În anul 1746 în Sarasău trăiau două familii evreiești, numărul evreilor fiind de șapte persoane. În anul 1840 în localitate trăiau deja 49 de evrei, iar în 1920 numărul evreilor a ajuns la 298 de persoane. La ultimul recensământ înainte de deportare, cel din 1941, evreii din Sarasău numărau 161 de persoane.

Majoritatea evreilor din localitate se ocupa cu exploatarea și prelucrarea lemnului, dar se regăseau și agricultori și negustori.

La mijlocul secolului XIX au ridict o sinagogă din lemn și au construit baia rituală. Tot în această perioadă s-a înființat și cimitirul. Evreii din Sarasău aparțineau comunității de rit ortodox din Sighet.

După primul război mondial mulți evrei din Sarasău s-au mutat în Sighet sau au luat calea emigrării, în special spre SUA.

Toți evreii din Sarasău aveau ca limbă maternă, limba idiș.

În 1944 ocupanții germani și jandarmii maghiari i-au strâns pe evreii din localitate și i-au dus în ghetoul din Slatina. Aceștia au fost deportați de aici în data de 23 mai. Majoritatea au fost uciși în lagărul de exterminare Auschwitz-Birkenau.

După război în localitatea Sarasău nu s-au mai regăsit evrei.

Cotos Robert – president Asociația Maramureș Heritage
Baia Mare, Maramureș county, Romania
Phone: +4 0740 58 92 08
Web: www.regiomm.ro

Era atfel, total altfel, atât în viață, cât mai ales și în poezie. Un original de originar, simplu și inconfundabil, de un umor colosal. Avea o pornire de cercetare a vieții de zi cu zi, înspre descoperiri metafizice ieșite din comun și o extraordinară capacitate de a explica simplu fenomene extrem de complexe. Odată chiar mi-a spus: „Nu are sens să scrii pentru literați sau academicieni, nu, eu consider că un poem este bun când amicii mei de prin cârciumi și cerșetorii din prima pricep”.

Îi plăcea să aibă discuții peripatetice, de-a lungul căii ferate, sau la cimitir. Uneori mergeam în piață, cumpăram un pui la rotisor, 3 sticle de „Târnave”, fiind cu noi și Halicki, executor judecătoresc și toboșar în formația „Sigma” a fratelui meu Katz Geza, care se simțea tare mândru participând la discuții.

…Și așa, ieșeam din piață, o luam pe lângă Internatul de fete, apoi pe lângă Casa de Copii, vis-a-vis de care erau câteva morminte evreiești, ca până la urmă să poposim lângă mormântul lui Hollósy Simon, unde ne înfruptam din puiul rotisat și trăgeam câte o dușcă zdravănă de vin, discutând, de pildă, despre „Micul Prinț” și momentul în care s-a întâlnit cu Bețivul…

Da! Eram în al 9-lea cer! O, ce vremuri! Sau cenaclul de la „Făbroaie” de acasă! Draga lui mamă ne făcea pâine cu untură și cu ceapă roșie tăiată mărunt peste, care mergea de minune cu Karinthy Frigyes și Rejto Jeno , ai căror „fani” eram pe atunci. Aveam noi locurile noastre preferate pe care „le sfințeam” cu alcool și poezie. Nu pot uita balconul bunicii lui, din care vedeam Cele trei Grații de deasupra librăriei. Sau cantina de pe strada care ducea la Baia comunală. Ei bine, la cantina aceea se făcea o fasole frecată cu ciolan, care ne purta înspre paradisul visat de Madács Imre…

Noa, bine, bine, nu știu cum literatura maghiară îl va situa, dar eu personal îl consider la același nivel cu Szilágyi Domokos, dar mai ales cu Emily Dickinson, la a cărei citire uneori râd în hohote, alteori plâng și meditez. Da, poezia, din punct de vedere german e Dichte – concentrare și densitate. Fábri este poate cel mai concentrat poet din literatura maghiară.

Cine nu mă crede, să citească… Va râde, va plânge, dar, mai ales, își va pune întrebări.

Alex DOHI

***
Sâmbătă, 21 Mai 2022, la Liceul „Leöwey Klára” din Sighet au fost puse, în sfârșit, în lumina reflectoarelor figura și opera regretatului Fábri Sándor (1954 – 2013), poet sighetean de expresie maghiară, cu ocazia lansării antologiei „szájasyály”, editată de Asocația „Hollósy Simon”, redactor – Zahoránszki Brigitta, ilustrator – Pintér Zsolt . A fost prezent un public numeros, scriitorii Gotha Róbert Milán, îngrijitorul cărții și Demény Péter din Cluj. O consemnare substantială de la eveniment se găsește în revista Máramarosi Hírmondó.

Sanyi a binemeritat această cinstire din partea concitadinilor săi.

Nu am reușit să fiu prezent, dar l-am rugat pe Alex Dohi, scriitor român din Sighet, rezident în Suedia, să scrie o evocare a prietenului său de tinerețe.

Ca amator de poezie, am încercat să redau în română, cu sprijinul substanțial și dezinteresat al d.nei Slujeru – Gavaller Tunde, volumul „Jo bort iszunk”/ „Bun vin bem” (Ed. ECHIM, Sighetu Marmației, 2006), parte a antologiei. Am încercat să ne familiarizăm cât de cât cu „lirica făbrească” și în română, să vedem dacă ne provoacă „un zâmbet pe 16 mm”, cum își dorea Sanyi. Rezultatele le puteți vedea pe pagina mea de Facebook.

Traducătorii profesioniști vor binevoi să apară și ei, nu mă îndoiesc o clipă – că-i aur aici… De altfel, am promisiuni că un scriitor originar din Sighet va încerca o traducere propriu-zisă. Așa să fie!

Marin SLUJERU

Sâmbătă, 21 mai 2022. Caravana „Centenarul Încoronării” a ajuns și la Colegiul Național „Dragoș – Vodă” Sighetu Marmației.

Proiectul cultural – educativ „Centenarul Încoronării Regelui Ferdinand I și a Reginei Maria” este organizat de Asociația Artis, în parteneriat cu Primăria Municipiului Iași, sub auspiciile Familiei Regale a României și cu sprijinul Inspectoratului Școlar Județean Satu Mare, ISJ Maramureș, ISJ Sălaj, ISJ Bihor.

Cu ocazia acestui eveniment în Sala festivă a C.N. „Dragoș – Vodă” au fost prezenți elevi, profesori, invitați, dornici să afle cu ocazia prezentării unei „lecții de istorie” o „poveste adevarată” despre evenimentele petrecute în urma cu 100 de ani.

