Întreg împărțit

scuze dacă am încercat
inconștient să mă modelez
după reflexii ale tale
sperând că a lor lumină
îți va arde pe retină
numai imaginea mea.
un glas micuț mi-a șoptit
că razele multiplicate
nu mai sclipesc la fel
dar fără ezitări l-am ignorat.
nu știu unde am pierdut
bucăți tăioase din mine
aruncate atunci în nepăsare
și-acum le caut în delir
pe cărări imaginare.

***

Sfârșit

poate nu mai contează
când ai început să crești
dincolo de acel tu știut de mine,
dar ai colorat nepăsător pe lângă
conturul din mintea mea
cu fier încins, și parcă
m-ar durea.
mi-e dor mereu
să ne-ntâlnim în frânturi de vis
sau să mă surprindă ochii tăi
pe care-i văd acum
doar în amintiri.

***
Presupuneri

poate că iluzia ta răsună pe fundal
poate aș putea să sun
poate în zadar
poate restul lumii e-un blur asurzitor
poate-ți sunt străină
poate mor de dor
poate ce mi-ai spus cândva s-a dezintegrat
poate că visezi la mine
poate m-ai uitat
poate ai pierdut coroana ce ți-am dat-o eu
poate suntem un întreg
poate un clișeu

Camelia PETROVAI
Clasa a X-a E, CNDV

Foto: Yno Samir

Arta este mai presus de orice, o revelație, o binecuvântare și o sfințire a vieții omenești. (Michelangelo)

Cultivând sensibilitatea, creativitatea în scopul comunicării prin artă, prin educație plastică, asigurăm premisele unui transfer al achizițiilor dobândite, către celelalte discipline și în viața socială. „Gândirea vizuală’’, cum a numit-o Paul Klee, fiind cea mai veche pe scara evoluției umane, este localizată la rădăcina creierului și activează mai ales emisfera dreaptă, pe când centrele vorbirii și scrisului se află în emisfera stângă. Pentru a putea comunica prin artă trebuie să dezvoltăm și să practicăm arta, să creăm o legătură cu cât mai multe opere pentru a spori posibilitățile de receptare a impulsurilor artistice, de vibrare totală, de intensificare și armonizare a trăirii.

„Scopul artei este de a deștepta și înviora sentimentele somnolente, de a forma un gust estetic receptiv în tot ce este nobil, etern și adevărat în spiritul uman, de a contribui la purificarea pasiunilor și perfecționarea morală….”, cum spunea filozoful german Hegel. Arta este cea mai frumoasă exprimare a gândurilor omului, începuturile ei pierzându-se în negura istoriei, transformându-se câte puțin, prin fiecare etapă prin care a trecut, astfel oamenii preistorici își exprimau sentimentele, descriindu-și modul de viață prin artă – stau mărturie picturile rupestre (Lascaux-Franța etc.). Arta este, în esență, cea mai profundă expresie a creativității umane, foarte greu de definit, la fel de greu de evaluat uneori. Parafrazându-l pe George Bernard Show: „arta este o oglindă magică, pe care o creăm pentru a transforma visele invizibile în imagini vizibile…”

Elevii învață să armonizeze culoarea, să așeze toate celelalte elemente de limbaj plastic în spațiul plastic, să creeze armonie și unitate în lucrare, iar toate acestea transmit bucurie și lumină, indiferent de tema aleasă, fie că este compoziție decorativă, fie o compoziție închisă care te duce cu gândul la un răsărit de soare cu turnul Eiffel în depărtare, fie o natură statică, fie la „Noaptea înstelată” pe care a trăit-o Vincent Van Gogh, fie un peisaj care te duce cu gândul departe, la romanul pe care l-ai citit cândva și te-a marcat profund, fie la „Luceafărul” lui Eminescu, fie la „Țipătul” lui E. Munch, fie o compoziție cu griuri colorate sau neutre, fie culori calde sau reci… armonie și culoare, contraste și expresivitate, unitate în diversitate…

Text & foto, prof. Gabriela Cordaș (Educație Vizuală)
C. N. „Dragoș-Vodă”, Sighet

Anul acesta poetul Ion Iuga (06 ianuarie 1940 – 19 octombrie 1993) ar fi împlinit 82 de ani.
Autor a 13 cărți, căutător al rădăcinilor sale, poetul a transpus în versuri semnificația simbolurilor care lărgesc viziunea poetică în căutările locului de origine.
Eul liric personal și modern a fost construit pe fondul energiei rebele, pe candoarea și profunzimea sufletească a intelectualului.

Despre „Bărbatul din Nord” vor vorbi, Vineri, 28 ianuarie 2022, ora 14:00, la Centrul Cultural Sighet, cei care l-au cunoscut și i-au citit poezia. Acestea sunt momente de prețuire a memoriei poetului din Săliștea de Sus, deschizător de modernitate lirică în Maramureș.

Ileana Pop-Nemeș
Referent cultural

Miercuri, 26 ianuarie 2022, de la orele 16:00, la Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei din municipiul Sighetu Marmaţiei, cu sprijinul doamnei Ana Blandiana, va avea loc conferința cu tema: Mihai Eminescu – Martir al spiritualității, inițiată de dr. Vasile Bodnar și Laurian Stănchescu, poet, istoric literar, jurnalist.

