Sinceritatea este o entitate ce-și are locul în relațiile dintre două persoane, în cadrul unui grup social, sau cu o mai mare extindere. Este prezentă și în individualitate, sinceritatea unei persoane față de ea însăși. Ea semnifică o „frumusețe”, o „noblețe” de caracter, de comportament, acolo unde și când o găsești. Minciuna, s-ar putea vedea opusul ei, dar nu este totdeauna așa. În cazul unei stări de normalitate într-o societate, cu viața trăită în firescul ei, lipsită de orice turbulențe, cele două entități ar fi într-adevăr contrare, opuse una alteia. Aceasta ar fi o stare ideală, care nu se prea găsește și nu știu să se fi petrecut vreodată, de când societatea este organizată în tipicul vremilor.

S-ar pune problema dacă ele au un caracter absolut sau relativ, interpretativ. Dar cum absolutul în viață lipsește, cam în toată desfășurarea ei, nu se poate crede că s-ar găsi chiar aici, într-un domeniu atât de sensibil, de care depind atâtea, bune și rele. Din expunerea unor realități, se va putea deduce că ambele sunt interpretative și uneori sunt chiar „prietene”, că e necesar și bine să se sprijine una pe alta, în anumite situații. Depinde de timpul în care ele se produc și de cei de care țin. Îmi exprim câteva păreri personale, în care ar putea apare și unele erori. Acestea sunt studiate, în filozofia și generalitatea lor, de către specialiști, dar și în acest caz se pot prezenta deformate, în funcție de istoria timpului în care se produc, când ce era odată minciună se prezintă ca adevăr și invers. Istoria mai recentă este bine reprezentată în acest domeniu și se poate ușor constata. Am să mă refer la câteva exemple în legătură cu Statul, în relațiile familiale (deosebit de importante în acest domeniu, familia fiind Instituție de bază a societății) si sub aspect general.

Chiar în prezent, în administrație, în domeniul politic, în Instituțiile de bază ale Statului, se aud acuzații de minciună, de falsitatea sincerității, afișate sau declarate și, la o analiză pe fond, se constată, de multe ori, că situațiile sunt inversate, că acuzatorul devine acuzat, sau că ele se află de ambele părți. Se folosește mult minciuna si promisiunile, sinceritatea formală, de către conducătorii societății, pentru a-și aduna enorme bogății din banii și bunurile publice, „unele” dintre ele fiind soluționate prin Instanțe, cu sancțiuni grave și rușinoase. Azi sunt puține „robe” a celor care ne conduc, care să poarte cu ele corectitudinea și demnitatea umană, să fie curate și nepătate. Depind mult acestea de evoluția timpului în care se organizează societatea, de către aleșii noștri, de cinstea și demnitate lor, care atât de mult lipsesc.

Cum am în vedere „sinceritatea” și „minciuna”, ca fenomene în relațiile dintre oameni, acestea nu se pot limita doar la o anumită perioadă, la un anumit regim, izvoarele lor fiind depărtate în timp. Am să dau câteva exemple din regimul nu demult trecut, în prezent dezvoltarea și manifestarea lor fiind în „concordanță” cu noile organizări sociale, la fel cu multe ciudățenii.

În mediul rural, numărul chiaburilor a crescut mult, celor câțiva existenți li se adăugau mulți țărani mijlocași, care se opuneau întovărășirilor și colectivizării. Acestora li se fixau cote foarte mari și dacă nu le puteau achita, le puteau plăti în bani, altfel făceau închisoare între 3 și 6 luni. Unii declarau veniturile diminuate, minciună ce se putea afla uneori și erau acuzați de sabotaj și sancționați sever. Care scăpau, minciuna folosea întreținerii familiei, așa cum, cu toată sinceritatea au declarat la constituirea ei, „până la sfârșitul vieții”. Iată cum minciuna proteja sinceritatea, iar aceasta o motiva.

Dacă așteptau un vițel de la o vacă, trebuia obligatoriu anunțat medicul veterinar și erai obligat să-l îngrijești bine un an de zile, să aibă o anumită greutate, pe care-l prelua Statul, bine crescut, la un preț „oficial”. Mulți oameni, cu familie mai numeroasă și cu copii, luau imediat vițelul și-l asfixiau; chemau apoi medicul veterinar să constate că vițelul s-a născut mort. O minciună care îi permitea să fie sincer față de familie, față de copii, pentru întreținerea ei având nevoie de lapte. Aici sinceritatea și minciuna familiale se protejau reciproc, împotriva abuzurilor si ilegalităților de tot felul. O acțiune fără imputare, pentru nevoile familiei. Este însă dură suprimarea vieții unui tânăr animal.

În regimul trecut, detenția și exterminarea celor închiși era mai multă ca oriunde și ne mângăiam doar cu gândul că am scăpat de el. A continuat însă sub forme diversioniste, la butoane rămânând aceiași torționari sau urmașii lor, cu puține excepții. În aceea situație, „minciuna”, „tăcerea” „sinceritatea” și „solidaritatea umană” trebuiau să fie într-o strânsă colaborare, înlocuindu-se una cu alta, pentru a suprima suferințele, sau pentru a le diminua eventual, pentru cei în curs de a le îndura. S-au înființat mulțime de organizații de elevi și studenți, pentru a lupta împotriva răului si terorii ce se dezvolta, dar au fost anihilate destul de repede, datorită neglijenței sau trădării, la nivel general. Au primit ani grei și mulți de temniță și munci de exterminare, de unde destui nu s-au mai întors. Pentru studenți fiind rezervată închisoare de la Pitești, cu un tratament de o monstruozitate nemaiîntâlnită în lume. De mai lungă durată au fost organizațiile PNȚ si PNL și, mai ales, luptele de partizani, care cuprindeau țărani, elevi, studenți și chiar femei, îndurând o lungă prigoană, destui plătind lupta lor dreapă prin sacrificiul total. Pașca Gheorghe din Maramureș a fost ucis după 10 ani de partizanat, ducând cu el și câțiva torționari.

Conducerile precedente ale Statului erau cunoscute, poate câteva zeci de mii. Dar au fost închiși milioane și aici se vede rodul informatorilor (opt sute de mii sau mai mulți). Afară regimul era criticat de masele de oameni, care-și spuneau unii altora oful nemulțumirilor. Unii erau arestați și condamnați, alții erau închiși și șantajați să spună tot ce au auzit, să trădeze, pentru că regimul voia să cunoască și pulsul societății. Unii rezistau și foloseau minciuna, pentru salvarea celor cu adevărat revoltați de „ordinea” din țară, alții se înrolau în mulțimea informatorilor, aliați ai securității, care făceau ca altă mulțime de oameni să ia calea prigoanei, chinurile anchetelor, pentru alte descoperiri, sau condamnarea, prin instanțe sau în forme administrative. Aceasta tagmă a informatorilor, mărea suferințele celor închiși, sau le sporea numărul lor.

