Astăzi, Ucraina/Сьогодні, Україна (Antonia Luiza Dubovici)

Antonia Luiza Dubovici

Astăzi, Ucraina

Mamă, astăzi în loc de rochie de mireasă, am îmbrăcat uniformă militară. Și nu m-a durut să zâmbesc cu sufletul întreg și zdrobit prin dedesubturi reci
unde suntem ascunși, nici mucegaiul sau umezeala nu sunt tăioase. Nici măcar noroiul închegat cu sânge ca o năframă a unei văduve tinere, udată în lacrimi, scuipată și călcată în picioare. Dar știi, Dumnezeu va limpezi tot acest întuneric și va alege dragostea din pieptul celor mai fierbinți.
Grâul se va coace, raiul și cerul vor deveni unul singur peste imnul nostru, sfințit prin jertfa celor neprihăniți. Luptăm și ne rugăm, luptăm și plângem, cu o mână pe armă și cu alta în văzduhul altarului Celui Preaînalt.

N-am visat vreodată ca la nunta mea vor cânta sirene. Că un sărut este la fel de real și în taina tranșeelor ca în orice casă în care se respiră iubire. Astăzi Ucraina, este despre dragoste în mijlocul furtunii, fluturii zboară și mor în aceeași zi, iar noi ne ridicăm deasupra beznei și învingem moartea cu mâinile goale.

Astăzi, am învățat că pot să iubesc la infinit dacă mi-am pus inima să păzească tot ceea ce îi este mai drag și mai sfânt.

***
Сьогодні, Україна

Антонія Луіза Дубович
перекладач Деніса-Мара Рус

Мамо, сьогодні замість весільної сукні я одягнула військову форму. І не завадило мені усміхнутися всією душею, розбитою, через холодні підвали, де ми сховані, де ні цвіль, ні вогкість не відчутні. Навіть згущена грязюка з кров’ю, як хустка молодої вдови, мокра від сліз, обпльована і потоптана ногами. Але знаєш, Бог очистить всю цю темряву і вибере любов із грудей найгарячіших.
Пшениця дозріє, рай і небо стануть воєдино над нашим гімном, освяченим жертвою невинних. Боремося і молимося, боремося і плачемо, однією рукою на зброї, а іншою – в повітрі біля вівтаря Всевишнього.

Не снилося мені ніколи, що на моєму весіллі співатимуть сирени. Що поцілунок є також справжній і в таємниці окопів, як і в будь-якій хаті, де дихає любов. Сьогодні Україна – це про любов посеред бурі, метелики літають і вмирають в той же день, а ми піднімаємося над темрявою і перемагаємо смерть голими руками.

Сьогодні я зрозуміла, що можу любити безмежно, якщо покладу своє серце щоб охороняло все, що для нього є найдорожчим і найсвятішим.

(Traducere în lb. ucraineană: Denisa-Mara RUS)

Sursă foto: https://www.stripes.com




CÂND RĂSĂRITUL ADUCE ÎNTUNERIC (autor, pr. Marius Lauruc)

După izbucnirea conflictului din Estul Ucrainei am avut ocazia (prin 2015-2016) să văd Iadul prin ochii unei familii care a scăpat de acolo. Familia T. (tată, mamă și cei șapte copii ai lor) au avut ocazia, prin intermediul unei asociații caritabile, să ajungă în România, într-o zonă izolată din Bistrița-Năsăud. Nu puteau obține statutul de refugiați, pentru că acel conflict nu era recunoscut ca unul oficial, între două state. În acele condiții, reprezentantul asociației a venit la sediul Vicariatului, într-o zi de ședință, unde a apelat la bunăvoința preoților pentru a-i ajuta pe acei refugiați. Așa am ajuns să îi vizitez de mai multe ori, ducându-le bunuri, alimente, bani, în general ajutoare oferite cu dragă inimă de credincioșii care și-au deschis sufletul în fața tragediei lor. Și astfel am aflat durerea lor: într-o zi, poliția a anunțat populația că vor începe bombardamente; li s-a spus să ia cu ei haine pentru două-trei zile, să părăsească Luhansk-ul, și că vor reveni. Ei bine, au rămas doar cu ceea ce au reușit să înghesuie în mașina familiei. Au rămas fără locuința lor și fără afacerea familiei (o sală de sport). De ele „se bucură” acum cei din armata separatistă.

Se tot spune că acel conflict a izbucnit din cauza persecutării ucrainenilor vorbitori de limbă rusă. Doar că familia T. vorbea rusă, iar ucraineană știau puțin. Însă se considerau ucraineni, nu ruși, nu doreau independență față de Ucraina, nu doreau să vină rușii să îi elibereze dintr-o „teroare” închipuită.

În satul din Bistrița-Năsăud, în care au petrecut aproape un an, copiii lor a fost înscriși la școală, în sistem Waldorf. A stat în permanență alături de ei o fostă absolventă a Liceului Pedagogic „Taras Șevcenko”, din Sighet. Îi ajuta pe copii la școală, la teme. Cu toate acestea, oportunitățile familiei T., în acele condiții, erau extrem de limitate. Și, odată cu vestea că vor avea un al optulea copil, au decis să se întoarcă în Ucraina. Niște prieteni le-au oferit un apartament în Kiev, tatăl și-a găsit un loc de muncă, mama la fel. Au reușit să își reinventeze viața de două ori. Până acum. Iar acum Iadul îi ajunge din urmă. Dar măcar sunt toți împreună, vii.

Povestea lor e doar o mică piesă din puzzle-ul sadic pe care îl joacă cel care se crede stăpânul Răsăritului. Degeaba te consideri mare apărător al familiei tradiționale când distrugi destinele a mii de familii. Degeaba pozezi în mare ctitor și binefăcător al Bisericii când de sub picioarele tale se aud doar gemetele zecilor de mii de morți. Redesenarea granițelor e doar un joc macabru născut din plictisul unei minți iraționale și a unui suflet împietrit.

Am ezitat să scriu aceste rânduri. Dar văzând cum unii aplaudă, rânjind cu câinoșenie, nu pot decât să spun: Treziți-vă! Nu e nici film, nici piesă de teatru! Mor civili nevinovați. Mor soldați nevinovați (cei ce-și apără țara, dar și cei ce sunt aruncați în luptă, fără drept de-mpotrivire, în odiosul malaxor al războiului). Nu vă lăsați seduși de răutate!

De-ar fi doar un vis urât….

pr. Marius N. Lauruc

 

Foto: Ion Mariș




CNDV-istele Daria Bococi și Miruna Grigor s-au calificat la etapa națională a concursului „Bătălia Cărților”

Miercuri, 23 februarie 2022, la Biblioteca Municipală „Laurențiu Ulici”, a avut loc a VIII-a ediție a concursului „Bătălia cărților”. Am fost prezenți încă de la prima ediție, când eleva Daria Rapolti a obținut premiul I cu prezentarea cărții „Minunea” de R.J.Palacio iar anul următor a făcut parte din juriu. A urmat Daria Nicola Colopelnic cu „Numără stelele”, ambele făcând cinste liceului nostru la etapa națională.

Anul acesta au participat trei eleve de la CNDV, dintre care Grigor Miruna a obținut premiul I și calificarea la națională la nivel gimnazial, Bococi Daria – premiul I la liceu și de asemenea calificarea la națională iar Bledea Alina din clasa a X-a a obținut premiul al doilea. Fetele au citit și au făcut fișe de lectură la cărțile propuse de organizatorii concursului.

