Da…, a apărut o nouă variantă de Mimosa Pudica, numită de specialişti Mimosa Publica.

O scurtă readucere aminte despre Mimosa Pudica. Creşte sub formă de tufe, are tulpină lemnoasă şi frunze lenticulare care se prind perechi. E o plantă tropicală, care se strânge la atingere, dacă nu e lumină suficientă, dacă-i e frig. Trăieşte în păduri şi în grădini.  (sursa: https://ro.wikipedia.org/wiki/Mimosa_pudica)

Acum a apărut o surată a ei numită Mimosa Publica. Asta nu-i o plantă tropicală (trăieşte foarte bine şi fără grijă în România), dar îi place să-şi petreacă vacanţele pe-acolo.

Deja e clar că Mimosa Publica e o specie cu totul deosebită. Preferă căldura. Dacă nu o are, e bună şi căldurica. Chiar e mai bună.  Această căldurică îi este oferită cu generozitate de oameni din patru în patru ani. Se pare că ajunge aşa. Sunt porţii şoc, se injectează într-o singură doză, care apoi se împrăştie în organism în patru ani.

După perioada de căldurică, intră cumva într-o fază de agitaţie, că nu ştie ce se va întâmpla cu ea. Atunci ar fi în stare să treacă în altă grădină, chiar dacă a promis că acolo nu va ajunge niciodată.

Instinctul de supravieţuie e foarte dezvoltat. La fel de dezvoltat e şi instinctul de autoapărare. Nu poate fi deranjată cu întrebări, cu ameninţări sau cu promisiuni de trecere pe un teren mai fertil, adică unul care să aducă frunzelor condiţii mai bune de existenţă.

Şi Mimosa Publica se închide dacă e deranjată. Din moment ce frunzele ei au promis că stau pe o tulpină, aşa rămâne! Instinctul de supravieţuire, care după unii savanţi ar fi început cam de vreo 36 de ani încoace, o face să stea cuminte, în grădina ei. Uneori ştie să stea cuminte în spaţiu mai restrâns, de exemplu, în ghiveci. Poate trece în altă grădină, dar numai dacă gardul care le desparte e permisiv la schimbare.  Deşi e tentată să-şi deschidă frunzele la alte stimulente care apar pe lângă ea, Mimosa Publica e precaută. E posibil să nu se aleagă cu ceva bun şi de durată. Aşa că rămâne acolo unde-i ordonă tulpina – şefă.  E atentă şi la plantele din jur, că nu suportă orice fel pe lângă ea. Nu se asociază cu oricare devoratoare de clorofilă şi care preferă căldurica.

Cum simte că e riscant să-şi arate frunzele deschise în toată splendoarea lor, le închide şi stă cu ele aşa cât e nevoie. Dacă e cazul, le mai deschide peste patru ani, să vadă ce mai e prin lume. Ce mai e pentru ea, nu pentru lume!

Mimosa Pudica creşte sub formă de tufe. Mimosa Publica creşte şi există sub formă de grup, care are frunzele la fel. Ele se închid-deschid toate odată, de-ţi vine să crezi c-au făcut armata împreună. Nu, nu pot nişte plante să facă armata. Nu pot nici măcar să gândească. Nu pot, că n-au cu ce! La ele funcţionează perfect instinctul de conservare. Ştiu când să închidă-deschidă gura ca să le fie bine.
Pardon, am vrut să scriu să închidă-deschidă frunzele, că de-aia Mimosa Publica e plantă, şi atât!!!

Horia Picu

Noul număr al revistei de cultură „Nord Literar” a ieșit de curând de sub tipar și poate fi achiziționat de cititorii noștri de la chioșcurile de ziare din Baia Mare și de la librăriile din rețeaua Cărturești.

În eseul „Clujul, locul meu de mijloc”, Irina Petraș vine cu o evocare a Clujului, locul care „are câte ceva” din cei pe care i-a cunoscut, care te „impregnează pentru totdeauna”.

„Literatura nu poate și nu trebuie să fie de nișă” afirmă Dana Buzura-Gagniuc în editorialul său.

Poemul lunii aparține lui Adrian Popescu, iar pentru ilustrarea revistei s-au folosit lucrări ale unor pictori aparținând Școlii de Pictură Baia Mare, despre care oferă informații Alina Petrescu.

„Opera lui Vintilă Ivănceanu – o expresie a avangardei”, carte semnată de Cristina Nedelcu, readuce în actualitate opera unuia dintre principalii reprezentanți ai onirismului estetic, după cum relevă Gheorghe Glodeanu în cronica sa.

Delia Muntean zăbovește asupra volumului lui Ion Pop, „Gellu Naum. Poezia contra naturii”, iar Daniela Sitar-Tăut vine cu o cronică de întâmpinare la volumul „The Castle of Alienation” (Castelul Alienării) al lui Daniel Bozga. Gheorghe Pârja pornește de la titlul cărții „Poate poezia salva lumea? 36 de interviuri cu Ana Blandiana” și face un excurs critic și sentimental al întâlnirilor cu poeta. Cronica lui Florian Copcea analizează discursul liric al Gabrielei Gheorghișor din „Văduva plătește dublu”, evidențiind un eu liric „acaparat de miraje și revelații”.

Pentru pagina „Orfeu”, Nicolae Silade propune cinci „poeseuri”, iar Lucian Perța vine cu replica parodică.

Mircea Popa recomandă spre lectură două volume: „Pasărea cerului” de Eugan Uricaru și „Pinul lui Nietzsche” al lui George Vulturescu.

Flaviu Mihali radiografiază evenimentele culturale din capitala Moldovei unde, la Zilele Revistei „Convorbiri literare”, „Nord Literar” a primit Premiul Național „Iacob Negruzzi” pentru cea mai bună revistă literară. O onoare pentru Maramureș și o datorie pentru echipă în a menține flacăra culturii la același nivel.

Pagina dedicată „cuvintelor din exil”, semnată de Mihaela Albu, ni-l aduce în prim-plan pe  Mircea Eliade, cel care „iubește cărțile mai mult decât pe zei”, după cum spunea prietenul său Emil Cioran.

Cititorii noștri se pot delecta cu un fragment din romanul în pregătire „Cușca” al Hannei Bota, precum și cu versuri din creația maramureșenilor Radu Bogiș, Nicoleta Chiș și George Nicoară.

Versurile lui Liviu Mircea din volumul „Vei ieși din vis și vei umbla” sunt construite „sub forma unor revelații discrete și a introspecției profunde”, afirmă Raluca Hășmășan în cronica sa.

Recenzii și interpretări numeroase în acest număr: Theodor Damian la volumul lui Iuliu Marius Morariu, „Povești americane”, Flaviu Mihali la „Matrioșka nu are voie” de Florina Juncu, Nicolae Scheianu la cartea lui Echim Vancea, „La marginea nicăieriului”, Gheorghe Pârja despre antologia gândită de Irina Petraș – „Poemele Transilvaniei” și Gavril Ciuban despre „Tentația certitudinii” al lui Nicolae Scheianu.

Volumul bilingv al lui Eugen Barz „36 de trepte / 36 peldaños”, cuprinzând poezii cu profunde esențe liturgice, este prezentat cititorilor de Elena Ruxandra Petre.

De puțin timp, au plecat dintre noi poeții Marcel Mureșeanu și Lotica Vaida, cărora „Nord Literar” le dedică o pagină.

Versuri din creația lui Horia Bădescu, scrise în limba franceză, traduse de autor în limba română, pot fi citite pe ultima pagină a revistei, unde sunt prezentate și câteva dintre noile apariții editoriale primite la redacție.

Comunicat de presă

De obicei, lumea crede că natura luminii este o problemă eminamente fizică, dacă nu chiar exclusiv fizică, mai precis că fizica în calitate de știință a naturii și numai ea ar trebui să ne spună care este natura luminii, iar oamenii de știință ar trebui să se oprească aici. Restul ar fi doar simple metafore poetice sau expresii teologice, lipsite de consistență în planul cunoașterii obiective, care produc omului anumite trăiri afective și atât. După opinia noastră însă, noțiunea de „lumină” nu poate fi epuizată de cunoașterea fizică științifică, atâta timp cât însăși fizica în calitate de știință a naturii este produsul unei culturi – cultura creștină – care a valorizat intens semnificațiile metafizic-religioase și metaforice ale conceptului luminii.

Care ar fi, așadar, sensurile metafizice și/sau metaforice ale luminii? Simplificând, am putea spune că metafizicul, în sens literal, este demersul care desemnează un principiu, o realitate, care stă dincolo de universul „fizic” al naturii sensibile și care generează și întreține viața lumii[1]. Această realitate, odată postulată, poate fi abordată cu mijloace conceptuale, cu anumite „concepte fundamentale” – și atunci intrăm în zona metafizicii ca filosofie. Sau ar putea fi abordată cu un anumit gen de metaforă, metafora revelatoare în accepțiunea lui Lucian Blaga[2], sau cu acel mod de a înțelege poezia ca „deschidere luminatoare a Ființei”[3], cum o numește Heidegger  – și atunci ne situăm pe tărâmul poeziei.

Meta­fora în filosofia modernă în genere îndeplineşte o funcţie analoagă celei pe care o are mitul în filosofia platonică, adică o funcţie explicativă în care traiectul relaţiei cauzale nu se află pe tărâmul ferm al verifi­cabilului, ci dincolo de orice experimentare pozitivă, constituit fiind din elemente logico-asociative. Atît mitul cât şi metafora se servesc, în expunere, de ima­gini sensibile. Dar metafora, în raport cu mitul, poate prezenta avantajul evitării unor trimiteri arbitrare şi fanteziste, atunci când reprezintă o permanentă particularizare a conceptului prin caracterul concret al expresiei artistice, o exprimare a totalităţii conceptului prin individualul echivalentului metaforic.

