Am citit pe www.inpolitics.ro că Norman Lebrecht, critic muzical născut în Anglia şi şcolit în Israel (a învăţat la: Hasmonean Grammar School în Londra, la Colegiul „Kol Torah Rabbinical″ , apoi la „Bar-Ilan University″ în Ramat Gan şi la „Hebrew University″ în Ierusalim), a făcut recomandarea să nu se participe la Festivalul Internaţional „George Enescu″. Precizez că în 2022 se va desfăşura Concursul Internaţional „George Enescu″, iar câştigătorul va avea loc asigurat pentru un concert la Festivalul din 2023.

Împins bine de la spate de cele mai nobile intenţii de a curăţa moral planeta, Mister Norman Lebrecht „considerat de mulți specialiști cel mai influent publicist la nivel internațional din domeniul muzicii″, pune un verdict foarte dur festivalului românesc „George Enescu”, pe care îl declară „de evitat”, din cauza muzicienilor (israelieni n.n.) aflați în orchestra din România″. (sursa: www.inpolitics.ro)

Criticul muzical îşi argumentează recomandarea pe ceva hilar. Citez din aceeaşi sursă. „Mi s-a trimis un videoclip cu pianista georgiano-franceză Khatia Buniatishvili interpretând un bis Liszt/ Horowitz la Festivalul George Enescu 2017 din România. Interpretarea Khatiei este epatantă, ca întotdeauna. Publicul este concentrat și entuziast” remarcă Lebrecht, ieri, pe siteul Slippedisc.com. […] Dar interpreții din orchestră nu încearcă să-și ascundă plictiseala sau disprețul. Începând cu concertmaistrul și adjunctul acestuia, care aruncă priviri fugare trădînd disprețul lor, un val de lipsă de curtoazie se răspândește în jurul muzicienilor într-un mod pe care nu l-am mai văzut de foarte mult timp. Toate acestea sunt surprinse la televizor. Este un caz de „nu împușcați pianista, doar răhățiți-vă pe ea”. Atât de neprofesionist și atât de neplăcut. Acesta ar putea fi un festival de evitat” conchide reputatul critic. (B.T.I.)″

Probabil că Festivalul Internaţional „George Enescu″ deranjează la prestigiu pe alţii (mai exact pe altele, dacă mă gândesc la festivaluri de aceeaşi amploare culturală) şi poate şi la încasări, de-aia o fi scornit Mister Norman Lebrecht penibilitatea din care am citat câteva rânduri mai sus.

Ana Diaconu i-a luat un interviu Khatiei Buniatishvili publicat apoi pe https://www.romania-muzical.ro/enescu/2017. Pianista georgiană – scria în prezentarea artistei pe site-ul menţionat – „pe 16 septembrie [2017] va putea fi ascultată, în cadrul Festivalului Internațional „George Enescu”, alături de Orchestra Filarmonică din Israel și de dirijorul Zubin Mehta″.

Şi aşa a fost! Renumitul dirijor indian Zubin Mehta, numit în 2017 preşedinte de onoare al Festivalului Internaţional „George Enescu″ a dirijat Orchestra Filarmonică din Israel care a acompaniat-o pe pianista Khatia Buniatishvili.

Norman Lebrecht se uită la înregistrarea concertului şi urechea sa muzicală extrafină îl ajută să… vadă(!) că „Începând cu concertmaistrul și adjunctul acestuia, care aruncă priviri fugare trădînd disprețul lor, un val de lipsă de curtoazie se răspândește în jurul muzicienilor într-un mod pe care nu l-am mai văzut de foarte mult timp. Toate acestea sunt surprinse la televizor. Este un caz de „nu împușcați pianista, doar răhățiți-vă pe ea”.″

Ne ţinem de nas şi suntem atenţi la nuanţe. Nu la miasme. Scârbiţi peste măsură, concertmaistrul şi adjunctul acestuia se uită cu subînţeles unul la altul în timp ce Khatia Buniatishvili îşi vede mai departe de concert. Scârba celor doi e molipsitoare. Treptat, toţi membrii orchestrei încep să se uite cu silă la artistă. Îşi imaginează că pianista nu trebuie totuşi împuşcată.Ar ajunge să se răhăţească pe ea.

În timpul acesta, Zubin Mehta îsi vede de dirijat şi nu observă nimic din privirile pline de subînteles ale membrilor orchestrei, priviri pline de dispreţ îndreptate spre pianistă.

Penibilă imaginaţie are „specialistul″! E cineva întreg la cap care să creadă că orchestra simfonică a Israelului s-ar ţine de ocheade vulgare care i-ar putea afecta prestigiul de care se bucură? E cineva normal la cap care să creadă că Zubin Mehta aude tot dar vede doar armonie între solista din Georgia şi orchestra din Israel, manifestările negative ale membrilor orchestrei (chiar dacă sunt doar din priviri) neintrându-i în atribuţiuni?

Chiar făcând absurda presupunere că Norman Lebrecht are dreptate şi cei din orchestră s-au uitat urât la Khatia Buniatishvili, tot nu-i un argument pentru recomandarea evitării Festivalului Internaţional „George Enescu″. Ce are Festivalul cu o orchestră simfonică în care unii dintre componenţii ei cântă în lehamite? Eventual „specialistul″ putea recomanda ca Orchestra Simfonică a Israelului să nu mai fie invitată pentru că membrii ei se uită urât la solişti, dar ar fi intrat el într-un rahat din care nimeni şi nimic nu l-ar mai fi putut dezmierda.

De obicei, Khatia Buniatishvili, o georgiancă foarte atrăgătoare, concertează în rochii decoltate. Dacă concertmaistrul, adjunctul acestuia şi apoi toată suflarea bărbătească a orchestrei ar fi uitat de partituri, ochii fiindu-le aţintiţi în altă parte, nici aşa Festivalul Internaţional „George Enescu″ n-ar fi de evitat. Pentru că domnul Lebrecht probabil nu suportă decolteurile, se poate uita doar la pianişti bărbaţi şi atunci prestigiul festivalurilor de muzică clasică nu va fi în scădere.

Horia Picu

Nu știu câți sigheteni cunosc că avem în orașul nostru câteva personalități importante care nu sunt „foarte” vizibile dar care merită un „locșor” în cultura generală a locuitorilor urbei. Din categoria marilor nume fac parte… USR-iștii. Nu vă „revoltați”, nu vă grăbiți să mă acuzați de… politicianism! Cei despre care vreau să vă vorbesc nu sunt politicieni sunt membrii ai Uniunii Scriitorilor din România (USR).

Iar eu trebuie să rectific o afirmație pe care am făcut-o în Laudatio-ul susținut – zilele trecute – pentru poetul Echim Vancea, la ședința Consiliului Local de acordare a titlului de „Cetățean de onoare”. În Sighet au activat și activează NU trei membri ai Uniunii Scriitorilor din România (USR), Sighetul are PATRU membri în această prestigioasă uniune scriitoricească națională. Pe lângă domnii pe care-i știam și i-am menționat (Echim Vancea, Gheorghe Mihai Bârlea, Vasile Muste), trebuie să-l includ și pe dl. prof. dr. Nicolae Iuga (senior). Mi-a fost atrasă atenția la finalul ședinței respective vizavi de această omisiune neintenționată și… mea culpa!… revin cu această rectificare. Toți patru sunt și cetățeni de onoare ai Sighetului.
Și pentru ca să fiți și mai complet informați, vă prezint mai jos spicuiri din CV-ul celor patru membri USR (și foto – în ordinea primirii în breasla scriitorilor „acreditați”).

Echim VANCEA s-a născut la 19 octombrie 1951 în Nănești  (Maramureș). Este absolvent al Liceului „Dragoș – Vodă” din Sighet, licențiat în Științele Comunicării, membru al Uniunii Scriitorilor din România, din anul 1998.
Are un „istoric” cultural – artistic de aproape 50 de ani. A publicat versuri, articole, reportaje, interviuri, eseuri, recenzii în ziare, reviste și antologii literare din țară și străinătate. A publicat peste 30 (treizeci) de volume de versuri.
Între 1978-1995 a fost iniţiator şi organizator al Festivalului Internaţional de Poezie Sighetul Marmaţiei (împreună cu Ioan Ardeleanu Pruncu, Gheorghe Mihai Bârlea, Gheorghe Pârja; președinte fiind cunoscutul critic literar Laurențiu Ulici) şi unul dintre iniţiatorii şi organizatorii (alături de scriitorul Gheorghe Pârja) Serilor de Poezie „Nichita Stănescu” de la Deseşti (1979-1995). A fost directorul Bibliotecii Municipale „Laurențiu Ulici” în perioada 1997 – 2016.
Este „Cetățean de Onoare al Maramureșului” din decembrie 2021.

