Și poate că toate dramele acumulate de-a lungul timpului n-au făcut decât să creioneze romanța unei vieți trăite după propriile reguli, a unor greșeli plătite cu propriile lacrimi și a unor alegeri asumate cu propriile regrete, doar de dragul unui biet moment de extaz. Că așa-i în viață, nu tot ce pierzi e o pierdere și nu tot ce te trântește la pământ te și îngenunchează, unele căzături doar îți reamintesc cât de singur ești atunci când noroiul te acoperă și cât de mult te macină faptul că acei „voi fi aici când ai nevoie”; „contează pe mine”; „nu ești singur în asta” și „promit să te ajut cu tot ceea ce pot” nu au făcut decât să-și spună replicile unei piese de teatru de mult uitate…
– Tind să cred că scriai doar când erai deprimată.
– Eu tind să cred că am făcut din tumultul de vise o dramă care se juca doar în mine, dar asta e altă poveste.
– Tu prin felul tău de-a fi ești o poveste, una a cărei subtitrare nu o pot găsi.
– Ai căutat-o măcar?
– Asta fac de când te cunosc.
– Și de ce nu te oprești din căutări, sunt atâtea povești cu subtitrări, tot ceea ce trebuie să faci e doar să începi să citești.
– Povești cu zâne și balauri am mai citit, acum vreau o astfel de poveste.
– De ce te-ai amăgi crezând că a mea e diferită?
– Nu mă amăgesc crezând asta, pur și simplu simt că așa și este.

Andrei tocmai închise jurnalul mătușii sale, iar aceasta, fără a-i lăsa răgaz să spună ceva, continuă spovedania:
– Și nu s-a amăgit, doar a fost confuz din cauza cenușei pe care i-o tot aruncam în ochi atunci când începea să mă vadă mai clar. De ce? De frică poate sau doar din pura mea încăpățânare, de care sunt oricum destul de mândră, deoarece atunci când eu am căzut de nenumărate ori, ea a fost singura care nu a îngenunchiat în fața oricui, a ținut piept mai multor oameni decât inima o va face vreodată și dacă ar fi să mă mândresc cu ceva, încăpățânarea și orgoliul sunt singurele atuuri care mi-au mai rămas. Frumusețea nu-i prietenă cu mine, bunătatea s-a plictisit să poposească în casa mea, iar gingășia m-a părăsit de mult, sau eu am părăsit-o pe ea? Prefer să nu răspund la astfel de întrebări.
– Ai fost cândva fericită?
– Mereu.
– Mă refer fericită la modul la care să uiți ce zi este, să dormi până la amiază și nici măcar să nu-ți pese dacă la micul dejun mănânci terci sau ciocolată?
– Am fost.
– Greu de crezut.
– Acum când mă privesc nici eu nu aș crede că am fost chiar atât de fericită, însă unele sentimente le conștientizăm abia atunci când ele nu mai sunt.
– Și ți-ai mai dori o astfel de fericire?
– Chiar și pentru o clipă.
– Cu cine și unde ai petrece nesăbuita clipă?
– Dacă te aștepți să răspund că aș plăti oricât doar să-mi petrec viața cu unchiul tău, Dumnezeu să îl ierte, te înșeli. A fost soțul meu, dar nu și bărbatul visurilor mele și cum într-o clipă se poate trăi o viață, de data asta nu aș mai risipi-o pe fericiri aparente.
– Și atunci de ce ai ales să te căsătorești cu el? Trebuia să o faci cu cel pe care îl doreai cu atâta ardoare.
– Să nu te îndoiești nici măcar o secundă că nu l-am iubit, pentru că l-am iubit mai mult decât a făcut-o el vreodată, i-am fost credincioasă chiar și atunci când el nu mi-a fost, l-am lăudat chiar și atunci când el mă jignea și l-am prins de atâtea ori de mână atunci când era pe marginea prăpastiei, dar nu știam că se află acolo doar pentru a mă împinge pe mine cu o brutalitate care să nu-mi mai permită revenirea.
– Mătușă, vorbim despre același om?
– Da! Vorbim de cel care a mimat căsnicia perfectă, ascunzând în spatele ușii deșeuri ce nu se puteau arunca nici la plastic, nici la hârtie sau metal, ci în gropile de gunoi ale sufletului meu, gropi create de el, special pentru a-și face greșelile „asumate”, dar în spatele acestor asumări stătea doar un bărbat care nu știa ce să facă cu viața lui, deoarece dorea bani și iubire, faimă și respect, înțelegere și liniște, fără a oferi nici măcar jumate din ceea ce își dorea. Trăia cu impresia că i se cuvine tot, el doar trebuie să ceară, dar nu știa că vine o zi în care primești ceea ce oferi și cum viața-i mai deșteaptă decât „mințile strălucite” ale acestui univers, n-a fost capabil să-și ia testul la materia „Primești ceea ce oferi”, așa că a rămas restant și probabil nici în ziua de astăzi nu și-a luat restanța.
– Chiar că-i straniu ceea ce îmi povestești.
– Ceea ce nu te doboară te face mai puternic. Aș spune că e mai mult dura realitate decât straniu, pentru că realitatea e înfricoșătoare și dacă te sperii de ea va deveni slăbiciunea ta, însă dacă o confrunți tu vei deveni slăbiciunea ei. Totul stă în puterea noastră de acceptare.
– Acceptarea aceea pe care ai luat-o și tu în brațe renunțând la bărbatul visurilor tale?
– A renunțat el cu mult înainte de a o face eu, dar da despre acea acceptare vorbesc.
– Și a fost greu să accepți?
– Este greu și acum, deși au trecut 10 ani și va fi la fel de greu și peste 100 de ani, pentru că între triumf și eșec nu este nicio diferență. Eșecul nu este decât celălalt nume al triumfului.
– Poate a fost mâna destinului, mătușă. Știi că se spune că ce-i al tău e pus de-o parte și te va aștepta oricât va fi nevoie. Poate unchiul a fost destinul tău sau poate cel de care spuneai, încă te așteaptă.
– Am pierdut autobuzul, iar el a schimbat stația de așteptare.
– N-ai pierdut nimic, până la urmă o poți lua la pas.
– Cu cele două fracturi ale piciorului stâng și operația pe care o are genunchiul meu drept m-ar întrece și un melc, iar tu crezi că pot prinde vulturul din zbor?
– Nimic nu-i imposibil.
– La 20 de ani, nu la 50 ai mei.
– Tind să cred că fericirea nu are vârstă, adică poți să fii mult mai fericit la 50 de ani decât ai fost la 20 și ai dreptul să iubești și să fii iubit, chiar dacă fluturii din stomac nu mai zboară cu aceeași viteză.
– Nu mai zboară deloc, au aripile rupte.
– Mătușă, ai fost toată viața negativistă?
– Nici eu nu mai știu cum am fost. N-am știut să caut mănușa care să-mi încălzească mâna și poate frigul a ajuns până în adâncul sufletului.
– Te-a găsit ea pe tine, dar nu ai vrut să o porți.
– Știi? În lumea asta nu e important ceea ce găsești, ci ceea ce cauți. De exemplu, degeaba găsești bureți de lapte dacă tu cauți ciuperci de stejar și la fel este și cu oamenii: unii te găsesc alții te caută, precum și tu pe unii îi găsești din întâmplare, iar pe unii îi cauți până amețești, riscând totuși să rămâi doar cu amețeală.
– Și tu ce ai căutat?
– Liniște trupească și sufletească.
– Nu aș spune că alergând zilnic cauți liniștea trupească.
– Alergarea era medicament pentru suflet, dar generația ta ar lua ca și medicament o pastilă de Tik Tok, meditația în coeziune cu natura ar fi un antibiotic mult prea puternic, pe care corpul nu l-ar accepta.
– Și atunci ce-ți aduce liniștea trupească?
– Acum nimic, dar era o vreme în care toate valurile din mine se calmau când îl priveam cum doarme și dintr-o dată soarele răsărea pe plaja inimii mele, era o liniște de mormânt când mă lua noaptea în brațe și cu toate că muream de cald, nu-i spuneam să-mi dea drumul, deoarece era o căldură pe care nici un foc din lume nu mi-o putea aduce , era o oază de acceptare și resemnare în fața oricărui eșec de câte ori mă săruta pe frunte și era ceea ce eu nu voi fi vreodată, lumina întunericului meu.
– Povestești de-o viață ca-n basme.
– Basmele au finaluri fericite, iar viața mea nu cunoaște nici finalul și nici fericirea, așa că aș numi-o mai mult o comedie dramatică, un fel de „după râs urmează plâns”.
O bătaie scurtă în ușă întrerupse discuția palpitantă a celor doi, iar Andrei, rugat de mătușa sa a fost cel care a deschis ușa, în spatele căreia nu se afla vreo persoană, ci doar o pungă de jeleuri de care atârna un bilet, pe care Andrei i-l înmânase mătușii sale pe considerentul că nu știa franceză, nu că n-ar fi fost curios să vadă ce scrie pe amărâta aia de hârtie, după cele mărturisite de mătușa sa. Prefăcându-se neinteresat și distras spuse doar atât:
– O fi ceva mesaj de la pocăiții ăia să li te alături adunărilor și văd că mai nou dau și mită.
Lucica luă punga de jeleuri de care era prins biletul, voind să elimine stânjeneala lui Andrei apoi citi: „Je t’attends toujours à la même gare. Le bus part demain à 13h02. Part en même temps que le jour où nous sommes su que deux cœurs comme le nôtre ne peuvent battre qu’à l’unisson”.
Zâmbi ușurată apoi rostise:
– Pocăiții ăia spun că ai fi un membru excelent al grupului, iar jeleurile sunt pentru mine.

Ioana TRIFOI
Facultatea de Educație Fizică și Sport, Cluj-Napoca

sursă foto: https://ro.kagouletheband.com/

Temnița comunistă Sighet, februarie – aprilie 1949… cei 18 deținuți politici din celula 74 (majoritatea elevi ai liceului „Dragoș Vodă”) în așteptarea plecării spre Cluj pentru proces… unul dintre ei, Ghiță Andreica, surprinde atmosfera în memoriile sale.

„Foamea cea cruntă ne ţintuise pe toţi la pat. Tot mai rar câte unul din noi se ridica de pe pat ca să facă câte o rundă de plimbare. Doar Aurel Vişovan – şeful nostru – se plimba în permanenţă îngrijorat de soarta noastră, a „celor mici”… Plimbarea şi-o făcea grăbit, uneori se transforma aproape în fugă. Uşor ghiceam ce se petrece în sufletul său. Începuse Postul Mare. Cu toate că mâncarea era extrem de slabă, iar pachetele s-au sistat, Vişovan ţinea post negru în fiecare zi de miercuri şi vineri. Treptat, unii dintre noi, printre care şi eu, i-am urmat exemplul. Noi ţineam post negru doar până la amiază. N-am slăbit, dimpotrivă, ajutaţi de rugăciune, ne-am întărit.