Conferința se dorește a fi un proces public în Maramureș și lansări de carte, privind viața și moartea lui Mihai Eminescu. Deschidem juridic și un Dosar de moarte suspectă pe numele Poetului. Am inițiat demersul și la Procuratura Generală a României. Scriitori, jurnaliști, medici, avocați, preoți, profesori, iubitori de Eminescu și-au anunțat participarea. Vom prezenta documentele vremii începând din anul 1869-1870 de când Poetului i s-a deschis Dosar Polițienesc de Urmărire, de parcă Voievodul Culturii și Limbii Române era tâlharul secolului la 20 ani. Vom evoca patriotismul Poetului și asumarea sacrificiului de Țară. (Laurian Stănchescu)

Comunicat de presă

Vineri, 28 ianuarie 2022, ora 19:00, la Colegiul Academic din Cluj – Napoca va avea loc un concert simfonic susținut de Orchestra Filarmonicii de Stat „Transilvania”, dirijor Taavi Oramo, solistă fiind Aurelia Vișovan – pian.
Aurelia Vișovan va interpreta Concertul nr. 2 în Mi major pentru pian, op. 59 de Moritz Moszkowski.

Aurelia Vișovan este sigheteancă, a fost elevă a prof. Monica Chifor (la Școala de Muzică din Sighet), absolventă a Conservatorului „Gheorghe Dima” din Cluj și doctorand, din anul 2016, la aceeași instituție, specializarea pian. În luna ianuarie 2017 și-a finalizat studiile și la Conservatorul de Stat din Viena (Austria), fiind cooptată în anul următor (2018) asistent universitar la Universitatea de Muzică din Viena și Nürenberg.
La sfârșitul lunii octombrie 2021, Aurelia Vișovan și-a susținut teza de doctorat, la Academia Națională de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj – Napoca, obținând un excepțional calificativ: Summa Cum Laude.
Menționăm că dr. Aurelia Vișovan este în prezent profesor universitar la Universitatea de Muzică din Nürenberg – Germania.
Aurelia Vișovan a câștigat aproape 30 de premii la diverse concursuri naționale și internaționale.

Salut, Sighet!

Armonie, muzică (adecvată), discursuri concise, deh, au fost -15 grade Celsius la Sighet!… la ora 11:00 fix a simbolicei zile de 24 ianuarie 2022. Spectatorii – puțini dar buni patrioți! – au reușit să reziste aproape 30 de minute la primul punct din programul propus de Centrul Cultural Sighet!

Pe Pietonală am suportat eroic gradele în minus (din păcate!) și am marcat cu stoicism Mica Unire. Ne-au încălzit, chiar la propriu, vocile grupurilor folclorice (Școala de Artă și Ansamblul Mara) de la Centrul Cultural și în special interpretările înflăcărate ale Ilenei Matus și Ghiță Ștețca.

Hora Unirii de la final a mai dezghețat (cu cel puțin un grad) atmosfera și ne-a convins că… unde-i unul nu-i putere!

Cred că dacă ar fi fost mai mulți consilieri locali prezenți la eveniment (am văzut consilieri doar de la PSD și PNL) ar fi crescut și mai mult „gradele” de pe Pietonală!

Fără multă vorbărie (în ton cu „minusurile” din țară) vă propun să ne bucurăm de frumoasele voci care ne-au dezghețat ziua la aniversarea Micii Uniri!

Sper, îmi doresc să văd că (re)începem cu pași mici să ne (re)unim gândurile și faptele bune (pentru comunitate)!

Foto & video & text: Ion Mariș

Din inimă va învia liniștea

Și știi că iubești, atunci când pământul se preface-n oglindă vie și trecătoare atunci când îți ascunzi mâinile trecute prin viață, înăbușind-o.
Râuri de riduri nu pot vorbi despre frumusețe precum se cade să cred în ochii tăi sfinți. Au trecut timpuri lungi de când tu ai plecat mai departe. Am așteptat la fereastră, punând la o parte firimiturile fiecărei zile ce m-a prins în singurătate, poate într-o zi vor veni păsări iar cerul se va îndura și își va deschide gratiile de fier. Dacă îl privesc îmi pot închipui cu desăvârșire glasul tău șoptind peste galaxii.
Dacă undeva există un loc unde dragostea poate muri, aș vrea să cred că în inimi va fi ultimul loc de stingere. Apoi va fi întuneric și tot universul va plânge.
Dacă te-aș putea pândi în oglinzi să știu că sufletul tău este în loc bun, unde poezia crește și noaptea în loc de veșnicie și-n fiecare zi este îndeajuns timp pentru toate anotimpurile. Așa cum plouă, tot așa să ningă, dar frigul să fie dulce ca o cămașă țesută din zahăr topit, să-mi amintească de viața ta, cea pe care n-am mai apucat s-o cunosc decât reconstituind firul descântecelor cărții pe care n-ai mai apucat s-o scrii. Ești ultima iarnă de care mi-era dor și teamă.

Si știi că iubești atunci când ești acasă în orice colț al lumii, iar dacă cineva te-ar încuia și-n pietre, inima ta ar zâmbi fericită, căci ea este liberă și-n întuneric, și-n închisori și niciun iad pământesc sau nepământesc nu poate ucide dragostea când ea este vie și-n pântecele morții, așa cum întunericul nu poate înghiți lumina și pasărea nu poate fi îngropată departe de zborul ei.

Antonia Luiza DUBOVICI

(SUA)

sursă foto: pinterest

„Când scriu aceste rânduri nu e de vină nici frigul și nici mintea mea care este într-un sens giratoriu cu 8 ieșiri, de vină este doar dorul, dorul de mine, dorul de tine, dorul de noi, hoinari ai lumii mari. Oare m-am rătăcit prin lumi străine sau tu chiar ești lumea mea? Întrebările sunt multe, răspunsurile „stoc epuizat”, dar lupt și merg mai departe, într-o zi sper să am parte de o lume mai bună, de-o lume a noastră, pe care să ne-o luăm în cap de atâta beautitudine, de atâta infern al extazului și de atâta dorință.”