În această situație, tăcerea celor știute, sau minciuna unor activități subversive, la care poate au luat și ei parte, era o obligație morală, trecând peste orice suferințe. Acest comportament proteja sinceritatea, asumată sau neasumată, a credinței si gândurilor tale de mai înainte și prin această ținută se manifesta eroism și demnitate umană. Iată cum „minciuna” proteja sinceritatea, iar aceasta motiva această ținută. Se produceau mulțime de abuzuri, Legea și Fărădelegea se substituiau una alteia, iar lupta ascunsă împotriva acestora, era cu asocierea tăcerii, minciunii și nesincerității, în timp, lupta pe față fiind imposibilă, cu prezența în tară a colosului Armatei Roșii, până în 1958. Nici azi nu s-a terminat procesul de cunoaștere deplină a celor ce au colaborat cu securitatea și au produs atâtea cazne, pentru „arginți”, sau alte favoruri și apar cazuri de mare surpriză și acuma. Multe Dosare au fost distruse, periate și mai sunt și azi destule la „secret”.

Familia, Instituție de bază a unei societăți, are doua componente: relația între cei doi ce formează cuplul familial și buna creștere, educație și instrucție a copiilor, până ajung „pe picioarele lor”, dacă Domnul îi binecuvântează cu această „bogăție”. Într-o familie, sinceritatea totală este de bază, pentru a trăi și a se dezvolta în idealurile frumuseții, bunici, părinți si copii. În fapt, aceasta ar fi ceea ce au promis la întemeierea familiei, sub jurământ, în fața preotului la altar și în fața ofițerului de stare civilă și nu trebuie decât să respecte ce au promis, să fie sinceri.

Dar, din păcate, abaterea de la promisiuni, nesinceritatea familială și în general, cresc de la an la an și prin aceasta aduc familiile în suferință. Unele de la înființare pornesc greșit, punând la bază interesul. În cele mai multe cazuri, acestea se destramă, în suferința copiilor, mai ales. În alte situații intervin părinții, peste dorința tinerilor și multe au aceeași soartă. Este necesară o avertizare, din partea părinților, dar neforțată. În acest domeniu se produc multe situatii cameleonice și tinerii nu le observă. În cele mai multe cazuri intervine imoralitatea societății de azi, când promisiunile și jurământul, de la început, le consideră mulți simple formalități și, evident, acestea eșuează. Printre altele, se promite fidelitatea, respectul, să rămâna împreună și la bine și la greu, până la sfârșitul vieții. Dar mulți se „sfârșesc” și sunt „reanimați” și iar încep cu altă sfârșire si reanimare, de nu știu câte ori. Copiii sunt însă adevăratele victime în acest „joc” de-a familia, traumatizați și aceștia, ca și părinții vitregi și se definesc bine prin exprimarea „vitregiei”, în toate nuanțele ei. Admir pe acel partener care rămâne singur, jertfă pentru susținerea si îngrijirea copiilor, fără a „încerca” alte variante de familii, mai „norocoase”.

Într-un film western, o doamnă spune patenerei sale: îmi place tipul acela și aș dori să fim în relații mai apropiate. Fac apoi o baie mai fierbinte și sunt precum am fost mai înainte, Nu, stimată doamnă (domn)! Chiar dacă ați face baie în apă clocotindă, tot nu veți mai putea fi ceea ce, probabil, ați fost (cândva).

Sunt mulți tineri sau persoane adulte care folosesc mult „mobilul”. El este foarte util în atâtea situații: salvează oameni, descoperă răufăcători, înlesnesc comunicări utile și rapide, în atâtea alte cazuri. Dar dacă o persoană onestă ar auzi la multe mobile „ce aud” ele, „ce răspund”, „ce programează”, mulțime de acte josnice și tragedii, peste toate „sinceritățile” si „bogăția minciunilor”, poate ar cere să se desființeze, pentru că fac mai mult rău decât bine. Este a doua față a lui, cea a lumii reale, în trăirile ei. Nu se știe care este raportul între cele două laturi ale acestuia, cea onestă, foarte utilă, ori cea încărcată de mult rău, cu care produce adevărate catastrofe, atâtea depărtări de firescul vieții și multe alte necazuri și tragedii.

În ce privește sinceritatea în general, ea își păstrează caracterul de noblețe, deși se împuținează și nerespectarea ei duce la înșelătorii, la dobândirea de bunuri necuvenite, la hoții, jafuri și uneori la mari suferințe.

Gheorge Bărcan
Minneapols, Minnesota, USA

Ștefan Petreuș s-a născut la 03 martie1940, în satul Glod, comuna Strâmtura, Maramureș, fiind cu patru ani mai mare decât fratele său Ion (25.08.1945 – 22.06.2002), alături de care a format celebrul cuplu – păstrător al tradițiilor populare maramureșene – Frații Petreuș. În familie au fost patru frați, Ștefan, Ion, Ioana și Pătru. Pasiunea pentru folclor și cântat a moștenit-o de la tatăl lor, Pătru Petreuș – Codrea, „ceteraș” și constructor de viori. Ștefan Petreuș a început să cânte la vioară din fragedă copilărie. Nici nu împlinise bine 6 ani și interpreta „după ureche”, 2-3 melodii. În 1966 a fost angajat în orchestra de muzică populară a Ansamblului „Maramureșul” din Baia Mare, iar în anul următor, 1967, s-a angajat și fratele său, Ion.

Cu binecunoscutul ansamblu băimărean, dar și cu alte formații artistice profesioniste și de amatori, frații Ion și Ștefan Petreuș, au cântat în numeroase localități din țară și din alte țări (Bulgaria, Iugoslavia, Belgia, Olanda, Egipt, Sudan, Italia, Moldova, China etc.), cântecele lor răsunând pe toate meridianele lumii, fiind cuprinse în tezaurul folcloric românesc.
Au debutat în radio și în televiziune în anul 1968, iar primul disc l-au înregistrat în 1969 -1970. Din discografia Fraților Petreuș amintim: Asta-i hore bătrânească, Cât îi Gutinu de sus, Mândruță de pe Mara, Mărie oșanca me, Așa beau oamenii buni, etc.

În ultimii ani, după decesul fratelui Ion, Ștefan Petreuș a cântat alături de fiul său Andrei.

Ștefan Petreuș a decedat Sâmbătă, 25 iunie 2022, la Baia Mare.

Ceremonia de înmormântare va avea loc Luni, 27 iunie 2022, la Glod, de la ora 12:00.

Dumnezeu să-l odihnească în pace!
Condoleanțe familiei îndurerate!

Salut, Sighet!