Şi iată că sosi şi ziua sfântă a Învierii Domnului. Îmbrăcaţi cu ce aveam mai bun şi mai curat în raniţe, am îngenuncheat, rugându-ne cu înfocare şi cântând „Cristos a înviat”. Parcă sufletele noastre s-au scuturat de teroarea foamei care le mistuise. A trecut programul de dimineaţă… Deodată uşa se deschise şi în cameră intră gardianul Ioan Bizău. Ne-a salutat cu „Cristos a înviat” şi ne-a urat “La mulţi ani în libertate”. I-am răspuns în cor, înveseliţi. Parcă întreaga restrişte s-a spulberat. Cu gândul zburam la anii mai din urmă, gustând parfumul sărbătorilor de altădată. Gardianul ne zise:

– Pentru că azi e sărbătoare mare, ca să simţiţi şi voi dulceaţa ei, am să vă las uşa deschisă. Nu o încui.Vă rog să nu ieşiţi pe coridor, ca să nu mă răsplătiţi cu rău pentru binele ce vi-1 fac.

Am rămas uimiţi. Nu ne venea a crede că este adevărat gestul creştinesc pe care-1 face gardianul. Mai ales că era considerat ca unul din cei mai duri paznici. Atitudinea gardianului Bizău a fost atât de binefăcătoare, încât – pur şi simplu – ne-a stopat senzaţia foamei care ne obseda zi şi noapte. Ziua întreagă am petrecut-o mai mult în rugăciune şi meditaţii.”

Gheorghe Andreica – din volumul „Cu ghiozdanul la închisoare”

Placa memorială a eroilor anticomuniști, profesori și elevi ai Colegiului Național „Dragoș-Vodă”, dezvelită și sfințită în ziua de grație 21 februarie a.c. se constituie, pe lângă omagierea liceului și a Sighetului – capitala Maramureșului voievodal, și într-un blazon de noblețe al satelor Maramureșului; pe lângă calitatea de elevi sau profesori ai liceului eroii de pe placă își reprezintă cu mare cinste și comunitățile tradiționale românești care i-au născut și i-au format și a căror stare de spirit, creștină și națională, o exprimă la un nivel incandescent. Ei aduc în lupta anticomunistă dârzenia părinților și bunicilor lor, țărani gospodari cu frică de Dumnezeu, dar și deschiderea spre cultură insuflată de preoții și dascălii din satele lor, luminători ai poporului, care au germinat conștiința și capacitatea de jertfă. Numele eroilor anticomuniști de la „Dragoș-Vodă” se integrează astfel, în fiecare sat, în patrimoniul memoriei colective care dă demnitate localității respective (în unele locuri există deja monumente în cinstea luptătorilor anticomuniști din localitate – Dragomirești, Ieud, Șieu, Borșa, la Sighet avem Crucea albă de la Cimitirul Săracilor etc., monumente pe care se află și nume de elevi de la „Dragoș-Vodă”).

În fruntea satelor, după numărul de nume înscrise pe placa memorială, se află Ieudul, pe bună dreptate centrul rezistenței în mai multe momente fierbinți, cu 8 eroi comemorați (prof. Bilțiu Dăncuș, Ioan Dunca, Iusco Găvrilă – Sfâcă, Hotico Grigore, Nemeș Ioan etc), urmat de Dragomirești, alt mare focar al rezistenței, cu 5 nume (Ioan Bogdan, Vlad Aurel, Ioan Ilban, Ștefan Minică, Petrovan Ioan), apoi cu 3 nume Rona de Jos (Vasile Tivadar, Petru Ulici, Vlad Iuliu), Săpânța (preot Rițiu Grigore, Rednic Gheorghe, Rițiu Ioan) și Bogdan Vodă (Ștefan Deac, Nan Gheorghe, Mariș Vasile) cu 2 nume figurând localitățile Șieu (Man Nistor și Iusco Gavrilă – Drodu), Budești (Bulacu Gheorghe și Mariș Victor), Călinești (Rad Constantin și Andreica Iosif), Săliște (Coman Găvrilă și Bărcan Gheorghe), Slatina – peste Tisa (Motrea Ioan și Naghi Dan Alexandru) iar cu un nume Vișeu de Mijloc (Andreica Gheorghe), Moisei (Coman Ștefan), Hoteni (Hotea Ioan), Breb (Pop Ioan Arvinte).

Prezența firească pe placă și a unui număr de 10 sigheteni, locuitori ai orașului (Vișovan Aurel, frații Vasile și Ion Popșa, frații Mihai și Grigore Șofron, Codrea Petru etc.) nu contrazice logica analizei noastre ci o confirmă, în cvasitotalitatea cazurilor tinerii sigheteni fiind fiii unor familii stabilite relativ recent în oraș, originare din satele apropiate (Breb, Apșa de Mijloc și Apșa de Jos – peste Tisa, Berbești etc.) și care păstrau încă în bună măsură valorile și parfumul tradițional.

Poate unora li se va părea deplasat termenul „sfințenie” cuprins în titlul articolului, dar sper să fie o provocare pozitivă pentru toți cei care doresc să aprofundeze fenomenul rezistenței anticomuniste și mai ales componenta sa spirituală, a conștiinței creștine care a motivat implicarea și disponibilitatea la jertfă și apoi viața spirituală din detenție care atinge uneori momente sublime de rugăciune, de trăire mistică, de sacrificiu de sine din dragoste față de frații de suferință, inclusiv iertarea și iubirea dușmanilor… expresia consacrată recent fiind aceea de „sfinții închisorilor”. Cărțile de memorii de detenție ale sighetenilor noștri (Aurel Vișovan – „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit”, Ioan Dunca – „Aur și noroi”, Gheorghe Andreica – „Cu ghiozdanul la închisoare” și celalalte, Petru Codrea – „Maramureș, credință și jertfă”, Gheorghe Bărcan, „Adolescență și tinerețe frânte” etc.) precum și numeroase articole pe aceeași temă, cuprind mărturii emoționante ale frumuseții sufletești a eroilor noștri maramureșeni și a altor români de înaltă ținută morală cu care și-au împletit lupta și suferința și au ieșit biruitori prin harul lui Dumnezeu.

Preot prof. Marius VIȘOVAN

M-am autorecenzat şi, neputând să bifez etnia „română″, am ales, din toate variantele date de calculator, etnia „romana″. Adică nici „română″, nici „romană″. Ceva între. Nici una, nici alta.

Profitând de nepriceperea Nu-Ştiu-Cui, mi-am imaginat pentru câteva secunde că am etnie romană. Inexistenţa diacriticelor poate să-mi stimuleze imaginaţia şi să pun, sau să nu pun diacritice la litera „a″, nu-i aşa?

Cum etnie „romănă″, „romănâ″ sau „românâ″ (dacă ar trebui să respectăm regulile de scriere acceptate azi, corect ar fi „romănî″, respectiv „românî) nu există, am două variante posibile: să mă declar de etnie „română″, sau de etnie romană.

Glumim şi mergem mai departe. Cu sau fără diacritice, ştim să citim cuvântul, adaptându-l la context. Dar un străin dornic să înveţe limba română ar avea mari dificultăţi dacă ar citi versul unui cântec care are menirea de a anunţa omenirea cine suntem noi: „Noi suntem români″. Dacă nu se pune „căciuliţa″ corespunzătoare pe litera „a″, reiese că „noi suntem romani″, lucru care nu-i chiar aşa.

Aleg acum, făcând un simplu exerciţiu de imaginaţie să fiu cetăţean roman, de aceeaşi etnie. Să visez puţin… Cetăţean roman pentru câteva secunde… N-a fost deloc rău punându-mă în această ipostază, să „văd″ Colosseumul, Arcul lui Constantin sau să-mi imaginez că scriitorul Alberto Moravia, actorii Giuliano Gemma, Giulietta Masina, Monica Vitti, ori motociclistul Max Biaggi, pilotul de Formula 1 Giancarlo Fisichella, politicianul Giulio Andreotti sau fotbalistul Francesco Totti au mers sau merg prin Cetatea Eternă, ei făcând-o aievea, eu doar prin stimularea imaginaţiei pe care o datorez Nu-Ştiu-Cui.

Intenţia mea este de a semnala un neajuns al programului de autorecenzare. Dacă n-aş vorbi de autorecenzare, ci de recenzare, făcută deci prin mijlocirea altei persoane, instruită pentru aşa ceva, tot „etnie romana″ aş fi avut în formularul de completat, nu „etnie română″ (cu diacritice!), aşa cum e normal.

Pun şi eu întrebarea oare nu se putea scrie un program mai exact referitor la recensănântul ăsta din care tot nu vom şti câţi am fost la 1 Decembrie 2021, câţi cu drept de vot am fost la aceeaşi dată sau în câţi metri pătraţi stăm acasă?

E supărător cum arată formularul de completat, cu atât mai mult cu cât la „Caracteristici etno-culturale″ recenzatul român poate alege: „român, aromân, istroromân″ şi lista-i lungă. De asemenea, la secţiunea „Limba maternă″ se poate bifa „româna″, aşa cum e corect şi pe deasupra văd că programul permite folosirea tuturor literelor alfabetului limbii române. Nu-Ştiu-Cine a făcut programul de recenzare online, dar ar fi putut să dea dovadă de consecvenţă: ori cu diacritice, ori fără.

Lipsa diacriticelor m-a „ajutat″ să mă „plimb″ prin Cetatea Eternă. Reîntors în realitatea românească, m-am întâlnit, m-am reîntâlnit cu România Eternă.

În superficialitatea ei.

Horia Picu

Prezentarea de față are un scop dublu, și anume punerea în valoare a două diplome nobiliare armaliste deținute încă de urmașii celor care le-au primit, precum și aducerea unui omagiu pios celui care ne-a arătat în urmă cu câțiva ani diploma familiei Buffte(a) de Cuhea, dr. Ștefan Mariș (17.06.1963 – 01.04.2021), prietenul și colaboratorul nostru timp de mai mulți ani (vezi la final nota 1).