Rămasă la fel de melancolică și pustiită ca acum 20 de ani, Irina nu-și mai recunoștea părul creț pe care s-a cam așternut neaua lunii ianuarie, precum s-a așternut zăpada în Elveția, însă-și recunoștea trecutul, acesta fiind singurul loc în care s-ar întoarce fără doar și poate. De ce? Pentru că doar zâmbetul ei de femeie trecută prin viață, care râde flegmatic când își aude nepoatele spunând că și-au găsit alesul, știe că alesul e doar unul și nu-l găsești o dată la două luni, cum o fac năstrușnicele ei nepoate, ci îl găsești o singură dată-n viață, e rar precum trifoiul cu 4 foi. În spatele acelui zâmbet se ascund multe parabole, basme și romane istorice în care Irina este eroina fiecărui moment, fiecărei povestioare. O povestioară frumoasă a fost și viața ei. A trăit regește, în lipsa unui rege, a iubit nebunește în absența unui nebun și astăzi înmormântează doruri fără a exista vreun mort.

– Mama, noi plecăm la munte săptămâna viitoare și nu acceptăm un refuz din partea ta.
– Ei, mamă! Și ce să fac eu acolo? Mi-a trecut vremea în care făceam ravagii pe schiuri.
– Să stai cu noi. Prezența ta ne face bine tuturor și așa mai petrecem și noi timp împreună, cine știe când mai avem ocazia să fim cu toții.
– M-ai convins. Spiritul tău de convingere e uimitor. Oare cu cine îi fi semănând? apoi se uită pierdută spre fereastră prefăcându-se distrasă de ninsoarea abundentă.

Irina știe destul de bine cui îi seamănă Mirela, dar nu voia să deschidă un subiect atât de sensibil, deoarece îl închisese cu lacăte ferecate în urmă cu câteva decenii și-l lăsase să putrezească în adâncul sufletului ei. Dar oare a putrezit el cu adevărat? Sau a săpat gropi și mai adânci în sărmanul ei suflet, gropi pe care niciun asfalt nu le-ar putea repara vreodată. Și cu toate astea părerile de rău nu își făcuseră niciodată prezența în mintea Irinei, regretele nici atât, însă promisiunile făcute cândva nu o vor lăsa să-și găsească oaza de liniște până când nu vor fi îndeplinite. Acele promisiuni sună cam așa: „Promit să învăț să trăiesc fără tine, promit să nu te mai caut niciodată, promit să te povestesc frumos, însă îți promit că ne vom reîntâlni cândva, vreau să te mai văd măcar o dată înainte de a saluta această lume, dar îți promit că n-am să spun nimic, ci doar am să te privesc puțin, blândețea chipului tău îmi va face bătrânețea mai liniștită și moartea mai puțin dureroasă. N-am să-ți promit că te voi iubi mereu, astfel de promisiuni nu se fac, ci se demonstrează. Tocmai de aceea îți promit că oriunde te-ai afla nu vei fi singur, iubirea mea îți va fi scut. O vei simți atunci când gloanțele vieții te vor străpunge și atunci când săbiile destinului te vor tăia, ea va fi acolo să te salveze, precum și scutul iubirii tale m-a salvat pe mine de la orice primejdie”.

Brașovul era excursia perfectă pentru Irina și cele 3 fete ale sale, alături de familiile lor minunate de care Irina era atât de mândră. Avea 6 nepoți extraordinari, 3 gineri exemplari și 3 fete deosebite cu care se mândrea și se lăuda ori de câte ori avea ocazia. Zilele alături de familie îi reamintiră Irinei că viața nu-i făcută doar din supărări și oftaturi, ba mai mult, îi deschiseseră ochii în ceea ce privește furtuna din viața ei și, stând într-o seară la o ceașcă de ciocolată caldă cu fetele sale rostise pierdută în gânduri:
– Și poate că toți spinii care au crescut în mine nu au făcut altceva decât să mă transforme în trandafirul „criogenat” care sunt astăzi, trandafir pe care nu-l mai poate doborî nici un vânt, nici o furtună și nici măcar vreo vorbă disprețuitoare, care altădată l-ar fi pus la pământ din prima, precum Moroșanu-și pune adversarii. Astăzi trandafirul acesta a învățat că nu-i despre cât de frumos înflorești, ci e despre cât de mulți spini te înțeapă, te fac să sângerezi, dorind să te facă puternic și de neclintit. Despre asta-i și viața: nu contează cât de frumos, deștept sau bogat vei ajunge, contează doar câte lacrimi, crize de nervi și dezamăgiri ai reușit să depășești până ai ajuns cine ești de fapt. Și cine ești de fapt? Ăsta-i adevăratul mister, mister pe care eu l-am deslușit precum Sherlock Holmes și pot afirma că sunt o visătoare a cărei viață a fost încâlcită precum buclele sale, dar a strălucit precum acestea în razele unui soare al tinereții apus demult.

Cele 3 fiice se uitau înmărmurite la mama lor care vorbea atât de frumos parcă ar fi autorul unui basm pe care ele niciodată nu l-au citit.

– Mamă, e atât de frumos ce ai spus! Vorbești de viață parcă ar fi rai.
– Viața chiar e un rai, de care, dacă știi să te ții, iadul nu te va cunoaște niciodată.
– Și cum știi să te ții? întrebase Maria fata cea mai mică a Irinei.
– E ca și la înot. Odată ce ai intrat în apă, fie te ții la suprafață, fie te scufunzi și, credeți-mă, m-am scufundat de nenumărate ori atât la înot cât și în viață, însă vine un moment în care plutești și-ți dai seama că dacă lupți contra valurilor vei deveni parte din ele.
– Mamă, nu te-ai gândit să scrii o carte? spuse Mirela, fata cea mai mare a Irinei.
– Niciodată. Nu-mi voi expune viața personală, voi face din ea doar o amintire de neuitat și nimic mai mult. Fericirea nu se poate scrie nici măcar cu litere chirilice.