A debutat editorial cu volumul de versuri „Fotografie după un original pierdut” (Editura „Litera”, București, 1990; ediția a II-a, Editura „eLiteratura”, București, 2015) și… după alte și alte volume, publicate aproape an de an, recent i-a apărut „Paranteză temporară” (poezie, Editura Limes, 2021). De fapt, Echim Vancea continuă – cu sau fără „paranteză” – să scrie pentru el și pentru noi!
A coordonat câteva volume colective și a îngrijit volumul postum „Nepermisele iubiri” (Balade și poeme) al poetului de expresie ucraineană Mihai Nebeleac (RCR Editorial, București, 2018).
A fost nominalizat pentru premiul de poezie al Uniunii Scriitorilor din România (1997), este inclus în culegeri și antologii de poezie și proză din țară și străinătate, în lucrări de referință: Dicţionarul Biografic al Literaturii Române de Aurel Sasu, Editura „Paralela 45”, Piteşti, 2006; Dicţionarul General al Literaturii Române, vol. 7 «Ţ-Z», coordonator general Eugen Simion, Academia Română şi Editura „Univers Enciclopedic”, Bucureşti, 2009.
I-au fost traduse și publicate versurile în limba franceză, spaniolă, maghiară, engleză, germană, ucraineană, coreeană, italiană, albaneză.

Gheorghe Mihai BÂRLEA s-a născut la 10 februarie 1951, în satul Nănești, comuna Bârsana, Maramureș. Este absolvent al Liceului „Dragoș Vodă” din Sighet, al școlii Postliceale de Biblioteconomie din București, al Facultății de Filozofie din cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași și al Facultății de Drept din cadrul aceleiași Universități ieșene.
În perioada 1972 – 1990 a fost bibliotecar, bibliotecar șef, coordonator și director al Bibliotecii Municipale Sighetu Marmației, profesor la liceele din municipiu. În anul 2000 obține titlul de Doctor în sociologie.
A deținut, de asemenea, funcțiile de consilier șef al Inspectoratului pentru Cultură al județului Maramureș, director al Muzeului Victimelor Comunismului și al Rezistenței Sighet (prin cumul de funcții), prodecan al Facultății de Litere (Universitatea de Nord Baia Mare), prefect al Maramureșului (din 01.09. 1997 până în 15.10.2000). În perioada 2008-2012 a fost senator (Parlamentul României).
Este membru al mai multor asociații culturale, membru al Uniunii Scriitorilor din România (1999) și membru al Uniunii Sociologilor din România.
Dintre volumele publicate (poezie), amintim: „Lasă-te prădat”„, Din penumbră, Ceremonia clipei”„, Umbra lucrurilor”„, Sigilii de sare”.

Vasile MUSTE s-a născut la 30 ianuarie 1956, Coroieni, Maramureș. Este licenţiat în filosofie şi jurnalism. A fost corespondent al Studiourilor de Radio Cluj şi Galaxia, redactor al revistei literare „Litera Nordului”, al cotidanului „Clipa”, al revistei „Nord Magazin”, redactor şef al publicaţiilor „Tisa”, „Etc”, „Ţara Maramureșului” și „Marmaţia literară”. Din anul 1997 s-a implicat în organizarea Festivalului Internaţional de Poezie de la Sighet. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România (2006).
A debutat în anul 1975 la Radio Cluj la emisiunea „Unda pentru minte inimă şi literatură”. A fost distins cu numeroase premii naţionale. A reprezentat România la Festivalul Internațional de Poezie de la Olomouc, Cehia, 2003, Poetry without Borders (Poezia fără frontiere).
A fost publicat în diferite antologii din țară și străinătate, grupaje din poezia sa au fost traduse în engleză, germană, ucraineană, maghiară, cehă, italiană, slovacă, albaneza şi franceză.
A publicat volumele: Înstelarea frigului – Editura Cybela, Baia Mare, 1997; Constelația copilăriei– Editura Odeon, Bucureşti, 1998; antologator al cărţii Un sfert de veac de poezie, Editura Fundaţiei Luceafărul, Bucureşti, 1998 (Antologie a Festivalului Internaţional de Poezie de la Sighetu Marmaţiei); Carte de vizită – Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2003; Coruieni, Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2006, Proprietarul de distilerii, Editura Galaxia Gutenberg, Tg. Lăpuş, 2008; Constelația copilăriei, Ediţia a II-a, Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2009; Însingurarea îngerilor, Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2010; Copilăria şi singurătatea, Editura Dacia, 2010, Copilăria – Iubirea – Singurătatea, Editura Tipo Moldova, Iaşi, 2011, Cartea împăcării cu iarba, Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2011, Lupta cu Molcuțu (proză ultrascurtă), Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2012, Constelația copilăriei, Editura eLiteratura, Bucureşti, 2013, Sfântul izgonit din calendare, Editura eLiteratura, Bucureşti, 2013, Lupta cu Molcuțu (ediţie revizută şi adăugită), Editura Grinta, 2014, etc.

Nicolae IUGA s-a născut la 12 iunie 1953 în Săliştea de Sus, jud. Maramureş. Este licenţiat în Filosofie, Universitatea din Bucureşti și Doctor în Filosofie Universitatea „Babeş – Bolyai” Cluj-Napoca. A fost profesor la Colegiul Naţional „Dragoş Vodă” din Sighet, lector la Universitatea „Babeş Bolyai” din Cluj-Napoca, conferenţiar şi profesor universitar la Departamentul de Ştiinţe Socio-Umane al Universităţii de Vest „Vasile Goldiş” din Arad. Este Cercetător ştiinţific asociat la Institutul de Filosofie „Constantin Rădulescu-Motru” al Academiei Române.
Este membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Cluj-Napoca, din anul 2019.
A publicat articole în reviste din România, Austria, Anglia şi SUA, precum şi un număr de douăzeci şi şase de cărţi în domeniile filosofie, eseistică, literatură şi etnologie, care s-au bucurat de o anumită notorietate internă şi internaţională. La edituri din străinătate a publicat un număr de şapte cărţi, în limbile engleză, franceză şi rusă, iar două dintre aceste cărţi au fost traduse şi în limbile germană, italiană, spaniolă, portugheză, poloneză şi daneză.
A fost distins cu premiul „Ion Petrovici” al Academiei Române, decernat în 2017, pentru lucrarea „Din istoria marilor idei etice şi pedagogice”, Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2015. A mai primit medalia „Distincţia culturală”, conferită de Academia Română pentru lucrările din domeniul Filosofiei; medalia Ordinului „Mihai Vodă” al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Vadului, Feleacului şi Clujului; alte premii şi distincţii din partea unor universităţi din ţară şi străinătate.
În anul 2021, la Editura Grinta din Cluj – Napoca i-a apărut volumul „Lumini în ceață” (jurnal), partea întâi.

Foto & text: Ion Mariș

N.A.: Dacă mai cunoașteți și alți scriitori locali USR-iști vă rog să mă… avertizați! 🙂

Până să se îngrijoreze Mapamondul că România va fi fabricat deja primele bombe termobarice, încerc să ocolesc ce ne apasă foarte rău sufletele, războiul din Ucraina, şi să pun în discuţie o formulă de adresare care numai politicoasă nu-i şi despre modul cum se pronunţă corect unele cuvinte româneşti care trebuie scrise într-un fel, dar se pronunţă puţin altfel faţă de celelalte care, – ştim asta de pe vremea părinţilor 1 şi 2 – cum se scriu, tot aşa se citesc.

Mai am o mică observaţie de făcut despre posibilitatea fabricării termobaricelor pe pământul milenarei patrii, care n-a atacat pe alţii niciodată. Lumea poate sta liniştită mult şi bine. Rog pe trăitorii din afara spaţiului românesc să se uite la numărul de autostrăzi româneşti, la câţi kilometri au în realitate şi ce planuri măreţe se pot vedea în faza de proiect. La noi, vorba rămâne vorbă! Fapta, vine gâfâind mai târziu. Sau… nu mai vine!

Şi acum despre modul cum ne adresăm unii altora. Dacă vorbesc cu cineva din familie, pot să-i spun „tu″. Sau, pot folosi acelaşi apelativ şi faţă de un vecin, un coleg, mă rog, cineva pe care-l cunosc şi faţă de care-mi permit şi căruia-i permit adresarea cu „tu″, cu alte cuvinte, ne putem tutui.