Cele două diplome au fost emise pe parcursul secolului al XVII-lea, de către Gabriel Bethlen și Mihai Apafi, principii Transilvaniei.
Gabriel Bethlen, unul dintre cei mai mercantiliști principi ai Transilvaniei nu a fost prezent fizic în Maramureș dar a procedat și aici la fel ca în Transilvania, introducând noi reguli și făcând pași însemnați în sensul ralierii Maramureșului la realitățile transilvănene, lucru pentru care a beneficiat din plin de ajutorul fratelui său, Ștefan Bethlen, comitele Maramureșului, fidel principelui. Acesta a implementat pe plan local politica economică princiară, deși a întâmpinat opoziția unei părți a nobilimii maramureșene, încolțită de politica principelui, ce aducea atingere prerogativelor și privilegiilor nobiliare (n. 2). Foarte inteligent și prudent, principele a dus o politică de păstrare în limite decente a numărului de nobili maramureșeni, prin acordarea unui număr redus de diplome armaliste nobililor români din această parte de țară, preferând înnobilările colective pentru 200 de nobili din târgurile regale de coroană, Sighet, Hust, Visk, Teceu, Câmpulung (n. 3). Totuși familiile Buffte, Petrovai, Rednic, Berce, Perșe, Tivadar de Rona de Jos, Pop de Berbești, Maroșan, alias Csicso din Biserica Albă, Gerheș din Sarasău, Nemeș din Călinești, Năsui, Fărcaș de Vișeu au primit diplome armaliste.
Una din diplomele armaliste emise de principe și păstrată până astăzi în posesia familiei, este diploma familiei Buffte de Cuhea, dată în Alba Iulia, la 27 Iunie 1622.
Din cuprinsul diplomei, nu reiese care a fost contribuția lui Ioan Buffte la susținerea principelul însă blazonul familiei ne lămurește. Omul care ține în mână o sabie ridicată reprezintă simbolul ajutorului militar acordat principelui.

Nos Gabriel dei gratia Sacri romani Imperi et Transilvania princeps, partium regni Hungariae, Dominus Siculorum comes ac Opuliae et Ratiboriae Dux etc.,.
Memoriae commendamus tenore presencium significantes quibus expedit universis. Quod nos ad nonnullorum fidelium consiliariorum nostrorum singularem serenitati nostrae propterea factam intercessionem tum vero attentis et consideratis fidelitate fidelibusque servitiis nobilis Ioannem Buffte de Konha, que ipse primun quidem regno nostro Transylvaniae quisque principibus, praedecessoribus videlicet nostris et tandem serenitati etiam nostrae in omnibus occassionibus, bellicisque, expeditionibus pro patriae motis et susceptis, fideliter et cum amici sui constancia alacritateque exhibuit et impendit ac in futurum etiam exhibiturum et impensurum ipsum minime dubitamus. Eundem igitur Ioannem Buffte ac per eum filios et filias iam natas et in futurum etiam dei beneficiona scituros alias etiam uti intelligimus ex nobili priscepia oriundos denuo et ex novo expeciali nostra gratia et potestatis nostre plenitudinein coetum et numerum verorum et indubitatorum regni nostri Transylvaniae nobilium annumerantes, aggregantes, captantes et adscribentes duximus prout annumeramus, aggregamus, cooptamus et adscribimus. Decernentes expresse uta modo deinceps successivis semper temporisbus idem Ioannes Buffte, ipsiusque haeredes et posteritates utriusque sexus universi, pro veris et indubitatis nobilibus habeatur et repetentur. In signum autem huiusmodi mere et perfectae nobilitatis haec arma seu nobilitatis insigniae. Scutum videlicet militare caelestium coloris in cuius compositie area homo integre veste viridea inductus, dextrem ensem nudatum sursum tenere conspicitur. Supra scutum galea militaris clausa est posita, quam integre diadema regium, gemmae ac summitate vero sive cono lemnisci variorum colorum hinc inde defluentis utrasque oras seu margines ipsius scuti pulcherrime ambiunt et exornant prout haec omnia in parte sive initio presentium litterarum nostrarum docta manu et arce pictoris clarius expressa et depicta concernuntur. Animo deliberato et ex certa scientia liberalitatrque nostra prefato Ionne Buffte ipsiusque haeredibus et posteritatibus utriusque sexus universis gratiose dedimus, donavimus et contulimus annuentes et concendentis quod ipsi prescripta arma seu nobilitatis insignia more aliorum verorum et insignitorum nobilium utenturque in praeliis, hostiludiis, torneantis, duellis, mononachiis ac aliis quibus suis exercitiis militaribus necnon nobilitaribus item sigillis vexilia certis velis, auleis, annulis, dyptis, tentoriis, domibus sepulctiris et generaliter quarumlibet verum et expeditionem generibus sub merae et perfectae nobilitatis titulo, quo eos al universis et singulis cuiuscunque status, ordinis, honoris, dignitatis et praeminentia homines existant. Insignites dici, teneri et nominari volumus ferree et gestare. Ominibusque et singulis honoribus, gratiis, privilegiis, indultis, libertatibus, immunitatibus et praerogativis quibus caeteri veri nati et indubitati dicti regni nostrae Transylvaniae partiumque Hungariae eidem annexarum nobiles ac militares hommines, quomodumcunque de jure et ab antiqua consuetudine utuntur, fruuntur et gaudeant perpetue uti frui et gaudere valeantque possint.
In cuius rei memoriam firmitatemque perpetuam presentes literas nostras pendentis et authentici sigilli nostri munime roboratas memorato Ioanne Buffte, haeredibusque et posteritatibus utriusque sexes universis clementer dandas duximus concernentes.
Datum in civitate nostra Alba Iulia die vigesima septima mensis Iunii, Anno Domini Millessimo sextencessimo vigesimo secundo.

„Noi, Gabriel Bethlen, din grația lui Dumnezeu, împărat al Sfântului Imperiu roman și principe al Transilvaniei și al părților anexate ungurene, comite al secuilor, duce de Oppeln și Ratibor etc…. facem cunoscut prin cuprinsul celor de faţă tuturor celor cărora se cuvine, că noi, pentru mijlocirea personală a unora dintre credincioşii noştri domni consilieri pe de o parte, că noi, luând aminte și ținând seama de slujbele credincioase, credința, ardoarea prietenească și constantă pe care nobilul Ioan Buffte de Cuhea ni le-a arătat nouă, și prin noi țării noastre Transilvania, precum și principilor predecesorilor noștri și ilustrității noastre în toate războiale, expedițiile în timpuri și locuri diferite și ni le va arăta și nu ne îndoim că va stărui și pe viitor, am hotărât, așadar, ca Ioan Buffte, nobil ereditar din vechime, și prin el, fiii și fiicele născuți și care se vor naște în viitor, să fie ţinuţi şi socotiţi din nou, din deplina noastră milostivire și puterea noastră deplină, drept adevăraţi, fii, neîndoielnici, şi deosebiţi nobili. Și să-l adăugăm, să-l asociem, să-l alegem şi să-l înscriem în ceata şi numărul adevăraţilor, fiilor, neîndoielnicilor şi deosebiţilor nobili ai acestui regat al Transilvaniei şi părţilor Ungariei anexate aceluiaşi, după cum l-am eliberat, adăugat, asociat, ales şi înscris prin tăria [scrisorilor] celor de faţă, hotărând în chip lămurit ca începând de acum pentru totdeauna, pe același Ioan Buffte, moştenitorii şi urmaşii lui de ambele sexe să fie ţinuţi şi socotiţi drept adevăraţi, fii, neîndoielnici, şi deosebiţi nobili.
Ca semn al acestei adevărate şi desăvârşite nobilităţi le acordăm lui și urmașilor și moștenitorilor lor de ambele sexe aceste arme sau insemne ale nobilităţii: Scut militar de culoare albastră, în câmpul căruia se vede un om întreg îmbrăcat cu tunică verde, care ține în mână dreaptă o sabie simplă ridicată în sus. Deasupra scutului este aşezat coiful militar, acoperit de o diademă regală, împodobită în chip cuvenit cu perle şi pietre scumpe, din conul coifului curg benzi sau panglici de culori diferite spre ambele margini sau extremităţi ale coifului înconjurându-l şi împodobindu-l în chipul cel mai frumos, după cum toate acestea se văd clar înfăţişate şi zugrăvite cu mână iscusită şi arta picturii la capătul sau începutul scrisorilor noastre de faţă.
Cu chibzuinţă şi după bună ştiinţă, din generozitatea noastră princiară, amintitului Ioan Buffte și prin el, tuturor moştenitorilor şi urmaşilor săi de ambele sexe cu milostivire încuviinţând şi hărăzind le-am dat, dăruit şi conferit, ca ei înşişi, suszisele arme sau însemne ale nobilităţii, după obiceiul celorlalţi adevăraţi, fii, neîndoielnici, şi deosebiţi nobili care se folosesc de blazoane, oriunde, în bătălii, întreceri militare, turniruri, dueluri, întreceri individuale, şi în alte exerciţii militare şi nobiliare de orice fel, pe sigilii, steaguri, vase, veştminte, covoare, arme, medalioane, corturi, case, morminte şi în general pe orice fel de lucruri şi feluri de foloase, sub titlul întregii şi desăvârşitei nobilităţi, prin care dorim ca ei să fie zişi deosebiţi, să fie ţinuţi, numiţi şi socotiţi de către toţi oamenii şi de fiecare în parte, de orice stare, condiţie, treaptă, cinste, ordin, demnitate şi preeminenţă, şi să primească şi să poarte toate şi fiecare din acele slujbe, milostiviri, privilegii, scutiri, libertăţi, imunităţi şi prerogative pe care ceilalţi adevăraţi, născuţi, neîndoielnici, şi deosebiţi oameni nobili şi ostaşi ai amintitului regatului nostru al Transilvaniei şi ai părţilor Ungariei anexate aceluiaşi, le folosesc, se bucură după obicei, în orice mod, din vechime şi de drept, şi pe care să fie veşnic volnici şi în stare să le folosească, să se bucure.
Spre pomenirea şi veşnica trăinicie a acestui lucru am dat scrisoarea noastră de faţă întărită cu puterea sigiliului nostru atârnat pomenitului Ioan Buffte și prin el, tuturor moştenitorilor şi urmaşilor săi de ambe sexe am hotărât să le dăm cu milostivire şi să le hărăzim. Dată în cetatea noastră Alba Iulia, 27 Iunie 1622.”

Din analiza blazonului reiese că acesta ar fi putut arăta ca în imaginea alăturată.

În anul 1862 familia avea deja membri răspîndiți în Cuhea și Ieud, unde erau 29 de familii, respectiv două familii, scrisoarea armalistă se afla și atunci ca și acum la familie (n. 4). Un alt membru al familiei, care locuia în Călinești, a fost înnobilat de principele Gabriel Báthory în 1612 și era formată din 5 familii (n. 5).

Diploma a doua a fost emisă de Mihai Apafi în 1668 și se află în păstrarea familiei Vancea-Birta, fiindu-ne pusă la dipoziție de doamna Maria Birta (arhivar referent la Muzeul Satului Maramureșean), căreia îi mulțumim în mod deosebit, cu acordul fratelui, Ioan Vancea (profesor universitar, Brazilia).