Seara se încheiase în cel mai plăcut mod posibil, iar dimineața toată lumea era echipată pentru a merge pe pârtie, mai puțin bunica, ea nu-și luase echipamentul de schi, deoarece-i trecuse vremea.
– Bunica, tu nu vii cu noi?
– Voi sta la baza pârtiei pentru a vă admira, nu mai sunt ce-am fost odată.
– Nu-i adevărat, bunico. Ești mai frumoasă pe zi ce trece, spuse Anastasia, fetița Mirelei care o diviniza pe Irina.
– Vă iubesc pe toți atât de mult, încât îmi vine să învăț să mă dau cu placa, de entuziasm.
La auzul vorbelor rostite de Mirela toți începură să chicotească și să o tachineze cum că dacă ar începe să învețe ar fi mai bună decât Ryan McDonald sau că dacă ar urca pe placă ar lăsa gură cască toți bătrâneii trecuți de a două tinerețe.
– În viața asta am căutat atenție, însă nu de la oricine așa că acei bătrânei să nu mă soarbă prea mult din priviri, mi-e să nu se îndrăgostească. Apoi râse din tot sufletul cum nu o mai făcuse de un deceniu.
– Plecăm. Vom întârzia și se va face coadă la telescaun, spuse soțul Mariei.
– Mamă, nu-ți iei telefonul? Ți-a rămas în bucătărie.
– Nu! Nu primesc de foarte mult timp vreun apel important, ci doar îi port grija.
– Bunica, ce înseamnă pentru tine un apel important? întreabă plină de curiozitate Andra, fata Mariei care era o adevărată adolescentă.

Irina încă nu învățase că a gândi cu voce tare în preajma atâtor ochii blajini și a atâtor urechi dornice să audă lucruri noi e periculos, dar nu mai avea de ales, așa că își aranjase cuvintele puțin în minte apoi, ca o bunică responsabilă rostise:
– Un apel important? Hmm… Un apel important pentru mine e acela în care fără să mă uit la telefon știu cine sună, deoarece inima-mi vibrează odată cu el.
– E ca și atunci când te suna bunicul pe vremea când erați îndrăgostiți?
– Andra, pui deja prea multe întrebări, o mustră Maria pe adolescenta care voia să știe cât mai multe despre treaba asta cu îndrăgosteala.
– E-n regulă. Și ca să îți răspund la întrebare, da e ca și atunci când mă suna bunicul, nicidecum prea des, dar când suna, telefonul lua foc și inima mea la fel, atât de îndrăgostită eram.

Fără a mai lăsa loc interpretărilor și fără a-i reaminti Irinei de pierderea omului care i-a fost ghid pe dealul vieții, până în momentul în care i-a predat ei responsabilitatea de a-i ghida pe alții, cu mii de întrebări retorice în minte și mii de gânduri rătăcite pe străzile minții se îndreptară cu toții spre pârtie, urmând să petreacă o zi memorabilă, zi la care niciunul nu s-ar fi gândit vreodată.

Irina își luase al treilea ceai în timp ce toți ceilalți schiau de mama focului, nu-i rămânea altceva de făcut decât să admire peisajul, să analizeze agitația oamenilor care erau atât de fascinați că se află acolo și să-și aducă aminte cu nostalgie de tinerețea ei. „Oi fi fost și eu așa dornică de necunoscut cândva? Sau nu m-a mișcat nimic în această călătorie în timp? ”

Nici bine nu terminase de-și pus gândurile la culcare că simți „că-i suna inima”. Telefonul îl lăsase să viseze pe vreun dulap în bucătărie, însă inima o apela și nu putea să-i dea „ocupat”. Simțea că printre atâția oameni se află unul dintre cei mai speciali , cel care încă nu închisese apelul de un jumătate de secol, fiindcă ea-și tot auzea inima sunând. O auzise din totdeauna, dar se păcălea frumos punând-o pe silențios, dar vine un moment în care conștientizezi că „a ascunde gunoiul sub preș” nu e tocmai cea mai înțeleaptă decizie. Se uită în jur, dar nu vedea pe cineva care să-i pară cunoscut sau o fi făcut timpul schimbării atât de radical, încât să nu-i mai recunoască pe cei care-i fac inima să vibreze? Confuzia deja era prea mare și Irinei nu-i plăcea să iasă din zona de confort, necunoscutul nu era ceva ce o prea încânta.

