Strada principală din centrul Sighetului la început de secol XX.
În stânga se poate observa  o farmacie pe locul căreia, azi, există un magazin de… baticuri iar în dreapta o parte din Hotelul Koroana.
Centrul Sighetului era destul de animat și colorat în urmă cu peste… o sută de ani.

Completările cititorilor la această fotografie sunt binevenite.

     Salut, Sighet!

NR: Imaginea a fost preluată cu acordul scriitorului sighetean Gabriel Boros (Germania), de pe pagina sa de facebook.

Talentata doamnă Ileana Pisuc oferă publicului cititor cel de-al treilea volum de proză, „Anotimpurile copilăriei mele”, recent apărut la Editura Valea Verde. După succesul avut cu primele două volume, „Doar cu Dumnezeu în lume. Ursitul” (Editura Valea Verde, 2016) și „De suflet, de dor și de… parodie” (Editura Valea Verde, 2019), doamna Pisuc își completează tripticul literar cu o carte tipărită în condiții grafice deosebite la Aska Grafika din Sighet. Acest volum este structurat pe trei capitole: Amintiri cu tata, Primii pași și Anotimpurile copilăriei mele.

Ileana Pisuc este și o colaboratoare consecventă și atentă (a vieții sociale a zilelor noastre) a publicației online „Salut, Sighet!” (www.salutsighet.ro), unde este publicată periodic cu proză scurtă.

Succes pe mai departe autoarei!

Salut, Sighet!

Salman Rushdie e – fără îndoială – cel mai vânat scriitor contemporan. Vânat la propriu, nu pentru autografe! Vânat după publicarea romanului „Versetele satanice″. Mie mi-e imposibil să spun acum, după ce l-am citit, ce atitudine să am faţă de romanul său. E greu să nu-l apreciez pe scriitor pentru imaginaţie, pentru jocul de cuvinte (aici cinste traducătoarei!), pentru umorul specific prezent pe alocuri în roman. E la fel de greu să nu-l deteşti pe acelaşi Rushdie pentru modul grosolan în care ia în răspăr religia musulmană. Niciun locuitor al Pământului n-are dreptul să-şi bată joc cu atâta ostentaţie de cele sfinte, indiferent care ar fi acelea.

Să luăm pe rând cele două faţete ale romanului şi să încep cu ce mi-a plăcut.

La Rushdie, imaginaţia sa „dă pe din-afară″! Spectaculos, neverosimil. Spectaculos în ideile pe care le are, neverosimil prin modul cum ideile acestea se concretizează în fapte care se simt bine împreună cu absurdul, cu imposibilul. Dar de fiecare dată mesajul este clar.

Gibreel Farishta şi Saladin Chamcha, personajele cheie ale romanului, sunt într-un avion care are un accident. „Aeronava s-a frânt în două, ca o păstaie împrăştiindu-şi seminţele, ca un ou împărtăşindu-şi misterul. Doi actori, săltăreţul Gibreel şi înţepatul, băţosul domn Saladin Chamcha, au căzut ca nişte fire de tutun dintr-un trabuc vechi şi ferfeniţit″.

Ceva mai multe pagini mai departe, Saladin Chamcha este portretizat astfel: „Avea o faţă chipeşă într-un fel oarecum acrit, patrician, cu buze mari, groase, cu colţurile gurii lăsate în jos, ca ale unui calcan sictirit, şi sprâncene subţiri, ce se arcuiau abrupt deasupra unei perechi de ochi ce priveau lumea cu un soi de dispreţ însufleţit″.

În timp ce „Gibreel asmuţea levitaţia împotriva gravitaţiei″, Rushdie ne oferă altă ocazie de a-i admira vivacitatea scriitoricească, debordantă, copleşitoare.
„…laolaltă cu rămăşiţele avionului şi la fel de frânte, la fel de absurde, pluteau şi ţăndări de suflet, amintiri sfărâmate, identităţi lepădate, limbi materne amputate, intimităţi violate, glume intraductibile, viitoruri ucise, iubiri pierdute, înţelesul uitat al unor cuvinte răsunătoare şi cavernoase cum ar fi ţară, apartenenţă, acasă″.