„Nos Michael Apafi dei gratia princeps Transsylvaniae, partium regni Hungariae, dominus et siculorum comes etc.
Memoriae commendamus tenore presencium significantes quibus expedit universis. Quod nos ad nonnullorum fidelium dominorum consiliorum nobilium singularem nobis propterea factam intercessionem, cum vero attentis et consideratis fidelitate, fideliuque servitiis nobilis Ionae Vancsa de Vancsfallva, qua ipse nobis ex hunc regno nobis Transilvaniae ac partibus Hungariae eidem annexis in omnibus bellicis expeditionibus pro locorum et temporum varietate fideliter exhibuit et impendit ac in futurum quoque exhibituram et impensuram ipsum non dubitemus…eundem igitur Ionam Vancsa ac per eum Petrum et Theodorum similiter Vancsa fratres suos germanos, haeresque et posteritates ipsorum utriusque sexus universas ex speciali gratia et principalis potestatis nostrae plenitudine, hactenus etiam nobilitati praerogativa priscepia oriundos.
Denuo in coetum et numerum verorum, natorum, indubitatorum, insigniorumque regni nostri Transilvaniae et partium Hungariae eidem annexorum nobilium aggregandos, cooptandos, et adscribendos duximus, prout annumeramus, aggregamus, cooptamus et adscribimus presentium per vigorem decernentes expresse ut deinceps quoque successivis semper idem Ionas Vancsa ac per eum Petrus et Theodorus, fratres ipsius, haeredesque et posteritates ipsorum utriusque sexus universae, pro veris et indubitatis nobilibus habeantur et reputentur, In Signum autem huius merae et perfectae nobilitais ipsius, haeredibusque et posteritatibus ipsorum utriusque sexus universis gratiose. Scutum videlicet militare erectum caelestini coloris in cuius campo sive area brachium queddam humanum rubra veste inductum tria folia Lilliorum vela complicata sursus tenere consciiuntur. Supra Scutum autem galea militaris clausa est posita, quam contegit diadema regiam genuis summitate autem vero sive vero galeae laciniis sive seu lemniscis variorum colorum hinc inde defluentes utrasque oras seu marginis ipsius scuti pulcherime ambiunt et exornant. Prout haec omnia in parte seu principio presentium literarum nostrorum doctam manu et arce pictoris clarius expressa est depicta esse cernuntur. Animo deliberato et ex certa scientia liberalitateque nostra principali praefato Ione Vancsa ac per eum Petro et Theodoro fratris ipsius, haeredibusque et posteritatibus ipsorum utriusque sexus universis gratiose dedimus, donavimus et contulimus annuentes et concedentes, ut ipsi praescripta arma seu nobilitatis insignia more aliorum virorum, necnon indubitatotum insigniorumque. Nobilium armis ubique in praeliis, hostiludiis, torneantes, duellis, monomachiis ac aliis quibusvis exercitis militaribus et nobilitaribus, necnon sigiliis certiis, velis, clyptid, tentoriis, domibus et sepulctiis, generaliter vero rerum et expeditionem generibus sub merae et perfectae syncereque nobilitatis titulo, quo eos ab universis et singulis cuiuscunque status, conditionis, graduiis, honoris, ordinis, officii, dignitatis, praeminentiaeque et functionis homines existant insignitos dici, teneri, nominari et reportari. Volumus ferre et gestare omnibusque et singulis iis honoribus, gratiis, privilegiis, indultis, libertatibus, immunitatibus et praerogativiis, quibus caetere veri, nati, indubitati et insigniti regni Hungariae ac partium Hungariae eidem annexarum nobilis et militares homines, quomodumque de iure et ab antiqua consuetudine utuntur, fruuntur et gaudent perpetuo uti, frui et gaudere valeantatque possint. In cuius rei memoriae firmitatemque perpetuam presens literas nostras pendentes et authenici sigilii nostri munimine roboratas est, communitas memorato Ionae Vancsa ac per eum Petro et Theodoro Vancsa fratribus eius germanos haeredibusque et posteritatibus ipsius utriusque sexus universis clementer dandas duximus et concendendas. Datum in civitati nostrae Alba Iulia die vigesima octava mensis octobris anno Domini millessimo sextecissimo sexagesimo octavo.
Michael Apafi
Ioannes Belen cancelar, manu propria

„NOI, MIHAIL APAFI, din mila lui Dumnezeu principe al Transilvaniei şi al părţilor Ungariei domn şi comite al secuilor,
facem cunoscut prin cuprinsul celor de faţă tuturor celor cărora se cuvine, că noi pentru mijlocirea personală a unora dintre credincioşii noştri domni consilieri pe de o parte, că noi, luând aminte și ținând seama de slujbele credincioase pe care nobilul Ioan Vancsa de Oncești, ni le-a arătat nouă și prin țării noastre Transilvania și părțlor ungurene anexate acesteia, în toate războiale, expedițiile în timpuri și locuri diferite și nei le va arăta și nu ne îndoim că va stărui și pe viitor, am hotărât așadar ca acelaşi Ioan Vancsa și prin el, Petru și Theodor, la fel Vancsa, frații lui buni şi moştenitorii şi urmaşii lui de ambele sexe să fie ţinuţi şi socotiţi drept adevăraţi, fii, neîndoielnici, şi deosebiţi nobili. Și să-l adăugăm, să-l asociem, să-l alegem şi să-l înscriem în ceata şi numărul adevăraţilor, fiilor, neîndoielnicilor şi deosebiţilor nobili ai acestui regat al Transilvaniei şi al părţilor Ungariei anexate aceluiaşi, după cum l-am eliberat, adăugat, asociat, ales şi înscris prin tăria [scrisorilor] celor de faţă, hotărând în chip lămurit ca începând de acum pentru totdeauna, pe același Ioan Vancsa și prin el pe Petru și Theodor, frații lui, şi moştenitorii şi urmaşii lui de ambele sexe să fie ţinuţi şi socotiţi drept adevăraţi, fii, neîndoielnici, şi deosebiţi nobili.
Ca semn al acestei adevărate şi desăvârşite nobilităţi [le acordăm] lui și urmașilor și moștenitorilor lor de ambele sexe aceste arme sau insemne ale nobilităţii: Scut militar de culoare albastră, în câmpul căruia se vede o mînă umană îmbrăcată cu tuncă roșie care ține în mînă ridicate 3 foi îndoite de crin. Deasupra scutului este aşezat coiful militar, acoperit de o diademă regală, împodobită în chip cuvenit cu perle şi pietre scumpe, din conul coifului curg benzi sau panglici de culori diferite spre ambele margini sau extremităţi ale coifului înconjurându-l şi împodobindu-l în chipul cel mai frumos, după cum toate acestea se văd clar înfăţişate şi zugrăvite cu mână iscusită şi arta picturii la capătul sau începutul scrisorilor noastre de faţă.
Cu chibzuinţă şi după bună ştiinţă, din generozitatea noastră princiară, amintitului Ioan Vancsa, şi prin el Petru și Theodor , frații lui, tuturor moştenitorilor şi urmaşilor săi de ambele sexe cu milostivire încuviinţând şi hărăzind le-am dat, dăruit şi conferit, ca ei înşişi, suszisele arme sau insemne ale nobilităţii, după obiceiul celorlalţi adevăraţi, fii, neîndoielnici, şi deosebiţi nobili care se folosesc de blazoane, oriunde, în bătălii, întreceri militare, turniruri, dueluri, întreceri individuale, şi în alte exerciţii militare şi nobiliare de orice fel, pe sigilii, steaguri, vase, veştminte, covoare, arme, medalioane, corturi, case, morminte şi în general pe orice fel de lucruri şi feluri de foloase, sub titlul întregii şi desăvârşitei nobilităţi, prin care dorim ca ei să fie zişi deosebiţi, să fie ţinuţi, numiţi şi socotiţi de către toţi oamenii şi de fiecare în parte, de orice stare, condiţie, treaptă, cinste, ordin, demnitate şi preeminenţă, şi să primească şi să poarte toate şi fiecare din acele slujbe, milostiviri, privilegii, scutiri, libertăţi, imunităţi şi prerogative pe care ceilalţi adevăraţi, născuţi, neîndoielnici, şi deosebiţi oameni nobili şi ostaşi ai amintitului regatului nostru al Transilvaniei şi ai părţilor Ungariei anexate aceluiaşi, le folosesc, se bucură după obicei, în orice mod, din vechime şi de drept, şi pe care să fie veşnic volnici şi în stare să le folosească, să se bucure. Spre pomenirea şi veşnica trăinicie a acestui lucru am dat scrisoarea noastră de faţă întărită cu puterea sigiliului nostru atârnat pomenitului Ioan Vancsa și prin el fraților lui buni, Petru și Theodor Vancsa, tuturor moştenitorilor şi urmaşilor săi de ambe sexe am hotărât să le dăm cu milostivire
şi să le hărăzim. Dată în cetatea noastră Alba Iulia, 28 octombrie 1668.”

Propunerea de blazon – pentru familia Vancsa – ne aparține (imaginea de mai jos), nu este însă blazonul original, care ar fi trebuit pictat de pictorul Curții principelui.

În 1862, cînd a fost făcută cercetarea nobilimii locale, de către preoții locului și juzii supremi, s-a constatat că familia înnobilată de Mihai Apafi în 1668 locuia în Călinești, și avea două ramuri, patrifamilii (n. 6). Din această familie una s-a mutat în Văleni. În schimb, în Nănești era o altă ramură a familiei, înnobilată în vremuri imemoriale, care aveau un document „foarte bătrîn, ce nu s-a putut lege”, și din care s-au desprins 9 patrifamilii (n. 7). Considerăm că acesta era familia veche de nobili donatari.
Despre familia Vancsa istoriografia este în unanimitate când afirmă că este una veche, care se trage din cneazul și nobilul vechi român Onciuc, fiul lui Lupu Stan, ce avea în stăpânire jumătate din domeniul Varalia, format din moșiile Oncești, Nănești și Valea Porcului/ Stejarului (n. 8). Familia s-a împărțit, la fel ca toate familiile nobiliare, o ramură a acesteia ajungând și în Călinești, și se pare că această ramură a primit de le principele Mihai Apafi scrisoarea armalistă de față. Și alte ramuri ale familiei, destul de numeroasă în secolul al XVII-lea, au primit diplome armaliste, pentru a-și asigura privilegiile și scutirile nobilire, diluate în timp. O altă ramură a familiei a primit o diplomă armalistă de la același principe, în 1678. O altă ramură a familiei a emigrat în Districtul Chioar, în satul Buteasa, care a primit o diplomă armalistă în 1638 de la Gheorghe Rákoczi I, pentru Ioan Vancsa, scolpetar, iar Ioachim Vancsa, emigrat sau căsătorit în Asuajul de Sus a primit o diplomă armalistă în 1681, iar familia a fost foarte numeroasă (n. 9).