„Știam că e acolo, simțeam că l-am regăsit după atâta timp, însă era o putere în mine care-mi spunea să nu-l caut, îmi șoptea la ureche să stau pe loc, să nu scotocesc prin rafturile trecutului, prin care s-au adunat atâtea pânze de păianjen și atâtea vise prăfuite, dar o privire de ansamblu tot am aruncat. Normal că nu l-am văzut, deși știam că el mă vede. M-a văzut mereu și m-a văzut mai clar decât m-am văzut eu vreodată. A fost oglinda în care mă vedeam mereu frumoasă, puternică, deșteaptă și atât de specială, o oglindă din fața căreia n-ai mai vrea să pleci, însă odată anii îmbulzind-o s-a spart precum se sparge gheața în fața sfântului soare: încet, dar sigur. Din acel moment nu m-am mai putut vedea așa cum sunt cu-adevărat. Tot ceea ce era odată s-a năruit, iar eu nu aveam altceva de făcut decât să strâng cioburile. Cioburi care erau rupte chiar din mine. Și-i greu când pierzi bucăți din tine, dar mai greu este atunci când tot tu ești cel care trebuie să le aduni, neștiind dacă le vei mai găsi pe toate sau dacă le vei putea lipi la loc. Am încercat să mă reconstruiesc și să „mă lipesc” la loc și credeam că am reușit, ba mai mult credeam că oglinda în care mă privesc e din nou întreagă până în acea zi în care am conștientizat că m-am mințit frumos atâția ani, fiindcă oglinda nu era întreagă, însă eu refuzam să-i văd crăpăturile. Și-i ușor să pari întreg, într-o lume în care nimeni nu-i atent la detalii, poți trece ca prin urechile acului cu mii de cioburi pierdute și câteva fisurate fără ca măcar cineva să observe, dar vine o vreme în care observi tu că locul cioburilor pierdute nu-l poate înlocui nici măcar o oglindă nouă. Și-atunci ce-i de făcut? Dai vina pe destin? Plângi că viața-i nedreaptă ? Și te întrebi de ce tu însăți uiți să privești în retrospectiva eu-lui să vezi că ceva acolo-i putred. Sau mai bine spus nu vrei să privești, deoarece e greu să-ți iubești și defectele la fel de mult precum îți iubești calitățile. „Ăștia suntem, ăștia jucăm” e principiu care ne-a făcut să ne acceptăm cu bune și cu rele, fără a încerca să ne șlefuim unele defecte și fără a încerca să le facem să dispară treptat. Și cum „ăștia suntem, ăștia jucăm”, jocul nostru se termină aici, am jucat, dar am fost învinsă, deoarece mereu îmi aleg adversari mai puternici decât mine, o fi vreun defect profesional, am participat la toate meciurile, însă l-am omis pe cel mai important: cel în care am promis că nu îmi voi demonstra abilitățile de sportivă, ci doar voi intra pe teren, îmi voi privi adversarul și voi lăsa tăcerea să vorbească puțin, e rândul ei să se facă auzită. Apoi mă voi considera câștigătoarea unui premiu pe care nu l-am câștigat niciodată și anume, premiul suprem al capacității de a iubi cu inima, chiar și pe cel mai de temut adversar, pe care ochii nu îl văd. Fiecare vârstă are premii care te vor aștepta să le câștigi, ai grijă să nu le faci prea mult să te aștepte, se va pune praful pe ele și se vor învechi și, crede-mă, nimeni nu vrea premii prăfuite și pline de rugină. Niciodată nu-i târziu, însă pentru noi a apus de mult soarele pe pământ, dar vreau să știi că la mine în suflet de abia acum începe să răsară.”

Un bătrân cu fața brăzdată de ploile atâtor toamne, dar cu privirea încă senină, puse telegrama deoparte, apoi lăsă câteva lacrimi să-i sărute ochii de un albastru năucitor și cu o voce ușor răgușită rostise:
– Aș fi un nesuferit să spun că am iubit-o, deoarece despre iubirea ei nu pot vorbi la trecut, ea va rămâne mereu prezentă în inima mea, va fi flacăra care mă va încălzi atunci când țurțurii unei ierni geroase îmi vor invada sufletul. Știu că mă așteaptă, voi zbura spre ea curând deși am aripile rupte.
– Niciodată nu mi-a spus de ce nu ați rămas împreună.
– Era prea nebună și atunci nu mi-am dat seama că-n viața mea am nevoie de nebunia ei. Eram și eu nebun în felul meu de-a fi.
– După ce te-ai maturizat, nu înțeleg de ce nu ai mai căutat-o?
– Există momente în care e prea târziu pentru a-ți mai pune maturitatea să repare greșelile trecutului. Era deja căsătorită.
– De ce a acceptat să se mărite cu un alt bărbat dacă te iubea atât de mult?
– Vezi, tu, copilă, viața asta nu-i atât de ușoară pe cât pare. Era însărcinată și la vremea aceea era o rușine să fii însărcinată, dar să nu fii căsătorită. Bine, și-acum este rușinos, dar a intrat în sfera normalității, nu ca pe vremuri.
– Vrei să spui că eu…?
– Tu ești jurământul dintre noi ce va domni peste eternitate.

Mirela încheiase de-i povestit fiicei sale povestea promisă pentru seara de sâmbătă, care încă din incipit dădea semne că se va termina cu mult peste miezul nopții.
– Mamă, el mai trăiește? întrebase Anastasia care își lăsase cele două codițe împletite în trecut.
– Abia acum pot spune că trăiește fericit. E alături de cea mai strălucitoare stea.

Ioana TRIFOI
Facultatea de Educație Fizică și Sport, Cluj-Napoca

sursă foto: http://colectiedepoze.files.wordpress.com

Anul 2021 – prea scurt și pandemic pentru ediția 49 a Festivalului Internațional de Poezie de la Sighetu Marmației. Așa că totul s-a întâmplat în 14-16 ianuarie 2022. Cu prietenii Festivalului și ai lui Vasile (n.r. Muste!): nu mulți nu puțini, buni și mândri în toate cele exact câți au trebuit.

Vineri, orele 11. Deschiderea Oficială. Discursuri și speech-uri alese. Directorii festivalului, primii sosiți dintre invitați, viceprimarul cu poezii din tinerețe. Cu pauza de masă și folk încă nemuritor cu Cezar Petrovici. Cu 6 (șase) tineri liceeni zgribuliti lângă sobă. Toată lumea devreme acasă.