„Lecția de istorie” a fost prezentată prin proiecția filmului „Războiul Regelui” (producător Trevor Poots) fiind urmărit cu interes de cei prezenți, care au avut ocazia să descopere părți importante (poate necunoscute până acum), din trecutul nostru.

După vizionarea filmului, elevii, profesorii, toți cei care au participat la acest eveniment, au putut admira expoziția de fotografie intitulată „1922. Anul Încoronării” și totodată au avut ocazia de a dialoga cu invitații, de a-și exprima interesul și admirația pentru inițiativa de a organiza această „Caravană”.

Mariana Bălan

Când m-am născut, mama nu mi-a spus pe nume, nici măcar un an mai târziu, nu se obișnuise cu alegerea tatălui, dar această amânare mi-a dat un nume mai frumos decât oricare altul.
De la trei anișori știam că mamele pot atinge sufletul cu o lacrimă numai să vii la ele cu un picioruș julit. Te durea și apoi sărutul devenea un untdelemn nemaiîntâlnit.

Aveam cinci ani, mama mergea la schimbul doi, pentru mine era o zi nesfârșită, un dor pe care de obicei îl alinam îmbrățișându-i capotul agățat de pe cuiul ușii. Și acum îi pot respira parfumul închegat în fibrele de bumbac roșu și deseori mă gândesc la această liniște ca și cum aș îmbrățișa-o pe mama.

Niciodată nu vei fi prea mare să te încalți în pantofiorii cu lac, cei care ți se dădeau doar o dată pe an, în ziua de Paști. Te oglindeai în ei, în iarbă udă și cerul cădea ca o pătură caldă în răcoarea dimineții. Mama era acolo, îmi făcea cruce cu mâna ei. Mă ducea cu ea în fiecare duminică la biserica ucraineană din oraș, nu înțelegeam cuvintele, dar crescând și învățând să citesc, stăteam lângă măsuța cu cărticele de rugăciuni, iar până se termina slujba, citeam din ele. Hristos se prelingea printre pagini, ca o lumină vie, cuvintele creșteau și deveneau biserici. Atunci am înțeles că și inima mea este un loc în care respiră Dumnezeu și că toți îngerii de pe pereți sunt vii, că splendoarea lor nu e închipuită ci reală precum gustul pâinii înmuiate în vin dulce. Și dacă veneai pe stomacul gol, nu puteai flămânzii între pereții pictați cu sfinți și asta o știam la fel de bine ca Tatăl nostru.

La șase ani l-am rugat pe tata să îmi ia bicicletă, la acea vreme erai vedeta blocului dacă știai să te dai pe ea. Tata a plecat în Ungaria la lucru pe timp de vară, eu îl așteptăm în fiecare zi la fereastră și nu mai voiam să-mi aducă nimic. Atunci am înțeles că lucrurile nu trebuie să despartă oameni, cu atât mai mult pe copii de părinții lor. După patru săptămâni a venit tata, cu bicicletă nou nouță, era frumoasă și mirosea a vopsea proaspătă, n-a durat câteva zile și cineva a furat-o din garaj. Mi-am zis că nu o să-mi mai doresc niciodată nimic, că doare mai mult când pierzi un lucru după ce l-ai avut.

Acum, la aproape treizeci și trei de ani, de câte ori îmi pun fetița de doi anișori jumate pe bicicleta ei roz cu roți ajutătoare, începe să plângă. Poate că deja știe fără să-i fi spus, iar temerea ei irațională de biciclete e mai rațională decât pare, că viața noastră este ca o buclă în care amintirile se dau mai departe ca leapșa și cei mici înțeleg mai mult decât cei mari că dragostea nu este nimic altceva decât timpul pe care-l ai cu cei dragi și atunci când ți se termină te duci acolo unde sfinții se joacă cu tine și întotdeauna îți păzesc jucăriile.

Antonia Luiza DUBOVICI

sursă foto: Masterfile

Joi, 19 mai 2022, seara, sighetenii au fost surprinși și nedumeriți de apariția pe cerul orașului a trei elicoptere care au „produs” diverse speculații și discuții. De fapt (și) pe calea aerului soseau în orașul nostru o parte dintre membrii familiei binecunoscutului om de afaceri american Joel Landau care au participat la reluarea – după 78 de ani! – la Sighet a unei vechi tradiții evreiești.
Au ajuns în orașul nostru un grup de 60 de evrei, toți din comunitatea New York, care au participat la Sinagoga Nouă Ortodoxă din Sighet la sărbătoarea Lag Baomer sau Lag Ba’Omer.

***

Lag Baomer sau Lag Ba’Omer este o sărbătoare evreiască care se celebrează în a 33 – a zi a numărătorii Omerului, în ziua de 18 a lunii ebraice Iyar. Zilele se încadrează între Paște și Shavuot – de obicei în mai sau iunie. Această perioadă de timp este cunoscută sub numele de „omer”. Un omer este o măsură ebraică antică a cerealelor. Echivala cu puțin peste 3 litri și jumătate de cereale.
Cartea Leviticului oferă baza biblică pentru celebrarea acestei perioade de timp. Nu ar permite nicio utilizare a noii recolte de orz decât după ce un omer a fost adus ca ofrandă în Templu. Leviticul 23:15-16 a poruncit ca de la momentul aducerii jertfei să fie numărate șapte săptămâni și să fie încheiate.
Cele patruzeci și nouă de zile de numărare aveau să înceapă în a doua zi a Paștelui și să se încheie la Shavuot. Lag Ba’Omer este o expresie care indică ziua a treizeci și treia a Omerului
Sărbătoarea este menționată pentru prima dată în literatura rabinică medievală referitoare la Rabbi Akiva. O tradiție o asociază în mod deosebit cu Rabbi Shimon bar Yohai, legendarul autor al cărții Zohar, fiind uneori accentuată legătura sărbătorii cu răscoala antiromană de sub conducerea lui Shimon Bar Kohba.

Lag Ba’Omer este una din sărbătorile iudaice cele mai îndrăgite, fiind celebrată prin focuri de tabără. În Israel multe mii de credincioși fac în această zi pelerinaj la mormântul presupus al lui Rabbi Shimon Bar Yohai pe Muntele Meron, în apropiere de orașul Tzfat (Safed).

Foto & Video: dr. Sorin MARKUS
Salut, Sighet!