Dacă sunt diferenţe de vârstă, sau persoane cunoscute, dar nu atât de bine încât să funcţioneze apelativul „tu″, atunci situaţia se schimbă şi ne adresăm cu „dumneavoastră″. Dar, în mod neşteptat, aud de multe ori că lumea se adresează unui singur om cu pronumele de politeţe „dumneavoastră″ – lucru firesc şi lăudabil – dar, când o persoană se adresează unui grup de oameni uită de politeţe (sau nu ştie s-o aplice) şi îi spune aşa, la „en gros″, „voi″.

Am observat că şi televizioniştii fac asta. Probabil că doamnele învăţătoare nu i-au învăţat când erau mici, şi de-atunci cred că adresarea politicoasă faţă de un grup este „voi″ (lucru greşit) în locul variantei politicoase „dumneavoastră″.

Confuzia pleacă de la faptul că „dumneavoastră″ pot spune unei singure persoane, dar tot aşa mă adresez când e vorba de un grup.

E o moderatoare pe la o televiziune, care-şi îndeamnă invitatul cu „hai să …″ în loc de „haideţi să…″, deşi în restul emisiunii nu-l tutuieşte.

Mai rămân surprins de modul cum se pronunţă tot pe la televiziuni „el″, „ea″, „ei″, „ele″, „este″. Toate astea se scriu cum ştie toată lumea, dar se pronunţă „iel″, „ia″, „iei″, „iele″, „ieste″. Şi de la tv ar trebui să învăţăm să ne adresăm corect unii altora.

Pronumele de politeţe face parte din bunele maniere cu care ieşim în public şi care ne definesc. Niciodată nu-i târziu a învăţa de la alţii sau a-i învăţa pe alţii. Fred Astaire spunea că „Cel mai greu lucru pentru copiii din ziua de azi este să înveţe bunele maniere fără să le vadă la nimeni.”

Oare chiar am ajuns să trăim acele vremuri?

Horia Picu

„Capitolul începe cu verbul a fi la trecut, ceea ce înseamnă că acțiunea e încheiată nu cu mult timp după ce eu scriu acest capitol, care s-ar dori a fi capitolul dintre rău și bine al cărții mele, capitolul dintre zâmbete și lacrimi ale unei visătoare ce-și flutură buclele prin atâta aroganță de parcă ar fi în grădina Edenului, ba mai mult se dorește a fi capitolul dintre inimă și minte unde s-au purtat mai multe războaie decât în Crimeea, unde am fost și atacant, dar am fost și atacată și nu de bombe atomice sau nucleare ci de propriile gânduri, dezamăgiri și speranțe ireale, care nu au făcut altceva decât să mă arunce în sârma ghimpată, sârma care leagă rațiunea de sentimente și crede-mă că-i locul cel mai puțin plăcut unde mi-aș fi dorit să fiu trezită la realitate. Îmi plac diminețile, însă voiam să mă trezesc sărutată de razele soarelui și alintată de cafeaua fierbinte de pe noptieră, nu îmbrâncită de ghearele unei inimi răgușite, care a rămas mută și nici mustrată de o conștiință îmbrăcată în haina incertitudinii. Dar acuma ce să-i faci, unele dimineți sunt dure sau poate noi oamenii primim mereu ceea ce oferim? Oricât mi-ar plăcea să vorbesc, de data asta aleg să tac, mă voi ataca singură, autogol ar spune fotbaliștii.

Stau doar și mă întreb dacă a fost sau încă este? A fost sau va fi ? Am fost sau ai fost? Sau doar ai fost și nu-i mai fi..?
Am greșit punându-mi atâtea întrebări mereu, greșesc și acum, dar acuma nici că-mi mai pasă, tu ești o simplă îmbrățișare ce mă va proteja mereu, o simplă privire profundă ce îmi va însenina pădurile prin care hoinăresc, un simplu sărut dorit atât de mult, dar avut atât de puțin și un loc spre care nu voi uita drumul niciodată, deoarece o voi lua pe aleea minții, acolo sigur te voi găsi acasă mereu. Și tu? Tu pe ce drum o vei lua atunci când vei căuta simplitatea de altădată și nu o vei găsi? Vei pune gps-ul tot pe autostrada minții sau de data asta vei călători către strada inimii mele? Am curățat pomii, am plantat flori, am strâns deșeurile, am asfaltat și am smuls toți spinii doar ca să-ți fac călătoria mai plăcută și ușoară, promit să-ți ies în cale și să străbat jumătate drumul, însă nu pot pleca decât atunci când te zăresc venind și voi știi când te vei porni la drum, pentru că pe strada inimii mele încă e beznă, aștept ca tu să aprinzi primul felinar.

Va trece mult timp, precum am trecut și eu destul de mult pe lângă tine, de atâtea ori mințindu-mă că suntem „doar prieteni”, voind astfel să-mi îngrop sentimentele în Orașul Morților, care e mai mult invadat de cei vii, la fel cum și sufletul meu a fost invadat de sentimentele profunde către tine, dar care au intrat în putrefacție, datorită pământului neroditor în care cu sau fără voia ta ai căzut voind să dai roade, voind să înflorești, să strălucești și să crești până la soare, dar nu e vina ta că ai investit semințe bune într-un pământ secetos și plin de mușuroaie, e doar vina mea că am fost cultivată doar de semințe rele și ieftine, iar când ai venit credeam că îmi vei aduce doar buruieni ca și toți ceilalți. Însă acum știu că ai venit cu semințe pe care nu le-am cultivat vreodată, ale căror roade m-ar fi împlinit permanent, tind să cred eu, nu temporar, dar cu mâna pe inimă îți spun că și temporar ai făcut din viața mea un film, film care s-a terminat înainte să-mi pun ochelarii 3D și înainte să îți spun că deși joacă Bread Pitt, tu rămâi actorul meu preferat, pe care îl voi privi mereu pe orice scenă ar juca cu duioasă admirație” .

– Și-ai renunțat?
– Să-l admir niciodată. Să sper că sentimentele vor fi reciproce, da. Am renunțat, fiindcă mi-am dat seama că am avut mitraliera în mână dar n-am știut cum să lupt pentru el, iar astăzi când am mâinile goale aș lupta, dar nu mai am pentru cine.
– Acum mitraliera este la el.
– Sper să nu facă aceeași prostie ca și mine, ci să o folosească.
– Să lupte pentru tine sau împotriva ta?
– Nu se mai înrolează în armata mea, două caractere puternice nu pot lupta împreună, ar fi prea periculos pentru armata adversă.
– Și crezi că luptând separat va fi un echilibru?
– Emoțional, niciodată. Echilibru există doar în gimnastică și mie nu-mi place gimnastica.
– Dar lui?
– El se pliază pe orice, iar gimnastica, deși nu îi surâde, o ia ca atare. Într-un cuvânt, e bun la toate, dar excelează doar în ceea ce îi place.
– Și știi ce îi place?
– Poate că nu am știut niciodată, doar am presupus.
– Și nu ești curioasă să afli adevărul?
– Adevărul e dur, iar eu sunt sensibilă.
– Dacă este așa cum îl descrii tu, va face adevărul mai puțin dureros.
– A făcut tot ceea ce era de făcut, poate chiar mai mult decât meritam.
– Lasă-l pe el să decidă cât meriți, tu ai fost cel mai mare critic al tău din toate timpurile, iar el…
– El a singurul care nu m-a criticat niciodată.
– Și singurul pe care l-ai lăsat să plece atât de ușor. Ți se pare normal?
– L-aș fi legat de mine cu cătușe de oțel și nu i-aș fi dat vreodată drumul, dar unii câini sunt triști când stau în lanț, mai ales în lanțuri ruginite.
– Nu-ți mai căuta scuze pentru trecut. Nu tu ești cea care scrie despre iubire ca despre un Dumnezeu pământesc? Nu tu ești cea care citează despre puterea de a lupta pentru vise și despre resemnarea în fața eșecului ca despre o a doua mamă?
– Eu sunt.
– Și-atunci ce-aștepți?
– Să-mi scrie că ajunge în 5 minute.