Când vorbim de metaforă în filosofie, trebuie să plecăm de la caracterizarea aristotelică a metaforei, ca o „comparaţie între lucruri ne-asemenea” (Poetica, cap. XXI și XXII), o comparaţie eliptică sau o analogie implicită. Elipsa metaforei presupune deja o structură complexă, şi anume: (a) existenţa a doi termeni inseparabili între care se formează elipsa, termenul care se compară și termenul cu care se compară, lucrurile care se compară explicit sau implicit, asemănătorul şi non-asemănătorul; (b) o distanţă semantică de asemănare – neasemănare optimă între cei doi termeni, care nu pot fi nici total asemenea şi nici total ne-asemenea. Dacă termenii sunt în prea mare măsură asemenea, atunci avem o banalitate, o exprimare comună, o metaforă moartă, iar dacă sunt în prea mare măsură ne-asemenea avem o ratare a sensului, o rupere a legăturii eliptice, o enigmă totală, deci tot o metaforă moartă;  (c) o tensiune interioară optimă între termenii asemenea şi neasemenea, care să-i ţină legaţi laolaltă, care să permită simbolizarea şi chiar metabolizarea reciprocă a lui asemenea cu non-asemenea. La fel cum corpurile cerești sunt ținute laolaltă în sisteme planetare prin echilibrarea forțelor centrifuge cu cele centripete. În cazul nostru, am avea ca termeni ai metaforei (1) incognoscibila Ființă a lui Dumnezeu ca principiu metafizic și (2) lumina ca o serie de echivalente metaforice pentru Ființa lui Dumnezeu.

Lumina ca Epifanie

Ființare de ordinul Absolutului fiind, Dumnezeu nu poate fi definit în mod propriu, per esentia, adică prin gen proxim și diferență specifică dar, spre a satisface nevoia omului de raționalitate și raționalizare, Dumnezeu a fost gândit de obicei la modul ostensiv, prin epifaniile Sale, prin irumperea sacrului în profan, adică prin manifestărilor Sale în cuprinsul naturii fizice, manifestări care pot fi considerate, într-un fel, metafore ale lui Dumnezeu.      În creștinism există o binecunoscută epifanie zoomorfă (fără a fi și zoolatră), arătarea Persoanei Treimice a Sfântului Duh în chip de porumbel la Botezul lui Iisus în râul Iordan, eveniment narat ca atare în toate Evangheliile. În sens mai extins, însăși Nașterea lui Iisus Christos este tot o epifanie, adică arătarea lui Dumnezeu pentru noi în chip de om.

Dar pentru cunoașterea lui Dumnezeu Tatăl, având lumina ca termen metaforic, avem alte epifanii mai relevante în cuprinsul Vechiului Testament. Astfel, avem prima arătare a lui Dumnezeu lui Moise în pustie ca lumină, ca un rug aprins, care ardea cu flacără puternică însă fără să se mistuie (Ieșirea, III, 2-7), avem epifania lui Dumnezeu ca lumină auto-suficientă, care nu se epuizează prin combustia unui element material, rugul arzând fără să se mistuie. Și această lumină i-a vorbit lui Moise. Avem apoi, în sublima poezie a Psalmistului, metafora luminii ca manifestare exterioară, vizibilă și totdată invizibilă a lui Dumnezeu, „Cel ce se îmbracă cu lumina ca și cu o haină” (Ps. 103,

Lumina ca expresie a infinitului însuși

În Crezul creștin a fost statornicită expresia „lumină din lumină” (fos ek fotos), pentru a prezenta nașterea Fiului lui Dumnezeu din Dumnezeu Tatăl. Pare cumva natural, pentru că nu se putea găsi o altă expresie mai adecvată pentru a evidenția cum anume se poate naște dintr-o  ființă absolută o altă ființă absolută, fără ca prin aceasta ființa dintâi să sufere vreo scădere. Este numai în natura infinitului ca, dacă dintr-o mărime infinită scădem o altă mărime, finită sau nu, infinitul să nu scadă el însuși. Într-adevăr lumina, inclusiv lumina în sens fizic, așa cum este ea percepută empiric, are aparent această particularitate: de a se oferi tuturor fără să se epuizeze, „de a se dărui tuturor, fără să se împartă” (cum spunea Constantin Noica), de a se prezenta ca un izvor infinit de energie. Desigur, oamenii cunosc din cultura științifică faptul că, într-un viitor mai îndepărtat, de ordinul miliardelor de ani, soarele își va înceta complet emisia luminoasă pentru sistemul nostru planetar, dar aceasta nu este o problemă reală pentru noi. Este o chestiune care practic nu ne privește pe noi ca omenire, nimeni nu își face iluzii că omenirea va dura atâta, încât să se stingă ea însăși din cauza întunecării soarelui. Iar pe de altă parte, epuizarea emisiei luminoase a soarelui nu va însemna că nu vor mai exista alte corpuri cerești care să emită lumină altundeva în Univers.

Expresia ca atare: „lumină din lumină” (fos ek fotos), adoptată de către Sinodul ecumenic de la Niceea din anul 325, este departe de a fi fost o creație a teologilor din vremea creștinismului primar. Primul despre care se știe că ar fi folosit-o a fost un filosof de expresie greacă, care a trăit în întâiul veac creștin, Philon din Alexandria Egiptului (anul 10 î. H. – 54 d. H.). Acesta era un rabin din Alexandria, care era totodată și un profund cunoscător al filosofilor greci Pitagora și Platon. Potrivit celebrului istoric al antichității Josef Flavius[4], în jurul anului 40 după Hristos, Philon a fost trimis de către coreligionarii săi din Alexandria cu o ambasadă la Roma, la împăratul Caligula. După cum se știe, împărații romani au adoptat divinizarea lor în timpul vieții și, încă de pe vremea lui Tiberiu au impus, din motive politice, tuturor provinciilor cucerite cultul statuii împăratului, ca mijloc simbolic de menținere a unității Imperiului. Cei care s-au opus cu cea mai mare înverșunare la introducereea statuii împăratului în Templul și în sinagogile lor au fost evreii. Filosofului Philon din Alexandria i-a revenit dificila misiune de a explica lui Caligula, un împărat atotputernic și în același timp deosebit de crud și alienat mintal, cum anume poate fi conceput un zeu unic al iudeilor, care nu ar exclude zeii Romei, fără să fie reprezentat material sub forma unei statui. Este ca o „lumină care ar izvorî dintr-o altă lumină”, zicea învățatul către periculosul său auditor. Ideea i-a displăcut se pare lui Caligula, de vreme ce ambasadorul-filosof a fost expulzat din Roma, dar exprimarea ei ca „fos ek fotos” a rămas de-a lungul veacurilor, recitată fiind zilnic, de regulă fără o reflecție anume, de către sute de milioane de creștini din lumea întreagă.

Lumina ca expansiune a Divinului în lume

În Evanghelia după Ioan, chiar la început (In., I, 1-5), există o emoționantă pledoarie în favoarea luminii, ca semn al manifestării lui Dumnezeu în lume: „lumina luminează în întuneric și întunericul nu a cuprins-o” (In., I, 5). Aici lumina se află în legătură cu viața, dar nu cu viața ca manifestare biologică, ci cu Viața ca modalitate a omului de a exista în raport cu Dumnezeu și de a-și metaboliza acest raport. Există în aceste versete o densă și riguroasă dinamică conceptuală. „La început” (adică în veșnicia lui Dumnezeu anterioară creației) a fost Cuvântul (Logos), ca rațiune și temei al lucrurilor create ulterior. Dar Cuvântul era „către Dumnezeu” (în traducerea românească a Bibliei de la București de la anul 1688). Celelalte versiuni românești ale Bibliei traduc sintagma grecească pros ton Theon prin „la Dumnezeu”, dar cea mai fericită expresie este „către Dumnezeu”, deoarece sugerează mișcarea vie a Cuvântului și îndreptarea Lui spre Dumnezeu. Pentru ca, la finalul aceluiași verset, să se pună semnul egal între Cuvânt și Dumnezeu: kai Theos en o Logos. În Cuvânt rezidă viața, ca lumină care îi călăuzește pe oameni dar, pe de cealaltă parte, și lumina manifestată în lume devine un principiu al Vieții. „Lumina luminează în întuneric și întunericul nu o cuprinde” – textul sugerează un univers al luminii fizice și morale în expansiune.

Principiile opuse, Lumina și Întunericul, nu se află în echilibru static, mort, nu își împart universul în mod mecanic în două părți, rămânând fiecare principiu cu partea lui,  atâta vreme cât se pune problema ca un principiu să-l „cuprindă” pe celălalt, atâta vreme cât întunericul caută să „cuprindă” lumina, fără a reuși însă. Dimpotrivă, avem implicată o dinamică a luminii în care lumina cuprinde întunericul și avem implicat un răspuns afirmativ, acela că lumina biruiește întunericul. Acolo unde există viață și atâta timp cât există viață, există și lumină, iar întunericul este risipit. Pe scurt, dinamica luminii stă la baza unei ontologii a umanului afirmativă și optimistă.

Lumina ca manifestare a libertății umane

Tot în Evanghelia după Ioan mai avem un verset de o mare greutate morală, care a fost prea puțin remarcat și comentat ca atare: „Iar judecata este aceasta: că lumina a venit în lume, dar oamenii au iubit întunericul mai mult decât lumina, fiindcă faptele lor erau rele” (In., III, 19). În context, Iisus Christos arată cu deosebită claritate că Dumnezeu nu l-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să se mântuiască prin El. Aici noi am avansa două înțelesuri mai aparte, de ordin figurat, al al termenilor de „judecată” și „mântuire”.