Dar ce au fost, ce rol au avut și care a fost istoria diplomelor armaliste? Subiectul a suferit de o oarecare lipsă de interes din partea istoricilor români de-a lungul timpului, în ultimii ani înregistrându-se o preocupare crescută din partea acestora pentru acest subiect. Istorici ca Ioan Drăgan, Ionuț Costea, Radu R. Tiron etc. au explicat modul de acordare și funcționalitatea diplomelor armaliste. Dacă înainte doar Ioan cavaler de Pușcariu a împărțit cumva nobilimea, în istoriografia legată de Maramureș lucrurile au fost amestecate, cu bună știință, mai ales de Alexandru Filipașcu, care nu a surprins diferențele dintre numeroșii nobili maramureșeni.
Încă din Evul Mediu regii Ungarei au acordat diplome nobiliare nobililor români, Maramureșul, împreună cu Țara Hațegului, Țara Făgărașului, Banatul de Severin, înregistrând peste 60% din totalul nobilimii românești ardelene (n. 10), care s-au comportat ca o obşte la nivel local, având instituții proprii, adunări cneziale şi nobiliare mult adaptate. „Deși la nivel central, în dieta ungară şi în cea ardeleană, românii nobili participau doar individual, nobilii români au intrat în toate structurile puterii de stat, la nivel central şi teritorial, mai cu seamă în structurile militar-administrative, dar şi în cele fiscale sau ale bisericii catolice” (n. 11). Odată cu trecerea timpului, mai ales din a doua jumătate a secolului al XVI-lea diplomele armaliste au început să apară și numărul lor să crească rapid în Transilvania, Banat și Partium. În Maramureș acestea au fost acordate nobilimii ce ținea militar de cetatea Hust și au adus cu ele scutirea de obligaţii, mai ales fiscale, precum și acordarea unor privilegii persoanei înnobilate. Aceste privilegii erau extinse uneori și asupra urmașilor acesteia, fiind însoţite de blazon, reprezentând o caracteristică a fenomenului înnobilării (n. 12). O altă caracteristică era aceea că erau acordate pentru răsplătirea serviciilor credincioase sau pentru merite militare, unor oameni de condiţie modestă, chiar unor iobagi (n. 13). Istoricii romîni ca Ioan Drăgan, Ionuț Costea, Radu R Tiron, subsemnata, Ligia Drăghici au opinii diferite față de istoricii consacrați ai Maramureșului în ceea ce privește diplomele armaliste, opinând, pe baza legilor, Tripartitului, că blazonul pe care principele îl dăruia unora, nu este un semn neapărat al nobleţei și că trecerea în rândul nobililor adevărați nu era asigurată odată cu primirea unui blazon (n. 14). Numai primirea blazonului în sine nu trecea pe nimeni în rândul nobililor (n. 15). Primitorii blazonului din epoca Principatului, armaliștii, au devenit nobili similari ca putere economică nobililor de o sesie, erau deținători de blazon și titulari de obligații militare (n. 16).

Noua nobilime creată mai ales de principii Transilvaniei nu a mai primit pământ, ci blazon și scutiri. Iar fenomenul care ni se pare cel mai interesant este cel legat de reconfirmarea vechilor titluri. Unul din nobilii noștri, Ioan Buffte a fost reconfirmat ca nobil adevărat al Transilvaniei, fiind înnobilat din nou, denuo et ex novo, deoarece familia era una veche.
Ioan Buffte a fost înnobilat pentru merite militare, pentru slujbe credincioase și fidele aduse principelui Transilvaniei, precum și antecesorilor acestuia. Dar familia acestuia a fost una veche nobiliară, de nobili adevărați, în persoană, consemnată ca atare în Conscripțiile de la mijlocul secolului al XVI-lea. În 1542 când, la cererea vicecomitelui Simion Stoica şi Ioan Pop de Sarasău, au fost conscrişi nobilii cu iobagi din Maramureş, judele Plăşii de Sus, Ştefan Petrovai, i-a consemnat pe Petru şi Ioan Bufftha de Cuhea ca nobili cu posesie, iar în 1548 documentul îl consemna pe Petru Buffta ca nobil cu o poartă de iobagi (17). Această stare de fapt era cea specifică nobililor maramureșeni vechi, care doar în cazuri extrem de rare dețineau mai mult de o poartă de iobagi.
Diploma, scrisă pe pergament, întărită cu pecetea mare atârnată a principelui, nu este, la fel ca majoritatea diplomelor armaliste, terminată. Lipsește, în stânga sus, blazonul. Acesta trebuia pictat de pictorul principelui, dar în cele mai multe cazuri acest lucru nu s-a întâmplat, deoarece nobilul român maramureșean nu dorea să plătească suma exorbitantă percepută pentru pictarea diplomei, după ce anterior a plătit cam 25 de florini pentru pergament, 4 florini pentru sigiliu etc. Interesul lui era recunoașterea scutirilor aduse de diplomă, astfel că diploma, care, conform legii, trebuia pictată în intervalul de 1 an, rămânea nepictată (n. 18). Tot în intervalul de 1 an, diploma trebuia citită în Congregația generală a comitatului (n. 19). Din păcate, Protocoalele comitatului se păstrează doar începând cu anul 1629, astfel că cel puțin în cazul diplomei primite de Ioan și Petru Buffta nu se poate verifica când și dacă acest lucru a fost făcut, dar este de presupus că da și că nu vor fi fost împotrivitori pentru că familia a continuat să fie recunoscută ca una de nobili, nefiind niciodată decăzută din această stare. La fel  nu se poare verifica dacă diploma primită de Ioan Vancsa a fost citită în fața Congregației nobiliare a comitatului, întrucât protocoul de ședintă dintre martie 1668-1671 lipsște, fiind pierdut la o dată imposibil de apreciat.
Formularistica, șablonul heraldic, este cel clasic, folosit din deceniul 4 al secolului al XVI-lea (n. 20), blazonul este unul foarte simplu, coiful este timrat de diadema regium, lamberchinii colorați, scut militar de culoarea cerului. Blazonul, acordat cu respectarea unor formalități era consemnat în Cărțile Regale, în cazul în care nobilul își putea permite plata acestui lucru. Blazonul era transmisibil, fiind asimilat bunurilor, se putea transmite pe cale sucesorală, urmașilor și moștenitorilor de ambele sexe „haeredibusque et posteritatibus (s. n.) ipsius/ipsorum utriusque sexus universis…”, deci și pe linie feminină, acest lucru fiind diferit de modul în care se proceda în restul Europei, și era datorat caracterului gentilic al familiei (n. 21). Diplomele de înnobilare menționau modalitățile de utilizare, în praeliis, torneamentis, duellis, monomachiis ac aliis quibusvis exercitiis nobilitaribus et militaribus, necnon sigillis, vexillis, cortinis, velis, auleis, annulis, domibus, clypeis, tentoriis, sepulchris…” dintre care unele erau desigur desuete (precum întrecerile cu lancea și turnirurile) dar trebuiau să descrie, împreună cu celelalte, un modus vivendi cavaleresc (n. 22) și nu arătau o pătrundere în rândul societății medievale, așa cum afirmă unii autori, în special localnici (n. 23). De altfel, toate diplomele armaliste emise pentru toți nobilii conțineau această expresie, nu toți primitorii ei intrând automat în rândul nobililor adevărați, istoricii consacrați sesizînd difernțele dintre categoriile de nobili din Transilvania și Ungaria.

Note:
1. Din păcate prof. dr. Ștefan Mariș nu a mai apucat să vadă, deși și-a dorit enorm, publicarea și traducerea diplomei familiei sale pe linie maternă. Mulțumirile noastre se îndreaptă fratelui lui Ștefan, Ion Mariș (coord. Editura „Valea Verde”), care, cu amabilitate, ne-a pus la dispoziție imaginea diplomei familiei.
2. Livia Ardelean p. 513, pe https://eda.eme.ro/bitstream/handle/10598/30614/EME_BethlenErdelye_042-ArdeleanL-PoliticaEconSiMilitFataDeComitatulMaramures.pdf?sequence=1&isAllowed=y
3. Livia Ardelean, Gabriel Bethlen și politica economică și militară față de Comitatul Maramureș, în volumul „A Bethlen Gábor trónra lépésének 400. Évfordulóján rendezett konferencia tanulmányai.”, Cluj-Napoca 2014, p.513
4. Date istorice, p. 10
5. Ibidem, p.8
6. Ioan cavaler de Pușcariu, Date istorice privitoare la familiile nobile române, Tiparul Tipografiei arhidiecezane Sibiu, 1892, p. 9
7. Pușcariu, op. cit. p. 2
8. Ioan Mihalyi de Apșa, Diplome maramureșene, nr. 20
9. Pușcariu, op. cit,
10. Ioan Drăgan, pe http://muzeulbanatuluimontan.ro/images/ro/Biblioteca_electronica/Volume_publicate/Itinerarii%20istoriografice.%20Studii%20%C3%AEn%20onoarea%20istoricului%20Costin%20Fene%C5%9Fan,%20volum%20%C3%AEngrijit%20de%20Dumitru%20%C8%9Aeicu%20%C
11. Ibidem
12. Ibidem
13. Ibidem; Ionuț Costea, Solem virtutem et nomen bonorum. Nobilitate, Etnie, Regionalism în Transilvania Princiară (sec. XVII), Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2005, p. 42-44
14. Teodora Ligia Drăghici, Confirmări ale nobilității solicitate autorităților comitatense în cursul secolului al XIX-lea de către reprezentanți ai familiilor de origine română înnobilate în secolele XVI_XVIII, , pe http://www.bcut.ro/dyn_img/Analele%20Banatului%20Arheologie-Istorie/Analele%20Banatului%20S.N.%20XX%20%E2%80%93%202012/20_Draghici.pdf
15. Ibidem
16. Tiron, op, cit.
17. Livia Ardelean, Populația impozabilă a comitatului Maramureș la mijlocul secolului al XVI-lea, în Revista arhivei maramureșene, nr.5/2012, p. 18
18. Livia Ardelean, Istoria economică și socială a Maramureșului între 1600-1700, Editura Ethnologica, Baia Mare, 2012, p. 105
19. Constituțiile Aprobate ale Transilvaniei 1653, Editura Dacia , Cluj-Napoca, 1997, p. 108
20. Tiron, op. cit.,
21. Ibidem
22. Ibidem
23. Ilie Gherheș, Familia Gherheş de Sarasău – de la Diploma angevină din 24 iunie 1360, la Diploma armalistă din 1 mai 1625 (inedită). Primenirea timpului istoric, în Revista Arhivei Maramureșene, nr. 9/2016.