Autorul are o personalitate unică, la fel şi modul cum prezintă situaţiile ivite. Cele două personaje, aflate în cădere liberă din avion, „Se prăvăleau tot mai jos,[…] de groaza sorţii care se repezea înspre ei de dedesubt, când au fost izbiţi, făcuţi leoarcă şi îngheţaţi instantaneu de clocotul la zero grade al norilor″.

Întrebarea pe care o pune autorul ne trimite direct în lumea reală. „E naşterea întotdeauna o cădere?″. Cine poate răspunde?…

Desigur că întrebarea-i fără răspuns. Să studiem mai departe „Versetele satanice″ şi să vedem acum ce are autorul de spus şi atunci când avionul decolează normal, fără probleme. (La căderea avionului, autorul lasă deschisă dilema: accident sau atentat?). […] „individul subţiratic, de vreo patruzeci de ani, care stătea pe scaunul de nefumători de la fereastră şi privea cum oraşul lui de baştină cade de pe el ca pielea unui şarpe bătrân″.

Saladin şi Gibreel scapă cu viaţă în urma prăbuşirii avionului. La un moment dat, Saladin se întoarce acasă şi-şi vede bâtrânul tată, „care se zbârcise ca un măr bătrân, dar care insista totuşi să poarte costumele italieneşti scumpe din anii săi de opulenţă. Acum, că îşi pierduse şi muşchii de Popeye marinarul, şi pântecele de Bluto, arăta ca şi cum ar fi bântuit în interiorul propriilor sale haine, ca un om în căutarea a ceva pe care nu reuşise încă să-l identifice″.

Gibreel Farishta şi, pe adevăratul său nume, Salahuddin Chamchawalla, sunt două personaje prezente ba în India, ba în Anglia, la fel ca Salman Rushdie, creatorul celor doi. Nu pot trece nepăsător peste următoarea imagine a unei Anglii în timpul iernii: „viscolul care se pornea afară şi făcea ca Anglia să arate ca ecranul unui televizor după sfârşitul programului″.

Sunt pasaje în acest roman – cum e cel de mai sus – care ni-l confirmă pe autor ca fiind acelaşi neobosit inventator de imagini unice, peste care şi-a pus semnătura inconfundabilă. Mai dau nişte exemple.

„Gibreel Farishta […]se afla în coconul reconfortant al acestui compartiment de tren, din care miraculosul era liniştitor de absent″.

„Pe când trenul îl ducea tot mai departe de zona crepusculară a sosirii sale şi a misterioasei captivităţi ulterioare, purtându-l de-a lungul previzibilităţii fericite a şinelor de metal paralele, a simţit cum atracţia metropolei începe să-şi exercite magia asupra lui″.

La Rushdie imaginaţia, situaţiile imposibile, „condimentate″ cu câte un cuvânt la care nu ne-am fi aşteptat, se întâlnesc frecvent. Imposibil ca cititorului să nu-i placă asta: „O femeie tânără stătea aşezată pe vine pe gazon, cu palma stângă întinsă în faţă. Fluturii se aşezau pe suprafaţa ei, iar cu dreapta femeia îi lua şi îi ducea la gură. Încet şi metodic, îşi lua micul dejun din aripile lor consimţitoare″.

Oh… dacă Rushdie s-ar fi limitat doar la astfel de abordări, ca cele pe care le-am prezentat aici, ar fi fost bine, linişte pentru el şi viaţa i-ar fi trecut normal, mai cu bine, mai cu rău, cum fiecare are de dus. Dar, nu… autorul a vrut să-şi „pună-n cap″ întreaga lume musulmană! Sunt atacuri fără limită la adresa Profetului Mahomed şi a religiei islamice.

Despre un personaj din cartea lui Rushdie aflăm că a studiat „incidentul versetelor satanice de la începutul carierei Profetului şi politica din haremul lui Mahomed după întoarcerea triumfală a acestuia la Mecca″.

