Sâmbătă, 18 decembrie 2021, de la orele 11:00, la Galeria de Artă Vassiliev, va avea loc primul vernisaj de pictură (abstractă), al CNDV-istului Tobias-Eduardo Teriș (clasa a 12-a C).

Mai multe informații despre pasiunea talentatului Tobias, aflați din interviul realizat de eleva Alexandra Iura (clasa a 10-a D) și publicat în AxA, revista Colegiului Național „Dragoș-Vodă” (serie nouă, nr. 2/noiembrie 2021).

***

A.I.: Cum ți-ai definit stilul artistic?
T.T.: Stilul artistic a fost ales din greșeală. Voiam să învăț bazele picturii, iar în nenumăratele eșecuri de a reproduce o imagine pe pânză, am decis să încerc ceva parcă rupt de realitate, să creez un spațiu în care imaginația ne ghidează. Astfel am dat peste termenul de „abstract” și abilitatea acestuia de a dărui privitorilor nu un singur sentiment monoton tuturor, ci trezind fiecăruia un set diferit de viziuni și trăiri în parte. Astfel, interpretarea acestui stil rămâne la îndemâna și imaginația fiecăruia.

A.I.: Ce instrumente folosești?
T.T.: Când vine vorba de instrumente, niciodată nu pot da o informație exactă, deoarece sunt mai multe de luat în calcul decât o pensulă și o vopsea. Dar, să începem cu începutul. Folosesc vopsele acrilice, dar și spray, o pensulă lată, cu care întind culoarea, și multiple pensule micuțe folosite la detalii. Cam atât ar fi cu ustensilele ordinare. De aici urmează să luăm în considerare nenumărate obiecte din viața de zi cu zi, ca de exemplu un pieptene, o pungă de plastic, scoci, pahare, un capac de găleată, pietricele, chei și multe multe altele folosite pentru a crea diferite design-uri și efecte.

A.I.: De unde te inspiri?
T.T.: Inspirația… este ceva ce vine și pleacă incontrolabil. De obicei o găsesc în adâncul meu, prin sentimente resimțite, dar de multe ori și când privesc în jur. Simt în culori, văd în culori. Acestea se manifestă în gândul meu și pe cât posibil în arta pe care o creez.

A.I.: Cum ai descrie operele de artă pe care le creezi?
T.T.: Personal, îmi consider creațiile puțin haotice. E ceva ce mă reprezintă, deocamdată, eu fiind într-un continuu progres spre a-mi găsi stilul propriu de lucru și de a mi-l dezvolta până la limita imaginației mele.

A.I.: Ce înseamnă arta pentru tine?
T.T.: Pentru mine, arta este ceva de care am ajuns să nu mă pot lipsi. Este un mijloc de relaxare, o metodă prin care mă rup de problemele/grijile cotidiene și mă eliberez pe plan emoțional. Arta este exteriorizarea unei mici părți a sufletului tău către un public, menită să trezească emoții frumoase și să facă privitorul să le retrăiască de fiecare dată când o vede.

A.I.: Odată cu terminarea liceului, vrei să continui pe acest domeniu?
T.T.: Da. Categoric da. Indiferent de ce se va întâmpla, nu voi înceta să creez, și voi încerca pe cât posibil să aduc creația la un nivel în care să îmi asigure un bun trai.

A.I.: Ce sfat ai pentru cei care nu cred în talentul lor artistic?
T.T.: Sfatul meu e să muncească pentru ceea ce își doresc, și să nu renunțe niciodată. Nici eu nu cred în talentul meu artistic, ori în talent în general, dar eu cred în mine, și este mai mult decât suficient pentru a ajunge acolo unde vreau să fiu. Munca și dedicația sunt cheia. Acestea, în combinație cu puțină răbdare, pot fi, și chiar sunt, soluția pentru „construirea” talentului.

Pe Tobias îl puteți găsi pe instagram @_dj_acrylics_ , iar pe YouTube și Facebook îl găsiți sub numele de DJ Acrylics. De asemenea, artistul nostru personalizează haine și accesorii și la comandă, deci, dacă vreți un obiect unic sau un tablou special, abstract, vă invit să îl contactați. (interviu realizat de Alexandra IURA)

***

Felicitări și mult succes, Tobias!