„Nu o să înțelegi niciodată viața fără să citești”. Mă întorc mereu la acest citat atunci când îmi dau seama iar și iar că nu aș fi cine sunt azi fără cărți. Am citit multe cărți, atât de multe, încât fac parte din mine, din personalitatea mea, si uneori mă întreb cât din mine sunt eu și cât cărțile pe care le am citit. Impactul unei cărți e ca bobul de mazăre sub cele 100 de saltele ale prințesei, nu se vede, dar se simte. Se simte în modul cum mi s-au schimbat gândirea, notele, modul de a acționa, felul de a vorbi, totul… Faptul ca am câștigat concursul „Bătălia Cărților” e dovada că poți face din pasiunea ta viitorul tău, că dacă îți dorești și îți place ceva, dar mai ales dacă muncești, poți realiza orice. Și dacă nu ai auzit de destul de multe ori deja „Pune mâna pe o carte”, eu te invit la mai mult de atât, te invit sa-ți construiești ființa, cărămida cu cărămida, carte cu carte. (Daria Bococi)

Pentru Miruna, lectura este o pasiune. De câte ori intru în clasa a VII-a, mă uit curioasă pe banca ei ca să văd ce mai citește. Această fetiță cu ochi iscoditori are mereu o carte de a cărei acțiune e absorbită. Pentru concurs a ales să prezinte „Descântec pentru lună” de Scott O’Dell

Am ales să prezint cartea „Descântec pentru lună” de Scott O’Dell, deoarece am fost impresionată de această pagină tristă din istoria indienilor navajo. După ce am terminat de citit romanul, am căutat mai multe informații despre cultura și tradițiile acestei populații care locuiau în canioane din nord-estul Arizonei de azi. Acțiunea cărții este simplă, dar cu momente dramatice. O fată pe nume Dimineață Însorită într-o zi însorită de primăvară, își duce oile la păscut împreună cu prietena ei Pasărea-care-aleargă. Ele povestesc și privesc pomii fructiferi și câmpurile cultivate de tribul lor, indienii Navaho, până când îl aud pe Câine Negru lătrând. Atunci văd doi negustori de sclavi spanioli care le răpesc și le duc la zeci de kilometri depărtare de casă, unde sunt vândute ca sclave. Dar Dimineață Însorită se împrietenește cu o fată pe nume NEHANA care o ajută pe ea și pe Pasărea-care-aleargă să scape la lumina lunii pline. După un timp se întâlnesc cu Băiat Înalt care împreună cu un prieten le ajută să ajungă în siguranță acasă. Din aceasă carte, cel mai mult m-a impresionat ambiția celor din tribul Navaho de a supraviețui și de a se ajuta unii pe alții, de aceea recomand cu mare încredere această carte, pentru a afla mai multe despre alte civilizații și cum s-au schimbat acestea pe parcursul timpului. (Miruna Grigor)

Le doresc mult succes fetelor și să descopere cât mai multe lecturi de folos!

Prof. Raluca Lozbă




JCulture – Cercetarea și păstrarea moștenirii culturale evreiești în zona transfrontalieră

Finanțat prin programul european ENI Cross-border Cooperation Programme 2014-2020, HUSKROUA/ 1901/ 3.1/0031, proiectul JCulture – Cercetarea și păstrarea moștenirii culturale evreiești în zona transfrontalieră, se îndreaptă spre a doua jumătate a perioadei de implementare.
Joi 17 februarie și vineri 18 februarie 2022, a avut loc la Sighet o activitate de grup a celor doi parteneri din cadrul proiectului: Muzeul Maramureșan din Sighetu Marmației și Departamentul de Investiții, Proiecte, Relații Internaționale, Turism și Promovare a Consiliului Local Ivano-Frankivsk din Ucraina.
Echipa de proiect din Ivano Frankivsk a venit însoțită de 15 membri ai comunității locale alături de membrii comitetului de supraveghere a implementării proiectului. Oaspeții veniți din diverse sfere de activitate tangente cu moștenirea culturală iudaică, fac parte implicit din echipa extinsă a proiectului. Din partea Sighetului o formulă asemănătoare a fost propusă pentru a putea pregăti următoarele etape ale proiectului.
Întâlnirile de lucru ce s-au desfășurat pe parcursul a două zile au avut în vedere stagiul proiectului, bilanțul etapelor de implementare, provocările și direcțiile viitoarelor activități precum și metodele folosite pentru atingerea obiectivelor.
Obiectivul general al proiectului care se desfăşoară pe o perioadă de 12 de luni, îl reprezintă creșterea competitivității în zona de frontieră a Uniunii Europene cu referire specifică la Ivano-Frankivsk și Sighetu Marmației pe principiile cooperării și bunei vecinătăți. Prin identificarea capitalizării comune a turismului, păstrarea și promovarea moștenirii culturale evreiești ca parte importantă din istoria locală, proiectul include în termeni specifici obiectivul tematic al programului de finanțare și anume cercetarea și promovarea patrimoniului cultural local.
În cadrul proiectului două noi produse cultural-turistice – Casa Memorială Elie Wiesel și Sinagoga din Ivano-Frankivsk vor fi renovate, vor fi concepute tururi evreiești ale celor două orașe, marcate prin panouri stradale și susținute de o aplicație online. Promovarea acestei culturi comune, va fi completată de schimburi culturale, tururi locale și două festivaluri ale culturii iudaice.
Amintim totodată că proiectul are o valoare totală de 287,745.20 Euro, din care contribuția europeană este de 258,970 Euro, iar Muzeul Maramureșan beneficiază în calitate de partener de 133,401 Euro.

 

Muzeul Maramureșan Sighet




O superbă Zi Națională a Lecturii la… Colegiul Național Pedagogic „Regele Ferdinand” Sighet!

Astăzi, 15 februarie 2022, de Ziua Națională a Lecturii, noi, elevii Colegiului Național Pedagogic „Regele Ferdinand” Sighetul Marmației, am avut parte de două activități interesante, având-o, ca întotdeauna, aproape pe doamna noastră profesoară, Odarca Bout (care a fost și moderatorul întâlnirilor).

La prima activitate a fost prezent – live – Ion Mariș, personalitate importantă a Sighetului, numele dânsului fiind conectat și cu tinerii orașului (pe mulți dintre ei i-a publicat la Editura „Valea Verde” din Sighet pe care o coordonează). El este poet si editor, a scris și publicat mai multe volume de autor: „Autostop printre gânduri” (2016), „Salut, Sighet!” (2016), „La masă cu președinții” (2016), „Vesperare” (2017), „Ultimul poem” (2019), „Sentimente neasigurate” (2021).
Cu domnul Ion Mariș am citit – împreună cu elevii pasionați de lectură – poezii, scrise de sigheteni (absolvenți ai liceelor importante din orașul nostru), dar și de o actuală elevă, poeme scrise chiar și de dânsul, am avut discuții care ne-au ajutat să ne îmbogățim cultura generală și, cei mai norocoși, au avut ocazia să primească volume de poezii dar și de proză (publicate la Editura „Valea Verde”).

Cu domnul Gabriel Cojocaru, director la Editura „Grinta”, Cluj-Napoca, am avut parte de o întâlnire în mediul online. Ne-a prezentat, pentru început, un filmuleț cu etapele prin care trece o carte pentru a putea ajunge – la final – pe rafturile din librărie. A răspuns la întrebările adresate de către elevii curioși, întrebări despre editura înființată de dânsul, despre viața de zi cu zi a unui editor, despre criteriile după care ne-am putea alege o carte când o vedem pentru prima dată pe raftul unei librării sau biblioteci și despre propriile sale poezii, promițând că atunci când va fi prezent fizic ne va citi câteva dintre poeziile scrise.