Sâmbătă dimineața. Printre invitații de vază: domnul Mihai Eminescu care și-a ținut ziua de naștere. Vorbe frumoase, fulgi și regrete la statuia neterminată din Grădina Morii. Primar, viceprimar, consilieri locali, doi poeți buni și un șofer nu au mai încăput în poza de grup. Poetul a fost în general bine primit și a promis public să revină și la anul.
După amiaza. Premii și iar premii. împrejurul sobei de teracotă din sala mare a Centrului Cultural. Juriul: pavelioanazapnicolaepăunascheianuraduțuculescudanielmarianvasilemuste – o minte o inimă. multă Poezie puține premii. De debut „nu se acorda”. Manuscris „nu se acorda”. Premianții prezenți și-au declamat creatiile.
Maria Bacău și scrie și recită bine. un poet necunoscut venit de departe a plâns nițel. mai spre seară a apărut și Mihai mpreună cu Lucian (deși nu era și ziua lui). nu au putut să stea mult. erau în marea trecere. aveau un prieten bun și i-au lăsat câteva strofe. Chirițescu le-a împărțit în șoaptă și pe nerăsuflate. (actor, deh). încă un poet venit de departe a lăcrimat. cântec. cântece. Ducu Hotima. nu a mai fost nevoie de microfon. Un poet (maideaproape): nu cred că este om pe care să-l iubesc mai mult decât pe Vasile. (n.r. Muste ). Alt poet (maidindeparte ): „nu cred că este oraș să-l iubesc mai mult ca Sighetu”. Toți la somn!

Duminică. Vinerea și sâmbăta la un loc. Volume noi. Plus „Clona lu’ Ofelia Prodan in aeroplan“ de la editura Nemira. Corneliu Rodeanu si Directia9. „Mi-am tot dorit să vin la Sighet la festival numa’ se tot termina pe când aflam eu”. Mult din Vasile Muste și promisiunea că festivalul va merge înainte.

Mulțumim, Vasile!

Lucian Botizan

Zilele trecute a avut loc la Sighet  ediția a cincizecea – după spusele unor cunoscători – a Festivalului Internațional de Poezie din orașul nostru.

Pentru a rememora începuturile festivalului sighetean vă oferim o imagine de la Festivalul Național de Poezie din Sighet, din anul… 1999 . Printre participanții întâlnirii de la  Muzeul Satului Maramureșean „Mihai Dăncuș”, prezenți la Sighet, i-am identificat (cu sprijinul colaboratorilor noștri Echim Vancea și Florentin Năsui) pe Laurențiu Ulici, Ana Blandiana, Gheorghe Pârja,  Ioana Mariș – Dăncuș, Romulus Rusan, Ion Flora – Serbia, Ion Zubașcu, Daniel Corbu, Irimie Lenghel, Lydia Bloch.

Completările cititorilor la această fotografie sunt binevenite.

     Salut, Sighet!

Foto: prof. dr. Mihai Dăncuș (din arhiva familiei Dăncuș).

Sighetul la debutul Primului Război Mondial.
Imagine cu soldați ruși în captivitate  mărșăluind pe o stradă din Sighet.

Completările cititorilor la această fotografie sunt binevenite.

Salut, Sighet!

NR: Fotografie preluată de pe contul de facebook al d-lui Gabriel Boros.

Detașați într-un ținut nou și mai ales atât de deosebit de cele cunoscute, era normal să-ți fie mereu ațâțată curiozitatea, spiritul de cunoaștere cât mai reală a locurilor în care ai fost trimis, în paralel cu activitatea de bază, didactică, ce-ți permitea aceste preocupări.

Am străbătut Coasta Atlanticului și Marele Sud Saharian, ne-am deplasat de mai multe ori spre centru, în diferite localități: Marrakech, Rabat, Casablanca, Ourzazate, Khouribga, Oujda, Taza, Ouezane ș. a. în vizite, excursii sau pentru a-i conduce la locul de muncă, toamna, pe conaționali, prieteni sau cunoscuți, trimiși pentru cooperare în Maroc.

În primăvara anului, în martie 1975, am avut o tentativă de a ne deplasa spre dunele de nisip de pe lângă Merzuga, dunele de aur de la l-erg Chebbi, împreună cu fam. Fănățeanu de la Fes. Acest oraș era spre Algeria, în Sud-Estul Marocului, tot un sud saharian, dar mai la Nord de acela pe care l-am vizitat. Ne-am deplasat spre ei, însă am fost blocați de ninsoare la numai 40 km de Meknes, în localitatea Azrou, unde zăpada s-a așternut pe sol într-un strat în care mașina își îngropă roțile până la butuc. Ne-am întors, neștiind nici care-i situația în zonele mult mai înalte ce urma să le străbatem. A doua tentativă am făcut-o la 1 mai, cu noi în mașină fiind și dl. inginer Manole Ioan, din Pitești. Am trecut de Fes și, împreună cu familia Fănățeanu, am ajuns prin Sefrou la „Col du Zad”, o zonă mai înaltă, unde ambele mașini s-au oprit, trecând printr-un gol de aer. Curând am repornit și am ajuns într-un oraș mare și frumos, de înălțime, Midelt, și mai departe prin Ksar- es-Souk, de unde începea o zonă împădurită și tot mai înaltă, un spațiu dominat de Moyen Atlas și Haut Atlas, Anti Atlas, munți înalți, depășind 4000 de m. Am trecut de un oued (ape fără pod peste ele, ocazionale, care în timp de secetă seacă total) cu apa de pe șosea destul de învolburată; a plouat mult, apa era mare și trecerea ne-a îngrijorat, dar am trecut cu bine, nu ne-am împotmolit. Ne îndreptam spre Erfoud- Rissani, drumul către Sahara. Ne aștepta însă un alt oued mult mai mare, cu apele crescute, care se tot umflau din cauza ploii și în care zăceau blocate câteva mașini ce s-au aventurat a-l trece, niște camioane mari acționând pentru a le scoate din ape.