Brîndușa OANȚA

Ioan Muntean (managerul interimar al Școlii Gimnaziale cu Program Suplimentar de Muzică și Arte Plastice din Sighetu-Marmației), membru al Asociației Culturale „TURSAD Vadu Izei”, împreună cu Bledea Mihai – meșter popular, Bledea Ioana din Vadu Izei, Gogota Vasile, Muntean Toader – meșteri și muzicanți din Valea Stejarului, Hosu Ana – interpretă de muzica populară, sunt prezenți în perioada 01 – 15 decembrie 2021 la EXPO2020 din Dubai. Partenerul echipei delegate la Expo2020 este Ascociația „Rădăcini Străbune” din Călinești. Participarea a fost posibilă datorită invitației Ministerului Afacerilor Externe al României. Artiștii românii au „dus” o bucățică din Maramureș în Emiratele Arabe Unite.

Ioan Munteanu prezintă vizitatorilor din Dubai lucrarea sa ,,recycle spirit”/ „vindecare spirituală” (în dreapta imaginii), concepută într-o idee a sustenabiliățtii – lingura fiind cea care hrănește trupurile iar simbolurile inserate pe aceasta hrănește și vindecă sufletele. O parte din această lucrare a fost dăruită Ministrului Sportului din Franța, Roxana Mărăcineanu, înotătoare de origine română.

Mult succes maramureșenilor care ne reprezintă zona și țara la mii de kilometri depărtare de casă!

Brîndușa OANȚA

O imagine din anul 1960: membrii Corului Sindicatului din Învățământ.
Printre coriștii din poză sunt:  înv. Irodenka Monica, ed. Slujeru Ioana (apoi, Barbu), înv. Mureșan, înv. Simionca, înv. Loga Maria, Doamna Profesoară WITMAN CECILIA (atunci, Stuparu) – dirijor, prof. Bota (matematică), prof. Mureșan (muzică), înv. Vancea Teodor (de la CAR Învățământ), ed. Mihăiescu Elena, ed. Marusceac Maria.

Completările cititorilor la această fotografie sunt binevenite.

Salut, Sighet!

N.R.: Fotografie din arhiva profesorului M.S.

Când beculețe mii au strălucit,
Moșu’ Sighetean – în sfârșit! – a sosit…

10, 9, 8, 7, 6… 5.12.2021… de fapt, Moș Nicolae a ajuns greu prin mulțimea adunată (la ora fixată, 17:30) în piața centrală a Sighetului, care a trecut (Piața nu Moșu’) prin multe și „diverse” evenimente în toată istoria parcursă prin anii mai îndepărtați sau mai recenți.
De mult n-am mai văzut atâta mulțime la un loc, mulți copii, emoționați de mult – așteptata întâlnire cu Moșu’, părinți fericiți, curioși ocazionali și… multă lumină, wow, câtă lumină (pentru un nou început!)!
Am auzit colinde, voci feminine făcând lobby Moșului, povestindu-ne – laic – despre viața Sfântului Nicolae și căsuțe pline de produse, mai reci sau mai calde, mai neutre sau mai apetisante!
E bine că după atâta izolare și reticență Moșu’ a îndrăznit (având Certificatul Alb) să părăsească, temporar, Polul Nord (sau poate cel Sud?), să dea o fugă până-n Sighet, să se bucure împreună cu noi că valul „X” al pandemiei n-a ajuns și pe Insula noastră.
A fost frumos, lumea cu sau fără mască respira aerul Sărbătorilor, aerul iernii deposedată de… zăpadă. Deocamdată!

Poate, poate va ninge (cu daruri) și pe la noi
Și-om uita un pic de pandemii și de… nevoi!

Foto & text: Ion Mariș

Frontiere, frontiere. Noiembrie 1976, al doilea an de activitate în Maroc. La acel moment se simțea în oraș o agitație, grupuri mai mici sau mai mari de localnici se întâlneau și vorbeau mai tare, cu gesticulări. Am citit presa locala și ne dădeam seama că ceva se întâmplă.