Foto: Ion Mariș

O carte, precum cea semnată de Ion MARIȘ, Semne, pe_semne (Editura Limes, Florești – Cluj, 2022), este „dificil” de citit darămite a mai fi și comentată. Chiar publicată fiind cartea Semne, pe_semne este o carte scrisă „pentru sine”. Noua carte a lui Ion Mariș nu mi se pare a fi abordabilă în termenii altor cărți ale sale.
Evidentele forme de hemografie – subst. – cuvânt creat de Nichita Stănescu în volumul „Tresăriri”, 1982: „știința pe care eu am creat-o este atât de subtilă încât uneori se confundă cu firescul. Ea se numește hemografie, scrierea cu tine însuți. […]. Te scrii pe tine pe dinăuntrul sufletului tău mai întâi, ca să poți pe urmă să scrii pe dinafară sufletele altora.[…] Această scriere încearcă să oprească în loc ceea ce nu poate fi oprit niciodată în loc; starea fericirii, adică. Speranța secretă a celui care există, adică Pricina secretă de a exista a celui care există, adică.” – „de scriere cu materia propriei și nemijlocitei suferințe” nu se lasă lesne „descuiate” precum o ficțiune oarecare.
Revenind la volum – pentru a nu produce disconfort și/ sau confuzie în percepția necunoscătorilor, a indiferenților, ori a celor care astăzi sunt pe cale de a „detesta” Limba Română „cea frumoasă ca o Duminică”, „scheletizându-le” în favoarea anglicismelor împrumutate din engleza britanică și americană, textele care îl alcătuiesc sublimează poetic despărțirea poetului de cei doi dragi Ștefan, tatăl și fratele, cărora autorul le dedică volumul. Textele au o substanță interioară plină de vitalitate. „Au inimă!” Sunt răspunsuri date unor interogații profund umane și în care recunoaștem multe dintre ele ca fiind ale noastre. Este aici „la dispoziția dumneavoastră”, un jurnal care, la o grăbită privire (a se citi lectură!) pare impersonal, cum impersonală se grăbește a fi „noua poezie”, numai că la o lectură atentă descoperim „ițele” unei „povești” scrise la persoana întâia, o poveste despre sine. Despre „plonjeul” când în întunericul, când în lumina unei vieți. Ion Mariș aduce la suprafață, cu durere, lumina, chiar dacă-i este rușine să privească lumina (… eu nu recunosc întunericul) în funcție de ora la care se află „semnele” personale, (ceasul [fie și digitalizat] tău la care te-ai închint o viață): la răsărit, în amurg sau în miezul zilei.
Chiar dacă volumul se vrea a fi o „pagină” de intimitate la o lectură atentă a acestuia vom da peste o „suferință individuală universalizată” depășind limite de timp sau de spațiu, mai ales pe cele personale.

Textele volumului „orbitează”, după cum, inspirat, coperta acestuia (copertă realizată de Attila Cosovan) ne previne, în jurul semnului astral al întrebării („semnul întrebării este o altă stare/ poate a materiei în segregare/ ne face un pic mai nefericiți/ poate moartea are gust/ tridimensional/ și se duce singură singură singură/ cu viteza cuvântului” – subl. aut.), provenind dintr-o altă dimensiune etimologică a cuvântului, a cărei „voce” , vocea poetului-cuvânt, alergând „pe urmele victimelor”, se adresează celor dispăruți, a celor plecați (tată și frate!) în același an, 2021(!) dar și „saltimbancilor durerii”, unor „generații înhumate/ în propriile deznădejdi identice repetabile/ doar noaptea și umbra mână-n mână/ nu se mai cenzurează în amintiri/ Fiecare alege o pârtie pe care nu-i vizibilă/ zăpada ” (subl. aut.). Este emoționantă capacitatea poetului de a privi suferința în față, de a nu se lăsa înfrânt de aceasta. Poemele sunt marcate de un lirism matur, durerea nu este strigată, poetul nu se lamentează, înfruntă cu „stoicism” absența ființelor dragi pierdute în condiții tragice (fratele!), Thánatos împăcându-se cu viața: „Din noapte nu se zăresc copacii ei nu mai sunt/ au dispărut numărând visele fără trunchiuri/ sunt niște cărări ce se despart nefiresc poate/ ce aduc ofrande celor blestemați să-și aleagă/ îngerul.// Tu n-ai așteptat la răspântie/ piatra filosofală/ ai încercat să te împaci cu noaptea și-ai uitat/ să te oprești să-mi povestești de ce/ ai tăcut mai devreme” (subl. aut.) sau „De fapt nu sunt pregătit pentru a-mi recunoaște/ înfrângerea e o simplă oprire/ un salt peste clișee te iubesc doar tu pleci./ Nu-i o comunicare între viață și moarte doar/ câteva cuvinte fără înțeles” (subl. aut.). Ion Mariș își pune suferința în vers nu pentru că acesta i-ar aduce mângâiere, ci pentru că prin vers, prin cuvânt deci, el o „trăiește recursiv” fără a se lamenta pentru pierderea celor dragi. Apelarea la recursivitate îi permite poetului în a privi moartea „în ochi”: „…nu/ răspunzi la declarații de moarte sau de dragoste./ De fapt nu știu ce s-a-ntâmplat alergam/ printre gloanțele alea alea ce lasă urme și se/ schimbă pe moarte dar nu mi-am găsit/ liniștea doar o ușă închisă/ dar asta făcea parte din trădare.// Despre spectacolul final nu pot mărturisi nimic/ locul meu e întotdeauna gol/ și cuvintele mele sunt selectate/ pentru a fi condamnate.” (subl. aut.).
Ion Mariș realizează în „regimul disimulării” un discurs poetic în care neliniștea sa sufletească se mișcă alternativ dintr-o parte în alta între melancolie și starea sufletească apăsătoare „Mi-am fost lumină și mi-am fost păcat/ când am rămas știam c-am fost plecat./ Nu m-am oprit să mă privesc în timp/ zburând m-am prăbușit peste Olimp./ Când Dumnezeu mi-a dăruit ultima cruce/ știam că fără visuri mă voi duce” (subl. aut.), între revolta direct mărturisită: „Medicul mi-a recomandat să-mi ascult/ respirația/ sunt foarte atent mi-a prins bine avertismentul/ sunt foarte atent la toate semnele deși/ știu că nu ajută noaptea și nici frica/ dar nu știu cum voi reacționa când/ n-o să-mi mai simt respirația./ Ce le voi spune când nimeni/ nu mă va întreba?” (subl. aut.) și discursul știut doar de poet: „Doamne, când te privesc la final/ mă gândesc la mine doar la mine/ într-un exercițiu timid de conservare și știu/ cred că știu că nu-s destule locuri și nopți anonime/ pentru a tăcea și-a rămâne viu/ când nu mai rămâne nicio poartă închisă/ și exilatul nu-și dorește să plece. / Mi-am lăsat cerul deschis fără restricții/ (rugăciunea nu mi-a fost interzisă)/ ceasul meu ticăie doar noaptea/ are ochii mari și plânge.” (subl. aut.). Dominant declarată tematica volumului este suferința asumată dramatic uneori într-o „viață de amator”: „Off mamă uită-te la durerea asta care umblă/ singură din casă-n casă tu/ mă tot cerți de ce nu mă rog zi și noapte ca să/ nu rămânem să nu rămânem în dezechilibru și/ să ne găsească cei care au plecat/ am rămas unul și pentru asta nu-i nevoie să/ ne divulgăm numele în numele lui/ ne învârtim după fiecare noapte aceeași noapte/ lăsată într-o capcană pentru amintiri./ O procesiune a gândurilor goale a rămas/ se descompune în noi.” (subl. aut.). Asumarea condiției de „unul” constituie deseori imaginea „umilității” ceea ce contează este să rămână în poem (versuri) urmele experienței triste prin care a trecut poetul dar și ale unei resemnări senine fără note emfatice sau melodramatice.