Câteva explicaţii despre ce sunt şi care sunt versetele eliminate din Coran, considerate a fi de inspiraţie satanică. „Ce credeţi despre Al-Lat şi Uzza / Şi Manat, a treia după ele? / „Acestea sunt lebede, ce zboară sus / Şi în mijlocirea lor să se nădăjduiască.” (versurile eliminate din Coran)

În nota de subsol a cărţii pe care am citit-o, se precizează că „… versete[le] incluse aici sunt aşa-numitele „versete satanice”, adică de inspiraţie satanică, pe care Profetul le-a eliminat din Coran. Ele trimit la cele trei zeiţe amintite în textul lui Rushdie şi au fost considerate o abatere de la monoteismul proclamat de islamism (n.r.)″.

De la versetele prezentate mai sus, autorul face adevărate construcţii de situaţii imposibile, ofensatoare pentru musulman, indiferent de locul ocupat în ierarhia religioasă.

Mahomed e pentru Rushdie Mahound. „Nu înţelegi, îi spune ea molcom [lui Mahound], venind lângă el şi apropiindu-şi faţa de a lui. Tu îl susţii pe Allah, eu o susţin pe Al-Lat. Iar ea nu îl crede pe Dumnezeul tău când el o recunoaşte. Opoziţia ei e implacabilă, irevocabilă şi atotcuprinzătoare. Războiul dintre noi nu se poate termina cu un armistiţiu. Şi ce mai armistiţiu! Domnul tău e cam îngâmfat. Tratează lumea de sus. Al-Lat n-are nici cea mai mică dorinţă să fie fiica lui. Ea e egala lui, aşa cum şi eu sunt egala ta″.

Atacul furibund asupra religiei musulmane, intercalat printre părţile luminoase din carte şi pe care le-am prezentat, sărind însă peste multe altele la fel de uimitoare, depăşeşte mult, mult limitele decenţei literare şi mai ales umane pe care trebuie să le aibă un scriitor. Oare cum am putea înţelege că „ La sfârşitul partidei de trântă cu Arhanghelul Gibreel, Profetul Mahound cade, epuizat, în obişnuitul său somn post revelatoriu, dar de data asta îşi revine mai repede ca de obicei″?

Autorul nu ţinteşte numai la nivelul cel mai înalt posibil. Pentru el, „Imamul e o neclintire masivă, o încremenire. E o stâncă vie. E o forţă în stare pură, o fiinţă elementară. Se mişcă fără să se urnească, înfăptuieşte fără să facă nimic, vorbeşte fără să rostească un sunet. E un magician şi scamatoria pe care o face e istoria″.

Asta ar fi frumos şi bine, dar imediat se face trimiterea la terorism. „Pe moment etajele trei, patru şi cinci ale acestui imobil cu apartamente de lux sunt toată patria pe care imamul o are la dispoziţie. Aici există puşti şi staţii radio pe unde scurte şi încăperi în care tineri inteligenţi, îmbrăcaţi în costum, stau şi vorbesc precipitat la câteva telefoane″.

În altă parte, aceeaşi idee: „Gibreel ştie prea bine că imamul, care luptă, ca de obicei, prin intermediari, îl va sacrifica la fel de uşor cum a făcut şi cu dealul de cadavre de la porţile palatului, că nu e decât un soldat sinucigaş în slujba cauzei clericului″.

Cartea lui Rushdie se lasă greu descifrată. Fantasticul, realul, întâmplări care derivă din alte întâmplări, umor, religie şi misticism, toate se găsesc aici şi toate pun cititorul pe gânduri.
Ceva care mi-a plăcut foarte mult e o discuţie dusă de Gibreel cu fiinţele – să zicem din altă dimensiune – care-l vizitează şi-i supraveghează mişcările: „Ai vrut semne clare ale existenţei Noastre? Ţi-am umplut visele cu Revelaţia, în care a fost clarificată nu numai natura Noastră, ci şi a ta. Dar te-ai împotrivit, ai luptat împotriva fiecărui somn în care Noi te trezeam″.

E în ultima frază din citatul de mai sus o inversare a ordinii fireşti a lucrurilor care-l defineşte foarte bine pe autor.