Marocul, acest ținut vast, poziționat în partea de Nord- Vest a continentului african, cuprinde în interiorul său numeroase orașe de diferite mărimi și câteva cetăți imperiale, precum și extinse zone rurale. Regăsim astfel întinderea imensă a frontierei naturale, liniștite și sigure, reprezentată de Coasta Atlantică, cu lanțul superbelor ei plaje, asociată cu tot atât de splendida Coastă Mediteraneană, știrbită de două cetăți spaniole (Ceuta și Melilla ), mereu în dispute. Cu frontiera estică convențională către Algeria, unde Marocul se îngustează tot mai mult în partea de Sud, fiind și aici discuții privind Sahara Spaniolă, ca un tampon intre Maroc și Mauritania. Tocmai această parte sahariană a încins spiritele, marocanii revendicandu-o cu fermitate, ca și vecinii lor mauritanieni, din Sud.

Dacă am prezentat linia frontierelor, cu acel spațiu generator de conflict, nu pot să nu exprim câte ceva și despre cetățile prezente de-a lungul acestor frontiere mărginașe. Acestea, împreună, exprimă un medalion de toată frumusețea. Numeroasele orașe mărginașe apelor marine sau oceanice, cu plajele aurii atât de îmbietoare, existente într-un mediu exotic de basm, în lumininile limpezi ale dimineților ce anunță căldura zilei, ori cele crepusculare ale inserărilor, ce aștern liniștea peste tumultul ei, în aerul înmiresmat, cu miros de plajă și umiditatea nopților, un mediu în care te simțeai extrem de recofortant, plăcut.

Printre mulțimea porturilor ce se înșiră de-a lungul frontierei udate de ape, se afla la loc de frunte și portul Nador, în apropiere de Oujda și Melilla, o realizare integral românească: proiectare, ingineri, tehnicieni, muncitori români și utilaje românești și doar cimentul era din Maroc; a fost dat la cheie. Toate acestea, pe lângă multe altele, reprezintă faruri de bum economic, strategic, turistic și peisagistic.

Dar nu numai acestea fac din Maroc o perlă a Africii, ci și întinsele platouri și câmpii, orașe străbătute de râuri și oueduri, care, uneori, își seacă apele, cu ținuturi deșertice și multe oaze, situate în aceste zone. Toate împreună par a fi supravegheate din înălțimile lanțurilor de munți, unele cu vârfurile înălbite persistent: Rif, Moyen Atlas, Haut Atlas și Anti Atlas, cu piscuri de peste 4000 de metri, unice doar în Maroc, în Nordul Africii.

Ele se completează cu Marele Sud Saharian, cu „arborii săi de capră” și „populația albastră”, cu renumitele dune de nisip din Sud, Sud-Est, în apropierea localității Merzuga (erg. Chebbi).

În partea aceea de jos a țării a început conflictul, tărăboiul și care s-a soldat cu anexarea Saharei Spaniole, fără lupte, dar și cu un conflict sângeros, izolat, persistent, în acea zonă deșertică, între Maroc, Mauritania și Algeria, cu implicarea acelor formații numite „polisario”, aparținând unei așa numite Republici Arabe Democrate Sahariene (RASD).

Marșul Verde. La momentul amintit, pe străzile orașului s-a adunat mulțime mare de oameni, de toate vârstele, dar mai mulți tineri, care cu drapele și strigăte au umplut spațiile, bulevardele lui, urcau pe mașini, le răsturnau, chiar și pe ale lor, cerând răspicat: vrem Sahara Spaniolă !

Se comportau astfel, făceau exerciții de parcă aici era acea Sahară, obiectivul revendicat. Dându-ne seama de ce se putea întâmpla dacă ne prindeau în calea lor, toți cooperanții ce aveau copii la Misiune au plecat rapid și s-au întâlnit acolo cu mașinile, bot în bot, la poarta acesteia, pentru a-i lua de acolo și, pe ocolite, cu fereală, ocolind „șuvoiul”, am ajuns cu bine acasă, fiecare cu ai lui; ar fi putut fi periculos și riscantă întâlnirea acestora cu o mașină cu copii. Speram să nu intre și pe străzile noastre și să ne schilodească mașinile; nu s-a întâmplat.