Revin, după ziua aniversării primei atestări documentare a orașului (nota de subsol 1), la dilema care a suscitat interesul multora, începând din secolul XIX până azi: cine au fost, oare, primii locuitori ai Sighetului?
Misterul poate fi elucidat prin intermediul a trei tipuri de surse:

1. Documente scrise
2. Clădiri martor
3. Dovezi arheologice

1. Prima mențiune cunoscută a Sighetului, dublul privilegiu din 1326 (2), precum și toate celelalte documente emise în secolul respectiv (din anii 1334, 1335, 1346, 1352 etc.), menționează localitatea exclusiv în calitate de colonie regală locuită de „oaspeții” catolici saxoni și de maghiari, nicidecum de către români, slavi, teutoni ori alte nații.
Singurul act veritabil invocat de „tabăra cealaltă”, dat la Sighet în 1349 de către Ioan, voievodul Maramureșului (3), reprezintă un simplu raport către regele Ungariei, prin care voievodul, împreună cu omul maghiarilor, confirmă îndeplinirea unui ordin primit de la rege, din categoria relaţiilor vasal-suzeran. Regele le-a trasat sarcina de a-l repune în posesie pe Giula de Giulești, iar cei doi răspund: „am mers în pomenitele sate, unde, după ce am chemat pe toţi cnezii pomenitului ţinut, pe vecinii şi megieşii lor, am dat în stăpânire…”, lămurind astfel faptul că adunarea românilor nici măcar nu a avut loc la Sighet, cum susțin unii, ci la Giulești și Mestecăniș, orașul nereprezentând decât locul emiterii diplomei (care, deci, nu a fost reședință voievodală!). Iar în plus, se știe că voievodul Ioan rezida la Rozavlea, nu la Sighet…

E adevărat că în oraș se aduna regulat Congregația nobiliară a comitatului, alcătuită pe atunci exclusiv din cnezii români din diferite sate, însă aceasta era o instituție pur regală, nicidecum una românească…

Voievozii Balc și Drag, care au stăpânit Sighetul vreme de doar 12 ani (1392-1404), însă nu în calitate de voievozi români, ci ca feudali susținuți de către regele Ungariei, nu au locuit nici ei în oraș ori în Maramureș, ci în „castrul Belch” de lângă Seini (comitatul Sătmar), azi dispărut.

Contextul în care elita românilor maramureșeni ortodocși a emis în 1404 singurul document pur autohton dat la Sighet (hrisov slavon, nu latin, absolut unic, necunoscut însă nici lui I. Mihalyi de Apșa, nici lui Al. Filipașcu), rămâne nelămurit (4).

Extrem de important, nici un document nu menționează, pentru vatra Sighetului, vreo pretenție venită din partea românilor din vecinătate (ei fiind maeștri ai revendicărilor teritoriale, pe care le reiterau și la 1-200 ani de la momentul pierderii), așa cum s-a petrecut de-a lungul veacurilor XIV-XV în cazul altor colonii maramureșene (Câmpulung, Teceu, dar și Remeți).
Faptul că românii medievali nu au pretins niciodată că teritoriul orașului ar fi fost cândva al lor, reprezintă cea mai clară dovadă că Sighetul nu le-a aparținut.

Supoziția că acolo a fost un străvechi loc public de târg și punct de întâlnire pentru întregul Maramureș (bazată pe toponimul slav „sihot”-târg), deși ispititoare și plauzibilă, nu este susținută de nici un fel de dovezi.

Apoi, până și majoritatea cercetătorilor români (V. Bogrea, T. Papahagi, N. Drăganu, I. Iordan. E. Petrovici ș.a.) susțin originea maghiară a numelui locului (5) (din „sziget”- insulă), nu slavă ori dacică…

În fine, toți cetățenii urbei menționați în actele medievale au avut nume maghiare sau germane, ei fiind catolici ca religie (ulterior Reformei – calvini, iar mai apoi, amestecați).
Se cunoaște o singură excepție, Mihai Ştibor (cu tată probabil polonez, dar român giuleştean după mamă), care a fost amintit ca locuitor al Sighetului între anii 1461-1471.

Abia începând din anul 1698 sunt menționați în oraș rezidenții români: fraţii Rişco veniți din Biserica Albă, în 1715 familiile Mich de Iapa şi Codrea de Berbești, apoi în anii următori familiile Rednic, Jura, Moiş, Danci, Ieudean, Demian, Hodor etc.
Acești români (alături de ucraineni), s-au organizat ca parohie în 1723, fiind acceptaţi ca cetăţeni ai urbei în 1781, preluând primăria după 1918 și ajungând majoritari după anul 1944.

Arhivele păstrează lungi liste ale cetățenilor și proprietarilor din oraș care dovedesc aceste lucruri.

2. Unica clădire medievală rămasă în Sighet este actuala biserică reformată, toate mențiunile sale documentare (care încep în anul 1352) vorbind despre un lăcaș catolic, iar după 1540, calvin.
Nici un act nu spune că biserica ar fi fost vreodată răsăriteană…
La biserică s-au efectuat două serii (limitate) de săpături arheologice (6) , acestea dezvelind probe atribuibile coloniștilor și neconținând nici un element cert ortodox ori românesc (și nici teuton sau dacic!), suprapuse peste urme din epoca bronzului.
De fapt, stilul arhitectonic al bisericii, gotic cu elemente de tranziție de la romanic, este pur occidental, tipic pentru prima jumătate a sec. XIV, nicidecum din intervalul 1050-1150, așa cum și-au închipuit, cu o imaginație lipsită de suport științific, unii istorici ai locului…
Pictura bisericii, datată în sec. XIV-XV, a fost, din punct de vedere tematic și stilistic, de tip catolic, după cum au dovedit-o inclusiv cei mai titrați istorici de artă români: V. Vătășianu, V. Drăguț (7), ș.a.
Orientarea est-vest a clădirii și presupusa lipsă a sacristiei (neprobată, deocamdată, științific) nu dovedesc nimic: acest tip de orientare a fost practicat atât de ortodocși cât și de catolici, iar în foarte multe cazuri sacristiile nu au fost întrețesute în zidăria lăcașului inițial, fiind în plus și reconstruite în mod repetat (precum la catedrala catolică din Alba Iulia) (8) .

Privind împrejur, observăm că în puținele locuri unde românii transilvăneni au locuit în orașe, ei și-au construit biserici care dăinuie acolo și azi: Brașov, Hunedoara sau Lipova, doar la Caransebeș lăcașul ortodox dispărând în timp și fiind redezvelit de către arheologi.
În schimb, în majoritatea celorlalte orașe (Cluj, Sibiu, Oradea, Arad etc.), românii și-au ridicat primele lăcașuri de cult abia în secolul XVIII, precum la Sighet (biserica de lemn greco-catolică româno-ucraineană, înălțată în 1746 și rezidită în piatră după anul 1804).