Activitățile deosebite, de care am avut astăzi parte, ne-au ajutat să conștientizăm efortul depus de persoanele care iubesc lectura, ne-au oferit informații care ne-au ajutat să ne formăm o părere despre ceea ce înseamnă procesul de realizare a unei cărți.

În final, câștig de cauză a avut… lectura!…

Dudaș Ana-Maria
Colegiul Național Pedagogic „Regele Ferdinand”, clasa a XI-A




Un post, trei personaje și trei comportamente (autor, prof. Gheorghe BĂRCAN)

prof. Gheorghe Bărcan

În viață, se întâlnesc astfel de diferențieri încă și mai multiplicate. Postul rămâne, mulțimea personajelor ce gravitează în jurul lui prezintă o largă varietate de a fi, de a-l gestiona, în trecerile timpurilor. Vorbesc aici doar de trei, pentru că am avut tangență cu acestea și diferențele erau cu totul nefirești, mai ales gândind la calitatea și importanța postului, care în vremi conjucturale poate suferi anumite modificări, dar anumite componente interioare trebuie să aibă o anumită stabilitate, mai ales că aici se pot forma și deforma destine umane, printr-o decizie sau alta. E vorba de Direcția Generală a Învățământului Superior din Ministerul Învățământului și Culturii.

În mod evident, acest sector important de activitate era încadrat în ideologia politică a vremii, unde educația și instrucția au un rol formativ de bază, în generalitatea lui. Dar sunt cazuri individuale, studenți cu problemele lor particulare, care se pot soluționa într-un fel sau altul și poate de această soluționare depinde viitorul lor. Nici într-un domeniu nu este o uniformitate absolută, fără particularități, care, la solicitare , trebuie să primescă un verdict de dreptate, peste toate ideologiile în generalitatea lor.

Am fost exmatriculat după primul semestru al anului IV, ultimul an de studiu, deși eram unul din cei mai buni studenți din ani. Imediat după exmatriculare, am plecat la Iași pentru a continua acolo studiile și mi s-a respins cererea, fară a o motiva. A urmat Bucureștiul, unde la fel mi s-a respins solicitarea, dar mi s-a spus: „Ești exmatriculat de la toate formele de Invățământ Superior din țară”.

A urmat drumul către acasă, cu pauza unui an pierdut, gândeam eu. Am decis să lupt pentru anul următor, făcând câteva drumuri la București, în timpul verii, după cum puteam face rost de bani; plecam când aveam 200 de lei. 130 de lei erau pentru drum, dus întors, cu 5 lei luam zilnic un bilet la personal, clasa I-a, până la stația cea mai apropiată, Chitila, cu care intram în sala de așteptare de clasă și dormeam noaptea. Mai rămâneau 35 de lei pentrun masă, pe o săptămână: biscuiți și apă de la cișmea. Te primeau în audiență după 2-3 zile de așteptare. Am fost în audiențe, cu Memoriul pregătit, la toate Instituțiile centrale, politice și administrative, ale statului. Mă ascultau puțin, apoi, de fiecare dată spuneau să las memoriul și o să fiu anunțat din timp. Cam în 10-14 zile primeam răspunsul, totdeauna de la Ministerul învățământului, semn că acolo le trimiteau, cu răspunsul invariabil: „Nu se revine asupra sancțiunii”.

Să amintesc și de primele două audiențe la Ministerul Învățământului. Prima a fost după două zile de așteptare. Mă bucuram, fiindcă Director General era un profesor de la Cluj (nu-l numesc) și speram că mă vă ajuta. Am avut și un examen cu dânsul și l-am promovat cu nota 10. Intru înăuntru și văd în spatele biroului un om scufundat în fotoliu, de unde se vedea peste birou un cap palid și foarte obosit. Mă apropiu, salut și n-am auzit niciun răspuns. În schimb văd o mână întinsă peste birou, închisă și cu degetul mare deschis, indicând cu el să pun Memoriul pe birou. Mă așteptam să mă invite apoi să iau loc și să înceapă „conversația”, care pe mine m-a costat mult, sub diferite aspecte. Dar cu același deget mare și cu mâna întinsă, îmi face semn spre ușa; să ies. „Audiența Ministerială” s-a încheiat în acest fel, „prin tacere” și, în scurt timp, am primit răspunsul negativ, acasă. La Cluj, acest profesor ținea cursul într-un amfiteatru spațios și-l auzeau vorbind, extrem de încet, doar cei ce puteau ocupa loc în primele două rânduri. Grupa noastră avea înaintea cursului ore la Observator și grăbeam pasul pentru a prinde intrarea la curs, prezența fiind obligatorie. Eu îmi luam material bibliografic și mi-am pregătit cursul în două caiete. Dânsul observa neputința de a lua notițe, protejandu-și vocea și la examen iți cerea materilul de pregătire, condiția de a fi ascultat. Avea lângă dânsul o sulă ascuțită, cu mâner de lemn și străpungea fiecare caiet, pentru a nu fi date de la unul la altul. Eram în jur de 180 de studenți și probabil mai avea ore. Ce obicei!

Mai spre toamnă, am auzit că este un nou Director la acel compartiment. Cu același program, în același fel, ajung în fața aceluiași birou. Salut, mi se răspunde, apoi domnul Director, inginer sau profesor (îl cunoșteam după câteva broșuri de transformări punctuale la geometrie), se ridică de la masă și începe să strige la mine, apăsat: de ce nu vă vedeți de studiu și faceți alte prostii ? Apoi vine către mine, aruncandu-și brațele înainte, într-unul ținând Memoriul. Eu mă tot retrăgeam spre ușă și mă feream să nu mă atingă cu acele aruncări de brațe spre mine. Când am fost aproape de ușă, am țâșnit afara fară să mai salut și am coborât repede scările, părându-mi-se că-i tot aud strigătele. O alta „audiență ministerială”, plină și ea de noblețea locului. În acea vreme au fost multe arestări, exmatriculări și au pus acolo oameni de încredere în perioadele respective, adevărați „cerberi” care să conserve „libertățile”. Așa s-au petrecut cele două „Audiențe Ministeriale”!

După acestea, mi s-au refuzat trei posturi modeste la rând, semn că persecuția continua. Cel mai lung, de o săptămână, a fost la fabrica de cherestea, pentru care am fost și „remunerat”. Cam la jumătatea lunii noiembrie, după multe intervenții, am fost primit ca profesor suplinitor de matematică în Săliștea de Sus, lipsindu-le profesorul pe acest post. Aveam dreptul să fiu încadrat și remunerat ca profesor calificat de ciclul II, cu trei ani promovați și primul semestru din ultimul an (pentru liceu). Atunci Institutul pentru ciclu II era de 2 ani și, mai nou, te calificai cu trei săptămâni de pregătire la Cluj, în două serii. M-au încadrat în categoria cea mai de jos, III/1, în loc de II/1, cu salarizarea unui absolvent de 7 clase, 520 lei/lună, în loc de 700-800 lei/ lună, cât meritam. În toată perioada de aproape 3 ani am obținut rezultate deosebite. La sfârșit de iulie mi se desface și contractual de muncă, conform art. 20, ultimul din CM (necalificat!), fiind singurul cadru calificat din școală atunci, pentru ciclul II și am fost înlocuit cu un absolvent de liceu.