M-a impresionat cumplit acel eveniment și a avut influență asupra unor decizii ce le-am luat ulterior. În acea mulțime am zărit unele personae cunoscute, pașnice și, dintr-o dată, cu o explozie și exprimare atât de agresive, temătoare. Am și făcut rezilierea contactului pentru anul IV, dar am revenit asupra deciziei, la intervenția Ambasadei, spunând că războiul e departe, în Sud, niște „antrenamente” militare. A trecut cu bine, doar cu acel mic impozit pe salar, în plus.

Până la urmă s-a adunat o mulțime de oameni din tot Regatul, tineri, femei cu copii de mână și chiar însărcinate, pentru a impresiona și în mod sigur cu mișcări coordonate de o gândire militară. Această „oaste” neînarmată, având un efectiv de cca 300.000 de oameni, a plecat spre Sud, să ocupe, să-și adjudece acele spații sahariene, foarte bogate în fosfați și în cine mai știe ce. Toți erau îmbrăcați în jilabale și la vedere nici măcar o bâtă nu apărea; era un semnal că nu atacă și că vor o ocupare a ce li se cuvine, împlinirea unei revendicări teritoriale. În mod sigur, cred, purtau pe sub jilabale și arme, mai ales cei mai tineri, cum ar fi fost și firesc, pentru că cine știe ce s-ar fi putut întâmpla la fața locului.

Spaniolii, afaceriștii, soldații și cei ce administrau zona s-au retras pașnic și nu s-a produs nici un incident. Marocanii au înființat acolo posturi ale armatei de frontieră, în toată zona; Mauritania, cu o armată mai dezorganizată, s-a abținut, aceștia salutând doar plecarea spaniolilor. Până la urmă, Marocul și-a luat partea din acea Sahară dinspre ocean, mai bogată, destul de lată și pe o lungime de 2.200 km și au separat-o cu un gard înalt de sârmă ghimpată, plantând mine de-a lungul ei, fiind cea mai mare suprafață minată față de oriunde (ulimele precizări de pe internet).

Algeria însă nu a fost mulțumită că nu a fost și ea chemată la înfruptare, mai ales că își dorea un culouar spre Atlantic în acea zonă îngustă, ocupată. Altfel, era obligată să transporte toate produsele din partea sudică spre Nord, terestru, spre porturile din Mediterană, cu multe greutăți și costuri mari. În aceste condiții, se făceau dese incursiuni printre păzitorii locurilor, mai ale prin așa numitele trupe „polisario”, până la urmă acestea transformandu-se într-o hărțuială continuă, cu victime și costuri de ambele părti, un mic război deșertic. Am constatat că ni s-a introdus și un mic impozit la salariu și nouă, pentru acest conflict saharian; pentru noi, și o stare de nesiguranță în zonă.

Un profesor român din Negrești, oșean, cooperant și el în Maroc în acea vreme, funcționând ca profesor de fizică-chimie la Taza, localitate mai spre Nord-Est față de Meknes, prieten foarte bun de-ai noștri, a scris o carte foarte plăcută și interesantă despre acest eveniment, cu titlul: „Marș Verde în Ramadan”, in1998, autor prof. Dumitru Mureșan. Așa s-a numit acest eveniment și a fost spre sfârșitul Ramadanului, o sărbătoare importantă, cu ajun ce dura o lună, în care nu se consuma nimic ziua, ci numai în noapte, trei mese. Ne-a onorat și pe noi cu un exemplar.

Gheorghe BĂRCAN
fost elev al Liceului „Dragoș-Vodă”, Sighet
Minneapolis, Minnesota, USA
03.12.2021

O imagine din anul 1950: absolventele Școlii Sanitare de Surori Medicale  de pe lângă Spitalul din Sighet.