În înțelesul cel mai propriu, non-figurat, restrâns la activitatea umană, „judecata” comportă două sensuri. (a) Din punct de vedere logic, judecata este un enunț care reflectă raporturi între obiecte sau între un obiect și o însușire a sa, caracterizat prin afirmare sau negare și care are însușirea de a fi adevărat sau fals. Lucrul despre care se enunță este Subiectul judecății, iar însușirea afirmată sau negată constituie Predicatul judecății. Structura judecății logice este constituită din două noțiuni: S – P, respectiv Subiectul, Predicatul și elementul (copula) care face legătura, afirmativă sau negativă, între ele.  (b) Apoi mai avem „judecata” în sens etico-juridic. Aici avem o faptă, o acțiune umană, raportată afirmativ sau negativ la ideea de Bine, respectiv la ideea de Dreptate. În structură generală: F – N, adică Fapta, elementul de legătură și Norma, etică sau juridică. Judecata logică nu presupune sancțiuni, dar Judecata etico-juridică presupune și un sistem complex de recompense și sancțiuni, în funcție de conformitatea sau non-conformitatea faptei cu norma.

Pe de altă parte, putem admite și un sens figurat (oarecum metaforic) al Judecății, Judecata lui Dumnezeu, care are o semnificație ontologică la scara întregului univers. Mai întâi, avem Principiul, unitatea nediferențiată a Ființei și Neființei. Atâta vreme cât nu avem nimic diferențiat în sine, nu putem nici noi, oamenii, face nici o diferență, inclusiv nu avem nici diferența între Subiect și Predicat. Dar Scriptura (Fac., I, 1-3) ne spune că „La început Dumnezeu a făcut cerul și pământul”, că: „Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor” și că Dumnezeu a zis: „Să fie lumină !”.  Avem așadar prima auto-diferențiere, Dumnezeu „iese din sine”, prin propria Sa voință absolută și pură, și crează cerul și pământul, „lumea” luminii în genere. Acuma avem totodată realizate și premisele unei „judecăți” ontologice absolute, avem Creatorul ca Subiect, Creația ca Predicat, precum și instrumentele cu care s-a realizat creația (Duhul lui Dumnezeu, Cuvântul și Lumina) ca elemente de legătură între Subiect și Predicat. Aceasta este prima fază a judecății lui Dumnezeu, subîntinsă de timpul fizic și de lumină ca element fizic, de la începutul lumii și până la sfârșitul lumii.

Dar această Judecată a lui Dumnezeu care, prin sciziunea subiect-obiect, stă și la baza judecății logice, nu este încă desăvârșită. Atâta vreme cât lumea încă mai există, procesul de judecare a lui Dumnezeu este încă în curs, și această „judecare” este de altfel chiar cursul lumii. Abia la „sfârșitul” lumii, atunci se va produce și săvârșirea lumii întru desăvârșirea lui Dumnezeu. Abia atunci lumea materială și morală, multiplă la infinit, va fi readusă la sine, la principiul său creator și cercul se va închide. Judecata lui Dumnezeu (Judecata de Apoi, Judecata din urmă, Judecata de obște, „Înfricoșătoarea” Judecată etc.) va însemna repararea sciziunii subiect-obiect, vindecarea  acestei „răni” și revenirea la unitatea originară nediferențiată de la începutul lumii. Atunci elementele Judecății, Subiectul și Predicatul vor fi legate din nou în mod absolut, prin intermediul luminii Spiritului, Subiectul și Predicatul vor redeveni identice, rezultând o splendidă și luminoasă „tautologie” divină.

În acest pasaj evenghelic (In., III, 16-19), Iisus Christos arată explicit că El nu a fost trimis de către Dumnezeu Tatăl în lume ca să „judece” lumea, în felul în care un judecător grațiază sau condamnă, ci El a fost trimis în lume pentru ca lumea să se „mântuiască” prin intermediul Său, adică să le dea, celor care cred în El, posibilitatea de a accede prin această credință la „viața veșnică”, fiind salvați prin aceasta întru Lumina lui Dumnezeu, la „tautologia” Judecății de Apoi. Cei care nu cred în El, în Fiul lui Dumnezeu, au și fost deja judecați (în sensul ratării, al pierderii vieții veșnice) întrucât, deși lumina a venit în lume, aceștia au iubit întunericul mai mult decât lumina. Este absolut evident rolul pe care îl joacă aici libertatea omului în raport cu lumina morală, cu lumina divină, capacitatea omului de a alege, prin forțele proprii, lumina sau întunericul, precum și responsabilitatea totală a lui pentru obținerea mântuirii sau ratarea voluntară a acesteia. Acesta este de altfel și sensul adjectival al Judecății de Apoi, atunci când aceasta este numită și  „înfricoșătoare”.  Omul ca individ poate să aleagă în orice moment lumina sau întunericul. Dacă a ales întunericul și a ratat mântuirea, atunci el rămâne pentru vecie în întuneric, sau mai bine-zis cu întunericul. „Înfricoșător” este aici caracterul absolut și ireversibil al alegerii, faptul că la Judecată omul nu mai are nici o șansă, în sensul că el nu mai primește o a doua viață  pe pământ, în care el să repare lucrurile din viața trecută și să aleagă lumina în locul întunericului.

Lumina ca percepere a Ființei

În legătură nemijlocită cu ochiul nostru se află nu numai lumina fizică, ci și cea metafizică. În sens fizic, ochiul nostru percepe doar o infimă parte a undelor electromagnetice, pe care le numim apoi „lumină”, respectiv senzații de culoare. După cum spun specialiștii în neurologie și psihologie, ochiul uman receptează lungimile de undă cuprinse între 390-760 milimicroni. Între aceste valori găsim lungimile de undă ale culorilor fundamentale (roșu, oranj, galben, verde, albastru, indigo și violet). Numai aceste lungimi de undă afectează retina umană și produc senzații. Dincolo de aceste lungimi de undă se trece la infraroșu, dacă lungimea de undă este mai mare de 760 milimicroni, sau la ultraviolet, dacă lungimea de undă este mai mică de 390 milimicroni. Restul e nimic. Adică întuneric.

Numai că ceea ce noi numim lumină și întuneric în sens fizic se condiționează reciproc din punct de vedere logic. Fizicește, noi vedem ceva numai întrucât lumina noastră este determinată, delimitată de către întuneric –  și întunericul în care ne aflăm este determinat, biruit de către lumină. Filosoful G. W. F. Hegel este cel care a o expresie ilustră acestei realități deosebit de subtile. Noi, oamenii, echivalăm lumina cu Ființa, iar Întunericul cu Nimicul, fără să ne dăm seama că un element fără celălalt nu poate să existe. Extremele gândite aici sunt lumina pură și întunericul pur. Noi ne reprezentăm – spune Hegel – Ființa absolută „sub forma luminii pure, ca limpezime a vederii netulburate, iar neantul ni-l reprezentăm ca pe o noapte pură, asociind diferența dintre ființă și neființă cu această deosebire sensibilă și binecunoscută”[5]. Ar trebui însă să ne dăm seama – continuă filosoful – că în lumina absolută vedem tot așa de mult și tot așa de puțin ca și în întunericul absolut, că „lumina pură și întunericul pur sunt două viduri identice. (…), Abia în lumina determinată de către întuneric, deci în lumina tulburată, și în întunericul determinat de către lumină, în întunericul luminat, se poate distinge ceva, deoarece numai lumina tulburată și întunericul luminat posedă diferența și, prin aceasta, sunt ființă concretă.

1) Martin Heidegger, Introducere în metafizică, Ed. Humanitas, București, 2011.
2) Lucian Blaga, Geneza metaforei și sensul culturii, Ed. Humanitas, București, 1994, p. 31.
3) Martin Heidegger, op. cit., p. 37.
4) Josef Flavius, Antichități iudaice, Cartea a XVIII-a, cap. 8.
5) G. W. F. Hegel, Știința Logicii,  traducere în românește de D. D. Roșca, Ed. Academiei, București, 1966, p. 75.

Prof. univ. dr. Nicolae Iuga

Nota redacției: LA MULȚI ANI!… d-lui prof. univ. dr. Nicolae Iuga.

* * *

Prof. univ. dr. Nicolae Iuga (n. 12 iunie 1953 în Săliştea de Sus, jud. Maramureş) este licențiat în Filosofie al Universității din Bucureşti și doctor în Filosofie al Universității „Babeș Bolyai” din Cluj-Napoca. A fost profesor la Colegiul Naţional „Dragoş Vodă” din Sighet, lector la Universitatea „Babeş Bolyai” din Cluj-Napoca (între 1998-2005), conferenţiar și profesor universitar la Departamentul de Științe Socio-Umane al Universității de Vest „Vasile Goldiş” din Arad (între 2002-2018). Este cercetător științific asociat la Institutul de Filosofie „Constantin Rădulescu-Motru” al Academiei Române (din 2019), membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Cluj-Napoca și membru al UZPR.
A publicat peste o sută de eseuri și articole științifice în reviste din România, Austria, Anglia și SUA, precum și un număr de treizeci și una de cărți în domeniile filosofie, eseistică, memorialistică și istorie, care s-au bucurat de o anumită notorietate internă și internațională. La edituri din străinătate a publicat un număr de șapte cărți, în limbile engleză, franceză și rusă, iar două dintre aceste cărți au fost traduse și în limbile germană, italiană, spaniolă, portugheză, poloneză și daneză.
Activitatea sa științifică și culturală a fost recunoscută și apreciată cu numeroase premii, distincții și medalii, dintre care amintim:  Premiul „Ion Petrovici” al Academiei Române, decernat pe 15 decembrie 2017, pentru lucrarea Din istoria marilor idei etice și pedagogice, Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2015;  Medalia „Distincția culturală”, conferită de Academia Română în anul 2019, pentru lucrările din domeniul Filosofiei;  Medalia Ordinului „Mihai Vodă” al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Vadului, Feleacului și Clujului, 2019;  Crucea „Justinian Arhiepiscopul” conferită de Episcopia Ortodoxă Română a Maramureșului și Sătmarului, 2019; International Prize, Praga, 202. A mai primit premii și distincții din partea mai multor universități și institute de cercetare din țară și din străinătate. Este Cetățean de onoare al orașului Săliștea de Sus și al municipiului Sighetu Marmației.