Am plecat pe șantierul Brazi-Ploiești, ca muncitor necalificat la circuite secundare (legat de fizică, legături electrice), unde am ajuns într-un an la categoria de calificare 5 din 7, cu examen NTSM și ajutor șef echipă. Între timp, mai trimiteam câte un Memoriu, actualizat, cu același răspuns. Au trecut deja 5 ani și mă gândeam să renunț. Am dat examen la Institutul Politehnic București, în 1962 și am reușit cu medie mare (era și normal). Mi s-a comunicat acasă unde sunt repartizat, cu bursă. Am decis să mai încerc odată la Învățământ; dincolo, cu toate, încheiam aproape la 40 de ani și ce mai rămânea din viață? M-a primit un Inspector General, domnul „Turcu”, care mi-a răspuns la salut și m-a invitat să iau loc la masă. Se anunțau auspicii mai bune. S-a uitat peste materialul de la Securitate prin care solicitau exmatricularea și mi-a citit și Memoriul. „Se afirmă de o condamnare nerecunoscută și sancțiunea rămâne!”, îmi spune. Dacă dovedești că n-ai fost condamnat, îți aprobam continuarea studiilor. Cred că i s-a părut și dânsului ciudată motivarea condamnării, formală și avea o bănuială de persecuție. Scria doar atât: „A fost condamnat la un an închisoare corecțională și în 1952 a fost la Săliștea, de unde a plecat la Cluj”, sub semnătura unui maior și a unui căpitan de Securitate. O minciună ordinară. Nu precizează Instanța care m-a condamnat, Decizia, data și numărul ei, durata condamnării și motivul. Mai mult, în perioada enunțată eram în custodia lor, din 17 oct. 1951, până în 04.03.1954. Deci în 1952 nu mă puteam afla și la Capul Midia și la Săliștea și la Cluj. M-am eliberat o singură dată, aceea amintită: 04.03.1954. Părea că vrea să mă ajute. M-am retras respectuos și sfoară la Vișeu, la Miliție pentru Cazier, care m-a refuzat din nou (sigur era dispoziția securității, pentru a-și acoperi minciuna). Mi-a venit în gând o ideie strălucită: să cer la Tribunalul Viseu reabilitarea, daca tot mă „servesc” cu condamnarea, ceea ce am și făcut.

Am fost convocat repede în Instanță și Președintele de Tribunal, domnul Ioan Bartoc, după ce a studiat Dosarul, îmi respinge cererea prin Decizie: Se respinge cererea de reabilitare, ca fiind fară obiect. Susnumitul nu figurează în Cazierul Judiciar nr… cu nicio condamnare penală. Drept pentru care…Am trimis-o urgent la București și, destul de repede, domnul Director General Turcu, îmi trimite aprobarea că-mi pot continua studiile, Facultatea fiind acuma de de 5 ani. Le-am încheiat cu bine, cu media peste 9, în perioada: 1954-1964 !

Ultima a fost o audiere de noblețe universitară, spre rușinea celorlate două calicii, servitoare oarbe a unui regim despotic și, foarte curios, sub același regim.

De aceea, pe același post, cu aceeași funcție, foarte important e omul, care oricând are posibilitatea să nu fie slugarnic, manechin și să-și păstreze demnitatea ce i-o impune pregătirea, cinstea, onoarea și „locul”.

prof. Gheorghe BĂRCAN
Minneapolis, Minnesota, USA,
03.02.2022

sursă foto: http://turism-daniel.blogspot.com/




Medalion liric aniversar : Gheorghe Mihai BÂRLEA

Idealuri de copilărie

De s-ar întoarce anii copilăriei,
iarăși m-aș visa că zbor
în care de foc;

de s-ar întoarce aceeași iarbă înrourată,
iarăși m-ar pătrunde senzația rară că
mă îmbăt de fericire pe dealuri;

de m-aș oglindi iarăși în ochii fântânii,
în care mi-am descoperit chipul printre
puzderia de stele,
iarăși inima s-ar tulbura de sete;

și dacă aș putea să-mi nasc părinții,
într-o dimineață de februarie 10, ora 10,
ce m-aș face oare cu mine însumi
și cu atâta fericire?

 

Zid și zidire

tu vezi zidul,
eu, zidirea,

tu vezi luptătorul,
cel dinainte
și următorul,

tu vezi învinsul,
eu, scutul,
tu vezi sfârșitul,
eu, începutul.

 

Vasile

Am visat că mă bătea pe umeri Vasile
și-mi zicea: „ai încredere în mine, Mihai,
și în cer este ca pe pământ,
doar grădinile sunt mereu în luna Mai;

este cald, uneori plouă,
ploaia priește recoltei de stele,
dar nu există o toamnă a culesului
ci stelele se culeg între ele;

când vedeți nori grei pe cer
să nu credeți că e pe aici cineva mânios,
iar soarele nici nu răsare, nici nu apune,
doar luna coboară puțin mai în jos;

ne mai visăm noi, frate, ne mai visăm,
am uneori câte o visare ingrată –
ce frumos a fost, totuși, pe pământ,
când ne-am dus toți prietenii deodată în armată.

(din volumul „Sigilii de sare”, Editura Limes, 2019)

 

Gheorghe Mihai Bârlea s-a născut la 10 februarie 1951, în satul Nănești, comuna Bârsana, Maramureș. Este absolvent al Liceului „Dragoș Vodă” din Sighet, al școlii Postliceale de Biblioteconomie din București, al Facultății de Filozofie din cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași și al Facultății de Drept din cadrul aceleiași Universități ieșene. În perioada 1972 – 1990 a fost bibliotecar, bibliotecar șef, coordonator și director al Bibliotecii Municipale Sighetu Marmației, profesor la liceele din municipiu. În anul 2000 obține titlul de Doctor în sociologie.
A deținut, de asemenea, funcțiile de consilier șef al Inspectoratului pentru Cultură al județului Maramureș, director al Muzeului Victimelor Comunismului și al Rezistenței Sighet (prin cumul de funcții), prodecan al Facultății de Litere (Universitatea de Nord Baia Mare), prefect al Maramureșului (din 01.09. 1997 până în 15.10.2000). În perioada 2008-2012 a fost senator (Parlamentul României).
Este membru al mai multor asociații culturale, membru al Uniunii Scriitorilor din România și membru al Uniunii Sociologilor din România.
Dintre volumele publicate (poezie), amintim: Lasă-te prădat, Din penumbră, Ceremonia clipei, Umbra lucrurilor, Sigilii de sare.

La Mulți Ani Poetului Gheorghe Mihai Bârlea!!

Salut, Sighet!

 

Foto: Ion Mariș




Scrisoare deschisă: Sighetul are nevoie de stemă! (autor, Teofil Ivanciuc)

În atenția domnului primar, a doamnelor și domnilor consilieri locali precum și a locuitorilor municipiului Sighetu Marmației,

Onorați decidenți și cetățeni,

Deși străvechiul oraș Sighet a avut încă din anul 1576 o stemă pe care erau gravate însemnele sale distinctive și simbolice, semnul heraldic aflat azi în uz nu este unul oficial, recte aprobat printr-o Hotărâre de Guvern.
Acest lucru încalcă prevederile H.G. 25/2003 și nu mai poate continua, adoptarea urgentă a stemei localității fiind imperios necesară.