Completările cititorilor la această fotografie sunt binevenite.

Salut, Sighet!

N.r.: Fotografie din arhiva profesorului M.S.

În această după-amiază (28 noiembrie 2021), Comunitatea Evreilor din Sighet a celebrat Hanuka – Chanukah/ Hanukkah 5782 (2021), Sărbătoarea Luminilor, care anul acesta a început la apusul soarelui și se va termina la căderea nopții, luni, 06 decembrie 2021.

Hanukkah (în ebraică înseamnă „dedicare”), este de fapt un Festival al Luminilor și comemorează victoria macabeilor asupra armatei greco-siriene, miracolul ulterior de rededicare a Templului Sfânt din Ierusalim și de a-i restaura „menora” sau lampa. Prin miracolul de la Hanukkah ni se relatează că, în acea luptă din sec. II î. Hr., a fost găsit un singur recipient cu ulei, suficient pentru a menține flacăra lămpii Templului doar pentru o zi și, totuși, lumina a ținut opt zile.
Hanukkah se sărbătorește în familiile evreiești și acasă, luminând „menora” – lampa (în fiecare noapte se aprinde o lumânare în plus față de numărul din noaptea precedentă), jucând „dreidel”, mâncând mâncăruri speciale unice pentru Hanukkah, în unele familii se cântă și cântece de Hanukkah sau se schimbă cadouri după ce aprind menora, care se mai numește și hanukkiah. Multe familii găzduiesc și participă la petreceri Hanukkah pe parcursul celor opt zile.

În materialul video de mai jos, prof. Petru Ganz, membru al comunității evreiești sighetene, face o scurtă prezentare a sărbătorii.
Rugăciunea de Hanukkah a fost rostită de dl. Adi Perl, iar la debutul evenimentului, dl. David Liberman, președintele comunității (fiind plecat din Sighet) a transmis un mesaj participanților și a urmărit ceremonia online.

Foto & video & text: Ion Mariș

Azi, 28 noiembrie 2021, în Biserica Romano – Catolică a început Adventul, identic cu Noul An Liturgic în Biserica Catolică, aceasta find o perioadă de pregătire pentru venirea lui Cristos la Crăciun.

Adventul provine din cuvântul latin „adventus”, care înseamnă „venire” sau „sosire”. În biserica romano – catolică, Adventul începe cu patru duminici înainte de Crăciun sau cu duminica cea mai apropiată de 30 noiembrie. Adventul durează până la Crăciun adică pe 24 decembrie.

Adventul este un anotimp de pregătire spirituală pentru nașterea lui Isus Cristos, este atât un moment de sărbătoare dar și de reflexie și penitență.

Cel mai semnificativ simbol al acestei perioade este coroana de Advent: cele patru duminici de Advent sunt marcate prin patru lumânări, prinse într-o coroniţă de brad.

În mod tipic, coroanele de Advent se compun din trei lumânări purpurii și o lumânare roz sau roșie.

O lumânare este aprinsă în fiecare duminică în timpul Adventului, dar în cea de-a treia duminică lumânarea are culoarea trandafirului pentru a reaminti oamenilor să se bucure în Domnul.

Și la Biserica Romano – Catolică „Sfântul Carol de Borromeo” din Sighet s-a aprins azi prima lumânare de Advent.

Urăm un An Nou Liturgic Fericit, credincioșilor romano-catolici din orașul nostru dar și de pretutindeni!

Salut, Sighet!

Foto (imagine din altarul bisericii „Sfântul Carol de Borromeo” din Sighet): Ion Mariș

Primii evrei au sosit din Galiția pe la mijlocul secolului 18. În anul 1760 exista deja un minian, iar la începutul secolului 19 trăiau în Borșa aproximativ 250 de evrei.

Numărul lor a crescut constant. În anul 1890 trăiau 1432 de evrei, în anul 1920 un număr de 2991 de persoane au spus că sunt evrei, iar în anul 1941 numărul lor era de 2409 suflete. În procente asta însemna că evreii reprezentau 20% din populația orașului Borșa.