„Semne, pe_semne” sunt „darul tragic” al unui eu poetic dispus la înțelegerea tragică a lumii din jur. Volumul, în ciuda limbajului „dur” uneori, degajă o respectuoasă discreție îmbiindu-te să-l citești și recitești la nesfârșit în singurătate. Volumul nu-i, așa cum s-ar putea crede la o lectură sperficială dată de dedicația „in memoriam” înscrisă pe prima pagină, o „carte de doliu”. Absența fizică a „eroilor” din carte este umplută în imaginație, în amintire, în meditație mai mult sau mai puțin abstracte despre viață și moarte în ciuda faptului că discursul poetic este, pe alocuri, cerebral. Volumul lui Ion Mariș „Semne, pe_semne” este dincolo de titlu „povestea delicată”, dramatică a amintirii celor tragic dispăruți (cărora li se alătură și soția Maria, chiar dacă aceasta i-a premers pe cei doi Ștefan, tată și frate), o „călătorie” prin lectură a unui itinerar inițiatic, o traversare prin intermediul Cuvântului a vieții, o descoperire a sensului acesteia în apropiere de Divinitate: „Toți au plecat toți unii spre cer alții/ spre pământul răscolit de povești/ fără plânsete fără clipe rostogolite fără vești/ a fost doar o auroră ireală/ pe care s-a dansat s-a cântat s-a căzut/ și uneori s-au amestecat anotimpurile pe care/ nu le mai deosebeai când ne opream era/ fără drumuri noi nu ne întretăiam umbrele fiecare/ într-o altă galaxie de aceea/ nu-mi pot explica nu-mi pot imagina/ cine pe cine a văzut ultimul./ De ce ultimul nu mai pleacă/ și nu privește spre viitor și nu poartă/ niciun nume.” (subl. aut.).
Poemele cărții ar putea fi citate aproape în totalitate în întregime. Fiecare dintre ele, luate separat, pun în evidență, reliefează o nuanță menită a înțelege mai bine acest fenomen mereu straniu care este moartea.
Versurile cuprinse între copertele acestei cărți „universalizează suferința individuală” transgresând frontiera dintre Aici și Dincolo. Impresionează și emoționează deopotrivă prin puterea poetului de a-și privi în față suferința. Într-un anume sens, în ochii cititorului, însemnările de față ar putea constitui o impietate, o imixtiune în sufletul poetului. Dar o lectură profundă, atentă a cărții mă va deculpabiliza atât în fața poetului cât și în fața cititorului.
În toate un volum profund și curajos! Volumul poate fi citit în mai multe „chei”. A mea, în „calitate de iubitor de vorbire poetică”, este cea pe care tocmai ați citit-o!
În toate un volum profund și curajos, „amestecul” de emoții, de „răceala” unor cuvinte și senzația umană se atenuează de versuri precum: „Ei sunt acolo sus/ dar nu toți sunt acolo sus./ Îngerii nu mai vor să vorbească./ Dumnezeu se joacă cu umbrele noastre/ le botează și plânge.” (subl. aut.). O vastă cultură poetică îi susține poetului Ion Mariș mesajul, în multe dintre versurile cărții sunt necesare descifrări care nu afectează puritatea poetică.
Ion Mariș este un poet pentru care cuvintele sunt necesarul habitat diurn și nocturn.■

■ Echim VANCEA

La numai trei zile după Solstițiul de vară, cea mai lungă zi din an, are loc un moment magic, o sarbatoare a iubirii, vegetației, recoltei: Sânzienele (24 iunie). Sânzienele sunt făpturi feminine, supranaturale, irezistibile, care trăiesc în păduri și colindă câmpiile. Le place să danseze, dând puteri magice plantelor sălbatice pe care le transformă în plante de leac, dau rod holdelor, tămăduiesc bolile și suferințele oamenilor. De altfel, plantele ating apogeul dezvoltării în perioada Sărbătorii de Sânziene, după care stagnează.

În Noaptea de Sânziene se aprind focuri pe dealuri, băieții agită făclii în sensul de rotire al Soarelui pe cer, se strigă și se cântă din buciume. Cine trece prin foc sau sare peste el, spune credința populară, în această noapte este purificat, apărat de duhuri rele și de boli. Tot în noaptea de Sânziene, fetele nemăritate pun flori sub pernă ca să-l viseze pe cel sortit lor.

Noaptea de Sânziene are conotații magice, în credința populară se spune că se „deschid Cerurile”. Mircea Eliade în „Noaptea de Sânziene” scria: „….în noaptea aceasta, exact la miezul nopții, se deschid Cerurile, dar probabil se deschid numai pentru cei care știu cum să le primească.”

La fel ca multe alte „evenimente” din tradiția și mitologia românească, această sărbătoare este un amestec de creștinism, păgânism și… ritualuri magice.
De fapt, ce stau la baza acestor ritualuri magice, tradiții? Micile flori galbene, numite „sânziene”, cu parfum dulce, asemănător mierii sau fânului proaspăt cosit, cunoscute și sub denumirea de „floarea Sfântului Ioan”, „dragaica” sau „Sântioan”. Aceste flori sunt împletite în formă de cunună de către fete și de cruce de către băieți. Cununile se duc la biserică, se sfințesc iar apoi se pun în casă, la ferestre, pe ogoare, ca să ocrotească gospodăria și casa, aducând noroc, sănătate și belșug. Toate aceste tradiții, obiceiuri, diferă de la o zonă la alta, dar au ca „element” principal floarea de sânziană.

Sânziana este o planta din familia Rubiacee (răspândită în flora României), cu flori galbene sau albe, ce crește prin fânețe, livezi, păduri sau locurile mai umbroase ale văilor. Se utilizează și în medicina și cosmetica populară, pentru produse de vindecare și înfrumusețare. Se spune că roua căzută pe flori în noaptea de Sânziene vindecă bolile de ochi și de piele, face fetele „frumoase și curate ca apa neîncepută”.

Sărbătoarea Sânzienelor, „moștenită” – se spune – și de la strămoșii daci, este o trecere într-o altă dimensiune mistică a trăirii, în care forțele binelui și ale răului prind puteri supranaturale, iar în „Noaptea de Sânziene” se deschide poarta de trecere pentru ele, pentru confruntarea pământeană. Dar… binele învinge de Sânziene!