Aprilie. De-atâta mălin în floare, se-ndoaie gardurile. Dacă îl fotografiezi după ploi, te urmează în aparat la greu. Câte un cărăbuş ostenit traversează o zi întreagă trotuarul, până la zidul orb.

Iunie. O păsăruică se aşează pe gard, purtând roşul trandafirilor, al cireşelor.

O casă cu trandafiri drepţi. Mă opresc, dau onorul. În grădină, o doamnă în capot. Îndepărtându-mă, aud sunetul foarfecii.

La sera… Urcând treptele digului, în faţă cu priveliştea, un domn îşi ridică pălăria spre Solovan, spre Iza. Sunt martor.

Soarele înserării, briza de Iza. O domnişoară cu păr roşu pe dig, alta cu păr lung, auriu, la mal. Ci, nu-mi funcționează camera mobilului.

Dacă priveşti mai bine trandafirul, ochiul se tot deschide, și el.

Soare blând, sexagenari pe corzo: „Nu te superi dacă-ţi spun ceva? …Mai drept puţin!” „Da’ tu, te superi? Mai repede puţin!”

După ploaie. Lustre albe prin castani. După garduri, bujori cu frunze groase, saturaţi de umezeală, întunecaţi. Un foarfece de trandafiri undeva…  N-ajung eu la „Piccadilly Rose” aia! Nici atât la „Jaqueline du Pré Rose”…

Privesc râul, dealul. Dacă ar intra în unda mea de neclintire, mătuşile care se despart de-o oră pe pod, bicicleta copilului înălţată pe roata din spate ar rămâne aşa. Noroc, însă, cu mirosul de salcie, cu briza de Mai. Altminteri, arborii se aşează întru odihna de vară, irişii îşi încep disputa: „Iris Germanica?”/ „Iris di Firenze?”.

Seară de Iunie la râu. Fierbinte asfaltul, dulci salcâmii. Cosaşii îşi ţin isonul suus-suus.  Socul sculptural încremenit. Îl vom imita mâine, la cafea.

O stradă în oraş. Cineva bate şi bate coasa în adâncul unei livezi – de cât dor a adunat, până să i se strice maşina de tuns iarba.

Înserare. Pescarii – statui sezoniere la râu.

Amiază. O stradă departe. Trei bătăi slabe de clopot, dinspre centru. O bătrânică dispare de la o fereastră.

Pe malul râului. O familie numeroasă se odihnește. Au greblat fânul, au înălțat clăile cu grăbire. N-a mai plouat.

Spre seară, o domniță cu lungi plete făcându-și selfie din profil, cu Râul –  cum totul curge.

Este un interval de timp, cam o oră, în care înserarea, după precipitarea iniţială, stă. Atunci se adună foarte multe lucruri, o desime.

Marin Slujeru
(din volumul „Fără confesiuni”, Ed. Valea Verde, 2025)

Nota redacției: LA MULȚI ANI!… colaboratorului nostru, Marin Slujeru!

* * *

■ Născut în 12 iunie 1954, la Ocna Şugatag, Maramureș ■ Părinții: tata: Traian, învăţător şi profesor, unul din cei 3 băieţi ai învăţătorului, revizorului şcolar, poetului şi publicistului Ioan Gr. Marin (Popescu) Slujeru; mama: Ioana (n. Tuşnea), soră medicală, apoi educatoare. ■ Este sighetean din 1958. ■ Licenţiat în filosofie (Facultatea de istorie-filosofie din cadrul Universității „Al. I. Cuza”, Iași). ■ A fost profesor de gimnaziu şi liceu. ■ Prezenţe sporadice în presa judeţeană, în câteva antologii, în reviste literare („Poesis”, ”Familia”, „Poezia”, ,,Astra” ș.a.), în „e-Creator”. ■ Despre cărțile sale au scris: Vasile Gogea, Gheorghe Mihai Bârlea, Echim Vancea, Ion Zubaşcu, A. I. Brumaru, Eduard Țară, Amalia Pecican, Ioan J. Popescu, Horia Picu ș.a. ■ A publicat volumele de poezie: „Pauza de lectură”, 1999 (debut editorial); „Tresăriri”, 2002; „… léptem?”, 2010 și „Târziu în iunie”, 2022 (toate la  Editura „Echim”, Sighetul Marmației); „În neştire”, Editura „Limes”, Cluj-Napoca, 2008; „Anotimpul neprevăzut”, 2013; „În pas de 17” (alături de Doina Rândunica Anton cu volumul „În ce mă priveşte”), 2015; „Cum trecem cuminţi…”, 2020; „Capturi de Maramureș (I)”, 2022 și „Fără confesiuni”, 2025 (toate la Editura „Valea Verde”, Sighetul Marmației). ■ Scrie în continuare poezie, inclusiv haikú.

Sub înalta găzduire a Prințului Charles-Louis de Merode și a ilustrei familii de Merode, Castelul Rixensart și-a deschis porțile pentru una dintre cele mai elegante și emoționante celebrări ale identității românești din Belgia. În decorul majestuos al reședinței nobiliare, unde istoria, rafinamentul și tradiția se întâlnesc firesc, IA românească a devenit ambasadorul unei culturi vii, purtând peste granițe frumusețea, autenticitatea și sufletul României.

Într-o atmosferă princiară belgiană, la impresionantul Castel Rixensart, IA românească a înflorit ca o floare delicată, cucerind o lume a modernității fără a-și pierde identitatea. Ea a vorbit despre rădăcini, memorie și apartenență, despre un popor care știe să transforme tradiția în dialog cultural și patrimoniul în diplomație.
Românii sunt inventivi. Știm asta cu toții. Iar atunci când ideile se nasc din povești nemuritoare, ele pot deveni punți între culturi, generații și comunități.
Unul dintre cele mai valoroase simboluri ale identității noastre este fără îndoială IA românească… o expresie vie a creativității, a memoriei colective și a apartenenței.
Din această convingere, Diplomatic Bazar a organizat cea de-a treia ediție a Simpozionului IEI (06-07 iunie 2026), un eveniment care crește de la an la an și care transformă Castelul Rixensart într-un veritabil ambasador al culturii românești în Belgia și în Europa.

În acest cadru de poveste, unde eleganța aristocrației europene s-a împletit armonios cu tradițiile autentice românești, participanții au avut ocazia să descopere o Românie profundă, creativă și vie. Simpozionul a adus împreună oameni de cultură, cercetători, artiști, meșteri populari și reprezentanți ai diasporei, într-un dialog despre patrimoniu, identitate și viitor.

Panelurile tematice au abordat subiecte de actualitate și mare relevanță culturală: IA ca instrument de diplomație culturală și soft power, satul românesc ca spațiu al creației și patrimoniului viu, conexiunile dintre costumul tradițional românesc și porturile populare ale lumii, influența iei asupra marilor creatori de modă, principiile slow fashion și rolul diasporei în renașterea și promovarea costumului tradițional românesc.

Programul a reunit invitați de prestigiu din mediul academic, muzeal și cultural, printre care: Delia Suiogan, Cristina Păiușan, Natalia Lazăr, Camelia Călin, Florentina Buzenschi, Ileana Matus, Elza Ilina, Anda Mănescu și Gogu Neagoe, personalități care contribuie prin activitatea lor la cercetarea, conservarea și promovarea patrimoniului cultural românesc.

Un loc special în cadrul evenimentului l-au ocupat expozițiile, lansările editoriale și proiectele artistice prezentate publicului. Albumul jubiliar „Hyperborean Folklore – Omagiu Brâncuși”, realizat de Iraida Florea, expoziția foto-documentară „RomânIA”, dedicată privirii sensibile a fotografului elvețian Ad. A. Chevallier asupra României, documentarul „Drumul cânepei”, proiectul internațional „Wings Over Mountains” și lansarea volumului „Vitraliu din fragmente de fantomă” au completat un program cultural de excepție.

O emoție aparte a stârnit expoziția fotografică „Chipul zestrei cusute”, semnată de artista fotograf Mariana Scubli din Sighetu Marmației. Prin imagini de o sensibilitate remarcabilă, expoziția a surprins frumusețea costumului tradițional, noblețea oamenilor și expresivitatea identității românești, oferind vizitatorilor o călătorie vizuală în universul patrimoniului viu.

Maramureșul a fost prezent, ca de fiecare dată, cu demnitate și autenticitate. Prin reprezentanții săi, prin meșterii populari și prin proiectele culturale aduse la Bruxelles, acest ținut al tradițiilor a demonstrat încă o dată că valorile sale continuă să inspire și să impresioneze dincolo de granițele României.

Meșterii populari invitați au adus în fața publicului arta ceramicii, a lemnului, a țesutului, a broderiei și a podoabelor tradiționale, transformând castelul într-un adevărat atelier al patrimoniului românesc.

INVITAȚI DE ONOARE:

• Delia Suiogan – conferențiar universitar doctor, Universitatea Tehnică din Cluj-Napoca, Facultatea de Litere, Centrul universitar Nord din Baia Mare;
• Cristina Păiușan – doctor în istorie, cercetător științific la Muzeul Național de Istorie a României;
• Natalia Lazăr – lector universitar doctor, Universitatea Tehnică din Cluj-Napoca, Centrul Universitar Nord din Baia Mare, Facultatea de Litere Coordonatorul Comitetului de organizare UNESCO pentru monumentele istorice din județul Maramureș;
• Camelia Călin – doctor în istorie, cercetător științific III în cadrul Muzeul Golești;
• Florentina Buzenschi – muzeograf al Muzeului de Etnografie Piatra Neamț din cadrul Complexului Muzeal Național Neamț;
• Ileana Matus – director, Centrul Cultural Sighetu Marmației;
• Elza Ilina – etnolog, designer și fondator „Elza – Bijuterii rupte din ii”;
• Anda Mănescu – designer și curator de creații artizanale românești, fondator ”Ii Breaza”;
• Gogu Neagoe – caricaturist, membru al Asociației Române de Caricatură Profesională, membru al Asociației Internaționale de Arte Frumoase din Germania UNESCO.