3. Restul cercetărilor arheologice de pe raza municipiului, puține câte au fost (9), au relevat două lucruri :
– vatra veche a așezării medievale, din jurul bisericii reformate, a început să fie locuită de către coloniști în jurul anului 1300, aceștia fiind primii orășeni (10);
– singura așezare autohtonă veche cunoscută în apropiere, de secol XII-XIII, a fost marele sat de pe Valea Mare (aflat la 4 km distanță de centrul urbei și numit, probabil, Dănești), aceasta dispărând însă odată cu sosirea coloniștilor străini (11) .

Referitor tot la etnia primilor locuitori, cercetătorii sunt practic unanimi: atât în Transilvania, cât și în Moldova și Țara Românească, cvasi-totalitatea orașelor medievale de dinainte de anii 1350 au fost întemeiate de către germani, maghiari, italieni ș.a., nu de către români (12) .

Concluzionând critic, fără preconcepții, partizanate ori frustrări istorice de orice fel (13) , toate dovezile existente acum (de vor apărea noi date, voi reveni) atestă că Sighetul a fost fondat de către oaspeții regali, punct de vedere împărtășit de majoritatea istoricilor români moderni (14).

–––––––––––––––––––

Note:

1). 14 mai 1326, sărbătorită de obicei de către oficialități doar o dată la 10 ani și în plus minimalizată, pueril, de unii: „este doar prima dată cunoscută momentan, nicidecum data fondării”, de parcă nu aproape toate așezările lumii s-ar afla în exact aceeași situație…
2). T.I., „Primele atestări ale târgurilor de coroană maramureşene“, în “Revista Arhivei Maramureşene“, nr. 9, Baia Mare, 2016. Primele nume de sigheteni cunoscute sunt preoții romano-catolici Ioannes și Benedictus.
3). I. Mihalyi de Apșa, „Diplome maramureșene din secolul XIV și XV”, Sighet, 1900, p. 28-29.
4). N. Iorga, ”O mărturie din 1404 a celor mai vechi „moldoveni”, București, 1925 și T.I., „Acte medievale româneşti emise la Sighet“, în „Revista Arhivei Maramureşene“, nr. 7, Baia Mare, 2014 (printre altele, în intervalul 1326-1329 proaspăt înființatul oraş pare să fi fost distrus ori cucerit de către românii maramureșeni).
5). T.I., „Sighet: nume dacic, slav sau maghiar?”, în „Maramureş.Vatră de istorie milenară“, VIII, Cluj-Napoca, 2016.
6) C. Kacso, ”Repertoriul arheologic al județului Maramureș”, vol. I, Baia Mare, 2015 și T. I., „Completări la repertoriul arheologic al judeţului Maramureş”, în „Marmaţia”, 14, Baia Mare, 2017.
7). V. Vătășianu, „Istoria artei feudale în Țările Române”, București, 2001 și V. Drăguț, „Arta gotică în România”, București, 1979.
8). Mai pe larg la: T.I., „Demitizarea istoriei: despre biserica reformată din Sighet”, în “Maramureş. Vatră de istorie milenară“, VIII, Cluj-Napoca, 2016.
9). Dintre cele 16 situri arheologice de pe raza Sighetului incluse în Repertoriul Arheologic Național, numai punctul biserica reformată și așezarea de la Valea Mare aparțin evului mediu.
10). Dr. C. Kacso, op. cit.
11). R. Popa, ”Urmele unui sat părăsit din feudalismul timpuriu în hotarul Sighetului Marmaţiei”, în ”SCIVA”, 26.2, Bucureşti, 1975. Celelalte sate autohtone dimprejur: Iapa, Vad, Tisa sau Slatina, sunt menționate documentar în secolele XIV-XV, la fel ca Sarasăul – loc unde arheologii au dezvelit însă și urme din secolele IX-XI și XII-XIII.
12). L. Rădvan, „Orașele din țările române în evul mediu (sfârșitul sec. al XIII-lea – începutul sec. al XVI-lea)”, Iași, 2011, apoi lucrările scrise de Ș. Papacostea, D. Căprăroiu, T.O. Gheorghiu etc.
13). Există persoane convinse că orașul a fost „reședință voievodală românească ocupată de unguri”, simțindu-se confortabil doar cu istoria naționalistă de inspirație interbelică ori ceaușistă și refuzând să accepte multiplele probe științifice existente, însă cele de mai sus au fost scrise pentru cei care vor să cunoască istoria așa cum a fost ea…
14). Ioan Aurel Pop (președintele în exercițiu al Academiei Române), ”Le pays du Maramures au XIVe siècle – interférences ethniques et confessionnelles”, în ”Studia Universitatis Babes-Bolyai. Historia”, 1, Cluj-Napoca, 2011; Radu Popa (cel mai de seamă medievist al Maramureșului), ”Țara Maramureșului în veacul al XIV-lea”, București, 1970; Paul Niedermaier, ”Geneza orașelor medievale în Transilvania”, București, 2016, Livia Ardelean, Marius Diaconescu și alții.

Teofil Ivanciuc

Următoarele opriri ale Caravanei Centenarul Încoronării: Crișana, Maramureș și Transilvania
Evenimente educative în Carei, Sighetu Marmației, Jibou și Oradea

Proiectul cultural-educativ Centenarul Încoronării Regelui Ferdinand I și a Reginei Maria, organizat deja în cinci localități din țară, va ajunge în perioada 20-23 mai 2022 în Carei, Sighetu Marmației, Jibou și Oradea, fiind, astfel, pe urmele vizitelor Familiei Regale în România Întregită (1919-1927). Proiectul își propune să ofere o lecție de istorie elevilor, prin filme românești și discuții cu istorici, profesori, cinefili și oameni de cultură.

Proiectul este organizat de Asociația Artis, în parteneriat cu Primăria Municipiului Iași, sub auspiciile Familiei Regale a României și cu sprijinul Inspectoratului Școlar Județean Satu Mare, Inspectoratului Școlar Județean Maramureș, Primăria Orașului Jibou și Inspectoratul Școlar Sălaj, alături de Primăria Oradea și Inspectoratul Școlar Județean Bihor.

Evenimentele au loc în contextul vizitelor Familiei Regale, atunci când, pe 23 mai 1919, suveranii au sosit cu Trenul Regal la Oradea, fiind prima vizită a Regelui Ferdinand I și a Reginei Maria acolo. Ulterior, pe 25 mai 1919, Familia Regală a vizitat la Carei catedrala, spitalul și palatul administrativ, iar în ziua următoare au fost întâmpinați de autoritățile civile locale și militare de la Jibou. În 1921, Regele Ferdinand I susținea la prefectura orașului Sighetu Marmației că „trebuie să fim un exemplu pentru cei ce se uită peste graniță și să le impunem, arătându-le că la granițele României știm să trăim cu toții în pace, ca frații, și să ne dăm mâna pentru binele țării”.