Mariana Bălan

intră să nu răcești

singularitatea unei obsesii de poetă mediocră, de copil
îți zic crezi că nu-ți zic mereu îți zic „ieși dracu din poemele mele”
așa sunt eu mai vulgară când vorbesc de poezie
îți place ce caracterizări îți fac în amărâtele astea de rânduri
îți place să te jignesc să îți spun multe
mereu spun prea multe mereu vorbesc
îți place sa te urăsc în poemele mele
în felul ăsta nu ești singurul care o face

singularitatea unui vers pe care pe care să nu-l înțelegi digeri vrei
pentru că mereu mint și mereu ești vinovat
în niște cuvinte zăpăcite pe care le laud că-s poezii
Oho dacă ai putea să numeri frânturile sau umplerile mele de inimă
și prin forțe ciudate ale naturii să ți le transferi,
pentru că dragostea mea a fost mereu precum un neg
să-mi numeri iubirea și să te molipsești de ea
și zic „ieși dracu din poezie, fă-te om, eliberează-te”
mereu îți zic să ieși cum ieși în fiecare zi fără să te uiți înapoi
dar tu „multe gândesc dar nu spun niciodată, dar tu nemernică mică tu te-ai prins
scrii în poezioarele alea nenorocite tot felul de parcă ai știi ce-i în capul meu”
oho. simt. dar vreau să știu.

nici eu nu respir
numai dacă scriu
tu nu scrii
te expediez mereu din inimă din poeme zic
„ieși dracu o dată că nu mai am aer cerneală putere”
te expediez mereu ca pe un tren dus-întors
pe care îl aștept până mi se rod tălpile termină cerneala sau dragostea
oho și știi că eu mereu am obținut abonamentele pe viață
mereu îți zic crezi că nu îți zic „ieși dracu afară din poemele mele
și intră repede înapoi să nu răcești”

îmi adorm bărbații în creierul tău

mă mândresc să nu știu ce să-ți vorbesc
să nu am absolut deloc idei și căutând haotic prin galerie
să-ți arăt o poză cu mușchii mei de prin 2019
și să-ți rănesc inconștient masculinitatea, o poză cu pisica mea
sau o poezie pe care nu vrei s-o înțelegi
mă mândresc să-ți povestesc de vechile iubiri, mă simt de parcă ți-aș povești
de prima experiență cu o mâncare la care aveam să aflu că sunt alergică
cu tine pot să fac și bube și tot ce vrei. Oho dragule
cu tine nu există alergie
vino să-ți povestesc cum îmi adorm bărbații într-un culcuș de creier
tu stai treaz, păzește-i și fii mândru și tu de mândria mea de a nu știi ce să-ți vorbesc

dar știi bine că nici nu mi-aș dori asta de fapt
aș vrea să te sărut gata am zis-o să te sărut ca o turbată
ca o pisică ce a văzut șoarecele sub frigider
vreau sa te sărut așa vreau să fac gata am zis-o
dacă ai fi avut uter mi-aș fi făcut pat cu perne și plapumă și toate cele
m-aș fi învelit cu ramuri de scoruș și poate și cu creierul tău gata am zis-o
vreau să te sărut pe creier
nu vreau să-ți vorbesc
ai văzut că nu mă mai pricep am îmbătrânit
gata am îmbătrânit de când m-am încoronat singură
ecaterina cea mare puternică și proastă
adică de când ți-am furat coroana
gata am mărturisit ți-am șterpelit coroana și de atunci
le-o arăt în fiecare seară bărbaților mei în timp ce-i adorm
bărbații mei fac mătănii-n fața ta
coroana-i vrăjită
coroana-i o brățară
bărbații mei n-au existat niciodată
cum nici sărutul nostru n-o să mă adoarmă în seara asta sau în universul ăsta

Nicoleta GIURGI
clasa a XII-a B
Colegiul Național „Dragoș – Vodă”

Duminică, 26 iunie 2022, ora 14:00, la Căminul Cultural din Hărnicești va avea loc întâlnirea cu prozatorul MIHAI SAS – fiu al satului Hărnicești.
Vor avea intervenții Robert Laszlo, Felician Pop, Loredana Știrbu iar momentele muzicale vor fi susținute de Adrian Lupescu și Georgeta Govor.

Scriitorul Mihai SAS născut în Hărniceștiul Maramureșului, în anul 1932, vine din Satu Mare, orașul în care locuiește de câteva decenii, pentru a face cunoscute scrierile sale, oamenilor dragi din satul lui natal. În cărțile sale a redat crâmpeie din cei 90 de ani de viață „bogată, interesantă și mereu în schimbare, dar nu aventuroasă.” A cuprins în paginile sale nostalgia, durerea și plânsul unui om care a trăit cele mai dramatice evenimente istorice ale secolului al XX-lea: al doilea război mondial, instaurarea comunismului, destrămarea comunismului, precum și cele mai inocente amintiri ale copilului ce adoarme în poala bunicii ce toarce încetișor.
Înseși titlurile cărților sale grăiesc despre aceste lucruri: „Opinii, gânduri, amintiri” (Satu Mare, Ed. Inspirescu 2003), „Cărbunița și alte scrieri cu tâlc” (Satu Mare, Ed. Inspirescu 2013), „În vâltoarea vieții” (Satu Mare, Ed. Inspirescu 2013), „Am trăit sub trei dictaturi… cu demnitate și curaj” – dialoguri cu Voicu D. Rusu (Satu Mare, Ed. Inspirescu 2015), „Secretul unei mame” (Satu Mare, Ed. Inspirescu, 2016) etc.

La sfârșitul ultimei sale cărți, scriitorul nonagenar Mihai Sas spunea că se gândește să se antreneze pentru veșnicie. O fi întâlnirea cu satul copilăriei doar un simplu exercițiu de antrenament?… Pentru domnia sa, probabil că da, probabil că acest eveniment va însemna un moment de reîntoarcere la rădăcini, de conectare cu pământul din care s-a plămădit, un moment de comuniune în spirit cu toți oamenii locului, iar pentru noi, cu siguranță, evenimentul va însemna o ÎNTÂLNIRE specială, o întâlnire cu… arhe-bunicul nostru al tuturor.
Mândru de obârșia sa, a mărturisit: „mă trag dintr-un Nord încărcat de istorie și de străvechi legende românești, din mijlocul moroșenilor de pe Mara, cei cu superbă mândrie, care și-au lucrat și apărat ogorul cu un elan dacic.”

Delia Pop

În data de 24 iunie 2022, credincioșii ortodocși și greco – catolici sărbătoresc Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul. În calendarul popular, această zi este cunoscută în Maramureș sub numele de Sânziene. Tot în această zi, la inițiativa Comunității online La Blouse Roumaine, începând cu anul 2013, este sărbătorită și Ziua Universală a Iei.