MEȘTERI POPULARI:

• Daniel Leș – maestru în arta ceramicii figurative și a olăritului;
• Dana Dobrai – meșter popular în cămăși, țesături și podoabe tradiționale;
• Ioan Hodor – meșter popular în arta lemnului;
• Ioana Hotea – meșter popular în costume și podoabe tradiționale;
• Maria Brete – meșter popular în bijuterii brodate;
• Viorelia Butcure – meșter popular în zgărdane;
• Liliana Ghilvacs – meșter popular în ceramică;
• Andrei Toth – meșter popular în figurine din lemn realizate în sticle;
• Elena Tențis – meșter popular în podoabe tradiționale din mărgele, costume populare și elemente de port popular;
• Claudia Poduț – meșter popular în arta încondeierii ouălor, păstrătoare și promotoare a uneia dintre cele mai rafinate tradiții ale patrimoniului românesc.

Atmosfera a fost întregită de spectacolele susținute de Ansamblul „Tradiții Românești”, Corul feminin „Arpeggio” din Roma, Ileana Matus și Liliana Ghilvacs, Antoniu Nyerjak și Iulian Ambrosie.

Petrecerea câmpenească, salonul artizanal și gastronomic „L’Art de Vivre”, degustările de produse tradiționale și întâlnirile dintre artiști, meșteri și vizitatori au creat acea atmosferă rară în care cultura nu este doar prezentată, ci trăită și împărtășită.

Felicitări organizatorilor de la Diplomatic Bazar pentru viziune și perseverență, familiei de Merode pentru ospitalitatea și generozitatea cu care susține acest proiect cultural de excepție, tuturor colaboratorilor, invitaților și participanților care contribuie la promovarea cu eleganță și profesionalism a valorilor românești în Europa. Astfel de evenimente demonstrează că patrimoniul nu aparține doar trecutului, ci este o resursă vie care unește comunități, inspiră generații și construiește punți între popoare.
Felicitări tuturor participanților la Simpozionul IEI!
Împreună ați adus România mai aproape de inimile Europei, prin frumusețea tradiției, eleganța culturii și forța identității noastre

Evenimentul a fost organizat sub Înaltul Patronaj al Casei de Merode și a distinșilor săi invitați – S.A.S. prințul și prințesa Henri d’Arenberg, prințul și prințesa Aurèle de Merode, marchizul de de Trazegnies, contele și contesa Amaury de Lannoy, baronul și baroana Nicolas Janssen, domnul și doamna Jean-Baptiste Van Ex, domnul și doamna Olivier Cardon de Lichtbuer, doamna Anne de Ligne, domnul și doamna Walid Rizkallah, domnul și doamna Thomas de Bergeyck.

Ambasada României în Regatul Belgiei, Consulatul General al României la Bruxelles și Institutul Cultural Român de la Bruxelles rămân parteneri de nădejde ai proiectelor care pun în lumină frumusețea, identitatea și valorile României.
Prezența și susținerea lor contribuie la consolidarea unei imagini autentice și respectate a țării noastre în Belgia și în Europa.

Doris UGLAR

Printre cei 17 intelectuali maramureșeni, semnatari ai Apelului-manifest din 11 noiembrie 1918 – care a constituit primul mare pas pentru Unirea Maramureșului cu Țara – se afla și numele tânărului învățător sighetean Gheorghe Nemeth. Și însuși faptul acesta ar putea constitui un certificat de calitate umană al purtătorului acestui nume, dacă avem în vedere că el figurează alături de numele câtorva dintre cei mai importanți fruntași români maramureșeni ai vremii precum: notarul comitatului, Ioan Balea, protopopul Simion Balea, inițiatorul Apelului, avocații Dr. Grigore Bota, Dr. Titu Doroș și Dr. Iosif Pop, Ioan și Florentin Bilțiu-Dăncuș și alții. Dar rolul lui Gheorghe Nemeth nu s-a oprit la acel moment, ci abia a început.

Născut în 1890 la Craidorolț, în comitatul vecin al Sătmarului, ca fiu al învățătorului de acolo, Gheorghe Nemeth, din nu știm ce motive, a urmat cursurile Școlii pedagogice maghiare din Sighet, în care s-au pregătit mulți tineri români din Maramureș și comitatatele vecine și în cadrul căreia exista și o catedră de limba română. A absolvit în 1909, ca șef de promoție și, pentru că fusese găzduit în timpul studiilor și la Convictul (internatul) Asociațiunii pentru Cultura Poporului Român din Maramureș și fusese remarcat de vicarul Tit Bud, acesta l-a oprit după absolvire, numindu-l la Școala confesională română (greco – catolică) din curtea Bisericii, înființată de el cu câțiva ani înainte. Aici tânărul învățător, avea asigurată și locuința și hrana și, fiind dotat cu o voce deosebit de frumoasă, putea să îndeplinească și sarcina de cântăreț în biserică și de conducător al corului acesteia. A stat acolo ani buni, chiar și după ce s-a căsătorit și a avut copii.

La școală avea elevi pentru toate cele patru clase primare, dar aplica metodele cele mai avansate ale marilor pedagogi Herbart și Pestalozzi, obținea mereu rezultate foarte bune, iar la biserică era la fel de apreciat și prețuit. Într-una din vizitele sale făcute în anii aceia la Sighet, Nicolae Iorga a asistat și la o liturghie oficiată de Tit Bud și, ascultând vocea cântărețului din strană, a fost atât de impresionat, încât a consemnat acest lucru în volumul „Pagini alese din însemnările de călătorie prin Ardeal și Banat” (vol. II., pg. 71.)

Când avea timp liber, îi pregătea pe preoții mai tineri fără nici o plată și fără deosebire de confesiunea căreia îi aparțineau. Peste ani, preotul ortodox Miron Codrea Nuțu, cu puțină școală teologică, a menționat în însemnările sale că cel care l-a învățat fără nici o plată cântările liturgice, a fost învățătorul Gheorghe Nemeth din Sighet.

În 1923, după moartea tatălui său, delegații ale românilor din Craidorolț au tot venit la Sighet și au insistat pe lângă el să-și ceară transferul în comuna natală, promițându-i tot felul de avantaje. Până la urmă a cedat, și-a luat familia și s-a dus. În cei câțiva ani munciți la școala de acolo, în timpul liber a organizat un cor mixt de 100 de persoane, cu care a câștigat concursul pe județ, o fanfară, formații de dansuri populare și de teatru de amatori, făcând același lucru și pentru maghiarii și evreii din comună. La școală a organizat, din proprie inițiativă, un atelier de mecanică și unul de tâmplărie, datorită cărora o parte dintre elevii săi s-au putut orienta de foarte timpuriu spre o meserie.

Crescându-i proprii copii și punându-se problema școlarizării lor, dar, foarte probabil, și din alte motive, s-a hotărât să se întoarcă la Sighet și a muncit în cadrul Inspectoratului județean al învățământului până la pensionare. Firește, a continuat să activeze și în viața cultural-artistică, pregătind și dirijând corul comunității ucrainiene din oraș și corul meseriașilor.

În 1946 s-a pensionat și cei din Craidorolț au venit iar după el. Era încă în plină putere. S-a dus și a fost profesor de matematică la gimnaziu și același neobosit animator cultural. În 1955 s-a întors definiv la Sighet, unde și-a petrecut ultimii 25 de ani ai vieții. A murit în anul 1981 și cel care i-a scris atunci un necrolog a fost Ion Berinde, un alt dascăl de vocație din cei ani. Din necrologul acela, rămas în manuscris, am preluat și noi o serie de informații.

De la prima soție, româncă, decedată în floarea vârstei, a avut doi băieți, iar de la a doua, de naționalitate maghiară, o fiică pe nume Ghizela, care i-a moștenit întrutotul pasiunea pentru muzică; lângă el cântând la pianul familiei și-a început micuța Ghizi inițierea. A făcut și studii de artă dramatică și canto clasic la Budapesta, fără să le finalizeze însă din pricina războiului. Din 1953 până la pensionare a predat canto la Școala populară de artă din Sighet. I-au fost elevi, printre mulți alții, Viorel Costin și cunoscuții soliști ai Operei maghiare din Cluj: Szeibert Ștefan și Molnar Ioan. Decenii la rând însă, doamna Ghizela, căsătorită Gonțoiu, a fost prezentă în formațiile muzicale și în nenumărate spectacole, cu romanțe și arii dintre cele mai frumoase, muzica fiind principala sa hrană sufletească, dar neavând urmași n-a mai avut cui să lase moștenire marea sa pasiune*.

Urmași ai învățătorului Gheorghe Nemeth există și în prezent: o nepoată, născută și trăitoare în Sighet, profesoara Mara Nemeth**, căsătorită Calfa, are un fiu stabilit peste Ocean, și care, la rândul său, are doi fii născuți acolo. Asta ca să încercăm să înțelegem/ acceptăm mai ușor că noțiunea de patriotism și de naționalitate este/ devine una foarte complexă și complicată în zilele noastre. Pentru unii – chiar o povară.

* Vezi și Ioan Ardeleanu-Pruncu, „140 de ani de învățământ artistic …”, Sighetul Marmației, 2006, p. 70.

** Unele informații și fotografii sunt de la doamna Mara Calfa. Mulțumim!

Ioan Ardeleanu – Pruncu

Numai la Sighet
*
– …Nu, astăzi nu iau lapte.
– Nu v-am îmbd’iat pe dumneavoastră… Când cumpărați, știu că veniți expres.
*
– Tiszteletem! – salută un tînăr seniorul de vis-a-vis (a szomszéd).
– Egészséget! – răspunde acesta.
*
„Nu ține mâncarea aia în soare, că s-a bozăi!”
*
„Auzi tu: Opera Română! Și o pus-o în mijlocul străzii. Opera! Rușine!”