Dr. Livia Ardelean
(articol publicat în Revista Arhivei Maramureșene, nr. 14/ 2021, Baia Mare)

Livia ARDELEAN s-a născut în Sighetu Marmației, este absolventă a Facultății de Istorie și Filosofie, Cluj-Napoca, specializarea Istorie, promoția 1992. De la absolvirea facultății a lucrat ca și arhivist la Arhivele Naționale Cluj, fiind actualmente consilier superior la Serviciul Județean Cluj al Arhivelor Naționale.
Doctor în istorie din anul 2011, cu tema „Istoria economico – socială a Maramureșului istoric în secolul XVII” (coordonator științific Acad. Prof. dr. Ioan Aurel Pop), d-na Livia Ardelean este colaborator permanent la Revista Arhivei Maramureșene, editată de colectivul Serviciului Județean Maramureș al Arhivelor Naționale și al revistei Memoria Ethnologica, editată de Centrul Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Maramureș. Este autoare a numeroase studii privind istoria Maramureșului, în special în sec. XVII-XVIII, având preocupări de istorie a Ardealului și Maramureșului în epoca medievală, premodernă și modernă. Este preocupată de publicarea de documente medievale, de științele auxiliare ale istoriei, de istoria populației germane din Ardeal precum și de arhivistica internațională, în special de cea din spațiul german, participând și la întâlniri internaționale pe această temă.

O premieră naţională, un spectacol grandios, poposeşte pe 19 mai la Sighet, în cadrul unui turneu ce cuprinde oraşe precum Oradea, Cluj-Napoca, Alba Iulia, Baia Mare.

Propulsarea urbei pe lista locaţiilor care găzduiesc asemenea regaluri culturale este ceea ce îşi doresc organizatorii, alături de educarea gustului publicului, în special al publicului tânăr.

Fie că ai citit cu sufletul la gură nuvela Carmen a lui Prosper Merimee, fie că te-ai îndrăgostit de ritmurile spaniole şi muzica lui Georges Bizet, când auzi de personajul CARMEN nu poţi rămâne indiferent, fie că-ţi inspiră pasiune, trăiri intense, tandreţe şi dramatism deopotrivă, sentimente dintr-o altă epocă! N-ai auzit de TOREADOR, de coride, luptele cu tauri? Nu-i nimic, îţi spunem noi toată povestea, în paşi de muzică şi dans la superlativ! Trebuie doar să vii în sala de spectacol, pregătit să te laşi cuprins de povestea balerinilor noştri şi de frumoasa muzică a lui Georges Bizet şi Rodion Shchedrin!

Andreea BIRO

În anul 1784 în localitatea Strâmtura locuia o singură familie de evrei cu doi copii. Această familie se ocupa cu realizarea pălincii. În sursele evreiești localitatea este cunoscută sub numele Strimtere.
Majoritatea evreilor de aici purtau numele de Stern. În 1880 populația evreiească număra 194 de persoane, iar în 1920 a ajuns la 409.
Evreii de aici se ocupatu cu agricultura, oieritul, exploatarea și prelucrarea lemnului. Cașul de oaie coșer din Strâmtura era renumit și apreciat în toată țara.
Pe la sfârștiul secolului XIX comunitatea evreiească și-a construit sinagoga, s-a înființat Hevra Kadișa, în timp ce baia rituală existase anterior acestora.

Primul rabin sin Strâmtura a fost Moșe Kiszelnik. Acesta a înființat o ieșivă unde existau 60 de bahuri. Rabinul a fost ucis în Holocaust.
În mai 1944 evreii din Strâmtura au fost duși în ghetoul din Dragomirești, de aici au mers pe jos în Vișeu de Sus iar de acolo au fost urcați în trenuri spre Auschwitz.
Majoritatea evreilor din Strâmtura au fost uciși în Holocaust. Cei puțini care au supraviețuit s-au întors în comună, dar la scurt timp au emigrat.
Azi în localitate există un cimitir evreiesc care amintește oamenilor de comunitatea ce a locuit aici cândva.

Robert COTOS
președinte Asociația Maramureș Heritage
web: www.regiomm.ro

SEMN DE CARTE
ION MARIȘ: „Semne, pe_semne”, Editura LIMES, Cluj, 2022
(– lector de carte: Brîndușa Oanță, coperta: Attila Cosovan)

Dedicată celor doi Ștefan – tatăl și fratele, pierduți anul trecut –, această a 4-a carte de poezie a lui Ion Mariș este un studiu al conștiinței față cu ipostazele muririi, o carte puternică, fără iertare. Poemele se adună fiecare într-un corolar tulburător, redat cu cursive, de mare concentrare aforistică și poetică.

Sincer, confesiv, ci totodată prins în chingile minții, între rugă și protest, vulnerabil fără teamă, dar și judicativ, pesimistic, fără leac, în noaptea permanentă, în praful și pulberea doldora de noi („cuante” în care am implodat), între persistența neabătută a amintirilor și grija față de șubrezirea lor, amuzat observator al grotescului cotidian…

Sigur că Ion Mariș este o persoană luminoasă, efervescentă și de inițiativă, cu deschidere culturală și socială, un săritor în ajutor fără odihnă. Tocmai de aceea sper că ni-l va aduce și pe poetul necenzurat de atâta inteligență (sic!), pe un talaz de sentimentalitate… Nu știu dacă, apoi, va fi dezamăgit, dar știu că riscul nu-i o problemă pentru Ion Mariș…

Marin SLUJERU

Efemeră adormire

ne culcăm în sufletele noastre
sub sălcii și sub cenușă

când ne-am trezit?

urlă adâncurile noastre
către ceruri și prăpastii
se toarnă negru peste noi

de ce ne-am trezit?

Trezirea

în străfundurile ființei
se trezește o groaznică credință

moartea se scurge printre oase
căptușită cu sete

când însuflețirea este dependentă de ură
arhanghelii ruinei se izbesc de cotloane
se lasă doborâți de săgețile înflăcărate
ale unui arcaș apocaliptic

bună dimineața, copilule
ești viu?
te devorează viermii melancoliei
în refugiul depărtatei celule?

eu cred; moartea nu mă crede
pe cuvânt
eu cine sunt?
amin îi șoptește o umbră albă
unei alte umbre albastre

încheieturile strivite de cufăr
sângerează negru asurzitor
un femur zgâriat de cuiele răstignirii interioare
noi în ce vom crede
când cuiele se vor dezgropa singure
din cavoul de carne

bună dimineața, bătrânule
ți-au putrezit aripile lipite cu aracet
ai fost și tu un arhanghel ipocrit
și în cenușă te-ai prefăcut
în țărână te-ai întors
somn ușor

cred că ne-am trezit
tu tot mai ai credință
într-un arcaș născut de blestem
cu arc cioplit din craniul tău
imensitate – tu ești săgeata

amin îi șoptește primul gând
celui de pe urmă
veșnică pomenire vouă, inspirații incinerate
într-un suflet otrăvit

nu veți fi uitate
și totuși nici eu nu vă țin minte
creierul meu mă minte?
mirosul e copleșitor
resturi de oase roase
în bălți de negru-n dormitor

am fost abandonați
cine ești tu, adult pierdut?

amin ție
și mie

doar acum ne-am trezit.

Anastasia Herbil
clasa a X -a
Colegiul Național „Dragoș – Vodă” Sighet

PURIM s-a desfășurat în seara zilei de Miercuri, 16 martie 2022, la Sighet, având drept mesaj dominant „Să fie pace în lume”, fiind de altfel și fredonată această celebră melodie. Toată comunitatea a fost fermecată de interpretarea din deschiderea scurtei filmări a legendarei melodii Tumbalalaika (balalaika fiind un instrument muzical traditional evreiesc din zona actualului conflict), iar interpretul este un Om de o extraordinară finețe sufletească, Simha Neymet din Solotvyno, Ucraina.

După discursul domnului Ganz Peter și a rugăciunii oficiate de domnul Perl Adrian, s-a lecturat integral Cartea Esterei, simbolul sărbătorii de Purim. În ciuda vremurilor grele pe care le traversăm, evreii din Sighet au celebrat în veselie, iar muzica a fost întreținută de corul comunitatii, care s-a întrunit, deși într-un număr restrâns, după o pauză impusă de cei doi ani de pandemie.

Foto & video & text: dr. Sorin Markus

În viață, pe de-a întregul ei, ți se pot întâmpla multe lucruri, cu totul diferite de felul cum te-ai gândit să fie ele, în firescul lor, venite cu totul peste neașteptări. Oricine își gândește viața oarecum așezată, în zbuciumul și liniștea ei, firești. Și câte nu se aștern peste ea, cu totul și cu totul surprinzător, dorit sau nedorit, așteptat sau neașteptat, care uneori te pot descumpăni.

Am trecut peste copilăria frumoasă și, lipsită de mediul jucăriilor și jocurilor, mă distram cu diferite activități casnice, apoi din ce în ce mai grele. Le făceam de bună voie, de cele mai multe ori din proprie inițiativă. Acestea erau jocurile și jucăriile mele. Mă bucuram când în zilele călduroase puteam da fuga la o scaldă, în râul Iza. Mai mergeam uneorit și pe la deal, cu mici comisioane, apoi încet, încet, de la împrăștiat brazdele și strâns pologul, jocul cu coasa, tot mai accentuat, prin care îmi plăcea apropierea de cei mari. La 13 ani, împreună cu Ion, fratele de 17 ani, am cosit singuri peste 20 ha de suprafață de fânaț, brazdă la brazdă, cu Florica, sora noastră mai mare, ajutor la polog și pregătirea meselor, tata fiind concentrat în armată. Cositul e greu precum înotul, cu toate componentele corpului în acțiune. La această vârstă, de copil, erau mult prea devreme decât vremea lor.