În continuare, vă propun spre lecturare câteva considerații pe acest subiect:

1. Evoluția stemei

Sighetul, cea mai avansată colonie regală germano-maghiară implantată de către Ungaria în voievodatul Maramureșului, probabil avea deja o stemă în anul 1383, însă primul sigiliu indubitabil ne parvine din 1576 (Balogh), când însemnele orașului erau un cap de zimbru cu cruce între coarne, flancat de patru stele, respectiv de crinul angevin (foto 1, Tiron).

Primul sigiliu păstrat al comunității celor 5 orașe de coroană (foto 2, Tiron) dovedește că în 1701 stema Sighetului era mobilată cu același cap de zimbru cu cruce, crin și (acum trei) stele, celelalte așezări având: bourul cu semilună și stea (Câmpulungul), cerbul alergând (Vișcul), două săgeți încrucișate cu vârful în sus (Hustul) și acvila cu aripile desfăcute (Teceul).

Tot în anul 1701, Sighetul a adoptat stema rămasă în vigoare până în 1902 (foto 3, Ivanciuc): zimbru bărbos, cu cruce cu brațe egale între coarne, cu stea și două cruci inferior senestra și lujer de crin angevin inferior dextra, scutul (cu forme variind de-a lungul istoriei) fiind timbrat cu o coroană cu cinci colțuri. Stema istorică avea următoarele culori: zimbrul – negru, scutul – roșu, coarnele și crinul – de argint, iar crucea și stelele – de aur (foto 4).

Ultima variantă a stemei istorice, utilizată, din câte știm, între anii 1902-1918, este vizibilă în corpul II al fostei Primării a Sighetului (azi, „Casa Armatei”): zimbru negru, acum pe scut despicat, roșu (senestra), respectiv azur (dextra), mobilat cu cruce și trei stele de aur, respectiv cu crini de argint (foto 5).

În anul 1931 orașul a primit o nouă stemă: bovideu hibrid, negru (zimbru bărbos cu coarne de bour, v. mai jos), văzut din semi-profil. Celelalte simboluri au fost anulate, scutul, azuriu, fiind timbrat cu o coroană murală cu cinci creneluri, de argint (foto 6).

După ani buni de pauză, în 1972 a fost adoptată stema socialistă: scut scartelat, având în mijloc armele republicii aplicate peste drapelele P.C.R. și R.S.R., iar în cartiere: cap de bovideu hibrid (zimbru bărbos cu coarne de bour) auriu, în câmp de fascii roșii-negre; ferăstrău circular (!) negru suprapus peste un stâlp de poartă maramureșeană (!), cu rozetă și arborele vieții; „vârtelniță” (!) stilizată, negru-alb, respectiv Palatul culturii, auriu, pe fascii roșii-negre (foto 7)…

Rămas iar fără stemă în 1990, Sighetul a stat astfel până prin 2005, când a reînceput să utilizeze, neoficial, vechiul blazon interbelic.

2. Cum ar putea arăta noua stemă

La Sighet ar exista, temporar, minim trei variante de lucru, fiecare transmițând anumite mesaje:

2.1. Reînvierea tradiției heraldice multiseculare, cu zimbrul autohton și crinii regali, ca o dovadă de continuitate și de împăcare, lipsită de frustrări, cu istoria.

Acele orașe vechi care își respectă și acceptă trecutul, și-au păstrat până azi elementele de bază ale stemei din secolele XIV-XVI: Sibiul, Brașovul, Mediașul, Sebeșul etc.

Cu cât o stemă are vechimea și continuitatea mai ridicate, cu atât este mai respectabilă.
Iar zimbrul a fost marca Sighetului dintotdeauna; cât despre crini, localitatea a intrat în istoria scrisă (în 1326) și a devenit oraș (în 1352) sub regii angevini, de origine franceză, care au condus, în diverse perioade dintre secolele X-XV, regatele Franței, Angliei, Navarrei, Siciliei, Neapolelui, Ungariei și Poloniei.

Crinii acestora au stat și pe stema Moldovei și pe blazonul lui Ștefan cel Mare, fiind prezenți astăzi, printre multe altele, pe stemele Parisului, Florenței, Spaniei, Marii Britanii ori a jumătate din Franța. Orașul slovac Košice, cu care am împărtășit aceeași soartă (și evoluție demografică!), trecând prin regatul Ungariei, imperiile austriac și austro-ungar, prin horthysm și comunism, folosește exact aceeași stemă începând din anul 1502, fără să-i fi adus „îmbunătățiri” (foto 8).
Prin vechii crini, putem fi „înfrățiți”, simbolic, cu o mare parte din Europa.

2.2. Adoptarea stemei interbelice hibrid (zimbru-bour), aflată azi în uz neoficial, care abandonează tradiția și istoria heraldică locală (dovedită prin sigiliile oficiale folosite de oraș vreme de secole, pe care, pe toate!, apar zimbrul frontal, crini, cruci și stele), copiind însă modelul apărut prima dată într-un album heraldic vienez din anul 1885 și nepăstrând nimic din herbul vechi (până și poziția bovideului fiind modificată), contravenind, astfel, Metodologiei în uz (v. mai jos).

2.3. Respingerea a tot ce a fost în vechime (cu excepția crucii) și adoptarea unor noi simboluri, conform unui proiect de stemă propus de C.L. în anul 1994, dar nefinalizat (v. poziția dl. Ioan Ardeleanu-Pruncu în două articole de presă: 1 și 2; mulțumesc, dl. Marius Voinaghi, pentru semnalarea inexistenței stemei), astfel:

– Mobila centrală a noii steme să fie bourul, nu zimbrul, pentru că, printre altele, anumiți istorici au zis că bourul a fost sighetean ori pentru că bourul apare pe Columnă, lângă daci, nu zimbrul.
Nenumărați istorici și heraldiști, însă, atât vechi cât și noi, au confundat capul de zimbru (Bison bonasus), caracterizat prin coarnele puternic arcuite spre interior (uneori ilustrat și cu barbă), cu cel de bour (Bos primigenius), totdeauna imberb și cu coarnele deschise, uneori numai la vârf, către exterior (Van Vuure, Bercu).

Heraldica înseamnă întâi ilustrație doveditoare și abia apoi, text descriptiv: degeaba s-a scris despre bourul Sighetului, aspectul acestuia de pe toate stemele vechi a fost cel al unui zimbru…

Iar zimbrul, simbolul legăturii orașului cu „glia strămoșească”, este la fel de străvechi autohton (și dacic, dacă insistăm – doar apare pe scutul din dava Piatra Roșie!) precum bourul.

Din moment ce semnul legal al Sighetului (nu discutăm reprezentările artistice, neoficiale și neverificabile) a fost permanent, timp de cel puțin 346 de ani, zimbrul, ce motiv plauzibil am avea să îl transformăm, acum, în bour (ori, în hibrid zimbru-bour)?!

– Ca elemente secundare s-au propus crucea, soarele, luna conturnată și, mai ales, roza bogdaniană.

Însă, luna și roza lui Bogdan nu pot avea nici o logică pe stema Sighetului (și nici soarele), ci pe cea a județului Maramureș, respectiv cea a Moldovei, locuri unde, de altfel, se și află azi!