„Scopul acestor evenimente este de a crește interesul pentru faptele petrecute în urmă cu 100 de ani și de a oferi o lecție de istorie elevilor, pentru că, înainte de toate, este un proiect educativ. Apreciem sprijinul autorităților și instituțiilor și ne bucurăm că tinerii din mai multe localități din România vor avea șansa să descopere, prin film și cultură, părți importante din trecutul nostru, în acest an centenar” – Andrei Giurgia, managerul proiectului.

Programul complet al evenimentelor:
– Vineri, 20 mai 2022, ora 12.00, Castelul Károlyi | Carei
Proiecția filmului „Ora Regelui – Inima Reginei” (realizator Camelia Csiki)

– Sâmbătă, 21 mai 2022, ora 13.00, Colegiul Național „Dragoș Vodă” | Sighetu Marmației
Proiecția filmului „Războiul Regelui” (producător Trevor Poots)

– Duminică, 22 mai 2022, ora 14.00, Casa Orășenească de Cultură | Jibou
Proiecția filmului „Români care au schimbat lumea: Regina Maria” (realizator Camelia Csiki)

– Luni, 23 mai 2022, ora 12.00, Sala Mare a Primăriei | Oradea
Proiecția filmului „Maria – Inima României” (regizor Trevor Poots)

Intrarea la toate evenimentele este liberă.

În cadrul fiecărui eveniment, publicul va putea admira expoziția de fotografie intitulată 1922. Anul Încoronării, curator Nicolae Pepene, care prezintă momente cheie de la încoronarea Regelui Ferdinand I și a Reginei Maria.
Proiectul Centenarul Încoronării Regelui Ferdinand I și a Reginei Maria a fost inițiat în luna mai la Iași și îi are ca ambasadori pe: Irina-Margareta Nistor (Ambasador Cinema), Adrian Cioroianu (Istoric, Ambasador), Nicolae Pepene (Istoric, Ambasador), Mioara Anton (Istoric, Ambasador), Daniel Șandru (Politolog, Ambasador) și Alexandru Muraru (Istoric, Ambasador).

Organizator: ARTIS
Proiect sub auspiciile Familiei Regale a României
Partener: Primăria Municipiului Iași
Parteneri educaționali: Universitatea „Petre Andrei” Iași și Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” Iași
Cu sprijinul: Dacin Sara
Susținut de: Noir
Parteneri: Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc, Institutul de Istorie „Nicolae Iorga”, Asociația Studenților Jurnaliști
Parteneri media: Agerpres, RFI România, Radio România Cultural, Historia, Adevărul, TVR Iași, TVR Moldova, VIVA FM, Radio Iași, Radio HIT, Radio Europa Liberă, Suplimentul de Cultură, Zile și Nopți, Revista Ateneu, MovieNews, Inoras.ro

Comunicat de presă
Asociația ARTIS
18 mai 2022, Iași

Au trecut 78 de ani de când, în lunile mai –  iunie 1944, în Transilvania de Nord, aflată sub ocupația fascistă a regimului lui Horthy, a avut loc deportarea evreilor la Auschwitz. Din gările localităților Baia Mare, Tîrgu Mureș, Reghin, Sighetu Marmației, Vișeul de Sus, Dej, Cluj Napoca, Satu Mare, Șimleu Silvaniei, Oradea, Bistrița Năsăud, 131.639 de evrei, bărbați, femei și copii au fost deportați, majoritatea fiind exterminați.

În data de 16 mai 1944 din Sighetu Marmației, orașul natal al laureatului Premiului Nobel, Elie Wiesel, pleca primul tren cu 3007 evrei.

Luni, 16 mai 2022, Comunitatea Evreilor din Sighet a comemorat  la Monumentul Victimelor  Holocaustului deportarea evreilor:

Video: dr. Sorin Markus
Foto: Pavel Cristian

Sâmbătă, 14 mai 2022, la Sighet a avut loc un impresionant pelerinaj – care devine tradiție și se desfășoară întotdeauna în a doua sâmbătă a lunii mai – la care au participat în primul rând credincioși greco – catolici și romano – catolici (a fost prezentă și o delegație de la Iași) din Maramureș dar și din întreaga țară.

În fruntea procesiunii care a pornit din fața Memorialului Victimelor Comunismului și al Rezistenței au fost episcopii Vasile Bizău de Maramureș, Claudiu Pop de Cluj-Gherla, Virgil Bercea de Oradea (Bihor) și Cristian Crișan de Blaj.

Înainte de celebrarea Sfintei Liturghii de la Cimitirul Săracilor a avut loc și un moment deosebit de important: s-a sfințit piatra de temelie a viitorului Sanctuar al Martirilor și Mărturisitorilor Români ai secolului XX, care se va ridica pe locul de pelerinaj (lângă Cimitirul Săracilor) și care va îmbogăți și patrimoniul destinat turismului religios din Maramureș, urmând să fie – probabil – la finalizare, un obiectiv unic în peisajul românesc.
Aproximativ două mii de persoane au participat la evenimentul religios din week-endul trecut.

Foto (interior) & video: Ion Mariș

Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței din Sighet va fi deschis Sâmbătă, 14 mai 2022, între orele 16:00-22:00. Intrarea este liberă!

Programul Memorialului în Noaptea Muzeelor include o expoziție de fotografie, „Fragmente de memorie” de Linzebold Szabolcs și expoziția „Marca Patrimoniului European o Istorie în 38 de Mărturii”.

La ora 19:00, în sala de conferințe a Memorialului, va avea loc masa rotundă „Rezistența anticomunistă din Munții Maramureșului – Eu sunt doar o picătură din acel ocean…” (Aristina Pop Săileanu)
De la ora 20:00 încep proiecţiile de filme:
Ora 20:00 – Ține, Doamne, partizanii! – un film în regia lui Dragoș Zamoșteanu
Ora 21:00 – Grupul Arnăuțoiu – un film de Cristina Chirvasie, după un scenariu de Ioana Raluca Voicu Arnăuțoiu.

Salut, Sighet!

Opera Vox este un nume deja cunoscut nu doar în străinătate ci și în țară. Vorbim despre prima şi singura companie privată de operă din România, fondată pe la începutul deceniului trecut de solistul de operă Ioan Vrăsmaş. „Compania” (nu vă gândiți strict la segmentul comercial!) pune în scenă spectacole integrale, complete, de operă, care includ toate „ingredientele”: cor, orchestră, ansamblu de balet, figuranţi, scenografie, costume, lumini, recuzită – un astfel de spectacol poate integra până la 100 de profesioniști ai domeniului.
Joi, 19 mai 2022, de la ora 19:00, avem ocazia să ne reîntâlnim cu Opera Vox cu un spectacol complex, care se va desfășura într-o locație deja cunoscută sighetenilor: Ballroom Miraj.