Încă de mic, Postul Mare îl respectam cu toată familia, în sistem bizantin și încă de la vârstă fragedă am deprins și ajunul de vinerea, cu o masă, apoi ziua întreagă. Mai apoi, în trei ani consecutivi, am făcut ajunul mare: din seara de Joia Mare, până în Dumineca Învierii, când venea tata, dimineața, cu „Pasca” de la biserică. La făcutul fânului, în multe zile ne trezeam la orele 4, luam o cană de lapte nesmântânit și intram în brazdă, la coasă. Se întâmpla uneori ca vremea, instabilă, să ne zorească cu pologul, cu căpițele și clăile, iar următoarea masă să fie seara, înainte de culcare. Nu știam atunci că aceste renunțări la jocuri, la trăirea copilăriei în normele ei, era ca o premoniție. Educarea severă a foamei, formarea unui fizic sănătos, cu mușchii numai fibră, cu dezvoltarea capacității de a răbda și gândi bine, cu starea moral religioasă trăită, m-a ajutat atât de mult în detenția ce a urmat, unde înfometarea, munca de exterminare și confiscarea atâtor condiții firești de viață erau meniul zilnic. Fără această pregătire, alături de credință, rezistența de acolo era aproape sigur pierdută. Iată cum am fost un învingător peste „înfrângerea copilăriei”, cu ale ei trăiri, învingător în cerințele lui, fiind un elev conștiincios, cu dragoste de carte, de învățătură, mereu premiant. Gimnaziul l-am petrecut cu mari greutatăți, cu întreruperi, cu fugitul la școală și lipirea mea de bancă, la fără frecvență, în gazdă la un săliștean, cu alimentele de acasă, puțin pe la internat, cu unele drumuri făcute pe jos, în toate anotimpurile. În anul școlar 1948/1949 am ajuns elev în clasa a IX-a la Liceul „Dragoș – Vodă” din Sighet, pe care l-am părăsit pe 01.04.1949, definitiv, urmărit de Securitate. În întregul gimnaziu am fost învingător, peste atâtea „înfrângeri”, cu insistență.

Intervenția securității s-a făcut pentru faptul că a venit în „vizita” la noi un inginer, Pop Mihai, pentru 2-3 zile, trimis de unchiul, învățător, prin vicleșug, acesta fiind urmărit de Securitate, pentru manifestări împotriva desființării cultului greco-catolic. El a venit la noi în data de 08.09.1948, dar și-a făcut un adăpost în casă și a rămas 3 ani o lună și o săptămână. A luat legătura cu preotul gr.catolic, V. Trif , aproape de noi, făcându-i 2-3 vizite/ săptămâna, pentru cele spirituale, inginerul având o trăire spiritual-religioasă deosebită. Știau mai multe familii de prezența lui la noi. În data de 01.04.1949, au descins la noi și la preotul V. Trif, a cărui casă era „supravegheată”!, securitatea și miliția. Mihai s-a ascuns și nu l-au găsit, iar la preot erau atunci trei studenți: doi au sărit pe geam doar cu arma în mână și milițienii lasati de pază afară au tras „strâmb” (?!). Pe unul l-au prins în bucătărie și multe a îndurat (dosar CNSAS). Au venit ei întâmplător, chiar în prezeța studenților acolo, la o casă supraveghiată?! Mira-m-aș. După această „vizită”, Mihai tot nu voia să plece, iar în familia noastră lipsea spiritul predării, al trădării. Eu cu tata am rămas ascunși, vara pe câmp, pe dealuri, iarna în casă, pe același adăpost. Îi tot spuneam să plece și el nu voia și am rămas în voia destinului. Dar destinul a sosit: fratele mai mic, Dănuț, făcea 9 ani și încă n-a mers la școală. Era periculos să mai rămână, îl vedea zilnic, puteau urma cercetări și alte consecințe grave. În 16.10.1961 a plecat, dus pe drumuri ocolite, de cel ce l-a și adus în Săliște. Noi am astupat adăpostul din casă și am lăsat pentru „omologare” adăpostul de rezervă, construit într-un șopron plin cu paie, în curte, bine căptușit și a fost „admis” de securiști. Ne-am prezentat apoi la Securitatea din Vișeu de Sus și după 2 zile l-au luat pe tata, apoi m-au dus pe mine dar tatăl meu nu mai era acolo. Îmi spune:
– Depinde de tine, dacă-l ajungi din urmă pe tatăl tău.
M-am bucurat mult că tatăl meu e liber. Condiția era: să intre în CAP, un agricultor extrem de priceput și influent.
– Să ne ajuți să-l prindem pe Pașca Gheorghe! îmi cere mie.
– Eu sunt aici și voi răspunde dacă o să mă găsiți vinovat, La fel și el va răspunde pentru faptele lui, când îl veți prinde. Dar nu vreau să fiu liber cu piciorele pe umerii nimănui!
– Banditule, ai să-ți petreci viața prin pușcării! îmi răspunde.

Deci eram în fața unei alegeri: temnița sau libertatea, prin compromisul de a colabora cu securitatea! Am ales detenția, refuzând compromisului de colaborare cu chinuitorii și ucigasii de oamani. Un informator este un securist sub acoperire, deci un serviciu pe care nu erai obligat saă-l accepți. Am făcut 29 de luni de detenție diabolică, pentru acest refuz, fără a fi fost judecat sau condamnat. „Idealul” de detenție nu-l aveam în proiect, dar, fiindu-mi impus, l-am realizat într-o mare „bucurie”, în cinste și necompromis, în demnitate deplină. O învingere totală, peste aparențele acelei grele „înfrângeri”.

Prin toate acele suferințe și chinuri, cu dinții strânși, am tăcut și tăinuit totul. Un copil de 17 ani a învins acele brute peste tot, în anchete, în suferințe și n-au aflat nimic, le duceam toate cu mine, chiar dacă mă suprimau. Am salvat însă de chinurile acelor detenții mai multe persoane și la 3-4 viața, în mod sigur, ceea ce mi-a produs „o bucurie sufletească” enormă, de necomparat cu nimic, „o bogăție spirituală”, peste toată lumea. Ceea ce de fapt mi-a dat și forța morală și credința de neînvins, s-a fixat în toate fibrele ființei mele, în „mușchi”, în os și măduvă, în inimă și suflet, în gîânduri, în toate… și care nu se puteau destrăma, deși eram doar un schelet de numai 37 kg. Pot afirma că bucuria și bogăția morală enormă, câștigate, erau mult peste suferințele îndurate, erau deasupra și nu în josul lor.
Ar părea paradoxală afirmația: câtă „bucurie” mi-a produs închisoarea! Un sacrificiu salvator pentru atâția oameni, de atât de grele detenții și vieți umane. Libertatea o prețuiești mai mult când ești lipsit de ea, în toată intensitatea ei profundă. Am avut un proiect de anchetă și a reușit: să nu manifest frica deloc; nu eram încadrat politic și mă afirmam practicant religios, condamnâdu-i pe ei, pentru discriminare, pentru ceea au făcut, ceea ce-i bucura, pentru că în acest fel mă învinuiam și îmi dădeau crezare în ceea ce voiam să tăinueasc de fapt și a fost o reușită deplină.

M-au eliberat în 04.03.1954. Dar, chiar în vara eliberării, în lunile iunie, iulie și august, am realizat o reușită de excepție: am promovat cele două clase de liceu rămase, cu maturitatea, prin sesiuni integrale la fără frecvență și am reușit să promovez și examenul de admitere la Facultate, armata fiind atunci efecutată în cadrul facultății. Cu memoria și moralul puternic ce le aveam, cu somn f. puțin, cu plimbări în piciorele goale prin roua dimineții și, uneori, cu picioarele în apă rece, le-am trecut cu bine, în termen și deosebit de onorabil, pe toate, în acele trei luni. A fost un mare succes.
Deci Liceul a fost o învingere peste așteptări, peste toate „înfrângerile” ce le-am purtat. La 01 octombrie eram student, în sălile de curs și amfiteatre, la cursuri și seminarii, cu examene, într-un mediu diferit de acela trăit, precum iadul de rai. Am urmat cursurile anilor I-III, fiind unul din cei mai buni studenți din ani, cu marea majoritate a notelor de 10, câteva note de 8 si nici una sub 8. În anul IV, ultimul de studiu, am fost dus la securitate și ținut 24 de ore, în toate insultele cunoscute și necunoscute, cu cerința:
– Ești un student bun, dar singura șansă să-ți închei studiile este să colaborezi cu noi.
– Sunt student bun pentru că am muncit; dar ceea ce faceți este un santaj. Însă rolul de cățeluș folosit de unul în cizme, nu-l accept cu niciun preț”.

A urmat o bătaie brutală și avertismentul: „ai să zbori din facultate, banditule!” În scurt timp am fost exmatriculat de peste tot din țară. Deci aceeași metodă brutală și ilegală, în încercarea de a te face un informator, securist sub acoperire. Practic, prin prima renunțare, le-am pus la dispoziție chiar viața, prin a doua o profesie, atât de conștiicos pregătite. Le-am pus la dispoziție toată această lume, dar am refuzat colaborarea, n-am admis compromisul! Au urmat și 5 ani grei, cu locuri de munca refuzate și m-am așezat pe șantierul Brazi-Ploiești, muncitor necalificat, de unde, în august 1962, am trecut cu medie mare admiterea la Institutul Politehnic București.

Dar am mai încercat o dată revenirea și am reușit prin Instanță să demolez minciuna Securității cu condamnarea, pentru exmatriculare, de către Minister, prin refuzul reabilitării de Tribunal, ca fiind fără obiect, eu fiind fără Cazier Judiciar. Mi s-a aprobat continuarea studiilor. Deci și studiile superioare le-am realizat prin mari și târzii învingeri de multe și mari greutăți, aparente „înfrângeri”. Le-am terminat la 10 ani de la începerea lor: 1954-1964. M-am fixat la Liceul din Vișeu de Sus, mai aproape de ai mei, unde am funcționat până în 01.09.1990, când m-am pensionat, la 59 de ani, cu afecțiuni cardiace foarte grave și permanente. Între timp, am fost numit dir. adjunct, cu impunere, fără a fi membru de partid. Am plecat dupa 5 ani, prin demisie. Dar „corbii” au apărut iar, solicitând o discuție „discretă”. I-am refuzat din nou, chiar înainte de a-și expune „vrerile” și i-am și deconspirat; eram și obosit de atâta hărțuială. Așteptam acuma urmările. M-a chemat la dânsul edilul administrativ și politic al orașului, Grigore Hontău, profesor de română, care-mi spune direct: te faci membru de partid, imediat. Nu se poate, i-am răspuns; am fost închis și am alte concepții. Te faci (!), e musai și n-o să-ți cerem decât prezența la ședințe și plata cotizației El ne era prieten și ne-a fost și naș de cununie.Toate erau deja pregătite și în 2-3 zile eram membru de partid, formal. Mi-a spus apoi: era singura modalitate să evităm scoaterea ta din învățământ, cerută de Securitate. Acuma ar trebui să te excludă întâi din partid și cine ar vota?! Deci o „mare și neplăcută învingere”, peste o „înfrângere” nerealizată.