Bogdăneștii au fost voievozi ai Maramureșului, dar Sighetul nu a fost niciodată „capitală” voievodală (așa cum s-a indus ideea, eronată, pe baza unui act din 1349, lecturat greșit), orașul medieval, colonie liberă regală, fiind subordonat numai și numai coroanei Ungariei (cu o singură excepție, v. la final)…

Apoi, este imposibilă reținerea, ca probă științifică, a prezenței rozei Bogdăneștilor pe o biserică sigheteană construită în anul 1892, ori pe Tropaeum Traiani (Iuga)! Roza a apărut acum 4000 de ani, în India, Mesopotamia, Egipt, ajungând apoi la minoici, greci și romani, desigur, dar, ce legătură are aceasta cu heraldica maramureșeană?! Mai ales că roza în cauză pare să fi fost pur și simplu concedată Bogdăneștilor de către familia maghiară Pok (Tiron)…

Iată ce prevede Metodologia Comisiei Naționale de Heraldică, Genealogie și Sigilografie a Academiei Române pentru elaborarea si avizarea stemelor localităților si județelor, adoptată în 2002 și completată în 2021, care este obligatorie: ”4) Se va respecta cu prioritate tradiţia heraldică locală, dar cu obligaţia de a se revizui eventualele compoziţii greşit alcătuite în perioadele anterioare. 5) Se pot introduce elemente heraldice noi, acolo unde evoluţia comunităţii a înregistrat o transformare de însemnătate majoră, de interes național.”

Cu tot respectul și stima pentru dl. Ardeleanu și susținătorii ideilor transmise de dânsul, însă stema istorică a Sighetului nu are compoziția greșită și nu cunoaștem nici vreo transformare de interes național care să poată justifica înlocuirea zimbrului cu bourul (dacic…), ori substituirea crinilor și stelelor cu soarele, luna și roza cu cinci petale (presupus neaoșă și romană…)…
Oricum, pe teritoriul Sighetului nu se cunoaște nici o așezare dacică ori romană (v. Repertoriul Arheologic Național), care să justifice această matrice…

Acum, rezolvarea problemei, incluzând consultarea locuitorilor cu privire la variantele de stemă ce urmează a fi propuse, cade în sarcina autorităților municipale, care, pentru a evita erorile ori respingerea dosarului, vor trebui să contacteze, în prealabil, experții Comisiei Naționale de Heraldică, Genealogie și Sigilografie.

Așadar, stimați aleși, vă rog să faceți ceea ce trebuie, știind că am primit cu toții Sighetul moștenire de la urmașii fondatorilor săi, indiferent ce etnie ori religie vor fi avut aceștia, care l-au refăcut de fiecare dată după incendii, inundații, cutremure ori devastatoare epidemii de ciumă și care și-au dat sângele în luptele de apărare a sa contra tătarilor, turcilor, austriecilor, rușilor ș.a., pentru ca noi să putem să ne mândrim azi că suntem cetățeni ai săi.

Vă mulțumesc,
Teofil Ivanciuc

P.S.: De vrem neapărat să accentuăm că Sighetul contemporan are caracter predominant românesc, am putea utiliza heraldica singurei familii românești legată de Sighetul medieval, Drăgoșeștii Balc și Drag, ultimii voievozi maramureșeni, orașul fiind proprietate a lor între anii 1392-1404 (dar fără să-l aibă „capitală” și fără să locuiască aici), adică semiluna și săgeata flancată de stele (foto 9).

Bibliografie selectivă

– A. Balogh, Evoluția sigiliilor folosite de autoritățile administrative din Comitatul Maramureș, sec. XV-XVIII, „Revista Arhivelor”, 4, 1982
– I. Bercu, Stema Țării Moldovei: cap de bour sau cap de zimbru?, „Historia est Magistra Vitae: Valori, paradigme, personalități”, Chișinău, 2019
– N. Iuga, Maramureșul – floarea cu cinci petale, Cluj-Napoca, 2019
– T. Ivanciuc, Sighetul Marmației. Ghid cultural-turistic, Sighet, 2007
– R. Popa, Țara Maramureșului în veacul al XIV-lea, București, 1970
– T.-R. Tiron, Noi ipoteze referitoare la originile stemei Moldovei, în lumina informațiilor oferite de către sigiliul din 1701 al celor cinci orașe privilegiate din Comitatul Maramureș, „Marmația”, 16-17, 2019-2020 (cu întreaga bibliografie a problemei)
– C. Van Vuure, Retracing the Aurochs: History, Morphology and Ecology of an extinct wild Ox, Sofia, 2005




Hotelul „Coroana” din Sighet este proprietate a guvernului maghiar (autor, Teofil Ivanciuc)

Cel mai vechi așezământ hotelier sighetean și maramureșean în picioare, hotelul „Coroana”, exista, ca han al Tezaurariatului, încă în anul 1775. Reamenajat în 1891, acesta avea un restaurant, o cafenea și o cramă renumite, unde performau artiști de calibru.

Aici au fost găzduiți, în perioada 20-22 iulie 1923, Regele Ferdinand I, Regina Maria, Principele Carol – viitorul rege, Prinţesa Elena şi Principele Nicolae. În 1938, clădirea sa a fost oferită de către regele Carol II Episcopiei Ortodoxe a Maramureșului, împreună cu Palatul Cultural, însă se pare că donația nu s-a mai materializat. De la balconul clădirii a vorbit mulțimii aduse cu arcanul, pe 16 iunie 1946, primul șef al guvernului comunist de tristă amintire, dr. Petru Groza.

În perioada comunistă, complexul, devenit de stat, a fost rebotezat „Tisa”, ajungând să aibă, la un moment dat, 43 de camere de cazare, grădină de vară, braserie, cafe-bar și un restaurant cu 250 de locuri, întinse pe un teren de 3050 mp, suprafața construită fiind de 2070 mp.

După 1989 și privatizare, managementul acestuia a început să sufere, hotelul „Coroana” trecând prin mai multe mâini pentru ca, în final, să fie declarat falimentar și închis în anul 2014.

Clădirea a ajuns apoi proprietatea unei alte societăți comerciale sighetene, care a vândut-o, în decembrie 2019, pentru suma de 1,41 milioane euro, companiei maghiare Manevi Zrt.

Societatea Manevi face parte din portofoliul entității Magyar Nemzeti Vagyonkezelő Zrt., fiind controlată în totalitate de Guvernul de la Budapesta, care a transferat-o în anul 2018 sub autoritatea Ministerului Afacerilor Externe al Ungariei. Manevi Zrt. au achiziționat în ultimii ani, uneori în condiții controversate, și alte clădiri istorice din Transilvania: castelul Wesselenyi din Jibou, fosta primărie din Carei, Teatrul Vechi din Arad, hotelurile ”Pannonia” (”Dacia”) din Satu Mare, ”Crucea Albă” din Arad, „Ferdinand” din Hațeg, „Alte Post” din Sighișoara etc.

Este clar că faptul că statul maghiar a ajuns să dețină una din cele mai importante clădiri ale Sighetului, naște emoții și stârnește puternice controverse, însă vânzarea a fost făcută și nu se mai poate da înapoi…

Conform unui articol publicat de organizația Átlátszó Erdély (de unde am obținut detaliile tranzacției hotelului sighetean), Manevi și-a anunțat intenția de a restaura complexul hotelier, punând la bătaie 324 mii euro doar pentru plata proiectului arhitectonic al unui hotel de 4 stele (cel mai „galonat” din Sighet) cu 28 de camere (prin remodelarea camerelor existente, prea mici pentru această categorie), restaurant, bar, terasă și parking.