Prima sinagogă au construit-o în 1800, iar a doua în 1840. Case de rugăciuni mai mici era mai multe, iar școala Talmud-Tora s-a înființat în 1870.

Majoritatea evreilor din Borșa erau adepți ai Curții Hasidice Kosow. Primul rabin al comunității s-a numit Eizik. În 1855 rabin al comunității ajunge Jakow Cvi Waldmann. Acesta a rămas în funcție până în 1883.

Ben Cion Fisch din Borșa, un om înstărit, a fost un mare susținător al sionismului și a cultivării pământurilor din Ereț Israel. Acesta a fost deportat și ucis în Auschwitz.

Un alt mare sionist din Borșa a fost și David Moskovits. Acesta a mers în Israel și a cumpărat mai multe terenuri lângă orașul Tiberias pentru evreii din Transilvania.

Majoritatea evreilor din Borșa era comercianți, proprietari de păduri sau dețineau diferite exploatări forestiere. În perioada interbelică în Borșa existau 12 sinagogi și case de rugăciuni, trei băi rituale și trei cimitire.

Meir Pollak, un evreu din Borșa a fondat stațiunea balneară care s-a bucurat de renume în toată țara.
Ultimul rabin al comunității a fost Mendel Hager. Cei aproape 2500 de evrei din Borșa au fost deportați din ghetoul din Vișeu de Sus. Marea majoritate a fost ucisă în lagărele de exterminare.

După război s-a încercat reorganizarea comunității, dar după anul 1950 aproape toți cei 395 de evrei au emigrat.

Azi, în Borșa, nu mai trăiește nici un evreu.

Comunicat de presă
Asociația Maramureș Heritage

Pe 4 decembrie 2015, la Windhoek (Namibia), Convenția UNESCO pentru Salvgardarea Patrimoniului Cultural Imaterial a decis înscrierea în cea mai prestigioasă listă a tezaurului universal intangibil, a „Dansului Bărbătesc din România”.

Ei bine, printre cele 39 de localităţi de referință din 12 judeţe ale ţării, unde „Feciorescul” se apreciază a fi jucat regulat, se regăsește şi comuna Bogdan Vodă (Maramureş) [1]!

Din țara noastră, cea mai prestigioasă organizație culturală din lume a mai inclus șase elemente de patrimoniu imaterial, unele, împreună cu alte state, alte câteva inițiative fiind, însă, respinse, printre care „Pelerinajul de la Moisei” (propus, fără succes, în 2014).

Printre cele alese, ca și comunități reprezentative din județul Maramureș, UNESCO mai menționează, pentru cântecul „Doina” – performeri din localitățile Costeni, Cupșeni, Ungureni, Lăpuș și Suciu de Sus (Țara Lăpușului) [2], iar pentru „Meșteșugul covoarelor tradiţionale de perete” – țesătoare din satele Botiza și Bârsana (Țara Maramureșului) [3]!

Pe de altă parte, județul Maramureş are înscrise în cealaltă (și cea mai importantă) listă UNESCO – Patrimoniul Mondial, bisericile de lemn din satele Bârsana, Budești, Desești, Ieud, Poienile Izei, Rogoz, Plopiș și Șurdești [4] (localizate în Ţările Maramureşului, Lăpuşului şi Chioarului), respectiv păduri de pe raza localităților Băiuț, Poiana Botizei, Lăpuș și Groșii Țibleșului [5] (exclusiv din Țara Lăpușului, toate din situl „Pădurile seculare și virgine de fag”), în timp ce Rezervaţia Pietrosu Mare de la Borșa – Moisei a ratat, în 1991, includerea pe lista principală (regăsindu-se, în schimb, în programul MAB-UNESCO, care nu are însă, aceeași valoare).

Așadar, azi în județ se află 18 localități menționate în Patrimoniul Imaterial sau înscrise ca situri de Patrimoniu Mondial (unele pe ambele liste), doar bisericile de lemn fiind valorificate în prezent, însă parțial și descurajant de timid [6]…

În urmă cu câțiva ani, am semnalat prezența ca localități de referință în documentele Patrimoniului Imaterial universal, a așezărilor Bârsana, Botiza, Bogdan Vodă și a grupului de sate din Lăpuș.