Deci, iată, fiind o zi încărcată de simboluri și credințe, Muzeul Maramureșan organizează vineri, 24 iunie 2022, evenimentul „Îmbracă o cămeșă și hai la muzeu… în șezătoare”. Evenimentul va avea loc la Muzeul Satului Maramureșan „Mihai Dăncuș” unde vă așteptăm cu o serie de activități menite să aducă povestea acestei sărbători, încărcată de magie și frumusețe, mai aproape de dumneavoastră. Astfel, va fi organizat un târg al meșterilor populari și demonstrații ale meșteșugurilor, o șezătoare cu jocuri, povești și legende, ateliere de lucru (împletit cununi de sânziene, atelier de fluier, pictură, pictură pe sticlă, împletit, cusut etc.), dar și un Joc în sat alături de invitați speciali.

Mulțumim partenerilor noștri: Centrul Cultural Sighetu Marmației, Asociația Rădăcinilor Străbune, Clubul Copiilor Sighetu Marmației, Primăria municipiului Sighetu Marmației.

Pentru cei care îmbracă o cămașă tradițională sau o ie, intrarea este liberă!

Comunicat de presă – Muzeul Maramureșan Sighet

Marți, 21 iunie 2022, solstițiul de vară, cea mai lungă (luminoasă) zi din an. Poate nu întâmplător în această zi a avut loc lansarea celui de-al doilea roman „ÎN AFARA CERCULUI” al băimăreanului Walter ÜBELHART, la Galeria de Arta Vassiliev din Sighet. Lumina puternică a soarelui din cercul și din „afara cercului” de prieteni ai autorului (numeroși, de altfel) a pătruns în galerie, creând o atmosferă plăcută, destinsă și prietenoasă, pregătind parcă această întâlnire între cititori – „actori”, cunoscuți și necunoscuți, iubitori de carte (da, mai există!).

În anul 2017 a avut loc lansarea primului roman istoric al autorului Walter Űbelhart, „ÎN UMBRA LUI SHAKESPEARE”, un roman „misterios”, extras din lumea medievală băimăreană și europeană, care mai târziu a stat la baza unui film artistic de succes „The Silversmith” – Argintarul, film primit cu uimire și interes, demonstrându-se că „prin artă se pot depăși toate barierele și că succesul depinde de pasiune și încredere.” Filmul a fost distribuit pe toate continentele! (Cu excepția – deocamdată – Antarcticii)

Drumul literar al maramureșeanului Walter Űbelhart continuă, astfel că de curând a apărut noul roman „ÎN AFARA CERCULUI”, Editura Maestro Tip (director Mircea Remetan), Fersig, Romania.

Lansarea romanului a fost moderată de către domnul Ion Mariș, un fin observator al detaliilor, care a reușit să ne dezvăluie doar câteva dintre acestea, lăsându-ne nouă, cititorilor, plăcerea de a descoperi lumea fascinantă, misterioasă, în care ne poartă povestea – cu accente istorice – unor fapte petrecute în urmă cu peste trei veacuri, cu repercusiuni în secolul XXI, fapte ce dau naștere unor întrebări declanșatoare de multiple răspunsuri.
Completări „la subiect” au fost devoalate de conf. univ. dr. Ioan Mircea Farcaș (decanul Facultății de Litere – Centrul Universitar Nord, Baia Mare) și de însuși autorul romanului.

Noi, cititorii, vom găsi în paginile acestei cărți, „o eliberare a imaginației” și a „dorinței de a cunoaște necunoscutul” dar mai ales speranța de a găsi… „rețeta nemuririi”. Totuși, mai bine vă las să descoperiți ce ne face nemuritori… citind romanul!

Mariana Bălan

Foto: Ion Mariș

Credeam, până mai deunăzi, că sentimentele umane sunt universale, valabile aşadar oriunde în lumea asta, că nu contează ţări, continente, insuliţe, ţinuturi sau cătune izolate, iubirea apărând oriunde şi oricând.

Credeam, dar nu mai cred! În România, se iubeşte diferit, după specificul locului! Cotrobăind pe internet, am găsit mai multe invitaţii la a ne iubi conform zonei în care ne ducem traiul sau al zonei alese pentru relaxare şi îndestulare pe repede-nainte.

Avem de ales între iubirea bucovineană, moroşenească, sau oltenească. Iubirea dă cele mai bune rezultate numai într-un mediu sănătos, cum ar fi la munte. Prin urmare, suntem invitaţi să iubim munteneşte.

Sunt convins că s-ar putea găsi şi alte exemple. Să iubim la malul mării, în staţiunile balneo-climaterice, etc., etc., „stocul″ fiind nelimitat.

Se poate întâmpla ca invitaţia la iubire să fie pe tot spaţiul carpato – danubiano – pontic pentru că, nu-i aṣa, cum se iubeṣte în România nu se mai face nicăieri în lume.

Convins de măreţia vorbelor şi de puţinătatea faptelor că România poate fi mereu surprinzătoare, atât pentru români, cât şi pentru străini, îmi pun totuşi întrebarea: cum s-o fi întâmplat că cel mai frumos sentiment uman a căpătat caracteristici locale?

Mă intreb şi mă simt deranjat că există acest şablon, aplicat de prea multe ori şi cu prea puţin efort de gândire. Ajuns-am oare acolo încât bucuroşi spunem sau scriem ce-au zis alţii înaintea noastră, după care deschidem repede televizorul, ca să fim bine informaţi dacă X s-a despărţit într-adevăr de Y, sau Z vrea să fie din nou în centrul atenţiei şi vine cu „fumigene″?

N-am timp să refectez prea mult asupra „cestiunii″ (de la Caragiale am împrumutat cuvântul), pentru că azi dimineaţă am primit, pe email, invitaţia: „citeşte româneşte″!