Ne-am reîntors spre orașul de curând părăsit, dar n-am găsit locuri la nici un hotel, toate fiind ocupate de avangarda noastră, care a prevăzut urgia. Cerul arăta deosebit de amenințător, încărcat de nori adânci și negri, o ploaie densă, cu descărcări electrice cum n-am mai văzut. Părea că cerul greu se prăvale peste munți, peste păduri, drumuri și oameni, prinzând totul într-o imagine apocaliptică.

Nu ne rămânea decât drumul de întoarcere spre casă, zona fiind pentru mult timp inaccesibilă. A urmat o noapte întunecată, care parcă sfida cu întunecimile ei luminile orașului. După puțin timp, ploaia s-a transformat într-o ninsoare abundentă, cu fulgi enormi, de parcă ar fi fost frunze albe vânturate din pădurile din jur. Zăpada cădea neîncăpător pe parbriz, blocând ștergătoarele ce nu-i puteau face față; stratul de zăpadă din josul acestora se tot îngroșa și-l obliga pe dl. inginer Manole s-o dea jos cu mâna , făcând dese opriri pentru aceasta. Ne opream doar câte puțin, deoarece stratul de zăpadă creștea periculos, noi târându-ne după vreo două camioane mari care brăzdau zăpada, ne făceau pârtie și ne dădeau direcția, pe de laturi fiind prăpăstii. Ne-am chinuit enorm și cu mare efort, multe griji și risc am reușit să parcurgem același drum în retur, prin aceleași localități, ajungând tărziu, în ziua mare de unde am plecat, la Meknes. Au fost porțiuni de drum cu zone înalte și abis pe de laturi, în care parcurgeam doar câțiva km/ora, agățați de acele camioane, cu care am avut un extrem de mare noroc, vizibilitatea fiind și ea foarte redusă. Altfel rămâneam acolo în nămeții africani, cu cine știe ce finalitate. Drumul la intorcere l-am făcut în timp mai mult decât dublu.

Muntele înalt e cu aceleași fenomene și în Africa, e tot munte iar căldura sufocantă din Sahara nu poate opri nici pe acolo zăpada, frigul, înghețul din vecinătățile ei, de pe înălțimile munților și de pe delături. Am petrecut o noapte teribilă; să mori de frig, nu de căldură, în Africa!

Au fost două încercări dure și nu ne-am potolit, am urmat-o și pe a treia, cu o echipă mai completă, mai „amenințătoare” (familiile Fănățeanu, Vaida, Căpraru, Manole și noi, familia Bărcan) . În vacanța de iarnă (!), (ce contrast de vreme între anotimpuri, cu alte varietăți) am pornit iarăși spre aceeași Sahara neprimitoare, cu 5 mașini și am urmat cam același traseu, aceleași localități, trecând cu ușurință ouedul ce a mai rămas, atunci atât de învolburat. Ne-am îndreptat spre Rissani și Merzuga, unde am ajuns în ziua următoare, mai devreme, în plin deșert saharian.

În deplasarea noastră prin acele zone, unele aride și pline de uscăciune, la trecerea prin diferite localități, am văzut miei sacrificați, atârnând pentru partajarea lor după cum era obiceiul.

Cum este tradiția la musulmani, la fel și în Maroc, sunt două sărbători, printre cele mai importante: Ramadanul și El Al Adha. Despre prima probabil voi relata, dar în ce privește cea de a doua, numită și Sărbătoarea Mare sau Sărbătoarea Sacrificiului (a mutonului, a oii, a mielului), ea începe în data de 10 a celei de a 12-luni din calendarul Islamic (e variabila în timp), după pelerinajul de la Mecca (Hajj). Deci Sărbătoarea Mare e cu tăiatul mielului, semnificând evitarea sacrificării lui Ismail, fiul lui Avram, Allah oferindu-i pentru sacrificiu un miel. Religia spune că fiecare bărbat însurat trebuie să taie un miel, pe care să-l consume timp de o săptămână (și cu cei nevoiași). Se petrecea în familie, cu diverse preparate, într-o atmosferă festivă.

Spre înserare, înainte de a ajunge la ținta noastră, amintitele dune din zona orașului Merzuga, am întâlnit o stație geologică, administrată și folosită de geologi români, care făceau prospecțiuni prin împrejurimi.

Am înnoptat acolo, fiind bine primiți și tratați; a fost o noutate și mândrie reciprocă faptul că oameni, veniți din locuri atât de depărtate, se întâlnesc pe aici, în desfășurare de activități diverse, în aceste ținuturi atât de diferite de ale noastre, într-un fel unice, intersecția cu ei fiind o simplă întâmplare. Ambasadori în cunoașterea necunoscutului.

Aveau acolo condiții optime de cazare, lumină, aer condiționat, mobilier, alimente și totul ce asigura confortul necesar. România avea o larga rețea de geologi ce-și desfășura activitatea în Maroc, făcând prospecțiuni în diverse locuri, așa cum i-am cunoscut și prin Agadir, Rabat ș.a. În acel sfârșit de zi am avut bucuria de a vedea un peisaj cum n-am mai văzut și, în mod sigur, n-o să mai vedem, pentru că el se desfășoară în condiții deosebite într-un anume loc, într-o anumită ambianță de mediu și timp.

Soarele, spre apus, încadra orizontul înalt într-o lumină galben- roșiatică de mare claritate, reflectată și peste josurile sale, dincoace de linia orizontului. Spre Nord-Vest se vedeau contururile munților înalți și semeți, la poalele cărora se profilau pădurile masive de stejar, cedru și eucalypt, continuate cu culturile mai mici de măslini, portocali ș.a., printre care se strecura acea lumină splendidă în amurg de seară, spre platourile joase, scoțând la iveală, într-o imagine plăcută, pâlcuri de verdeață ce marcau prezența unor oaze, loc de popas pentru turiști, pentru cei ce trec prin jur. Un aer pur, înmiresmat și răcoros de seară, cu liniștea ce se așterne în noapte peste un ținut mirific, îmbrăcat în nuanțe de lumini multicolore ce numai un penel l-ar putea scoate din realitatea lui, l-ar putea reproduce.