Ioana TRIFOI
Facultatea de Educație Fizică și Sport, Cluj-Napoca

Gheorghe PÂRJA s-a născut în 02 mai (neoficial dar real… 27 aprilie) 1950, în Deseşti – Maramureş.
Este poet și publicist. Absolvent al Liceului Pedagogic din Sighet și al Facultății de Ziaristică Bucureşti (1978). A fost o lungă perioadă redactor – șef al cotidianului „Graiul Maramureșului” Baia Mare, serie nouă. Debutul literar a fost girat de prozatorul Alexandru Ivasiuc în revista „Luceafărul” (1968). Debut editorial în volumul colectiv „Caietul debutanţilor” (Editura Albatros, București, 1977). A condus cenaclul „Alexandru Ivasiuc” din Sighet și a sprijinit Festivalul Internațional de Poezie de la Sighet; a inițiat Serile de Poezie de la Desești (1979).
A fost distins cu numeroase premii naționale și internaționale pentru poezie și publicistică: Premiul USR la Festivalul Internațional de Poezie (Sighet, 1979), Premiul revistei „Tribuna” (1986), Premiul Special Alexandru Odobescu al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România (1998); premiul „Nichita Stănescu” al Serilor de Poezie de la Desești (1999), Premiul pentru poezie Lviv – Ucraina (2010) etc.
Este membru al Uniunii Scriitorilor din România (1999) și al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România (UZPR). Președinte al Reprezentanței Maramureș a Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Cluj și vicepreședinte UZPR (2004), vicepreședinte al Convenției literare internaționale de la Lviv – Ucraina (2010).

Volume publicate: În numele tatălui, (versuri,1996); Sub podul lui Apollodor. Dialoguri cu Adam Puslojić despre Nichita Stănescu şi alţi poeţi din lume, (1998); Cartea din Valea Mătrăgunii, (versuri, 2000); Dialoguri în Centrul Europei, (vol. I, 2000 și vol. II, 2003); Portret de grup cu Laurenţiu Ulici, (co-autor, 2003); Poemele Ieronimei, (versuri, 2003); Preludia solodkovo haosi/Preludiu la dulcele haos (versuri, lb.ucraineană, trad. Ştefan Tcaciuc, 2004); Umbra noastră cuvântul – Serile de Poezie „Nichita Stănescu” de la Deseşti 1979-2003, (antologie de poezie, în colaborare cu Echim Vancea, 2003; Singurătatea sonoră, (versuri, antologie de autor, 2005), Dialoguri cu ferestre spre Nord (interviuri, 2005), Poeme din vremea lui Adam (2007), Călătoria îngerului prin Nord (2008), Vânzarea umbrei/ Árnyékvásár (versuri, antologie româno-maghiară, 2011), Livada cu prieteni și alte împrejurimi (eseuri, 2011), Lacrima sfinxului (versuri, 2014), Ochii Basarabiei (proză, 2018), Oglinzile Nordului (2019), Seniorul lemnului (proză, 2019), Scrierea cerului (versuri, 2020).
Prezent în volume colective: Anotimpul întrebărilor (1967), Nord statornic (1973), Popas în Hiperboreea (1980), Dor de lumină (1997), Un sfert de veac de poezie (1998), Antologia poeţilor ardeleni contemporani (antologie de Eugeniu Nistor şi Iulian Boldea, 2004), Dialoguri cu ferestre spre nord (2006), Punte între sentimente (antologie de poezie irakiano – română, 2012), Confluențe poetice (antologie de poezie kuweitiano – română, 2013), Punte între lumi și inimi (antologie de poezie arabo – română, 2017) etc.
Poemele i-au fost traduse în sârbă, ucraineană, engleză, arabă, maghiară, belarusă etc.

Întâmplare

Ce-ai pățit la suflet?
Mă întreabă pelerinul
Mai nimic
M-am lovit de colțul
Unui poem
Care mi-a stat în cale.

O rugare

Ajută Doamne timpul să nu plece
Cum are el năravul din vecie
Să încălzească stânca asta rece
Să lumineze oaza din pustie.

Să fie alb, nu vrem altă culoare
Un mers încet ca gâza pe un pom
Doar cântecul, suprema alinare
Rămână privegherea pentru om.

Ce să-ți mai cerem Ție, Doamne
Decât iertarea de a fi în lume
Noi, cei zvântați de vântul unei toamne
Adaos magic, pentru orice nume.

Ajută, Doamne, să rămânem deci,
Ca frunza născătoare-n primăvară,
Mai luminează asprele poteci
Și timpul de-a trăi a doua oară.

Ulise

Am două oceane sub pleoape
Pești uriași stau sub geam
Ca profeții. Parcă-mi spun:
Cămașa aceasta e prea mare
Dăruiește-o poetului din Nord
Care a cucerit lumea
Plecând dintr-o bucătărie
Cu un bulgăre de sare amară
A dovedit Steaua Polară.

(din volumul „Scrierea cerului”, Editura Școala Ardeleană, Cluj – Napoca, 2020)

Salut, Sighet!

Foto: Ion Mariș

Deși a luat ființă de curând, Asociația „Firul Vieții” din Sighet a reușit să concretizeze aproape toate proiectele asumate: un pliant dedicat Episcopilor Martiri și difuzat cu ocazia vizitei papale din anul 2019; o ediție revăzută și îmbunătățită a Novenei „Pelerinaj spiritual la Lourdes” a preotului-poet Emil-Alexandru Micle; realizarea unei plăci comemorative cuprinzând numele profesorilor și elevilor de la Liceul „Dragoș – Vodă” întemnițați în timpul regimului comunist; realizarea unei ediții aniversare – 175 de ani de la naștere – cu scrierile istorice ale vicarului – cărturar Tit Bud, apărută în decembrie 2021, o carte de excepție și de mare importanță pentru istoria bisericii Maramureșului.

Din cauza fondurilor bănești insuficiente însă, cel mai ambițios proiect, bustul lui Tit Bud, n-a putut fi încă realizat și așezat în fața Bisericii Greco-Catolice (cea nouă), așa cum s-a dorit, dar executarea este în derulare și dezvelirea monumentului este programată în jurul datei de 15 august a.c., când se vor împlini 105 ani de la moartea vicarului. Contractul s-a semnat cu Filiala Maramureș a Uniunii Artiștilor Plastici, iar execuția lucrării – bustul din marmură albă pe un soclu de andezit masiv – a fost atribuită sculptorului băimărean Marcel Stanciu.

APELĂM așadar la iubitorii de artă, de istorie, de cultură și spiritualitate maramureșană, din Sighet și de pretutindeni, să contribuie la realizarea acestui proiect menit să cinstească memoria unui bărbat, care a slujit Maramureșul de la altarul bisericii și de la masa de scris timp de o jumătate de veac și sub oblăduirea căruia s-au ridicat aici zeci de biserici și școli confesionale românești; a fost un adevărat stâlp de rezistență al Asociațiunii pentru Cultura Poporului Român și al Reuniunii învățătorilor, a făcut gazetărie și a cules și publicat folclor, a scris și a publicat 15 cărți. Tit Bud, omul despre care Nicolae Iorga a scris în 1906, după ce a vizitat Maramureșul, că „impune prin statura sa de uriaș, prin frumusețea bătrâneților sale, prin manierele sale și prin hotărârea sa, a scris românește despre subiecte istorice și scrie fără sfială până azi, în această țară de slăbiciune și de frică”, merită să-i ridicăm un modest monument, în preajma căruia să putem așeza din când în când florile recunoștinței noastre.

Sponsorii generoși, care vor contribui cu sume mai importante, vor primi câte un exemplar din volumul cu scrierile istorice ale lui Tit Bud.
Mulțumim anticipat tuturor celor care vor contribui, indiferent de sumă.
Conturile asociației: RO64RNCB0185168922070001 (în lei); RO37RNCB0185168922070002 (în euro)

Asociația „Firul Vieții” Sighet
str. Dr. Mihai Marina, 7/A, Sighetu Marmației
firulvieț[email protected]

Persoane de contact:
Ioan Ardeleanu-Pruncu, președinte, tel.0742 126 567;
Ion Mariș, responsabil proiect, tel.0745 428 769

Sighetul și-a îmbogățit azi galeria „Cetățenilor de Onoare” cu două nume importante, două personalități valoroase: Vasile Godja și Echim Vancea.
Avem două profile diferite: Vasile Godja – un performant om de afaceri și Echim Vancea – un valoros și important poet, prozator, publicist, editor.
Domnii Vasile Godja și Echim Vancea au în schimb și câteva importante puncte comune: sunt absolvenți ai Liceului „Dragoș – Vodă”, au vârste frumoase (70 de ani împliniți), se mândresc cu zeci de ani de muncă (doar în orașul nostru) și, mai ales, sunt atașați sentimental, irevocabil, de… Sighet!
După ce în decembrie 2021 li s-a acordat titlul de „Cetățean de Onoare al Maramureșului”, a venit rândul decidenților din orașul nostru să… acționeze. Consiliul Local, pornind de la o propunere liberală, și-a asumat, cu o susținere (aproape) totală (exprimată prin vot secret în ședința de joi, 28 aprilie 2022), să-i onoreze cu distincția „Cetățean de Onoare al Sighetului” pe cei doi Domni.