Din nefericire, până acum nu a existat nici o reacție din partea instituțiilor administrative, culturale sau de învățământ, a ONG-urilor, presei sau operatorilor turistici, ca și cum această stare de fapt nici nu ar exista sau n-ar avea vreo importanță…

Prin alte zone (Croația, Cehia sau Ungaria, de exemplu), vedem cum eticheta UNESCO aduce prestigiu, turisti și beneficii materiale substanțiale, la fel precum, de alte locuri, cu o importanță similară, nu a auzit nimeni, pentru că acolo nu a fost cine să lupte.

Avem cu cine și avem cu ce. În loc să ne plângem de lipsa de șanse, mai bine haideți să ne apucăm de treabă. Zice vorba veche: ”Dumnezeu îți dă, dar nu îți bagă în traistă”!

P.S. În aceeași ordine de idei, obținerea înscrierii în Patrimoniul Cultural Imaterial UNESCO a Peisajului Cultural Tradițional Țara Maramureșului, propusă în luna martie anul curent [7], ar putea aduce beneficii enorme.

Teofil IVANCIUC

[1] https://ich.unesco.org/en/RL/lads-dances-in-romania-01092
[2] https://ich.unesco.org/en/RL/doina-00192
[3] https://ich.unesco.org/en/RL/traditional-wall-carpet-craftsmanship-in-romania-and-the-republic-of-moldova-01167
[4] https://whc.unesco.org/en/list/904/
[5] https://whc.unesco.org/en/list/1133/documents/
[6] Nici o biserică de lemn din Patrimoniul Mondial nu depășește 5000 de vizitatori înregistrați/an.
[7] https://lablouseroumaine.io/tara-maramuresului-peisaj-cultural-traditional-unesco/

O fotografie făcută de prof. dr. Mihai Dăncuș, probabil în anul 1994, în imagine fiind domnul Francisc Nistor împreună cu doamna Georgeta Stoica în Muzeul Satului Maramureșean „Mihai Dăncuș”, din Sighet.

Francisc Nistor (1908-1997), etnograf, profesor, fotograf, arheolog etc., personalitate marcantă a Sighetului, a demarat în anul 1954 „acțiunea care va duce la refacerea nucleului colecțiilor Muzeului Maramureșului”, iar „din anul 1956 funcționează legal ca angajat al Muzeului Maramureșean cu schemă funcțională și buget (Mihai Dăncuș).

Georgeta Stoica (născută în 24 ianuarie 1932), muzeolog, membru al Academiei Române din anul 2016, mulți ani fiind în importante funcții atât în Ministerul Culturii cât și la Muzeul Național al Satului „Dimitrie Gusti” din București. Doamna Stoica are aproape 90 de ani și trăiește la București.

Completările cititorilor la această fotografie sunt binevenite.

 Salut, Sighet!

NR: Foto Mihai Dăncuș, din arhiva regretatului prof. dr. Mihai Dăncuș. 

O imagine din Sighet (nu suntem convinși!) de la începutul secolului XX.

Nu suntem chiar siguri că imaginea este din Sighet (nu suntem siguri deloc!), dar poate părerile cititorilor vor aduce clarificări. Cine ne ajută?…

Salut, Sighet!

NR: Imagine din arhiva prof. dr. Mihai Dăncuș.

Fotografia originală se află în colecția Müller.

O fotografie din anul 1960: oră de chitară la fosta Școală Populară de Artă din Sighet.
Profesorul de chitară este Vasile Dobrony iar printre cursanți au fost identificați Arthur Bercovici și Doina Țiplea (în stânga imaginii).

Completările cititorilor la această fotografie sunt binevenite.

     Salut, Sighet!

NR: 1. Fotografie din arhiva regretatului prof. dr. Mihai Dăncuș.
2. Informații despre identitatea persoanelor din fotografie ne-au fost oferite de domnul Ioan Ardeleanu – Pruncu.