Media
*
Despre drona căzută în Maramureș: „are circa la 3 m”.
*
RR Actualități însuși promovează de „Noaptea Muzeelor” „Muzeul Memorialul durerii” din Sighet….
*
Radio Budapest, dimineața: „Hello, mindenkinek!”
*
RR Actualități, „Poiana lui Johan”. Un reportaj exceptional despre „Vinarium”. Atât că intervievatul a spus de vreo 6 ori „și inclusiv”, liber.
*
RR Actualități, joi, ora 5 d.m. „Vremea nu se răcește prea mult la acest început de sfârșit de săptămână.”

*
„ …(Jucătorul) cade prea ușor în careu, dar Fluieran îl ignoră.”

*
RG., despre zgură: „…Pe iarbă mingea alunecă mai bine. Te consumă iarba.”

*
„Argentinianca Solana are o lovitură de dreapta extrem de virulentă.”

Despre Berni & comp.

Japonezii au criticat caracterul prea manifest, inconceptibil „și immoral” al gestului fetelor noastre de a urca pe masa de tenis dupa victoria asupra Franței. Le amintesc, pre limba lor: Yin conține mereu și o sămânță de Yang. În cazul fetelor noastre, mai multe…

Neprețuitele

Am văzut filmulețul cu Danaida lui Brâncuși și Nicole Kidman. Acum se vestește că lucrarea a fost vândută la al 2-lea preț din lume pt. o sculptură (107 milioane dolari). Sunt sigur că a contat și filmulețul respectiv. Dar mai ales misteriosul model…

Indesc.

Luna-n negrul cer – / om înălțându-și fruntea / tot mai teșită.

                                                          Marin Slujeru

Foto: I. Mariș

23 martie 2026 a marcat, în întrega Europă, Noaptea Muzeelor – un moment de o energie formidabilă, care luminează, simbolic, minți și suflete; care aduce laolaltă visători și înțelepți, localnici și turiști, toți nerăbdători să vadă cu ce vor impresiona muzeele sau galeriile de artă!

De câțiva ani încoace, Asociația Cultura Gratia Urbis este invitată, cu fiecare asemenea ocazie, să coloreze atmosfera la Turnul Croitorilor, în capitala Transilvaniei. Desigur, proiectele au fost diferite, de fiecare dată. Pentru că nu poți oferi aceeași ciorbă reîncălzită și să ai pretenția ca publicul să continue să te aplaude…

În acest an, adnimistrația clujeană a decis comasarea acestui eveniment european cu Zilele Clujului, fapt care, literalmente, a schimbat noaptea-n zi! A fost un weekend de poveste, cu peste 100 de atracții oferite, în primul rând, localnicilor, dar și celor veniți de departe.

Ideea noastră a fost să desfășurăm, în piațeta de la Turnul Croitorilor, un veritabil bal venețian! Il ballo del Doge (Balul Dogelui), cel mai așteptat eveniment monden din lagună, este un prilej de socializare, dar și de sădire ori cimentare a unor relații de colaborare. La fel am procedat și noi! Cu peste 50 de voluntari, reprezentând 4 entități culturale, din Sighet, dar și din Cluj, cu momente solemne, emoționante, dar și comice, am atras aplauzele mulțimilor, cu toate că oferta acelor zile era extrem de consistentă.

S-au punctat, pe rând, momentele tradițional-ritualice ale celui mai faimos carnaval de pe bătrânul continent, precum coborârea îngerului și dansul dedicat acestuia, intrarea Serenissimilor și a Curții, soliile din patru zări, apariția vrăjitoarelor, bătălia măștilor, binecuvântarea fecioarelor, cântările zânelor (unele foarte tinere, în cazul nostru!), dansul la care nobilimea a invitat pe toată lumea din public să se alăture, iar în final, rugul păcatului și al nenorocului, înălțarea pe zid a steagului cu leul înaripat și retragerea cu torțe.

Cred că lucrul care m-a frapat cel mai mult a fost naturalețea interacțiunii reenactori-public! Copii, tineri, oameni în puterea vârstei, dar și îmbucurător de mulți bunici s-au prins în jocurile de curte propuse de noi, au făcut mii de fotografii, au dansat cu noi, ori au pictat măști și au brodat!

Costumele și măștile au fost realizate cu pasiune și dăruire de artistul vizual Adela Ștefania Pop, primind aplauzele și felicitările vizitatorilor obișnuiți, dar și pe ale specialiștilor – istorici și oameni de artă – care ne-au… trecut pragul. Acuratețea a stat la baza demersului său, iar asta s-a observant cu prisosință!

Coregrafia inspirată din tradiția venețiană și adaptată specificului evenimentului nostru a purtat semnătura maestrului coregraf Cristina Kövy Cincu, care coordonează trupa Menuet, parte a clubului de dans Mini Maxi, care în această primăvară aniversează 30 de ani de existență.

Întruchiparea Serenissimei Curți nu ar fi fost posibilă fără contribuția prietenilor noștri valoroși de la Supreme Dance Company, Cluj-Napoca: experiența și eleganța lor naturală a stabilit standardul pentru întreg grupul și a motivat tinerii voluntari aflați la primele prezențe într-un asemenea context.

Elaborarea decorului (valurile lagunei, gondola, felinarele, îngerul, steagul cu leu înaripat) s-a bazat pe profesionalismul prietenilor noștri de la Oliv Print și Unique Decor by Peghi.

Mulțumiri speciale voluntarilor noștri, tineri și adulți, care au ales să ne dedice timpul lor, știut fiind că, fără o resursă umană de calitate, orice proiect este, mai devreme sau mai târziu, sortit eșecului.

Plecăciuni gazdelor noastre de la Turnul Croitorilor și Primăriei municipiului Cluj-Napoca, alături de felicitări sincere pentru organizarea imprecabilă! Ei ne-au cerut și obținut promisiunea că vom reveni.

Până atunci, însă, aici acasă, vă invităm să rămâneți alături de proiectele Cultura Gratia Urbis! Ne așteaptă o vară de poveste!

Andreea Biro

2. Venalitatea și ipocrizia politicilor actuale

Inițial mă gândeam să dedic politicilor medievale și moderne un capitol distinct. Dar am renunțat la această intenție, amintindu-mi că în articolul Greii lumii stau la pândă în politica bolundă din 21-22 septembrie 2025 m-am referit pe scurt, adică atât cât să-i stârnesc pe cititorii interesați și scormonitori, la dârzenia utopistului englez Thomas Morus, la Principele lui Niccolò Macchiavelli, la Thomas Hobbes și ideea lui în legătură cu contractul social încheiat între cetățeni și stat, nu în ultimul rând la avansatele idei ale iluminiștilor și enciclopediștilor francezi, în principal la cele ale lui Montesquieu (separarea celor trei puteri ale statului), idei „pe baza cărora s-a elaborat Declarația Drepturilor Omului și Cetățeanului, document care a contribuit consistent la edificarea statului modern francez și a constituit o esențială sursă de inspirație pentru alte documente politice, inclusiv pentru cel al Organizației Națiunilor Unite (ONU)”.

Prin urmare, zic eu, există rampa conceptuală de lansare spre haosul politicilor actuale. Însă nu mai înainte de-a reaminti opinia deloc măgulitoare a premierului britanic Winston Churchill despre democrație („Cea mai proastă formă de guvernare, exceptând toate celelalte care au mai fost încercate din când în când; dar dați-mi alta mai bună și voi crede în ea”), respectiv de-a sublinia că politica actuală nu este numai venală și ipocrită, trăsături pe care le voi evidenția în continuare…

Și iată un prim paradox al influenței politicilor ante și postdecembriste asupra locuitorilor mioritici. Deși românii de 50 de ani și peste această vârstă au simțit din plin (biologic și psiho-mental) devastatoarele „binefaceri” ale triadei frică-foame-frig din epoca bolșevico-ceaușistă, îngrijorător de mulți dintre ei declară în sondajele de opinie că regretă vechiul regim (cică tot omul pe-atunci avea asigurat de partidul-stat un loc de muncă, deci era condamnat la nelibertate și la înfricoșătoarea siguranță a zilei de mâine) și că Nicolae Ceaușescu a fost un cârmuitor mai bun ca cei postdecembriști. Acest „mai bun” este extrem de vag și neconcludent, căci găzduiește o droaie de sensuri/ atribute, pe care în taină i le refuzau până și cei mai devotați (a se citi slugarnici și nedemni) colaboratori: mai uman, mai înțelept, mai cult, mai priceput, mai cumpătat, mai patriot, mai drept, mai iubit ș.a.m.d.

Câți dintre nostalgicii de azi credeau în acele vremuri inumane că pelticul și rudimentarul dictator (la început de unul singur, apoi împreună cu nociva lui consoartă) era „un geniu al Carpaților” și „cel mai iubit fiu al poporului”?! Sunt gata să recunosc că era un bun patriot. Dar patriotismul lui avea un un foarte șubred fundament: șiretenie în loc de inteligență, ambiție în loc de cultură, megalomanie în locul modestiei și cumpătării. Și mai surprinzător este faptul că mulți tineri, netrăitori în acele vremuri de coșmar, însă profund distorsionați de părinți necugetați și/ sau de frustrați anacronici, regretă acel trecut infernal, deși ar cam fi timpul să înțeleagă și să prețuiască temerara ieșire din el, nu numai în urma înțelegerii politice de la Malta dintre George Bush senior, președintele Statelor Unite, și Mihail Gorbaciov, liderul Uniunii Sovietice, ci și prin tributul în sânge a mii de români tineri și mai în vârstă.

Înclin să cred că această neghioabă încredere a unor români în regimul ceaușist se explică satisfăcător prin paternalismul de inspirație și influență muscălească. Da, căci dintotdeauna muscalii au avut nevoie de tătucul țar și de mămuca țarină (Ivan cel Groaznic, Petru I, Ecaterina a II-a etc.), pe urmă de atrocele țar roșu (V.I. Lenin, I.V. Stalin, Nikita Hrușciov, Leonid Brejnev ș.a.), iar astăzi de țarul postsovietic și cu dezastruoase ambiții imperialiste (Vladimir Putin).