La „Salut, Sighet” am mai discutat pe această temă doar cu prof. Andreea Biro, co-organizator local al unor reprezentații VOX-iste.
Azi voi extinde aria discuțiilor încercând să „perturb” zona de confort a celui mai important reprezentant al… companiei!

Ion Mariș (IM): Domnule Ioan Vrăsmaș sunteți implicat managerial dar și pe latura artistică în compania privată Opera VOX. Ne puteți, vă rog, detalia rolul dvs în această „structură” artistică!
Ioan Vrăsmaș (IV): „Rolul” pe care-l joc în aceasta companie nu este, dupa cum poate v-ați aștepta, unul eminamente artistic și, este unul dintre cele mai complexe roluri care mi-au fost date în toată cariera mea internațională. Rolul presupune, în fapt, îmbinarea celor două componente de baza în funcționarea unei structuri teatrale, cea artistică dar și cea administrativă, așa cum foarte bine ați punctat. Continuând răspunsul, este un rol complex și în premieră, atât pentru mine cât și pentru viața artistică națională, nimeni până acum nu s-a „înhămat” la o asemenea responsabilitate, să înființeze în România o primă companie privată de operă, dar mai ales să o mențină în topul instituțiilor de spectacole din țară și străinătate și să obțină cu ea premii naționale și internaționale.

IM: Ați câștigat un loc important și pe scena artistică națională. Cum sunteți… percepuți?
Ioan Vrăsmaș: Diferit! De către spectatorii și publicul nostru ca o companie serioasă, care nu face rabat de la calitatea artistică și care ține foarte strâns legătura cu publicul, pentru un feedback constant și constructiv, un teatru cu un brand foarte bine conturat și care nu se limitează și nu se hrănește doar din succese, căutând să crească de la o reprezentație la alta. De către critica de specialitate, consider că nici aici nu stăm rău, dacă ne referim la multele premii naționale și internationale, iar aici nu mă pot abține să nu menționez Marele Premiu Național la Secțiunea Muzică la Galele Premiilor Naționale Radio România Cultural. De către celelalte teatre din România, suntem receptați ca un contracandidat puternic în ceea ce privește oferta culturală și artistică pe care o oferim, iar alteori, din păcate, chiar ca adversari. Oricum am fi percepuți până la urmă, toți acești factori care vin din mediul extern și ne influențează, ne obligă la o strategie culturală și artistică care să se armonizeze cu managementul și cu marketingul cultural European dar care să se adapteze condițiilor de la noi.

IM: Bănuiesc că ați avut și momente (mai) dificile. Vă mai amintiți ceva din această „categorie”?
Ioan Vrăsmaș: Sunt destul de multe încât să nu trebuiască să fac un efort de memorie. Momente dificile au fost cele de la început, când a trebuit să ne asumăm riscuri imense, riscul de a duce 80-100 de oameni în Germania, Austria, Elveția, de a-i caza, de a-i plăti, de a-i hrăni, de a-i convinge că într-o operă privată nu există rivalități și dușmani ca în instituțiile publice și că aici toți mănâncă la aceeași masă și aceași mâncare, merg cu același transport, dorm în același hotel, trag pentru același interes artistic, deci sunt obligați să devină prieteni. Momente nu tocmai plăcute au fost la începuturi și când instituțiile de stat de spectacole nu puteau să accepte că și piața culturală și artistică se poate liberaliza și că nu există un monopol în ceea ce privește cultura și arta, fiind o chestiune de timp până se va alinia și țara noastră politicilor culturale din occident, lucru care se întâmplă, mai timid, dar sigur!

IM: Cât de atrași sunt spectatorii români de „oferta” companiei dumneavoastră?
Ioan Vrăsmaș: Desigur, interesul nostru este acela de a oferi experiențe artistice memorabile unui segment foarte vast de public. Ne-am propus să ne adresăm nu numai publicului meloman ci, mai ales, să atragem prin oferta noastră cultural-artistică un segment de public numeros, pe care să-l apropiem de muzica clasică, de operă, de operetă, de balet, de musical și să-l expunem în mod direct actului artistic, chiar dacă încă nu a avut posibilitatea unei astfel de experiențe artistice până acum. Aceasta este și rațiunea pentru care facem eforturi să ajungem și în orașele mai mici, unde publicul nu este expus unor astfel de experiențe. Dar, ca să vă răspund concret la întrebare, cât de atrași sunt spectatorii, răspunsul îl găsiți în faptul că reprezentațiile noastre se joacă tot timpul cu sălile pline!

IM: O întrebare oarecum în „prelungire”: cum rezistați pe acest segment de „piață”, ce „secrete” aveți?
Ioan Vrăsmaș: Răspunsul este poate unul la care nu vă așteptați, cu o echipă foarte solidă și sudată în timp, unde toți artiștii înainte de toate sunt/ au devenit foarte buni prieteni. Vă spuneam, atunci când vorbeam de începuturi, că una dintre pietrele de temelie puse la construcția Operei Vox a fost aceea de a crea atmosfera unei familii, unde toți se implică și pun umărul și nu urmăresc doar beneficiile materiale.

IM: Din nou în Sighet peste câteva zile (19 mai). La precedentele apariții în zona noastră a vibrat „satisfăcător” Sighetul cu/ pentru dumneavoastră?
Ioan Vrăsmaș: Și cu noi și pentru noi! Important este că a vibrat și că a trăit experiențe artistice de care-și va aminti cu plăcere. Acesta este singurul nostru scop și unica noastră bucurie, să știm că muzica noastră a ajuns la inimile lor!

IM: De ce… Carmen? Asocierea Georges Bizet – Rodion Shcedrin este o „rețetă” de succes?
Ioan Vrăsmaș: Da! Odată, pentru că romanul lui Prosper Merimee este unul celebru, apoi pentru că muzica lui Bizet este într-atât de cunoscută, încât o recunoaște toată lumea, iar mai apoi, pentru că adaptarea celebrei muzici a lui Bizet pentru un scenariu de balet și pentru a reda prin forța dansului, prin pasiunea trupului și prin expresivitatea gestului, caracterul și trăirile personajului principal, este realizată la superlativ! Baletul Carmen are același fir narativ și dramaturgic ca și spectacolul de operă cu același nume, recunoscând ușor temele melodice ale lui Georges Bizet, teme melodice și efecte sonore dezvoltate și adaptate de Rodion Shcedrin pentru balet, un titlu de balet care ține capul de afiș al marilor case de operă din lume, un titlu ce va fascina întotdeauna publicul spectator prin iubire și forța ei, prin pasiune, prin intrigi, trădări dar și răzbunări crunte, sentimente puternice dar și contradictorii în aceelași timp.