Câteva date sumare despre ei, puteți citi în rândurile de mai jos:

Vasile GODJA are, în „istoric”, peste 50 de ani de muncă intensă, sănătoasă, este omul faptelor și mai puțin al „vorbelor”; este sigheteanul care nu și-a părăsit orașul natal, a rămas în Sighetul pe care-l iubește și pe care și-l dorește… altfel, adaptat secolului XXI.
Vasile Godja este o personalitate „susținută” de o implicare – progresivă și progresistă – de peste jumătate de veac doar în industria mobilei românești și care continuă să… managerizeze eficient!
Este absolvent al Liceului „Dragoș – Vodă”, a muncit, a studiat, a parcurs toate palierele în carieră și, în anul 1990 a pus bazele PLIMOB S.A.- cel mai mare producător de scaune din lemn din Europa, firmă care a crescut an de an. Este omul care are – azi – în mâini soarta a 1300 de oameni – angajații firmei sale – și, implicit, familiile acestora. Sigur, nu este singur, se bazează cu încredere pe colaboratorii și partenerii de afaceri (să nu uităm cel mai important nume – IKEA).
A încercat să se implice – apolitic – în bunul mers al Sighetului, fiind consilier independent în Consiliul Local Sighetu Marmației, în legislatura 2004 – 2008, renunțând ulterior și la alte „încercări” dezamăgit de ineficiența structurilor administrative locale.
PLIMOB SA este, de asemenea, principalul „alimentator” de taxe și impozite la bugetul local dar și la cel național.
Vasile Godja a fost și este un finanțator al sportului sighetean, echipa de fotbal pentru copii, având secțiuni pe mai multe categorii de vârstă, are rezultate excelente în competițiile interne.
Și, nu în ultimul rând, diverse familii, având probleme financiare sau cu anumite situații urgente de sănătate apelează la dl. Godja pentru ajutor iar acesta n-a refuzat pe nimeni niciodată, atunci când a fost cazul. N-a refuzat nici ajutorul – foarte consistent – pentru Spitalul Municipal, școli, licee, etc. din comunitatea noastră
Tot pe latura caritabilă a activității domnului Godja trebuie remarcată implicarea în activitatea rotariană, fiind fondator (2001) al Fundației Rotary Sighet (Clubul Rotary Sighet) și președinte (2003 – 2004) dar și fondator al Asociației Valea Verde (2003) – organizație cu scop ecologic și cultural.
Directorul general al societății PLIMOB SA, este perceput ca un cetățean total implicat în comunitatea locală, fiind un lider de succes și un exemplu de moralitate și corectitudine. Activitatea d-lui Vasile Godja continua!…

Echim VANCEA este poet, prozator, eseist, editor, publicist, un nume important în cultura și literatura română.
Este absolvent al Liceului „Dragoș – Vodă” din Sighet și, foarte important, este membru al Uniunii Scriitorilor din România, din anul 1998.
Are un „istoric” cultural – artistic de aproape 50 de ani. A publicat versuri, articole, reportaje, interviuri, eseuri, recenzii în ziare, reviste și antologii literare din țară și străinătate. A publicat peste 30 (treizeci) de volume de versuri.
Între 1978-1995 a fost iniţiator şi organizator al Festivalului Internaţional de Poezie Sighetul Marmaţiei (împreună cu Ioan Ardeleanu Pruncu, Gheorghe Mihai Bârlea, Gheorghe Pârja; președinte fiind cunoscutul critic literar Laurențiu Ulici) şi unul dintre iniţiatorii şi organizatorii (alături de scriitorul Gheorghe Pârja) Serilor de Poezie „Nichita Stănescu” de la Deseşti (1979-1995).
A debutat editorial cu volumul de versuri „Fotografie după un original pierdut” (Editura „Litera”, București, 1990; ediția a II-a, Editura „eLiteratura”, București, 2015) și… după alte și alte volume, publicate aproape an de an, recent i-a apărut „Paranteză temporară” (poezie, Editura Limes, 2021). De fapt, Echim Vancea continuă – cu sau fără „paranteză” – să scrie pentru el și pentru noi!
A coordonat câteva volume colective și a îngrijit volumul postum „Nepermisele iubiri” (Balade și poeme) al poetului de expresie ucraineană Mihai Nebeleac (RCR Editorial, București, 2018).
A fost nominalizat pentru premiul de poezie al Uniunii Scriitorilor din România (1997), este inclus în culegeri și antologii de poezie și proză din țară și străinătate, în lucrări de referință: Dicţionarul Biografic al Literaturii Române de Aurel Sasu, Editura „Paralela 45”, Piteşti, 2006; Dicţionarul General al Literaturii Române, vol. 7 «Ţ-Z», coordonator general Eugen Simion, Academia Română şi Editura „Univers Enciclopedic”, Bucureşti, 2009.
I-au fost traduse și publicate versurile în limba franceză, spaniolă, maghiară, engleză, germană, ucraineană, coreeană, italiană, albaneză.
A părăsit Sighetul după pensionare (anul 2016), locuind în prezent în comuna Câmpulung la Tisa (Maramureș) dar, sufletește, este mereu acasă și-n Sighet și-n tot Maramureșul.

 Ion Mariș

A treia zi de Paști (marți, 26.04.2022) ne-a adus o vreme frumoasă prin Sighet. Iar pe Dealul Dobăieș a fost chiar plăcut, lume bună (și la suflet și la… ținută) prezentă, oameni frumoși (scuzați, nu pot să-i enumăr pe toți, m-ar epuiza) pe ulițe și buna dispoziție „sesizabilă” la fiecare pas. Am văzut conducătorii tuturor instituțiilor sighetene reprezentative (repet, azi nu fac nominalizări!) intrând într-o horă trans-partinică, m-am bucurat pentru pacea care s-a așternut peste Muzeul Satului și am ascultat frumoase hori/ strigături, care au rezonat cu publicul (exemplific): „Dă Doamne la lume bine/ Și mnie de mni să zine./ Dă Doamne cui i-ai mai dat/ Cel ce n-are-i învățat”.

Și „tentația” forte, succesul garantat, pentru toți participanții, a fost abundența de preparate culinare tradiționale care mi-au atenuat gândurile… neprimăvăratice.
Cred – sunt convins ! – că a fost o zi frumoasă, cu participanți deschiși nu doar la cooperare festivă și care au înțeles (era/ este singura opțiune!) că sărbătorile sunt numitorul comun pentru o pace socială cu accente creștine. Iar muzica populară, regalul muzical, ne-a adus aminte de vremurile de altădată când oamenii se respectau cu bună – speranță și cu mai multă relaxare.
Meșteri populari, invitați, turiști (inclusiv din Japonia – unu!), politicieni, toți s-au bucurat de o Sărbătoare creștină ce „inoculează” în oameni – în general – sentimentul… renașterii.

S-avem pace și liniște că hori/ strâgături avem din belșug!

Înveseliți-vă un picuț, dragi sigheteni, cu filmarea – foarte scurtă – pe care am făcut-o la fața locului/ satului:

Foto & video & text: Ion Mariș

Zilele acestea, când mulți se întreabă „Oare unde este Dumnezeu? De ce nu oprește nedreptatea din Ucraina”, am retrăit Răstignirea și Învierea Domnului Iisus Hristos. Vinerea Mare și Duminica Învierii sunt, sau cel puțin ar trebui să fie definitorii pentru credința fiecărui creștin. Pentru că dacă nu le înțelegem, avem toate șansele să deraiem de la sensul real al credinței.

Cu toate că nădăjduim în ajutorul lui Dumnezeu (și bine facem), uneori trecem prin diverse încercări, evenimente negative, întâmplări tragice care își pun amprenta asupra noastră, fără a ne pierde credința. Unii, din păcate, având o înțelegere superficială a credinței, îl reduc pe Dumnezeu la statutul unui „duh protector” la care să apelăm când avem nevoie și care e musai să ne scape de orice primejdie.

Dar Dumnezeu nu ne promite nicăieri că ne va feri de toate necazurile, bolile și nedreptățile. „Dacă tu vei trece prin ape, Eu sunt cu tine şi în valuri tu nu vei fi înecat. Dacă vei trece prin foc, nu vei fi ars şi flăcările nu te vor mistui” (Isaia 43,2). Nu spune că nu vom trece prin „ape” și prin „foc”, doar că va fi alături de noi în astfel de încercări grele. Ba mai mult, în Noul Testament, Mântuitorul nu lasă loc de interpretare atunci când spune: „Adevărat, adevărat zic vouă că voi veţi plânge şi vă veţi tângui, iar lumea se va bucura. Voi vă veţi întrista, dar întristarea voastră se va preface în bucurie” (Ioan 16,20).