M-am căsătorit cu o colegă de an, din a doua parte a facultății, Tăut Maria, un alt ideal propus a fi realizat, în condiții de respect, credință și fidelitate, totale. Ne-a binecuvântat Domnul cu doi copii, Ana-Rodica și Victor – Gheorghe. O altă latură a acestui ideal familial, pe lângaă cele amintite, era buna lor creștere și pregătirea cu o instrucție solidă, până vor fi pe picioarele lor. Cu mult efort, în lumea de atunci, am reușit, prin colaborarea deplină a noastră și o preocupare prioritară. A urmat activatea școlaraă cu o detașare didactică în Maoc, cu copiii, pe 6 ani, 1974-1978 si 1982-1984, admiși pe baza unui text de limba franceză, urmând să predăm la Liceu matematicile în limba franceză. Câștigul mare este că au învățat copiii să vorbească fluent limba franceză și englezaă, atât de folositoare. Am fost sfătuiți să nu intrăm în aglomerații, fiind mulți bolnavi de TBC, boli de ochi și să nu facem baie în râuri, anual fiind cazuri de holeră. Trebuia să ștergem bine clanța de la ușă, la intrare. Apa la robinet era potabilă.
Toate acestea mă tulburau și afectau mult. Trebuia să-i respectăm și să nu ne amestecăm în anumite intimități specifice lor și să ajungem sănatoși acasă. Și drumurile spre casă și înapoi, vara, aveau riscul lor, eu intrând pe trasee extrem de aglomerate și necunoscute din Europa, având doar 1000 km la bord, în primul drum. Toate acestea îmi creau stări de mare neliniște, „frumusețile, obiectivele turistice” fiind mult depărtate de mine. Au mai fost și alte murdării, obișnuite românilor, de toate felurile, redate cu alte ocazii, în nesiguranța și nestatornicia lor. Așa cum a fost si cu încercarea murdară a unui român de a supralicita și a-mi lua un apartament central caștigat, foarte bun.
Dar au trecut toate, cu bunele și relele, cu frumusețile și grețoșenia lor, fiind mulțumiți că ne-am întors sănătoși acasă și fără niciun compromis, deși am fost odată la o secundă de a ne pierde viața doi români, cu mașina.

Dar inima mea, supusă atâtor presiuni și situații rău făcătoare, s-a îmbolnăvit și, la un control medical, aveam tensiunea de 220/120, urmând tratamente intensive. Cu toate acestea, la 6 ani după sosirea din Maroc a trebuit să mă pensionez, în 1990, la 59 de ani, afecțiunile evoluând în fibrilații periculoase, cu multe flatare și internări. Am fost internat la terapie intensivă 10 zile și repectiv 6 zile. Odată, cu pulsul de 300 bătăi /minut, mi-au făcut urgent șoc electric, fără nicio pregătire, inima fiind în mare pericol (nu știu cum a rezistat!). Eram pe punctul să-mi „părăsesc familia definitiv”, de mai multe ori, în situații din acestea rele, ce apăreau în serie. Durerile și disconfortul cardiac, se uneau cu durerile extreme sufletești de a nu mai putea „rezista” să nu-i „părăsesc definitiv ”pe toți și mă puneau deseori în această situație cumplită, cu copiii încă în formare, cu pregătirea neîncheiată. Abia făceam față cu o pensie, indemnizația mea și un salariu, așa cum erau și cum s-ar fi descurcat Măriuca singură. Îmi era atât de milă de copii și așa cu cheltuieli minime. Pot spune că durerile de inimă și suflet, de acuma, comparate cu chinurile fizice ale închisorii de atunci, compensate cu bucuriile și bogăția morală enormă a inimii, cu fibrele ei, m-au salvat și au făcut să reziste pe cea mai grea de acuma, așa lungă perioadă de timp; dar nu se pot compara, pentru că au obiective diferite. Inima nu mai era cu mine, mă durea și nu mă bucura, ca în cele 29 de luni de închisoare de atunci, cu situația de peste 10 ani, atât de grea și cu atâtea suferințe de acuma. Acestea de acum nu aveau nimic compensator, pentru că și viața trăită în exterior era deosebit de grea, Le-am „învins” pe amândouă și din partea II-a. Copiii au fost și ei un sprijin în rezistență. În țară au refuzat să mă opereze, din cauza vârstei și m-am operat în Franța, unde lucra deja Victor, ca specialist. Copiii, pregătiți la nivel universitar, cu o remunerație de batjocură, au plecat din țară.
Acuma Victor fiind în Londra, informatician-programator, bucurându-ne cu două nepoțele neîntrecut de drăgălașe, Rodica prin căsătorie în America și ne-a bucurat cu un băiețel foarte capabil, în clasa a VIII-a, foarte bun la învațătură și cu o voce excelentă. Noi ne aflăm cu Rezidență la Rodica în SUA și ne îngrijește foarte mult. Nerezistând răului mai din urmă și „părăsindu-i” forțat de durerile de inimă și moral-sufletești, copiii nu erau în mod sigur ceea ce sunt azi. Au servicii bune, bine remunerate, familii și gospodării foarte bune. De-a lungul vieții mele, de multe ori, păream peste tot și cu toate „înfrânt”, dar toată viața am ieșit în fapt peste tot învingător, vertical, demn și fără compromisuri și mi-am finalizat toate idealurile de bază propuse, ultimul fiind cu copiii, solid pregătiți, cu pregătire pentru viață, cu toate încercările de „înfrângeri”. Eu, la peste 90 de ani, privesc senin în urmă la tot ce am realizat, în lupte grele, demn și fără compromisuri și, la fel, la tot ce a mai rămas din viitor, bucuros că răului nu i-am permis nici să se lipească de mine și să nu mă „înfrângă”, ieșind din toate situațiile grele, învingător, din proiectatele „înfrângeri”. Cu soția, la peste 80 de ani, privim cu bucurie și mândrie spre copiii noștri, o componentă importantă din idealul familial realizat, în disprețul urât al părții de viață, care era opozantă prin chinuri, înfometări, munci de exterminare și alte ticăloșii, „înfrânte”. Mulțumim și îngenunchem în fața Domnului, pentru sprijin și ajutor.

Gheorghe Bărcan

SEMN DE CARTE: Marin Slujeru – „Capturi de Maramureș”
(Ed. Valea Verde, Sighetu Marmației; editor: Ion Mariș, lector de carte: Brândușa Oanță, prefața: Echim Vancea)

*  * *

Pariez că peste ani, capturile lui Marin Slujeru vor face parte din tezaurul/ comoara expresivității lingvistice uzuale între maramureșeni, o formă de conservare și de rezistență la agresivitatea neologistică provenită din limbile de mare circulație și din tehnicizarea limbajelor. Maramureșenii se vor delecta cu dulceața și umorul acestor capturi în amintirea strămoșilor. Eu mă las cuprins de vrajă în prezent. (Gheorghe Mihai Bârlea)

* * *

„Capturile” lui Marin Slujeru – poet de rafinată expresie lirică, un poet al notațiilor poetice durabile și memorabile – „trezesc”, în lectorul orășenizat, un timp al său (al nostru) „prins” în diferite locații și situații.
Volumul este un „jurnal” al cărui personaj, fără excepție, este cuvântul, expresia – măsuri ale unei existențe rememorate prin scris în „atingere față-n față” cu citadinul. Volumul este o trezire la viață, o confirmare a existenței. „Acțiunea” cărții lui Marin Slujeru se întîmplă, se desfășoară în prezența unui „necunoscut, de regulă a unei necunoscute“, cu un comportament considerat misterios, într-o primă instanță. Cartea este povestea cuvintelor, expresiilor copilăriei care cândva le foloseam, le știam dar, odată cu studiile, cu educația, cu înaintarea în vârstă, odată cu orășenizarea, acestea au stat ascunse, involuntar, în uitare, în memorie. „Umblând” prin lume Marin Slujeru, a fost cucerit de vorbele, expresiile, de umorul involuntar al unora din aceste expresii sau cuvinte și nu le-a lăsat să treacă pe lângă el. Astfel că „personajul” Marin Slujeru aflându-se mai mereu printre oameni (mai bătrâni sau mai tineri, „orășeni și orășence”) a strâns, cu propria-i sensibilitate, în această carte („Capturi de Maramureș”) o lume în care, câteodată, mă caut pentru a mă regăsi eu însumi. (Echim Vancea)

Salut, Sighet!

N.R.:  „Capturi de Maramureș” a fost tipărit cu sprijinul financiar al prof. Ștefan Loga și Editura Valea Verde.

Foto: Ion Mariș

Astăzi, Ucraina

Mamă, astăzi în loc de rochie de mireasă, am îmbrăcat uniformă militară. Și nu m-a durut să zâmbesc cu sufletul întreg și zdrobit prin dedesubturi reci
unde suntem ascunși, nici mucegaiul sau umezeala nu sunt tăioase. Nici măcar noroiul închegat cu sânge ca o năframă a unei văduve tinere, udată în lacrimi, scuipată și călcată în picioare. Dar știi, Dumnezeu va limpezi tot acest întuneric și va alege dragostea din pieptul celor mai fierbinți.
Grâul se va coace, raiul și cerul vor deveni unul singur peste imnul nostru, sfințit prin jertfa celor neprihăniți. Luptăm și ne rugăm, luptăm și plângem, cu o mână pe armă și cu alta în văzduhul altarului Celui Preaînalt.

N-am visat vreodată ca la nunta mea vor cânta sirene. Că un sărut este la fel de real și în taina tranșeelor ca în orice casă în care se respiră iubire. Astăzi Ucraina, este despre dragoste în mijlocul furtunii, fluturii zboară și mor în aceeași zi, iar noi ne ridicăm deasupra beznei și învingem moartea cu mâinile goale.

Astăzi, am învățat că pot să iubesc la infinit dacă mi-am pus inima să păzească tot ceea ce îi este mai drag și mai sfânt.

***
Сьогодні, Україна

Антонія Луіза Дубович
перекладач Деніса-Мара Рус

Мамо, сьогодні замість весільної сукні я одягнула військову форму. І не завадило мені усміхнутися всією душею, розбитою, через холодні підвали, де ми сховані, де ні цвіль, ні вогкість не відчутні. Навіть згущена грязюка з кров’ю, як хустка молодої вдови, мокра від сліз, обпльована і потоптана ногами. Але знаєш, Бог очистить всю цю темряву і вибере любов із грудей найгарячіших.
Пшениця дозріє, рай і небо стануть воєдино над нашим гімном, освяченим жертвою невинних. Боремося і молимося, боремося і плачемо, однією рукою на зброї, а іншою – в повітрі біля вівтаря Всевишнього.

Не снилося мені ніколи, що на моєму весіллі співатимуть сирени. Що поцілунок є також справжній і в таємниці окопів, як і в будь-якій хаті, де дихає любов. Сьогодні Україна – це про любов посеред бурі, метелики літають і вмирають в той же день, а ми піднімаємося над темрявою і перемагаємо смерть голими руками.

Сьогодні я зрозуміла, що можу любити безмежно, якщо покладу своє серце щоб охороняло все, що для нього є найдорожчим і найсвятішим.

(Traducere în lb. ucraineană: Denisa-Mara RUS)

Sursă foto: https://www.stripes.com