IM: Care sunt provocările cărora trebuie să la faceți față în această perioadă nefastă (post pandemie, război la granița noastră, criză economică, etc)?
Ioan Vrăsmaș: Întâi de toate, vă reamintesc că noi nu ne-am dat bătuți nici în pandemie, socotind că sunt mult prea grele vremurile încât să stăm departe și să nu aducem o mică bucurie artistică oamenilor, așa încât, când legile ne-au permis am organizat concerte și spectacole, chiar la Dvs., anul trecut, Sighetul s-a înscris în istoria muzicii contemporane, avându-l invitat pe cel mai mare compozitor roman în viață, Eugen Doga, chiar daca mulți s-au îndoit până în ultima zi că Maestrul Eugen Doga va ajunge vreodată la Sighet. Dar, asta ni se datorează nouă într-o mică măsură, vectorul principal în această reușită fiind doamna prof. Andreea Biro, pe care eu personal o apreciez tare mult pentru ceea ce face ca și acest oraș mic să redevină cultural ceea ce a fost cândva, dar mai ales, sper ca pe lângă publicul din Sighet care o iubește să înceapă să o aprecieze și să o susțină și autoritățile locale.

IM: Vă invit să transmiteți un mesaj, un „promo”, pentru publicul maramureșean!
Ioan Vrăsmaș: Titlul spectacolului, povestea cărții, muzica spectacolului și ansamblul nostru de balet sunt atât de celebre încât nu voi da un mesaj de promovare. Mesajul meu NU va fi unul de promovare ci unul de conștientizare, pe de o parte a publicului din Sighet, care are șansa de a vedea în orașul lor un spectacol – premieră națională, de a vedea un ansamblu de balet profesionist și de a asculta muzica celebră a lui Bizet/ Shcedrin, iar pe de altă parte, mesajul meu se îndreaptă către cei care vremelnic coordonează administrația orașului, amintindu-le că un oraș care nu își dezvoltă componenta culturală, rămâne un oraș mic, indiferent câte progrese administrative va face; un oraș dezvoltat înseamnă nu doar infrastructura ci și cultura!

IM: Vă așteptăm cu drag în inima Țării Maramureșului! Mult succes în tot ceea ce faceți!
Ioan Vrăsmaș: Vom veni, negreșit, pe 19 Mai! Vă mulțumim și noi!

Ion Mariș

În organizarea Asociației Culturale Simonchicz Incze, președinte Orosz Krisztofer, la Sighet a avut loc azi (08 mai 2022), ceremonia de comemorare a celor 104 ani scurși de la trecerea în neființă a marelui pictor Simon Hollósy (fondatorul celebrei Școli Băimărene de Pictură), născut la Sighet (o2 februarie 1857), decedat la Teceu Mare (Ucraina, 08 mai 1918); mormântul acestuia se află în orașul nostru (în Cimitirul Romano – Catolic). Ceremonia s-a desfășurat în Parcul Central din Sighet, lângă statuia pictorului, inaugurată anul trecut la 17 decembrie.

La evenimentul de azi, la care au participat câteva zeci de sigheteni, artiști și invitați, au luat cuvântul președintele Asociației, dl. Orosz Krisztofer, primarul Sighetului, av. Vasile Moldovan, Isvtán Zahoranszki, secretar general adjunct în Guvernul României și artistul plastic sighetean Valentin Rozsnyai, care a dat citire mesajului doamnei Laura Teodora Ghinea (președinta Uniunii Artiștilor Plastici – Filiala Maramureș).
La finalul ceremoniei au fost depuse câteva jerbe de flori.

Redăm mai jos mesajul doamnei Laura Teodora Ghinea:

„Stimată audiență, dragi colegi și iubitori ai artelor,

După ani mulți în care Sighetul binemerita o lucrare de artă care să înfățișeze marea personalitate culturală, artistică și educațională, ne bucurăm că azi, 8 mai 2022, comemorarea lui Hollosy Simon are loc în prezența monumentului profilat pe casa în care s-a născut artistul. Acest lucru nu e puțin și totodată constituie un început a ceea ce trebuie să însemne regravarea memoriei colective, punând în valoare cu adevărat ceea ce a însemnat viziunea novatoare care a dat suflu unui fenomen artistic la scară internațională.

Acum câteva zile am sărbătorit Ziua Artistului Plastic Băimărean, 5 mai, moment în care Hollosy Simon ajunge la Baia Mare pentru prima școală de vară de pictură pe care o realiza împreună cu studenții lui de la München. Și o spun de fiecare dată că noi, băimărenii, suntem cei mai norocoși pentru că, grație lui Hollosy existăm azi ca o comunitate artistică profesionistă puternică, sudată, extinsă, cu un patrimoniu material și imaterial pe care l-am moștenit și care e de cele mai multe ori admirat, dar și invidiat în sensul bun al cuvântului.

Consider că, la fel ca noi. și comunitatea sigheteană merită să reconstituie și să reconstruiască aceste valori artistice și culturale perene care vor reforma identitatea locală a orașului Sighet.

Acest prim pas a fost făcut în anul 2021, așadar, le mulțumesc încă o dată tuturor celor implicați în echipa cu care vom continua proiectul nostru.

Vă mulțumesc!

Cu respect,
Laura Teodora GHINEA
director interimar Centrul de Artă Contemporană Colonia Pictorilor