La rândul lor, înaintașii noștri au cunoscut pilduitorul paternalism voievodal din vremurile de glorie ale principatelor (Mircea cel Bătrân, Iancu de Hunedoara, Ștefan cel Mare, Vlad Țepeș, Mihai Viteazul), care – fără a dispărea cu totul – se repliază în inimile oprimaților din nevolnica perioadă fanariotă, pentru a putea să se afirme din nou și cu tărie în momentele de vârf ale românismului popular și național: răscoala lui Horea, Cloșca și Crișan, mișcarea lui Tudor Vladimirescu, revoluțiile pașoptiste, Unirea din 1859 și rodnica domnie a lui Alexandru Ioan Cuza, regalitatea, Războiul de Independență din 1877-1878, Marea Unire din 1918, cele două războaie mondiale.

Sub amenințările comisarilor staliniști, după al doilea război mondial (mai exact până la retragerea diviziilor muscălești în anul 1958), paternalismul românilor bolșevizați cu incalificabilul consimțământ al anglo-americanilor, devine o catastrofală copie a celui moscovit, prin etatizarea mijloacelor de producție, cooperativizarea forțată a agriculturii, decimarea intelectualității interbelice și transformarea locuitorilor de la sate și orașe într-o docilă turmă înfricoșată și îndoctrinată, cică strâns unită în jurul partidului-stat și al liderului acestuia (Gheorghe Gheorghiu-Dej până în martie 1965, apoi Nicolae Ceaușescu până la asasinarea lui în decembrie 1989).

Astăzi, lichelele „suveraniste” afișează la modul sfidător un foarte periculos paternalism (a se citi obediență antiromânească) față de criminalul Putin, care merge în cazul auriștilor și a altor netrebnici (șoșocii, putiniștii, filorușii imbecili și agresivi) până la fascism, legionarism, xenofobie și trădarea țării.

De pildă, la începutul lunii mai 2026 și la comanda Partidului Social Democrat (PSD), toți acești „suveraniști” și luptători cu vorba împotriva sistemului pesedist, au susținut moțiunea de cenzură (mai exact de centură) împotriva Guvernului Ilie Bolojan, care a fost debarcat cu 281 de voturi. Mă rog, moțiunile de cenzură reprezintă dreptul democratic al opoziției, atunci când motivele invocate de ea sunt îndreptățite și când momentul este judicios ales, astfel încât să nu  aducă prejudicii statului și cetățenilor prin consecințe: instabilitate politică, inflație, scumpiri etc. Adică exact haosul politic creat de coaliția sistem-antisistem, dacă la nefastele urmări economico-financiare (deprecierea leului în raport cu euro, lanțul scumpirilor) se mai adaugă importanța continuării negocierilor cu UE, așa încât să nu pierdem miliardele de euro promise pentru PNRR (Programul Național de Redresare și Reziliență) și pentru Safe (Programul de Înarmare), deoarece guvernele anterioare, îndeosebi prăpăstiosul Guvern Ciolacu, au îndeplinit doar în mică parte jaloanele stabilite.

Dar pesediștii, în frunte cu necalificatul Sorin Grindeanu, doreau atât de aprig să-l mătrășească pe Ilie Bolojan, cel care tocmai se pregătea să le taie din privilegii și să desființeze mafia din Energie, încât nu le-a păsat nici că se înhăitează  (ei proeuropenii de fațadă) cu extremiștii și nici că n-au o strategie de continuare a guvernării, taman în aceste vremuri foarte complicate pe plan internațional (războiul din Ucraina, atacul americano-israelian asupra Iranului și gravele probleme din strâmtoarea Ormuz cu transportul a circa o cincime din petrolul mondial).

De fapt, idioata triadă Sorin Grindeanu-Volguța Vasilescu-Claudiu (Olguțu) Manda miza pe îndepărtarea lui Ilie Bolojan din fruntea Partidului Liberal de către grupul puciștilor pesedizați (Cătălin Predoiu, Nicoleta Pauliuc, Rareș Bogdan ș.a), după care șubreda coaliție PSD-PNL-AUR-UDMR-minorități, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, să continue guvernarea cu un premier de teapa lui C. Predoiu, chipurile agreat de Nicușor Dan și de pesediști.

Atâta doar că puciul a eșuat, I. Bolojan a rămas premier interimar, deci cu atribuții restrânse, până la desemnarea noului premier, pesediștii nici nu concep să guverneze cu auriștii și ceilalți suveraniști de haram (de fapt ei vor să scoată castanele din focul guvernării ipocrito-preferențiale cu mâinile altora), iar coaliția PNL-USR a anunțat că nu va sprijini un guvern PSD minoritar sau condus de un tehnocrat, toate aceste orgolii și tergiversări împingând țara într-un păgubos haos politico-economic.

Cireașa de pe detestabilul tort al „suveraniștilor” (ăla înfățișând Groenlanda râvnită de Trump și tăiat în mod slugarnic-demonstrativ de ultrașul G. Simion în Statele Unite) a fost pusă de Ziua Independenței României, totodată a constituirii Uniunii Europene, zi în care zgomotoasa europarlamentară Diana Șoșoacă a rupt drapelul organizației, de la care încasează lunar (leafă plus cheltuieli) mult peste zece mii de euro!

În ceea ce privește sforăriile și uriașele prostii din politica internațională, lesne se constată că inconsecventul Donald Trump s-a împotmolit în conflictul cu Iranul mai ceva ca predecesorii lui în Vietnam și Afganistan, că oribilul Adolf Putin (așa este „alintat” pe platformele  sociale) urmează să-și frângă gâtul cu nesfârșitul război din Ucraina și că amândoi au ajuns să ciugulească firimituri din palma lui Xi Jinping.

                                                               George  PETROVAI

Foto: reproducere după lucrarea „Inocență sacrificată” (acrilic și colaj pe pânză), autor Ioan Pop Prilog.

1. Concepții politice avansate în Antichitate

Fiind politica o activitate eminamente umană, Aristotel a fost primul gânditor care a botezat omul homo politikon (animal politic). Astfel animalul social a fost ridicat (sic!) la rangul de animal politic, capabil adică să cârmuiască o cetate, un stat și un popor, ulterior un regat sau un imperiu, iar în vremurile noastre nu numai o națiune, ci chiar un conglomerat de națiuni, precum organizațiile suprastatale Uniunea Europeană (UE) și NATO.

Întrucât cârmuitorii tribali și ai uniunilor de triburi aveau drept de viață și de moarte asupra supușilor, lucru care s-a perpetuat până în zilele noastre prin așa numitele amnistii și grațieri (regale, prezidențiale etc.) de pedeapsa rămasă, ba chiar de pedeapsa cu moartea, iată de ce – în urmă cu mii de ani – au fost elaborate coduri de legi, întru reglementarea vieții sociale, limitarea abuzurilor celor puternici și apărarea celor vulnerabili: Codul lui Hammurabi în Babilon (primul de acest gen), Codul lui Manu în India, „Cilindrul” regelui persan Cirus al II-lea (supranumit „cel Mare”) ș.a.m.d.

La rândul lor, cetățile-state din Grecia antică (Atena, Sparta etc.) n-au cunoscut numai tirania sau aristocrația ca forme oligarhice și abuzive de guvernământ, ci – îndeosebi Atena – și democrația, prin reformele lui Solon, Clistene și Pericle, ultimul conducând statul atenian în perioada (de aur) 443-429 î.e.n. Cu tot caracterul ei limitat (se baza pe munca sclavilor, care erau excluși din viața politică), democrația ateniană (drepturi egale pentru toți cetățenii, funcții publice retribuite și ocupate prin tragere la sorți) stă la baza celei moderne, o democrație adaptată vremurilor prin parlamentarism, vot universal și principiul lui Montesquieu de separare a celor trei puteri (legislativă, executivă, judecătorească) din stat.

Însă, cum toate formele de guvernământ își au limitele lor și, mai devreme sau mai târziu, generează derapaje, au ajuns nu doar să nemulțumească tot mai mulți oameni, ci chiar să fie aspru criticate de cele mai înaintate conștiințe ale timpului (ex. filosofii), care cereau înlocuirea lor cu altele, considerate mult mai performante. De pildă, marele gânditor Platon, profesorul lui Aristotel, pleda stăruitor pentru conducerea comunităților de către filosofi, proiect pe care neoplatonicul Plotin n-a izbutit să-l concretizeze pe la mijlocul secolului al III-lea e.n. în mult dorita cetate Platonopolis, unde „locuitorii ei urmau să trăiască după legile lui Platon”, deși – ne înștiințează Porphirios în lucrarea Viața lui Plotin (Editura Polirom, Iași, 1998) – celebrul părinte al henologiei (știința Unului) „se bucura de mare trecere pe lângă împăratul Gallienus și soția acestuia, Salonina, care îl prețuiau nespus”.

La rândul lui, Epictet (sclavul eliberat) afirmă următoarele despre legi în Manualul său (BPT, Editura Minerva, București, 1977): „După cum medicii sunt izbăvitorii celor bolnavi, tot așa sunt legile pentru cei năpăstuiți”; „Cele mai adevărate legi sunt cele mai drepte”; „Omul înțelept să cedeze întotdeauna în fața legii, a conducătorului, a unuia mai înțelept decât el”; „Cele petrecute în afară de legi sunt ca și cum nu s-ar întâmpla”.