Rămâne să vedem când va fi demarată atât de necesara restaurare, pentru că, în acest moment, clădirea arată oribil, fiind o pată pe obrazul, și așa foarte maculat, al centrului istoric al Sighetului.

Text & foto, Teofil IVANCIUC




Medalion Literar – 70: MIRCEA PETEAN – poetul de pe Muntele Zilei!

Îmi amintesc că am fost acolo, acolo pe Muntele acela. Îmi amintesc și că acolo atunci pe Munte erau foarte multe vise, un fel de alcooluri de zmeură de-ți tăiau respirația, îţi sminteau cuvintele stârnindu-l și pe Dumnezeu până acolo încât El se lăsa plimbat umăr la umăr căindu-se de iubirea neiubită.

Nourii erau pândiți acolo de însăși Cuvântul ce sta lipit de pământ repezindu-se din când în când asupra foii albe cum albă era ziua aceea de februarie. Apoi cred că știu ce s-a întâmplat, deși multe s-au întâmplat pe Muntele și Ziua aceea. Și de atunci de fiecare dată a acelei zile a lunii februarie mă așez într-o stare de căință și recunoștință la adresa stăpânului acelei zile, Poetul și Editorul Mircea PETEAN, care mereu, în ciuda zăbavelor, rămâne mereu neafectat aproape de Dumnezeul Său liniștindu-ne inimile, înveselindu-ne și mai ales copleșindu-ne cu sinceritatea trăirilor sale așternute și ascunse în spatele Cuvântului.

Mircea Petean și-a luat asupra sa cu de neștirbită zăbavă ca prin cuvânt să zugrăvească viața în varietatea de culori calde sau agresive, pendulând între dragoste şi ură, bucurie şi necaz, speranţă şi frică, pace şi conflict, credinţă şi disperare, inima sa rămânând mereu aproape de Cuvânt și de cea care-i dă acestuia putere, Doamna sa ANA. În ciuda tuturor zăbavelor, Mircea Petean rămâne neafectat de fiecare dată întoarcându-se spre depozitul tuturor binecuvântărilor şi minunilor posibile, Cartea.

Scriitor contemporan reprezentativ, unul dintre reperele cele mai avansate pe linia modernismului liric românesc, frământat de nelinişti, ale căror întrebări se încumetă să le deslușească rosturile. Răspunsurile sale reuşesc să lumineze prin Cuvânt, niciodată în umbra altora, experienţa pur omenească, adevărul concret al existenței. În „goana” după cunoașterea totală, Mircea Petean nu se mulțumește cu jumătăți de măsură, ci dorește totul pentru a scăpa „astfel de tentaţia rostirii abstracte, de expresia sibilinică şi de jongleriile verbale, oricât de ingenioase, preferând simplitatea şi directeţea, dar fără a neglija forţa nuanţei şi puterea de impact a ironiei şi autoironiei, convertite adeseori în sarcasm.” Stăruinţa în înfrângerea limitelor şi încăpăţânarea în a-şi măsura forţele cu prorpia „răscoală” lăuntrică provoacă mereu poetul în căutarea „originii” într-un-târziu-dumiritu-lui.

■ Echim VANCEA

 

*
Alte și alte poeme ale Anei

* * *

aura sonoră de deasupra creștetului meu vibrează
în deplin acord – ca să zic așa – cu verdele frunzișului
prinși de mână (să nu cumva să se piardă – se-aude
un glas cârtitor)
pășim alene pe aleile parcului din cartierul unde am
viețuit vreo 20 de ani

dar ce sunt aceia raportați la vârsta Universului?
mai nimica, într-adevăr, mai nimica

am visat că poezia e sarea din deșertul cuvintelor –
zice Ana
poate că inconștient ai reformulat o zicere mai veche
                                                                                        de-a mea –
poezia e sarea din lacrima umanității –
zic

atunci s-o lăsăm baltă dar nu înainte de-a decreta –
poezia e lacrima din deșert – zice

iar eu am început să alerg –
mă îndepărtam cât de cât
ca să revin în viteză la sânul ei
mierlele cântau în neștire
acoperindu-i zâmbetul subțire

(Mircea Petean)




RT-PCR. Cum să zicem?… (autor, Horia Picu)

Ce n-ar face românul, numai să se scălâmbăie puţin într-o limbă de circulaţie carpato-nato-danubiano-pontică…

De mai multă vreme ne testăm ca să vedem dacă avem sau nu boala Covid-19 şi variantele sale care nu dau pace planetară oriunde te-ai duce cu ochii minţii sau cu avionul. Testarea e necesară, iar în anumite momente e chiar absolut obligatorie, pentru binele celui testat şi al celor din jurul său.

Problema pe care vreau s-o pun acum în discuţie are legătură cu felul nostru de a gândi şi de a ne exprima. Ori suntem români şi atunci scriem şi vorbim româneşte, ori suntem Anexa nr 51, adică steluţa mai mică şi mai pâlpâindă de pe steagul american? Dacă ultima variantă-i cea în care ne aflăm, de ce spunem la testul RT-PCR pentru depistarea Covidului „Er Te Pi Si Ar″???

Ar trebui să ne hotărâm cum spunem! Ori pe româneşte „Er Te Pe Ce Re″, ori pe „americăneşte″„Ar Ti Pi Si Ar″! Probabil că nu ne mai plac (dacă ne-au plăcut vreodată!) cele trei litere (PCR) şi atunci o dăm pe engleză. Consoanele R şi T nederanjând pe niciun trăitor ale vremurilor partidului unic şi biruitor, falnic-triumfător şi până la urmă vai de capul lui, că n-a mai rămas nimic din el. Din partid, nu. Dar au rămas mentalităţile la unii dintre contemporanii noştri…

Revenind la problema pusă în titlul articolului, adaug o lămurire ştiinţifică, luată de pe https://www.poliana.ro/testul-pcr-ce-este-si-pentru-ce-se-utilizeaza/: „Denumirea de test PCR provine de la Polymerase Chain Reaction si semnifica metoda diagnostica de mare precizie prin care este izolat si identificat un patogen sau o celula neoplazica, in functie de prezenta unei secvente specifice de ADN sau ARN″.

Mai mult decât atât, pe https://affidea.ro/serviciu/test-rt-pcr-diagnosticare-covid/ scrie că OMS recomandă ca testarea să se facă prin metoda RT-PCR (adică Real Time Polymerase Chain Reaction, adică niciun cuvânt românesc!).

Nu contează că n-avem nimic românesc în expresia medicală RT-PCR! Dar ceea ce vreau să subliniez e mai departe de româno-engleza noastră. E vorba de caracterul nostru inconsecvent. Ori o dăm 100% pe româneşte, mândri că suntem români, dar şi mai mândri că ceilalţi (toţi!) nu sunt, ori ne integrăm total (cu toate gândurile vreau să spun, că geografic nu se poate) în altă ţară, care acum are impresia că poate face orice în lume.

Suntem obişnuiţi să facem „struţocămile″ lingvistice de pe vremea lui Dimitrie Cantemir. Aici mi se pare interesant de ştiut că „Struțocămila lui Cantemir nu este nicidecum un animal himeric, cum s-a crezut și încă se mai crede, ci chiar struțul, uriașa pasăre africană numită pe grecește Strouthokamelos, adică Vrabiocămila de vreme ce „strouthos” însemna în vechea elină „vrabie”. Va să zică, o vrabie mare cât o cămilă!″. (sursa: https://ro.wikipedia.org/wiki/Struțocămilă).