Simon Josephus Hollósy (n. 2 februarie 1857, Sighet, comitatul Maramureș – d. 8 mai 1918, Teceu Mare, azi în Ucraina) a fost un pictor maghiar de origine armeană. El este considerat unul dintre cei mai importanți pictori maghiari adepți ai naturalismului și realismului în pictura secolului al XIX-lea din Regatul Ungariei. Deși nu a avut o creație plastică prea numeroasă, ca profesor, a influențat pictorii care au activat în tabăra de creație artistică cunoscută ca și Școala de pictură de la Baia Mare, al cărui membru fondator a fost împreună cu pictorii István Réti, János Thorma și Károly Ferenczy în anul 1896. Activitatea lor la Baia Mare a fost una semnificativă la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea.
Simon Hollósy a frecventat în perioada 1864 – 1872 școala elementară, după care școala gimnazială la Liceul catolic al călugărilor piariști din Sighetu Marmației.
După absolvirea claselor gimnaziale de la Sighet, Simon Hollósy a fost trimis de familie la Budapesta, pentru a urma cursurile academiei comerciale. A fost acolo împreună cu fratele lui mai vârstnic Ștefan. Acesta studia dreptul și mai apoi a devenit scriitor.
Artistul a studiat patru ani la academia comercială dar fără a manifesta vreun interes pentru aceasta.
Simon Hollósy a susținut în 1878 examenul de admitere la Academia de Arte Frumoase din München, unde este admis, iar în toamna anului 1878 Simon părăsește Budapesta și pleacă împreună cu József Hollósy la München unde s-a înscris la Academia de Arte Frumoase. La academie a avut ca profesori trei pictori reputați, pe Otto Seitz, Alois Gabl și Ludwig von Löfftz. Simon i-a amintit pe maeștrii săi de școală istoricului Kristóf Szongott și pictorului Alexandru Ziffer. Simon a frecventat cursurile academiei până în anul 1882. A obținut la examenele pe care le-a dat o medalie de bronz și mai multe medalii de argint.
Hollósy s-a stabilit definitiv, după terminarea academiei la München unde a locuit până la sfârșitul vieții. În anul 1886 și-a deschis la München propria Școală particulară de pictură. Încurajat de István Réti și János Thorma, elevii și prietenii săi, Hollósy a deschis în vara anului 1896 o tabără de creație artistică intitulată Școala de pictură de la Baia Mare, al cărui exponent ulterior a fost pictorul Károly Ferenczy.
Simon Hollósy a deschis calea spre noi abordări în pictură bazându-se pe propria personalitate și pe evidențierea meritelor pictorilor francezi, așa cum a fost de exemplu Gustave Courbet. S-a situat permanent pe o poziție contrară stilului academic.
Simon Hollósy nu a excelat printr-o prezență expozițională numeroasă. A participat la expoziții la München și Budapesta în anii 1897, 1899 și 1900 și la expozițiile colective ale Școlii de la Baia Mare în 1907 și 1909. A participat cu lucrări la Expoziția Universală de la Paris din anul 1900; la Satu Mare tot cu Școala de pictură de la Baia Mare în 1901 și la Baia Mare la Expoziția Jubiliară din anul 1912.

Școala particulară de pictură înființată de Simon Hollósy la München în anul 1886 s-a manifestat în cadrul unei ambianțe universitare de tip germanic ale cărei structuri didactice și pedagogice excelau în abordarea autoritară a unui stil academist specific acelor vremuri. Școala lui Hollósy a avut meritul de a se opune conservatorismului academic de învățare a tehnicii picturii după modele, prin promovarea educației artistice bazată pe aternative liberale privind studiul naturii. În cadrul acestui proces se pot distinge două etape de dezvoltare: etapa cursurilor anuale permanente de la München (1886 – 1895) și etapa cursurilor alternative – iarna, studii în capitala Bavariei și vara, studii de plein-air în mediul taberelor pe care le organiza în cadrul unor destinații rurale provinciale (1896 – 1918). Etapa a doua a fost structurată pe experiența dobândită în cele șase tabere de vară pe care le-a organizat la Baia Mare între anii 1896 – 1901.
Școala pe care a înființat-o a cucerit o poziție dominantă pe piața învățământului particular din Munchen, aflându-se la mare concurență cu atelierele în care se studia până atunci și care aparțineau unor pictori celebrii în epocă. Astfel, școala lui Hollósy a depășit cu mult limita culturală germană, devenind unul dintre factorii de educație instituționalizați cei mai importanți din Europa Centrală și de Est.
Rezultatele pe care Simon Hollósy le-a obținut ca urmare a celor trei decenii de activitate didactică independentă, îl plasează pe acesta în topul personalităților artistice europene ale epocii lui. Analiștii activității sale au considerat că școala sa a pregătit circa 1000 de studenți, provenind din cele mai diferite medii artistice (Polonia, Austria, Germania, Ungaria, Ucraina, Lituania, România și Rusia). De asemenea, școala a atras și studenți din Europa Occidentală: din Belgia, Spania, Elveția, Italia, Danemarca și chiar din SUA sau Armenia, India, Japonia și Australia.

Conform analizei lui Tiberiu Alexa (critic băimărean de artă), succesul Școlii lui Hollósy s-a datorat organizării taberelor de vară de la Baia Mare între anii 1896 – 1918. După ce Simon Hollósy a părăsit tabăra de vară de la Baia Mare în anul 1901, acesta a încercat să organizeze tabere de creație similare la Fonyód – Balaton în anul 1902 și Hunedoara în 1903, încercări care s-au dovedit a fi nereușite. Ca urmare, Hollósy a reușit în final să organizeze Școala la Teceu Mare în Maramureș în anul 1904. Din acel moment întreaga sa activitate s-a desfășurat între München (iarna) și Teceu Mare (vara). Au existat și două excepții când, a organizat tabere de creație la Sighetu Marmației în anul 1913 și Gilău în 1915.

Salut, Sighet!

Foto: Ion Mariș

„Arta nu este ceea ce vezi ci ceea ce îi faci pe alții să vadă.” (Edgar Degas)
„Culoarea și forma – semne și mijloace de expresie și comunicare a informației estetice și afective”. (Dan Mihăilescu)

Culorile și formele evidențiază și subliniază aspectul exterior al lucrurilor și ființelor, fac ca acestea să fie identificabile, să se deosebească unele de altele. Ele sunt în același timp semne, deoarece comunică ceva, sunt mijloace de expresie cu o încărcătură estetică și afectivă.

Rostul culorii este acela de a înviora, de a schimba peisajul monoton într-unul mai vesel, de a sublinia anumite laturi estetice ale formelor, de a înfrumuseța spațiul înconjurător.

Acest lucru a încercat (și chiar a reușit!) Tobias – Eduardo TERIȘ, tânărul artist, elev al CNDV, pe care l-am cunoscut la cea de-a doua expoziție personală (05 mai 2022).

Lucrările sale au fost expuse la Galeria de Artă VASSILIEV, o galerie care oferă tuturor iubitorilor de artă (și nu numai) câteva momente de relaxare, într-un mediu plăcut, potrivit pentru diferite acțiuni culturale și artistice.

După o scurtă discuție cu tânărul artist (de altfel un tânăr cu o gândire mătură), am ajuns la concluzia că omul, ca sistem informațional nu numai percepe și stochează datele ce-i vin din lumea externă, ci le prelucrează și le apreciează în funcție de nivelul său psiho-socio-cultural, pentru ca apoi să le exprime și să le comunice în conformitate cu structura propriei sale conștiințe.

Tobias – Eduardo TERIȘ a reușit prin modul său de „exprimare abstract” să fie convingător, punându-și amprenta pe sensibilitatea și gradul de receptivitate a „spectatorului”, privitorului, influențându-l pozitiv.

Felicitări și mult succes pe drumul spre împlinirea viselor și dorințelor!

„Când meseria atinge arta e una, dar când arta devine meserie, e cu totul altceva.” (Tudor Mușatescu)

prof. Mariana Petrovai