Ne-am despărțit de conaționalii noștri, de gazdele noastre bune, pornind mai departe spre misterioasele dune. Pe măsură ce înaintam, mediul din jurul nostru se schimba mereu și în căldura ce se simțea tot mai mult, ni se înfățișa o vegetație tot mai firavă, mai puțină, locul acelor compacte și mari suprafețe arboricole fiind luat de plăpânde formații tot mai izolate, specii cu frunze mici și groase, pentru a putea păstra umiditatea și seva în raritatea ploilor și a zilelor fierbinți, încheindu-și prezența cu rare fire de iarbă, adânc înfipte în solul mai puțin uscat. Pietrișul de pe laturi devenea și el tot mai mărunt și rar, până ce dispărea.

Înainte de a ajunge la țintă, am trecut peste un întins platou selenar, cu o suprafață parcă de granit, determinat de Soarele arzător pe rocile de suprafață și, din loc în loc, niște pietroaie în repartiție arbitrară, mărturie de rezistență sau aflate pe acolo prin cine știe ce fenomene, ori căzute de sus !

Ne-am dispus mașinile frontal și am gonit cu mare viteză, că pe o șosea bine asfaltată. Eu am dat cu mașina peste o mică suprafață cu nisip, unde acea pojghiță dură a fost spartă, cine știe cum, ceea ce a determinat o rotire instantanee a mașinii, obligandu-mă la un slalom printre pietroaie și a fost bine că m-am redresat, că nu s-a întâmplat nimic rău, n-am știrbit niciun bolovan, sau cine știe ce se mai putea întâmpla.

În sfârșit, am ajuns la dunele atât de mult căutate, munți de nisip extrem, extrem de fin, opozanți parcă și sfidători munților celor mai mari, mai vechi și mai firești din Nord, Nord-Vest. Am început să alergăm la un loc cu copiii, să ne înpotmolim în acel sol nesigur și mișcător. O masă masivă de material fin și aurifer se înălța în valuri și rostogoliri tot mai sus și mai departe, spre Algeria. Am fost avertizați că prin nisip, pe sub acesta, sunt șerpi mici, foarte veninoși și de aceea am fost și cu prudență. Nu i-am întâlnit, nici macar șopârle, în schimb au apărut gângănii mici, inofensive, existând prin cine știe ce mod de a-și conserva viața în acele condiții. Copiii s-au distrat enorm, alergând fară spor prin multul nisip, fară a se putea prinde, ajunge, piciorușele lor tot afundându-se în el. Nu s-au bulgărit cu acesta și-l tot strecurau printre degete, în scurgerea lui prezentând reflexii aurii, în bătaia Soarelui.

Ieșeau din loc în loc fire de „iarbă”, destul de înalte, afundate mult spre sol, în adâncime, acolo unde pământul, nisipul, păstra puțină umezeală, de unde își luau cu greu seva. Trăgând de un astfel de fir, a opus multă rezistență; am săpat mult dar nu ajungeam la rădăcina lui și repetând operația, inflexibil, s-a rupt și probabil va crește din nou. S-ar putea ca rădăcina să pornească din sol și el tot ridicându-se să străbată straturile de nisip, până la o anumită înălțime; nu cred ca în vârful „muntelui” să mai fie. Ne-am umplut o sticlă cu nisip din acela fin, ale cărui boabe parcă nu aveau nici contur, erau așa de mici că nu le puteam nici delimita singure, ci doar în masă, o grupare mai mare.

Am spus că am dat peste o furtună de nisip la Marrakech sau, mai bine zis, a dat ea peste noi și au fost din acestea și pe la Meknes, departe de unde se dezvoltau, când mase mari de nisip, de cine știe de unde venite, erau ridicate de curenții de aer sus, în văzduh și purtate de curenți la mari depărtări. Intra pe sub uși, la etaj, se strecura pe sub ramele de la ferestre, socotite etanșe, intra în casă ca vântul cu subțietatea lui, atât era de fin.

Se găseau prin împrejurimi localități sau mici buticuri de pe lângă șosea, unde găseai sucuri, apă minerală, cafea ș.a.

Ne-am întors pe aceleași drumuri, fară popasuri, ajungând pe acasă, obosiți de drum, de neprevăzut, de suspans, dar mai ales de ceva frumos, măreț și necunoscut, ce am cunoscut și am pipăit, peste tot, încărcați de amintiri, cu o zestre mereu vie, așa cum se vede și din aceste amintiri tardive. Aceste relatări îmi permit să spun că am cunoscut Marocul, puțin, pe coasta atlantica de vest, în zona sahariană de Sud, Sud-Est, oarecum și central…

Prin vizite, excursii și alte deplasări am vizionat și multe orașe de pe coasta mediteraneana, deci Nordul Marocului, zona centrala, mai selectiv, fugar sau mai stabil, din mers sau cu popasuri, așa cum am să mai relatez.

Gheorghe BĂRCAN
fost elev al Liceului „Dragoș-Vodă”, Sighet
Minneapolis, Minnesota, USA, 8/01/2022

Un moment special, o întâlnire devenită istorie, între Regele Mihai și meșterul Toader Bârsan, la Bârsana în anul 1997. Două personalități care din păcate au plecat dintre noi, Regele în anul 2017 (decembrie) iar meșterul Bârsan la inceputul acestui an, 2022.

Salut, Sighet!

PS: Fotografie din arhiva familiei Bârsan.