori de limba și literatura română din Sighet.
Vă așteptăm cu mare drag!

Organizatorii

Sigheteanca Aurelia Vișovan a ajuns în Japonia unde va susține un concert în orașul Takamatsu, prefectura/ districtul Kagawa, situat pe Insula Shikohu. Concertul va avea loc la data de 15 octombrie 2022, alături de un grup de copii japonezi foarte talentați, urmat de alte câteva concerte educative în câteva școli primare.

Această invitație pe care o onorează pianista Aurelia Vișovan este urmarea participării și obținerii unui premiu la Takamatsu International Piano Competition din anul 2018.

* * *

Aurelia VIȘOVAN este sigheteancă, a fost elevă a prof. Monica Chifor (la Școala de Muzică din Sighet), absolventă a Conservatorului „Gheorghe Dima” din Cluj, specializarea pian. În luna ianuarie 2017 și-a finalizat studiile și la Conservatorul de Stat din Viena (Austria), fiind cooptată în anul următor (2018) asistent universitar la Academia de Muzică din Viena și Nürenberg.
La sfârșitul lunii octombrie 2021 Aurelia Vișovan și-a susținut teza de doctorat, la Academia Națională de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj – Napoca, obținând calificativul Summa Cum Laude.
Menționăm că dr. Aurelia Vișovan este în prezent profesor universitar la Academia de Muzică din Nürenberg – Germania.
Aurelia Vișovan a câștigat până acum aproape 30 de premii la diverse concursuri naționale și internaționale.

Salut, Sighet!

Festivalul Internațional de Poezie de la Sighet a debutat Joi, 13 octombrie 2022, cu festivitatea de premiere și cu un recital de excepție al cunoscutului interpret de muzică tradițională românească din Țara Lăpușului, profesorul univ. dr. Grigore Leșe.

Mai jos aveți înregistrarea video cu recitalul maestrului Grigore Leșe.

Foto & video: dr. Sorin Markus

10 Octombrie 2022. O zi mare pentru Colegiul Național „Dragoș – Vodă”, acesta împlinind 103 ani, dar totodată o zi importantă pentru cenedevista Nicoleta GIURGI care și-a lansat volumul de versuri „Să taci atunci când scriu” (Editura Valea Verde; Sighetu Marmației).

Printre persoanele care au venit să susțină și să asculte poeta în devenire se remarcau elevi, profesori și alte personalități ale orașului nostru. Dar mai ales, în al patrulea rând al sălii festive erau prezenți și emoționați părinții Nicoletei, alături de învățătoarea ei. Chiar dacă aceștia nu au vorbit, în ochii lor se putea citi mândria pe care o aveau datorită reușitei fiicei lor care, la abia 18 ani lansează prima ei carte (prima din multe altele care vor urma, cu siguranță). Cu toate acestea, fosta ei învățătoare nu a ezitat să își exprime respectul față de eleva ei, cât și satisfacția că și dumneaei a luat parte la formarea poetei. Un moment special al lansării de carte l-au oferit cele trei eleve (Nicola Colopelnic, Mihaela Ioana Trifoi și Anastasia Herbil) care au recitat fiecare câte o poeziei a Nicoletei, versurile acesteia reușind să producă fiori spectatorilor. Pe mine una cel puțin m-a atins la suflet poezia „Promisiuni pompoase”. Poeziile acesteia sunt scrise într-un mod revoluționar, feminist și sunt sigură că, într-o mică sau mare măsură, cei care vor citi versurile acesteia se vor regăsi în ele.

Chiar dacă era emoționată până la lacrimi, Nicoleta a reușit să țină un mic discurs mulțumindu-le persoanelor care au susținut-o, părinților ei, profesorilor și bineînțeles celor care au fost prezenți în acea zi importantă din viața ei.

Din fericire, după eveniment și după mini sesiunea de autografe, am reușit să îi cer Nicoletei o părere generală legată de desfășurarea lansării: „Cuvântul care ar descrie perfect evenimentul este „emoție”. Într-o lume atât de complicată și concentrată pe propria persoană, să vezi atât de multe ființe că râd, plâng, trăiesc cu sufletul aceleași sentimente ca și tine în același moment ar putea fi unul dintre cele mai minunate momente pe care le poate trăi o persoană. Mulțumesc tuturor că ați făcut „fetița de la țară” să strălucească!”.

Presupun că toți cunoaștem proverbul: „esențele tari se țin în sticluțe mici.”. Ei bine, Nicoleta este întruchiparea zicalei, iar versurile ei vă pot garanta că sunt „esențele” din sufletul unei adolescente care abia a atins vârsta majoratului, dar versurile căreia sunt scrise parcă de o persoană matură și trecută prin viață.

Spre norocul meu, am avut ocazia să o cunosc pe Nicoleta acum patru ani când am început liceul și am ajuns colege de clasă. La prima vedere, pare o fire introvertită care cu greu se deschide în fața oamenilor. Acum că am avut ocazia să o cunosc mai bine, pot spune că „poetesa” așa cum îi place ei să i se spună este una dintre cele mai extraordinare ființe pe care am avut ocazia să o întâlnesc. Este genul de persoană care este mereu acolo pentru tine fie că ai nevoie de o glumă ca să-ți crească dispoziția, un sfat într-o situație mai complicată sau ai chef de o discuție care abordează subiecte abstracte sau subiective.

Ce îi doresc Nicoletei?… Nico… ține-o tot așa și continuă să ne faci mândri că am avut ocazia să cunoaștem una dintre viitoarele mari poete ale țării.

Ștețiu Antonia
Clasa a XII-a B 
C.N. „Dragoș – Vodă”