De ce nu poate fi ocolită suferința? De ce nu sunt oprite nenorocirile în mod magic ? Unde este Dumnezeu atunci când se întâmplă nenorociri? La toate acestea ne răspunde Vinerea Mare, Răstignirea Mântuitorului, mai precis. Fiecare dintre noi are libertatea absolută de a alege ce cale dorește în viață. Și cei care aleg binele, și cei care doar îl mimează nenoricind zeci de mii de vieți. Iar pentru a arăta cât de mult respectă libertatea fiecăruia, Dumnezeu s-a făcut om și s-a expus libertății oamenilor de a alege. Iar suferința provocată de semeni este una din consecințele acestei libertăți.

În tradiția ortodoxă Învierea Mântuitorului poate fi pictată în două moduri: fie ieșind din mormântul gol, fie stând deasupra porților Iadului, unde, conform mărturiei Ap. Petru (1 Petru 3, 18-19) a coborât să propovăduiască Vestea cea Bună sufletelor care se aflau acolo. Anul acesta, când Iadul s-a coborât peste o parte a lumii, din dorința unei minți bolnave, Mântuitorul a fost și este în continuare acolo, alături de fiecare ființă batjocorită, umilită sau ucisă. Hristos este răstignit, clipă de clipă, de peste 60 de zile în Ucraina. La fel cum primii creștini își trăiau fără frică credința, fără teamă de martiriu, tot așa, cu același curaj, își apără cetățenii Ucrainei țara, fără teamă, conștienți că existența lor nu depinde de o minte bolnăvicioasă.

Speranța aceasta am văzut-o în ochii refugiaților ucraineni care au fost alături de credincioșii parohiei noastre la Slujba de Înviere. Au fost în jur de 50 de persoane, fiecare păstrând cu sfințenie tradițiile zonei de unde provin. Niște adolescenți care și-au adus la sfințit chiar și ghete noi de fotbal (în unele zone se sfințesc, pe lângă coșuri, și haine noi, înainte de a fi purtate pentru prima dată) arată că nici bombele pe care s-a scris ironic/ satanic „Hristos a înviat” nu pot să oprească viața. Una dintre mamele refugiate a ținut chiar să facă pască tradițională ucraineană, chiar și pentru alte familii care nu aveau posibilitatea să facă lucrul acesta. A făcut aceasta pentru a arăta cât de importantă este Sărbătoarea Învierii în vreme de război, pentru a le încuraja și pe celelalte mame că se va termina totul și se vor întoarce la soții lor care au rămas să lupte. N-aș putea spune suficient de bine ce conține această pască tradițională ucraineană. Un singur lucru pot să spun cu certitudine: că are gust de Speranță.

pr. Marius N. Lauruc

O secvență de filozofie naivă. Timpul este o entitate filozofică despre care se spune că este dificil a fi definită chiar de către aceasta; am să mă refer, mai ales, la alte aspecte ale acestei entități, la timp în independența lui, detașat de atâtea evenimente pe care le cuprinde. Poate chiar de aceea, încerc să-l privesc stând deoparte de convulsiile așternute peste el.

Trăim în spațiu și suntem înconjurați de acesta, în existența lui tridimensională concretă, materială, palpabilă, percepută de noi. Dar viața trece și se petrece în „timp”, care nu este palpabil, dar care ne însoțește mereu, „convențional”, pe perioada de viață alocată fiecăruia, ne duce înainte pe fiecare, de la primul strigăt de viață, ne lasă în urmă trecutul și ne îndreaptă prin prezent mereu spre viitor, până la „capăt”, acolo unde este acesta; cam așa ar fi succesiunea lui: din trecut, prin prezent, spre viitor. Dar, din cauza relativității mișcărilor din natură, din viață, în timp, ordinea nu poate fi și inversată, într-o altă interpretare? De exemplu, dacă staționăm într-un tren și un altul se deplasează pe lângă noi, avem deseori impresia că trenul acela stă pe loc și noi ne deplasăm în sens invers; mai ales dacă nu avem alte repere fixe în jur. Tot așa Luna se rotește în jurul Pământului, în mod real, dar poate apărea viziunea falsă că și Soarele ar efectua aceeași mișcare relativă de rotație în jurul Pământului, așa cum apare ea, ceea ce este cu totul fals, Pământul efectuând în mod real această rotație în jurul Soarelui.

În această trecere cu viața pe traiectoria ei, mărimea, lungimea, măsura acesteia pot fi determinate numai introducând, „convențional”, noțiunea filozofică de „timp”, trecând în mediul lui, prin diferite repere, jaloane, tot „convențional” întroduse, alese, „orologii” și alte elemente de determinare, în diferite nominalizări. Astfel, secunda se consideră unitatea de măsura principală a lui, cu alte derivate ale acesteia, mult mai mici sau mult mai mari. Dacă viteza luminii este stabilită, în străbaterea ei, la 300 de mii de km/secundă, atunci, evident, distanța de 100 de km, de exemplu, o vă străbate într-o foarte mică fracțiune de secundă. Apar apoi minutele, orele, zile și nopți, luni și ani, secole și milenii, alte repere după lună de lună, după mai știu care aștri și de ce să nu spunem, distanțele de „ani lumină”, în acest univers nemărginit.

De la prima strigare de viață, când începe mersul și demersul acesteia, încă din prima secundă a acestui moment de reper, de timp, cu o localizare și perioadă specifică fiecăruia, începi să înșiri în urmă momente după momente, pe care le tot treci în evidența trecutului, în depozitul acestuia și treci mereu înainte în trăiri prezente, cu privirea și chemarea firească spre viitor, atâta cât este el, cât iți este rezervat, specific fiecăruia.

Întreagă această curgere în viață le înglobează pe toate trei într-o măsură finită de ani, din mediul infinit al spațiului și timpului în care te deplasezi. Așezarea existențiala a vieții, în spațiul tridimensional, real, peste această entitate convențională, filozofică de timp, astfel jalonat, în diverse sisteme de măsură, în asociere cu cea de spațiu, mult mai accesibilă și perceptibilă nouă, localizată într-un anumit loc, într-o anumită poziție a acestuia și cu care se asociază, induce și timpului un aspect „tridimensional”: trecut, prezent și viitor, parcurse de viața în această succesiune, se pare, în mod firesc. Dar ne putem pune întrebarera: care dintre aceste trei „dimensiuni” este cea mai legată de om, de noi, de viață? Cu care suntem cel mai înfrățiți mai nedespărțiți în parcurgerea ei, pe care o avem, pe care o dezvoltăm, fiecare? Parcă am fi tentați să spunem că prezentul și viitorul sunt cele pe care le agreem cel mai mult, pe care le purtăm cel mai mult cu noi, că ele ar determina perspectiva, devenirea, succesul și să abandonăm trecutul, cu bunele și relele lui, ca pe ceva consumat, o parte în care viața nu mai există, a murit. Dar poate nu este chiar așa, pentru că el este totuși al nostru, a fost cu noi, este o realitate, cu trăirile ei, ceva ce s-a făcut și pe care nu-l putem abandona, deslipi de noi, este încarnat în viața insăși, este încrustat în conținutul ei, este „sculptat” în aceasta, în integritatea lui. Din acesta putem învăța multe, putem face corecții din mers, putem evita alte erori sau ne poate influiența în alte și noi succese de perspectivă, de viitor; nu putem nimic suprima din acest trecut și nu-i putem nimic adăuga lui din ce n-a fost trăit în viață, de viață, încă. Sunt și exprimări de mare autoritate care spun că nu putem avea un viitor bun dacă nu ne cunoaștem trecutul, fără de care am putea repeta multe devieri și am suprima progresul în realizarea lui firească. Deci cum viitorul și prezentul sunt indisolubil legate între ele cu trecutul, rezultă că nu se poate separa o stare de alta și deci toate trei înglobează viața însăși. Mai mult, acest trecut care nu mai este și, în mod „grăbit”, este considerat dus definitiv, are și el „vietatea” lui integrală, cât ține viața și poate apărea în reflexiile viitorlui. Nu în momente ale prezentului, pentru că acestea sunt în realizare, nu se pot suprima și nici nu se pot acumula cu altele, pentru că instantaneul prezentului nu permite nicio „îngrămădire”. Dar trecutul reconsiderat, reanalizat, poate inspira proiecte, perspective de viitor, sau le poate modifica pe cele gândite, ori le poate anula pe altele, în asociere și cu gândiri din trăirile prezente, înainte de a ajunge prin momente, instantanee, la porțile prezentului. Pentru că prezentul nu „trăiește” nici măcar durata cât ai spune „prezent”, deoarece acest cuvânt nu poate fi cuprins într-un instantaneu vocal, fiind format din câteva litere, care nu-și pot avea locul la „grămadă”, toate deodată, ci pe rând, pe litere, distincte, conturate fiecare vocal. Este în consecință stabilit că trecutul, așa cum a fost el, mai bun, mai rău, mai de excepții, nu poate fi suprimat de cel ce l-a petrecut și de nimeni altcineva; el rămâne în depozitul personal al fiecăruia, mai uitat, mai reanalizat și actualizat, el umple din ce în ce mai mult ranița „la purtător”. Poate deveni mai greu în dezvoltarea lui, sau reconfortant, de împăcare și mulțumire, sau de regret, în cine știe câte feluri de amestec. Oricum, în final, atunci când cele trei „dimensiuni” ale timpului se adună într-un punct și se anulează fiecare și toate la un loc, treci într-un fel la o a patra „dimensiune”, veșnicia, cu reperele și dimensiunile ei, necunoscute până atunci nouă, unde iți depui ranița plină a trecutului vieții tale, spre o dreaptă judecată, cu răsplata și sancțiunile pe care atunci le vom afla și le vom trăi, în mod definitiv.