Horia Picu

Scrisoare către cititorii români

Cunoașterea istoriei și originilor este absolut necesară pentru ființa umană. Esența și valoarea istoriei strămoșilor noștri, influența și impactul experienței lor asupra vieții noastre au rămas aceleași din cele mai vechi timpuri. Acum nu facem altceva decât să acordăm atenție unor lucruri, care, deși sunt intuite de mii de ani, abia acum sunt demonstrate științific. Da, suntem moștenitori ai sumei experiențelor celor din care ne tragem. Căci nu numai trauma se moștenește, ci și iubirea.
Preocuparea pentru înțelegerea acestui proces și a felului în care își pune amprenta asupra destinului nostru și dorința de a găsi niște moduri în care am putea interveni în vindecarea suferințelor transmise de‐a lungul generațiilor a trezit un mare interes în rândul psihoterapeuților.
Noi, Sabine Lück și Ingrid Alexander, am creat o metodă de lucru cu teme transgeneraționale care este utilă nu numai celor care vor să își descopere genealogia. După descoperirea metodei Generation‐Code® (Codul Generațional), a devenit necesar și important să dezvoltăm, să proiectăm și să transmitem conținuturi de formare profesională către o largă audiență, propunând această metodă nu numai publicului format în psihoterapie, ci și profesioniștilor din diverse alte domenii specializate în îngrijirea și consilierea oamenilor.
Am denumit aceasta metodă Generation‐Code® pentru a sugera ideea de descifrare și de re‐încifrare a încărcăturii epigenetice pe care fiecare dintre noi o poartă în ADN.
Până acum am lucrat și am împărtășit metoda în Germania, Elveția, Austria, Namibia, Africa de Sud, Coreea de Sud. Bineînțeles ca tematica transgenerațională în context istoric și social diferă de la o regiune la alta, însă un lucru rămâne comun tuturor și acesta stă la baza metodei noastre: conflictul de bază arhaic și contractul de loialitate dintre copil și părinții săi. Acest contract se manifestă și se repetă la infinit în forme infinite, după același model ancestral, indiferent de țară, de limbă, de istorie. Clauzele de fier ale acestui contract de loialitate sunt aceleași, indiferent că e „semnat“ în Austria, Coreea, Germania sau România.
De aceea ne bucurăm că Editura Trei facilitează aducerea către publicul românesc a cărții noastre, care prezintă această metodă. Suntem încântate că aceasta se întâmplă în parteneriat cu International Center of Psychogenealogy (ICP), datorită unei întâmplări minunate din trecut care a dus la prietenia dintre președinta institutului, psihoterapeuta Cristina Schmidt, și Timea Müller, colega noastră, originară din Sighet, România. Timea este formată la Institutul pentru Procese Transgeneraționale din Wendeburg, pe care noi (autoarele) îl coordonăm, și tot ea este cea care ne‐a convins ca România are mare nevoie de o împăcare cu propriul trecut, de prelucrarea moștenirilor complicate din trecutul istoric, așa încât acestea să‐și găsească propriul loc în inimile oamenilor. Și dacă în Germania, o țară extrem de complicată transgenerațional, metoda noastră ajută, suntem sigure că, în curând, și România va păși pe un drum al reconcilierii cu propriul trecut.
Ceea ce va urma după publicarea traducerii acestei cărți este deschiderea porților școlii de formare tuturor celor interesați in metoda Generation‐Code®. În curând sperăm ca unul dintre instrumentele metodei Generation‐Code®, jocul de diagnoză și terapie familială transgenerațională „Rădăcini Puternice“®, să ajungă în cât mai multe mâini de profesioniști din România. Jocul a fost dezvoltat pe baza conceptelor Generation‐Code® și Generation‐Code for Kids® și ține cont de cele mai recente descoperiri neurobiologice și epigenetice din domeniul psihoterapeutic și educațional.
Metoda Generation‐Code® și instrumentele acesteia — Rădăcini Puternice® și Farmacia de Jocuri® — au fost create pentru a ne ajuta să oprim transmiterea dureroasă a moștenirii ancestrale și a găsi urmele de iubire în lanțurile ereditare; pentru a crea noi planuri de viață care să corespundă adevăratului potențial uman; pentru a face pace cu trecutul nostru și al strămoșilor noștri; și, în fine, pentru a ne putea trăi cu adevărat propria viață.
Din experiența noastră de peste 20 de ani, știm că aceste lucruri sunt posibile, așa că vă invităm pe acest drum și vă dorim succes!

Sabine Lück și Ingrid Alexander

(Cartea „Strămoși pe divan – Descrierea codului generațional și vindecarea rănilor moștenite”, autoare Ingrid Alexander și Sabine Lück, traducere din limba germană de Vlad – Ion Pappu, controlul științific al traducerii Timea Müller și Cristina Schmidt, a fost publicată la Editura Trei, București, 2022)
Volumul „Strămoși pe divan – Descrierea codului generațional și vindecarea rănilor moștenite”, va fi lansat și la Sighet în perioada următoare.

Salut, Sighet!

Semn de carte: „În afara cercului”, autor Walter Übelhart, Editura Maestro Tip (director – Mircea Remețan), 2022, Fersig, Romania.

„În afara cercului”, cel de-al doilea roman al băimăreanului Walter Übelhart, va fi lansat și la Sighet, la Galeria de Artă Vassiliev, marți, 21 iunie 2022.

***

Walter Übelhart s-a născut la Baia Mare la data de 08.05.1970.
A absolvit Școala primară și gimnazială nr. 6 (actualmente Nichita Stănescu) din Baia Mare. A urmat apoi cursurile Liceului de Științe ale Naturii (azi Emil Racoviță) din Baia Mare.
Este licențiat al Facultății de Biologie din cadrul Universității de Științe Agricole și Medicină Veterinară Cluj – Napoca.
A publicat studii științifice de biologie în Reviste de specialitate ale Academiei Române și a participat la simpozioane internaționale pe teme de biologie vegetală în România, Ungaria, Elveția și Germania.
Coautor la două cărți – Cercetări floristice în Alpii Bavarezi, Munții Jura , Fiordul Lysefiorden – Norvegia.
Autor al unor articole de specialitate pe teme de istorie în Revista Prounione din Baia Mare s-a apropiat și de etnografie, susținând conferințele ,,Satul Maramureșean” și ,, Maramureș țară veche cu oameni fără pereche“ în Tubingen și Heidelberg (Germania).
A publicat diverse articole în ziarele Neustaedter Zeitung și Suddeutsche Zeitung din Stuttgart (Germania).
În anul 2004 i s-a acordat titlul de cetățean de onoare al comunei Welschenrohr, cantonul Solothurn, Elveția, iar din anul 2008 este Președintele Forumului Democrat German din România, organizația județeană Maramureș.
Din anul 1994 este antreprenor și cofondator al unei firme de producție și comerț exterior. Este reprezentant pentru județul Maramureș al Instituției Financiare Nebancare ,,Stiftung”.

În anul 2016 Walter Übelhart a publicat romanul ,,În umbra lui Shakespeare“ (Editura Maestro Tip).
Romanul „În umbra lui Shakespeare” a fost ecranizat la sfârșitul anului 2020, filmul având având titlul „The Silversmith” (Argintarul), regia – Janos Tarkanyi, scenariul – Walter Übelhart, producător executiv – Coralia-Monica Übelhart. 
Au fost și câțiva sigheteni implicați în realizarea filmului „Argintarul” (recuziter, costumier, actori).

Salut, Sighet!

Când vorbim de respect pentru multiculturalitate ne referim la educarea întregii populații, pentru a învăța să aprecieze diversitatea, să își schimbe comportamentul și atitudinea față de diferitele grupuri minoritare pe care le-ar putea discrimina din cauza prejudecăților și a stereotipurilor.