Prin uluitorul sincronism cultural al acelor vremuri, din opusculul lui Max Kaltenmark, intitulat Filozofia chineză (Editura Humanitas, București, 1995), aflăm că gânditorul antic chinez Mo Zi (aprox. 479-381 î.e.n.), întemeietorul moismului și marele rival al confucianismului, era adeptul iubirii universale, susținând că până și iubirea față de semeni va fi condiționată de profitul ce-l poate obține de pe urma ei: „Cel ce-și iubește aproapele va fi neaparat iubit, cel ce face servicii aproapelui va fi neaparat răsplătit, iar cel ce urăște va fi urât și cel ce face rău, de rău va avea parte”. Promovând demofilia (dragostea de popor) ca formă de cârmuire statală și de colaborare între state, Mo Zi face două precizări foarte avansate pentru epoca sa, temă de casă pentru „democrații” zilelor noastre:
1) Condamnă cu hotărâre orice război de agresiune (toate conflictele și războaiele, ne asigură el, la fel ca tensiunile și neînțelegerile dintre indivizi, sunt generate de absența iubirii!), arătând că „pagubele sunt de fiecare dată mult mai mari ca avantajele obținute de pe urma unei victorii militare”;
2) Deoarece podoabele și lucrurile somptuoase duc la scăderea nivelului de trai al celor mulți, după mărirea impozitelor și corvezilor de către stat și aristocrați, marele gânditor daoist susține cu tărie că „iubirea universală trebuie completată cu virtuți”, precum cumpătarea, economia și renunțarea la lux. Dar, exagerând în susținerea acestei idei rezonabile, ne atenționează Max Kaltenmark, Mo Zi „ajunge să condamne toate artele frumoase, îndeosebi muzica cea mult apreciată de confucianiști”…

Și iată recomandarea care-l apropie pe Mo Zi surprinzător de mult de concepția platoniciană: Regele să fie ales dintre cei mai virtuoși cetățeni, apoi să fie ajutat de înțelepți!

                                                 George  PETROVAI

Foto: reproducere după lucrarea „Persistența memoriei” de Salvador Dali.

Joi, 21 mai 2026, s-au împlinit 139 de ani de la inaugurarea teatrului de vară sighetean Prielle Kornélia. Mai exact, într-o zi de sâmbătă, 21 mai 1887, deschiderea s-a făcut cu piesa „Bubobékok” de Csiky Gergely, având-o în rolul principal pe Prielle Kornélia, căci tot am sărbătorit 700 de ani de la prima atestare documentară. Dar nu despre asta doresc să vă vorbesc, ci despre a XXXIII-a ediție a „Zilei Memoriei – ziua porților deschise”, întâlnirea Fundației Academia Civică, la sărbătoarea Înălțării Domnului, cu ocazia Zilei Eroilor. Manifestările au debutat cu premierea Anei Blandiana de către primarul orașului, av. Vasile Moldovan, salutul asociațiilor și fundațiilor participante, după care s-a trecut la masa rotundă, „75 de ani de la deportările din iunie 1951”, moderator fiind Ioana Boca, director al Fundației Academia Civică.

În desfășurarea evenimentului, Președintele Fundației „Corneliu Coposu”, Ion-Andrei Gherasim, a prezentat volumul Moștenirea lui Corneliu Coposu. Principii și valori pentru eternitate, Editura Fundației Academia Civică, 2025; istoricul Andrea Dobeș a prezentat volumul Credință, rezistență și memorie. Viață consacrată în perioada comunistă. Destine de preoți, călugări și călugărițe de rit greco-catolic, Editura Fundației Academia Civică, 2026; doamna Niculina Moica, președinta Asociației Foștilor Deținuti Politici din România, a prezentat volumul apărut la Editura Polirom (2025), editori Alin Mureșan, Clara Mareș, Ce a rămas din tot ce a fost. Povestea nespusă a Ninei Moica, volum câștigător al Premiului „Justiția memoriei”, ediția 2026, oferit de Fundația „Ana Blandiana & Romulus Rusan” și Fundația „Spandugino” și nominalizat la Premiile „Observator cultural” pentru Memorialistică/ Eseu, ediția 2026 și Premiul „Monica Lovinescu” acordat de Fundația Humanitas „Aqua Forte”, ediția 2025. A urmat vernisajul expoziției de artă plastică Memoria durerii, a tinerilor artiști băimăreni Cristian Răzvan Codrea, Mihail Sârb, Prykop Adrian, pe care v-o recomand călduros să o vizitați, respectiv vizitarea expozițiilor Fericiții martiri greco-catolici români (Muzeul Județean Satu Mare) și Ultima privire: sub gloanțele comunismului, a artistei franceze Madeleine Melot. Manifestarea s-a încheiat firesc, cu serviciul religios de pomenire a eroilor, la Cimitirul Săracilor de la Cearda.

„Ce a rămas din tot ce a fost. Povestea nespusă a Ninei Moica” (editori Alin Mureșan și Clara Mareș, 334 p., Editura Polirom, 2025, Cuvânt-înainte de Ruxandra Cesereanu) beneficiază de 6 mari capitole de interviuri și povestea din dosarele Securității, un bogat index de nume și locuri, bibliografie; lucrarea ne este prezentată sub două forme: interviu și eseu, manual de rezistență în fața dictaturii și a detenției, lectură obligatorie pentru orice profesor de istorie din țară care predă disciplina „Istoria comunismului din România”. Și asta nu doar pentru traseul pe care adolescenta Nina Moica l-a parcurs între 15 iunie 1959 și 23 iunie 1964 (Târgu Mureș, Jilava, Botoșani, Arad, Oradea, ci și ca depozitar al unor „dușmance ale poporului”, ca martor al unor povești mai mult sau mai puțin pierdute (Sultana Fazâl, Maia Georgescu, Florica Pillat, Arlette Coposu și multe, multe altele).

Ce ne propune expoziția de artă plastică pe care o aminteam în prima parte a acestui articol? Demersul plastic al celor trei artiști se înscrie într-o zonă a abstracțiunii lirice, unde forma și culoarea devin purtătoare de emoție și reflecție. Realitatea istorică nu este neapărat ilustrată direct, ci mai degrabă ne este evocată prin tensiunea interioară, fragilitatea umană și rezistența spiritului în fața opresiunii. Fiecare lucrare este o încercare de recuperare simbolică a unei istorii personale și colective, o invitație la reculegere și introspecție. Astfel, se creează acel spațiu necesar pentru dialog, între trecut și prezent, regăsit în cartea elevei Moica dintr-a noua.

In Memoriam III, Am crescut în lacrimile mamei, Fragmented II, Oradea era foarte rece, Ce-ai făcut, Nina?, Forbiden, Habar nu aveam că există Jilava pe lume, Transcedental, Evadam, nu mai eram acolo, Zidul, Dacă ar fi fost și Iuda în închisoarea aia și vorbea cu mine, m-aș fi bucurat!, Mai ești aici…?, Pomelnic… vă las pe domniile voastre să discerneți titlurile capitolelor cărții Niculinei Moica de operele celor trei artiști plastici, prin a le parcurge propriu-zis, deoarece cred că numai așa ne putem elibera mințile de lanțurile dogmelor nocive și doar astfel putem aduce la suprafață acele straturi invizibile ale istoriei care continuă să ne modeleze.

Prof. Marius Voinaghi

Marți, 26 mai 2026, principele Nicolae, nepotul Regelui Mihai al României, a poposit la  Sighetu Marmației pentru a vorbi despre… Regina Maria și Regele Mihai.
După amiază, la Centrul Cultural Pastoral „Sfântul losif Marturisitorul” din Sighet, a avut loc vizionarea filmului „Maria – Inima României” (film de John Florescu și Chainsaw Europe) și lansarea albumului „Bunicul meu – REGELE MIHAI” .

O înregistrare VIDEO de la acest eveniment puteți urmări în continuare:

Foto & Video: dr. Sorin Markus

De Praznicul Înălțării Domnului, Ziua Eroilor, 21 mai 2026, Parohia Ortodoxă Ucraineană Sighet a organizat o altfel de oră de istorie, în capela cimitirului. Celor prezenți le-a vorbit, la început, Dl. Teofil Ivanciuc (căruia Sighetul îi datorează găsirea copiei documentului care înregistrează prima atestare documentară a municipiului) despre situația Sighetului în cel de-al Doilea Război Mondial. Cu populația înjumătățită, grav afectat de urmările războiului, Sighetul a devenit, la un moment dat, punct de tranzit pentru sute de mii de soldați și civili în fiecare zi. Dl. Ivanciuc, un veritabil Magister Historiae Maramorosiensis, le-a explicat, în special zecilor de elevi prezenți la eveniment, de ce Sighetul și România trec prin cea mai bună perioadă a istoriei, bucurându-se de libertate și de unele drepturi la care înaintașii noștri nici nu visau.

Mai apoi, Dl. prof. Marius Voinaghi, inițiatorul și coordonatorul Cercului de Istorie Gemina, din cadrul Colegiului Național „Dragoș-Vodă” le-a vorbit celor prezenți despre lipsurile, foametea și bolile care au decimat școlile sighetene în perioada celui de-al Doilea Război Mondial. De asemenea, Domnul Profesor, care le insuflă elevilor sigheteni dragostea pentru Istorie de peste două decenii, a prezentat un document despre existența unor morminte sovietice în parcul central al orașului, în anul 1945. La rândul său, Dl. Profesor le-a vorbit tinerilor și despre perioada întunecată a regimului comunist.

La sfârșit, am prezentat, pe scurt, componența și istoricul parcelei Eroilor și Victimelor din cel de-al Doilea Război Mondial, din cadrul cimitirului parohial, încercând să risipesc mitologia țesută în jurul acestuia în perioada comunistă. Acolo nu sunt înmormântați doar soldați, ci și civili, dintre care 112 copii. Iar după originea etnică a celor înmormântați, ucrainenii și rușii au aceeași pondere, urmați de români, turkmeni, kazahi ș.a.

În încheiere, prezentatorii au convenit, alături de cei prezenți, că este nevoie de mai multe astfel de întâlniri, pentru a vorbi despre ororile și greșelile trecutului.

La sfârșit, a fost săvârșită o Panihidă pentru odihna celor înmormântați în parcela cimitirului parohial care este o mărturie tăcută despre ororile trecutului.

pr vicar Marius N. Lauruc