Observ că, mergând prea mult în trecut, s-ar părea că ne-am depărtat de celelalte două diviziuni ale timpului, de prezent și viitor, punându-ne astfel sub acuzația gravă a unui anumit tovarăș, „liber cugetător”, care ne tot spunea: „să lăsăm trecutul, așa cum a fost el și să privim spre viitor. Dar oare acesta a lăsat trecutul deoparte? Nu! El l-a așternut peste prezent și viitor, într-un nefiresc total, forțat, le-a amestecat pe toate și de aceea suntem cum suntem: un dute-vino, nici nu murim, nici nu trăim! Suntem peste tot și nicăiri, plutim!

Dar, în fapt, noi ne percepem prezentul sau viitorul, care se strecoară în viața fiecăruia spre trecut, în mod evident și la care se fac dese referiri. Dacă spun, de exemplu, că în prezent citesc o carte, să zicem în două volume, oare mă exprim bine, corect? Dar când sunt la al doilea volum, primul aparține trecutului: „a fost citit”, deci este luat de la prezent, a „trecut” de acesta. Se pot face unele reveniri, unele consultări pe secvențe, actualizări, dar acestea se fac printr-o întoarcere, o călătorie imaginară în trecut, nu le mai putem modifica, ci doar ele pot influența corecții în trăirile spre viitor. Chiar după citirea a două pagini, putem spune că prima pagină citită aparține trecutului, sau că din două cuvinte, primul este tot în trecut deja și analiza poate astfel continua și mai în detaliu. În acest fel, prezentul ni se prezinta ca o succesiune de secvențe, de momente, instantanee continue, trăite de noi, ca urmare a ceva ce a sosit din proiecțiile noastre din față, din viitor, sosite arbitrar sau dirijate de cine știe cine și vin spre noi; poate fi și un hazard. Dar viitorul, cum se prezinta el? Oare e corect să spunem că mâine, de exemplu, vom face un anumit lucru? Acum noi nu suntem acolo, „la mâinele” imaginar, ființa și existența noastră este în urmă, la locul ei prezent și nu se poate diviza, nu se poate dedubla; nu se poate ca aceeași unitate de viață să fie în două locuri diferite, distanțate, în acelaș moment. „Călătoriile” în trecut și viitor sunt lipsite de realitate, sunt imaginare, omul fiind legat de prezentul pe care-l trăiește, unitatea lui fizică nu se poate dubla, tripla, pentru a fi în două-trei locuri spațiale diferite. Poate nici să nu mai apuci să petreci timpul acela până mâine, destul de larg și neprecizat și el! În acest interval de timp, „de azi pe mâine”, se pot întâmpla infinități de evenimente și prin nici unul să nu poți ateriza acolo, „din prezent”, „la acel mâine” (sau să vină el la tine). Aceste „viitorimi” sunt doar „proiecte” de viață ale noastre sau ale altora, pentru noi, „așteptări”, sau sunt pur și simplu „previziuni” în cine știe ce mod gândite, făcute, de cine știe cine și care ar fi să se îndrepte spre noi, sau să fie abandonate, din diverse motive și să nu vină către noi, spre realizare. Dacă acestea nu eșuează și se realizează, atunci aceasta se face secvențial, prin momente, prin secvențe, prin foițe foarte subțiri, instatanee de timp, fie că sunt ale noastre sau sunt direcționate din partea altora, bune sau rele, dorite sau nedorite, așteptate sau întâmplătoare. Ele se depozitează, prin instantanee ale prezentului, ca evenimente consumate de om, într-un mod specific fiecăruia, stabilit, în laboratorul lui prezent, și trimis apoi spre același trecut, în evidența lui, așa cum este el, mereu îmbogățindu-l. Trecutul te însoțește mereu, e cu tine, nedeslipit, celelalte două „dimensiuni” ale vieții fiind într-un tranzit continuu în acest traseu, peste prezent, trecând peste el corecțiile în proiecte și așteptări din viitor, în laboratorul prezentului, spre trecut, până când se identifică și se unesc toate trei, le abandonezi (sau te abandonează) și treci „dincolo”, spunând vieții de până în acel „loc și moment” al ei: a „trecut” și trece și acesta. Atunci, trecutul, prezentul și viitorul umează a-ți fi cunoscute, în cine știe ce fel reunite, într-o nouă configurare a spațiului și timpului, în cine știe câte dimensiuni și măsură a lor. Când existența fizică a oricui se încheie, aceste entități convenționale de prezent, trecut și viitor, care ne-au însoțit în parcurgerea ei, ele se adună într-una singură sau în nici una și se face trecerea noastră din spațiul fizic real spre o altă entitate, să-i spunem „veșnicia”, cu ale ei diviziuni și împarțiri nesfârșite, făcute fără consultarea noastră. Un profesor de fizică, de la Universitate, ne spunea că în cazul în care spațiul perceput de noi ar avea a patra dimensiune, atunci am putea dispare pe aceasta, ne-am face nevăzuți; poate că în această gândire multidimensională se prezintă atâtea producții cu tot felul de teleportări în spațiu. Am putea spune că și timpul, așa cum noi convențional îl percepem în cele trei „dimensiuni”, spre încheierea lui s-ar putea configura ca o nouă entitate, probabil tot nepalpabilă, veșnicia, prin care să dispărem din spațiul fizic, real al existenței petrecut în acesta, ca și din timpul convențional, așa cum le-am petrecut. Din aceste naive analize s-ar putea vedea un dublu sens de parcurs al vieții: din trecut prin prezent spre viitor, așa cum în mod real se percepe, dar, altfel, că viitorul se strecoară prin instantanee ale prezentului spre trecut, în această raniță „la purtător”. Prezentul apare, în această înțelegere, ca o portiță, o strungă subțire, extrem de fină și sensibilă, prin care viitorul se strecoară, consumat în laboratorul prezentului, prin instatanee, în depozitul trecutului, în evidența lui. Deci o inversare a timpului nostru existențial perceput: nu din trecut, prin prezent spre viitor, ci într-o altă interpretare: viitorul vine spre noi prin instantaneele de consum ale prezentului, spre trecut, acolo unde se depozitează totul, bagajul nostru spre alte lumi. Deci într-o ordine inversă: viitor, prezent, trecut. Într-o astfel de speculație de judecată, trecutul ar fi entitatea cea mai credincioasă omului, de durată, mereu „prezența” lui fiind o legitimație cu care și trece pe a patra „dimensiune”, spre veșnicie.

Când omul trece de bariera acestei „lumi”, cu spațiul și timpul în tridimensionalitatea lor „de la noi”, așa cum le percepem, probabil că nu mai poate duce cu el aceste două entitați, cele două „lumi” fiind diferite, în cine știe ce interferență a lor.