„Națiunea trăiește prin limba sa” – cât adevăr în motto-ul Asociației „Javorfa Viraga” (Floare de arțar), rostit cu ocazia organizării primei ediții a evenimentului caritabil destinat păstrării tradițiilor minorităților, în data de 17 iunie 2022 la Sighetu Marmației.
Scopul acestui eveniment a fost axat pe importanța păstrării tradițiilor, promovarea meștesugurilor maramureșene și a meșteșugarilor din zonă, toți participanții alăturându-se – de fapt – inițiativei nobile de a sustine copiii diasporei din Maramureș.

După ceremonia de deschidere a evenimentului, prezentată și moderată de actorul Nagy Orban, au fost invitați să se adreseze publicului d-nul Vasile Moldovan, primarul municipiului Sighetu Marmației, d-nul Bozsoga Ștefan, președintele Asociației „Javorfa Virag’’(Floare de arțar), inițiatorul și gazda evenimentului caritabil, invitați locali și din străinatate, reprezentanții bisericilor prezenți la acest eveniment, etc.
Pentru „a duce vestea” acestei inițiative caritabile, organizatorii, împreună cu invitații, grupurile școlare și grupurile de păstrare a tradițiilor, au participat la o paradă prin centrul Sighetului, unde cei prezenți au putut admira și portul tradițional al fiecărui grup invitat. Sărbătoarea a continuat cu un spectacol cultural.

Pe durata întregii zile, cei prezenți, au putut admira la Târgul Meșteșugăresc Orom – Sziget, frumoasele produse „homemade” ale meșterilor păstrători de tradiții: coliere din mărgele, pictură pe mobilier, coșuri împletite, sculptură în lemn, țesături manuale, turtă dulce, broderii etc. Arcașii au fost și ei prezenți în Parcul Central al Sighetului, având un rol recunooscut în păstrarea tradițiilor.
Toți participanții la eveniment au fost răsplătiți cu aplauze și cu atenția deosebită a celor prezenți, care se apropiau timid – la început – dar apoi cu încredere și interes.

Prima ediție a acestui eveniment s-a încheiat cu o serată caritabilă, îmbogățită de piesele de operetă interpretate de Mónika Sáfár, actriță distinsă cu premiul Jaszai Mari, Artist Emerit și actorul Petnehazy Attila.
Felicitări organizatorilor și… așteptăm cu interes următoarea ediție a acestui eveniment care ne-a arătat că multiculturalitatea, diversitatea sunt o bogăție pe care trebuie să o prețuim și să o facem cunoscută în rândul tinerilor (și nu numai), că trebuie să respectăm tradițiile și cultura conaționalilor noștri indiferent de limba pe care o vorbesc.
„Să ne îmbogățim reciproc din diversitatea noastră’’. (Paul Valery)

Foto & text: Mariana Bălan

dulcele 17

am 17 ani și acum mi-am cumpărat pentru prima dată
o periuță de dinți cu dinozauri
am 17 ani și sunt mai femeie decât ar trebui să fiu
mă îndrăgostesc nebunește de băieți fete mame pisici lalele clădiri în paragină
mă îndrăgostesc de tine pentru a te putea urî
pentru a mă putea urî încă o dată
te privesc până nu mai am ochi iar când decizi să mă privești înapoi
îți bag ochii pe gât
dacă nu vrei ce vreau eu când vreau eu cum vreau eu
să nu mai vrei deloc te rog
sunt o narcisistă care manipulează prin poezie
am 17 ani și nu mă învăț minte că nu cer prea mult
ci cer persoanei greșite
că nu ar trebui să primesc satisfacție o dată cu fiecare refuz
și că periuța cu dinozauri ar putea la fel de simplu
să-mi intre mie pe gât și să mă scape de tot
dar încă n-am terminat incinerarea de cuvinte
n-am terminat de cusut plapuma din pielea ta obținută cu unghiile
mai ai de luat multe palme de versuri în plămâni
și multe ciorbe de aruncat la gunoi
(asta înseamnă că poți să le mănânci)
eu am 17 ani iar tu nu o să ai pentru mult timp nimic

scrisoare

ți-ar plăcea să nu fac multe
să fiu un robot de bucătărie sau poate o mașină de spălat din două mii
sau un televizor cu fund uriaș
sau asta sunt deja?
în fine ți-ar plăcea să nu știu multe
să vorbim despre vreme cum îmi plac pisicile despre tema la mate
sau că-mi place să gătesc deși urăsc
urăști că eu vorbesc despre încălzirea globală feminism
literatură capitalism și așa mai departe
strâmbi din nas de fiecare dată când te psihanalizez fără niciun studiu
sau vorbesc despre astrologie
nu-ți place că știu că ai probleme cu încrederea
deci nu mă crezi
ți-ar plăcea să tac să fiu femeie de casă mai degrabă fetiță
așa le place băieților să se simtă protectori
când eu de fapt aș vrea să pocnesc bărbatul acela din autobuz care se uită urât la o fată
tu ai sta pur și simplu pentru că dacă te bate mai rău e treaba lor ce fac
nu am văzut nu ne băgăm treaba lor în fine și zic
haha și urlu că nu sânii mei sunt problema ci ochii ațintiți spre ei
dar ție ți-ar plăcea să nu știu nici că victima nu e de vină
plăcerea ta ar fi dac-aș fi proastă
pentru că atunci ai putea poate crede că te iubesc
să fiu un robot de bucătărie sau poate un unicorn o veveriță îți plac veverițele
dar dacă aș fi eu una le-ai urî uite jur pe roșu îți spun că le-ai urî
ți-ar plăcea să râd la glumele tale și râd uneori nu zic nu ai glume excelente cu ele m-ai nenorocit dar sunt nevoită să îți explic când faci o glumă rasistă că e greșit și asta urăști la mine că e totul atât de complicat că nu pot să râd pur și simplu
și s-o dau dracului că e doar o glumă
sunt o femeie plictisitoare pentru că vorbesc despre prea multe pe tine nu te interesează prea multe știi câteva chestii și te concentrezi pe ele și eu mă chinui să-ți explic care e faza cu comunicarea manifestarea universul și alte rahaturi
când ție ți-ar plăcea să vorbesc despre vreme
să-ți spun că sunt o fetiță drăguță să n-am încredere în mine să te fac să mă complimentezi
să roșesc când mă privești să chicotesc să vorbesc calm și apăsat
să nu vorbesc mult pentru că nu ți-ar plăcea
eu sunt femeie nu fetiță
eu vorbesc mult
și scriu mult după cum vezi
nu îți place că am forța asta
tu nu poți nici să vorbești mult nici să scrii
tu nu poți să mă iubești pentru că sunt prea complicată vorbesc într-una de politică
feminism literatură psihologie și așa mai departe tu urăști astea
ți-ar plăcea să fiu un televizor din două mii cu fund uriaș și poate și sâni
sau asta sunt deja?
în fine ți-ar plăcea să nu am creier

Nicoleta GIURGI
clasa a XII-a B
Colegiul Național „Dragoș – Vodă”