Indiferent ce-ar fi sau cât de mare ar fi struţocămila înţeleptului Dimitrie Cantemir, e clar că struţocămilele lingvistice care ne întâmpină în fiecare zi n-au concurenţă.

Desigur că cititorii ar putea spune, citind aceste rânduri, „déjà vu″, adică deja văzut, deja cunoscut. Am auzit actori şi alte personalităţi(?) care-şi fac veacul pe la televiziuni că zic (încerc o transcriere fonetică acum) „deja vu″, nu „deja vü″, cum se zice în ţara noastră soră(?) mai mare, (Franţa).

Acuma… e de înţeles! Cum să vorbim româneşte şi să spunem „deja cunoscut″, când o putem da pe franţuzeşte-româneşte (norocul nostru că „deja″ sau „déjà″ se pronunţă la fel şi înseamnă acelaşi lucru!)? Cum altfel ar putea fi observată poligloţia – închipuită… – a unora?

Aş mai zăbovi puţin pe-aici, pe la acest articol, dar prefer să mă îndrept „cu celeritate″ (altă expresie folosită de-a valma!) spre următorul pe care vreau să-l scriu.

Horia Picu




Un spectacol de excepție în satul Ferești: Maestrul Dorel Vișan și eternul Eminescu

Regalul muzical-poetic de marți, 01 februarie 2022, din satul Ferești, a luat forma unui dialog continuu între poezia eminesciană, interpretată de Dorel VIȘAN şi creaţiile muzicale interpretate de maestrul Ionuț ȘTEFĂNESCU la clarinet. Evenimentul a fost inițiat de primarul comunei Giulești, dr. BATIN Laurențiu alături de viceprimarul Codrea Ștefan și alți colaboratori. Au fost prezenți invitați din Giulești dar  și din Sighet, precum și din localitățile apropiate, alături de oamenii harnici și dornici de frumos.

„Mă bucur nespus să fim împreună, în această seară, cu sufletul nostru. Mă bucur să fim împreună cu Dumneavoastră, să rostesc cuvântul lui Eminescu, acompaniat de sunetul fantastic al muzicii unui mare meşter al sunetului” – a spus Dorel Vişan, la apariţia sa în scenă.

Îndrăgostit de opera lui Eminescu, maestrul Dorel Vişan, înainte de a susţine recitalul său poetic, a spus că Eminescu este credinţa sa de formă şi de conţinut simfonic: „Mai multe voci, mai multe instrumente, contradictorii şi în acelaşi timp potrivite, polifonează acelaşi sunet al eului nostru original, al marii conştiinţe din marele Timp, animizându-se în mitul greu de descifrat, pentru că este dincolo de timp şi de spaţiu”. Eminescu este sufletul nostru, a mai spus actorul, şi tot ce se întâmplă acum în lume ne îndepărtează de propriul nostru suflet. Şi atunci Eminescu ne poate reapropia de sufletul nostru.

Dorel Vișan, marele actor de teatru și film și invitat al diverselor emisiuni televizate, a știut să treacă prin întreaga operă eminesciană, să surprindă exact ceea ce este relevant pentru ca spectatorul să-l vadă pe Eminescu la justa valoare, să capteze atenția publicului și să nu piardă nicio secundă, timp de o oră și jumătate. A vorbit despre Eminescu -omul, blamat și acuzat de mulți că ar fi fost de la antisemit la ateu, omul care nu s-a lăsat nici doborât și nici corupt de sistem, omul pe care sistemul, ca reacție, a încercat să-l închidă într-un con de umbră. A vorbit despre Eminescu-geniul, care își are locul binemeritat între marile nume ale literaturii universale. A vorbit despre Eminescu-sfântul, a cărui menire pentru români a fost asociată de Dorel Vișan cu menirea lui Iisus pentru omenire. Și, după cum bine a subliniat actorul, opera eminesciană cuprinde toate calitățile și toate defectele omului. Dacă avem tendința să-l uităm pe Eminescu, e bine că încă mai vine un om ca Dorel Vișan să ne amintească de el. Sperăm ca cineva să vină peste ani, să le amintească urmașilor noștri de o altă valoare care nu trebuie să dispară din memoria colectivă a românilor – maestrul Dorel Vișan.

Recitalul maestrului Dorel Vişan este turul de forţă al unui mare actor, dar şi o încercare, izvorâtă din iubire, de a apropia publicul secolului XXI de creaţia eminesciană, de o trecere în revistă a „stărilor” şi vârstelor lui Eminescu, un monolog despre creaţie, cunoaştere şi autocunoaştere.

„Maestrul Dorel VIȘAN este fără doar și poate unul dintre cei mai iubiți actori români contemporani. Dar ceea ce nu știu foarte mulți dintre noi este faptul că e și un redutabil poet, publicând până acum zece volume de versuri, în mare parte de inspirație religioasă, din familia lirică a psalmilor lui David. A participat la cel mai mare Festival de poezie religioasă care are are loc la Madrid, unde au fost înscriși 208 scriitori din toată lumea şi a avut cinstea, conform normelor festivalului, să fie printre cei 12 finalişti. În aceeași măsură, îi mulțumim din suflet și maestrului Ionuț ȘTEFĂNESCU, profesor universitar la Conservatorul din București, un excepțional flautist recunoscut pe plan european, care a ales să fie alături de noi în această seară pentru a-l acompania pe maestrul Dorel Vișan și a interpreta câteva compoziții de suflet.” a spus în încheierea evenimentului primarul comunei Giulești, Laurențiu Batin.

text&foto, Simona HAVRILEȚ
bibliotecar, CNDV




Cel mai frumos bărbat din Nord, omagiat de cele mai frumoase doamne de la Centrul Cultural Sighet!

Vineri, 28 ianuarie 2022, la Centrul Cultural Sighet, într-o întâlnire „format redus” (așa cum cereau regulile… meteo – sanitare), s-a vorbit în grai poetic. A fost omagiat „cel mai frumos bărbat din Nord”, poetul Ion Iuga (06.01.1940 – 19.10.1993). Trebuie să recunosc, grupul celor prezenți a fost dominat de doamnele Centrului Cultural din Sighet, care au răspuns simbolic poetului: „Cine mai suferă Doamnă-n cuvinte…” (Și nu vin ape).

Deși poezia nu mai are priză la publicul larg, deși cultura își estompează prezența la Sighet, s-au găsit admiratori ai poetului săliștean Ion Iuga care să-și „rupă” câteva ore din ultima zi lucrătoare a săptămânii trecute ca să se delecteze cu poezie, să împărtășească amintiri despre poetul plecat mult prea devreme „din Marmația”.

„Nevăzut pe subt rîuri/ tîlmăcit de fîntîni/ coboram mii de vîrste…” (Marmația) ne-a transmis dincolo de ani, de vârste, de vise, Ion IUGA, iar poemele din opera poetului, citite frumos de tineri elevi (de la C.N. „Regele Ferdinand„ și C. N. „Dragoș – Vodă”) ne-au ținut cu inima larg deschisă.

La evenimentul „Remember Ion Iuga” au vorbit (încurajați de doamna Ileana Pop-Nemeș, referent cultural) și marmațienii: poetul Gheorghe Mihai Bârlea, Timur Chiș – nepotul poetului și… eu pot să vă garantez, n-a fost în zadar întâlnirea!…

„Insula noastră se scufundă…” spune poetul în „Despărțire”! Desigur, se referă la… Doamne!

Foto & text: Ion Mariș