Sintetizând aceste „judecăți”, am putea spune că în aceste zone tridimensionale de spațiu și timp, omul se află, pe traseul vieții sale încadrat de aceste entități, pe un traseu cu dublu sens. Așa cum am precizat, în relativitatea mișcărilor în spațiu și timp, în percepții și realități diferite, ca în parcurgerea existenței sale, cu o locomoție fizică sau cu cea a gândului, a judecăților, s-ar putea afla pe două sensuri de mers, în același timp și că ar putea intra în coliziune cu el însuși, așa cum uneori se și întâmplă, fără a conștientiza aceasta, cu rezultate care pot fi catastrofale. „Omul împotriva lui însuși”, „în conflict el cu el însuși”, cu consecințe asumate, oricare ar fi ele. E bine dacă prin jongleria și filozofia judecăților, a gândurilor cu existență reală, concretă sau imaginară, nu se ajunge la coliziune și se evită „ciocnirile”. Venind din trecut cu regândiri și proiecte, în asociere cu gândiri prezente, modificări, pe care să le predai viitorului pentru a fi executate aceste modificări, corecții, unificări, se poate ca acestea, ajungând la „kilometrul prezent”, intrând pe portița prezentului, în retur, în laboratorul și consumul uman prezent, să nu se fi unificat, modelat și să prezinte diferențe. Confictul, contradicția poate exploda în deplasarea omului pe drumul său cu dublu sens, ciocnirea la porțile prezentului producând dezastrul, în lupta lui cu el însuși, așa cum deseori se intâmplă, mai ușor sau cu brutalitate.

În această interpretare de sens dublu pe traseul vieții, omul este mereu „prizonierul” prezentului, el nu poate „călători” decât imaginar și în trecut și în viitor, nu-și poate dubla, tripla poziția unității sale de viață, așteptând la porțile acestui prezent consumarea proiecțiilor și așteptărilor din viitor, așa cum vin ele și să le predea apoi în evidența trecutului, consumate, sub formă definitivă și imuabilă. Trecutul nu poate nici el trece spre viitor, peste prezent, nu se poate amesteca unde nu-i este locul (doar virtual trimite mesaje spre viitor, prin proiecte, care pot fi asimilate, admise sau respinse) și singur viitorul, această dimensiune a timpului, are această libertate firească de a se apropia de prezent, de a se oferi spre consum acestuia, pierzându-și apoi identitatea în depozitul acestuia, unde se află în prezentul consumat și trimis apoi spre trecut.

În mod concret, dacă ne referim la o unitatea convențională a timpului, o zi, dacă o trăiești, ea este în viitor mâine, devine în trăirea prezentului azi, apoi urmează trecutul zilei, luând denumirea de ieri. Deci, mâine, azi și ieri. Iată cum o zi, în cele trei ipostaze: măine, azi și ieri, traăite de om, în scurgerea lor, de la mâine, prin azi, la ieri. Etapa de trăire de azi, fiind o înșiruire de infinitați de momente, celelalte două staționări ale zilei nefiind diect legate de om, de prezent și aparțin viitoruluă sau trecutului, mai îndepărtat sau mai apropiat. Dar conturul de „azi” al zilei este foarte mult divizat, în momentele ei, dacă reușește să le parcurgă pe toate, de-a lungul timpului. Altfel, această unitate de azi, poate fi mai scurtă, o scurtime construită pe momente; dacă nu se realizează toate, atunci azi și ieri pot fi știrbite prin scurtare și doar „mâine” rămâne întreg și se dăruie prezentului, care-l poate consuma integral sau parțial, cum va fi și trecutul.

prof. Gheorghe BĂRCAN
fost elev al Liceulului „Dragoș-Vodă”, Sighet
Minneapolis, Minnesota, USA

O fotografie „relativ” recentă, făcută în 27 decembrie 2003, cu prilejul expoziției sculptorului Ion Bledea din holul Primăriei Sighet.

În centrul imaginii sculptorul Ion Bledea și dr. Anca Alexandrescu (medic în Franța), sigheteanca ce a „mijlocit” recentul transport umanitar de sprijin a Ucrainei prin conexiunea Rotary Club d’Hyères – Rotary Club Sighet.

Salut, Sighet!

NR: Fotografie din arhiva sculptorului Ion Bledea.

Pictorul Gabriel Prundeanu nu este sighetean, s-a născut la Craiova. S-a stabilit la Sighet – în locul de baștină al soției sale – și aici va rămâne (sper că nu… temporar). Este un artist foarte deschis discuțiilor și, mai ales, dornic de-a ghida – pe drumul artei – pe orice interlocutor. Are un farmec aparte și o mină „neabstractă” care-l califică pentru pedagogia specifică domeniului.

Cu dl. Prundeanu „lecția” de arte plastice capătă conotații profesioniste, devoalându-ne valențe compozițional – cromatice inedite și interpretări pertinente. Evident că nu a fost suficientă doar o lecție!… De la prima vizită în atelierul aglomerat al artistului m-am întrebat cum să mă raportez la „exprimarea” artistului – azi – sighetean. Am reținut îndemnul la evitarea analizei sofisticate, la eliminarea cuvintelor „inutile” și la simpla abandonare în vraja imaginii, culorilor.

Am făcut trei vizite în atelierul pictorului pe parcursul ultimelor luni și, la fiecare revenire, alte și alte „percepții” m-au încercat. Ce poți spune privind lucrările maestrului Prundeanu? Trebuie să fii foarte, foarte… atent! Privești, taci, simți! Cuvintele nu pot reflecta întotdeauna un răspuns adecvat pentru imagine… pentru mesajul artelor vizuale. Sigur, „ingredientele” de bază ale artistului (punctul, linia, pata, suprafața) nu păcălesc, sunt suficiente – pentru un privitor echilibrat cultural – în a înțelege fără echivoc mesajul autorului.

Am avut de fiecare dată discuții interesante, am găsit în lucrările expuse pe simezele neconvenționale din locuința artistului detalii care m-au „revigorat” și m-au determinat să caut „explicații” pentru fiecare confruntare vizuală, să-mi explic și să caut o cheie pentru a recepta adecvat tema/ soluția/ enigma din spatele lucrării. Am transferat „contradicțiile” individuale de receptare în lumea globală a pieței de artă. Am discutat despre mediocritate, despre amatorismul unor privitori focalizați pe efecte și-am convenit că acea spiritualitate vizuală dorită într-o astfel de „confruntare” – artist – privitor – se bazează pe simțire estetică, pe intuiție și… intimitate. Da, pare o relație exclusivistă dar, într-adevăr, arta este înțeleasă mult mai bine în intimitate. Evident că în discuțiile noastre n-am ocolit nici artiștii de top, Lucio Fontana, Cy Twombly, Anselm Kieffer, Gerhard Richter, Joseph Beuys, Louise Bourgeois, Edvard Munch, Kazimir Malevich etc. influențele, genialitatea, căutările și trăirile lor. Și inevitabil, întrebările sunt prezente în casa minții, în opera fiecărui artist!

Nu, nu poți vorbi despre lucrările – marea majoritate de dimensiuni foarte mari – pictorului Gabriel Prundeanu fără a elimina barierele mentale ordinare, fără a renunța la prejudecăți conservatoare și, mai ales, fără a te concentra pe ansamblu în „defavoarea” detaliilor – capcană.

La ultima vizită în atelierul artistului, cu doar câteva săptămâni în urmă, am avut surpriza plăcută să constat deschiderea internațională de care se bucură concitadinul nostru. Am răsfoit revista italiană (există și versiunea online atât în italiană cât și în engleză) Glamouraffair.vision, nr. 19/ 2022 în care pictorului Prundeanu îi este dedicat capitolul „Abstractness” (Abstractizare). Este clar un semnal de apreciere internațională; în nota critică însoțitoare (semnată de Diana Roman) subliniindu-se: „Compozițiile sale poartă acel sentiment puternic de energie concentrat pe articulații minimaliste care încântă ochiul.”

Încântare și provocare, asta mi-a transmis impactul vizual cu pânzele maestrului, pictorul simțurilor, Gabriel Prundeanu, (așa cum l-a numit criticul de artă Diana Roman) care „trece” – din păcate – neobservat pe lângă noi, prin Sighetul azi depersonalizat. Totuși sper că lucrările artistului le vom putea admira într-un spațiu generos cât mai curând posibil (NB: locația va fi în curând re-introdusă în circuitul cultural sighetean).

Foto & text: Ion Mariș

În Comunitatea Evreilor din Sighet, Sărbătoarea Pesach-ului a început vineri seara cu ritualul Seder. Slujba a fost oficiată de Perl Adrian, iar discursul inaugural a fost rostit de dl. prof. Ganz Peter.

Video: dr. Sorin Markus

Foto: Ion Mariș