„Ca să renaşti, mai întâi trebuie să mori″. Spune Rushdie în „Versetele satanice″ de mai multe ori, iar eu mă întreb, nu numai pentru mine, ce semn de punctuaţie ar fi mai bun la sfârşitul frazei? Punctul sau semnul întrebării?…

Horia Picu

Poveștile vechilor biserici de lemn din Zona Codrului pot fi acum mai ușor aflate, plăcute, făcute cunoscute, fiindcă au fost adunate la un loc, pe un website al lor: www.codru.culturamm.ro

Personajele principale ale acestui website sunt 18 biserici codrenești din lemn, care s-au păstrat pe teritoriul județelor Maramureș, Sălaj și Satu Mare. Le veți afla descrise în cuvinte, prin sute de fotografii, prin tururi virtuale și scurte filme documentare. Toate sunt roadele proiectului Biserici de lemn din Zona Codrului. Tururi Virtuale, co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național și derulat de Centrul Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale „Liviu Borlan” Maramureș (coordonator: Rada Pavel), instituție aflată în subordinea Consiliului Județean Maramureș, alături de parteneri din trei județe: Asociația ARHAIC (Sălaj), Centrul Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Satu Mare, Direcția Județeană pentru Cultură Maramureș, Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Maramureș, Ordinul Arhitecților din România – Filiala Nord-Vest, Serviciul Județean Maramureș al Arhivelor Naționale, Asociația Ghizilor de Turism Maramureș și Asociația pentru Promovarea Turismului și Dezvoltare Durabilă Nord-Vest.

Bisericuțe cu farmec

Ne-am străduit să aflăm cât mai multe informații despre aceste bisericuțe mult prea puțin cunoscute, unele neglijate și am aflat. Nu tot, firește, mai sunt multe lucruri de descoperit, dar ceea ce am descoperit, vă împărtășim acum, prin acest website dedicat lor. Nu veți afla acolo doar date, cifre și descrieri pur științifice, veți afla istorisiri spuse cu suflet, de oameni care îndrăgesc aceste biserici, fie că sunt doctori în istorie, arhitecți sau localnici care și-au legat cele mai emoționante momente ale existenței de bisericuța de lemn din satul lor.

Bogdan Ilieș, de la Asociația ARHAIC, partenerul sălăjean din proiect ne mărturisește: „Pentru noi, cei de la Asociația ARHAIC, dar și pentru mine personal, acest proiect a fost o mare oportunitate de a încerca să aducem în atenția publicului și de a pune în valoare câteva bisericuțe pe care le găsesc cu totul deosebite, dar care, în același timp, sunt aproape pierdute în uitare. Nu e ușor să faci o comparație între aceste biserici și vestitele bisericuțe din Maramureșul istoric. Cu toate acestea, biserile de lemn din Codru au partea lor de farmec și desigur, valoarea lor.”

Vârsta bisericilor

Șase din cele 18 biserici studiate (cele din Arduzel, Bicaz, Corund, Noțig, Orțița și Ulciug) au fost datate dendrocronologic, ceea ce-i mare lucru, fiindcă asemenea metode de datare sunt încă rar utilizate la noi în țară, deși informațiile pe care le dezvăluie sunt foarte valoroase, contribuind determinant nu doar la cunoașterea perioadei în care au fost edificate, ci și a etapelor constructive prin care au trecut. De asemenea, prin astfel de investigații dendrocronologice, pot fi confirmate sau infirmate anumite legende locale.

„Aici am fost botezat, aici m-am cununat”

Cu aceste cuvinte încep cele mai multe dintre poveștile de viață spuse de localnici în filmele documentare realizate prin acest proiect, cu scopul de a sensibiliza comunitățile privind valoarea bisericilor vechi din satele lor. Și sensibilizează, spunem noi. Dincolo de imaginile cu interioarele și exterioarele bisericilor, dincolo de descrierile făcute de specialiști, poveștile acestea, spuse, cu drag, de preoți și de bătrânii satului, nu de puține ori cu voce tremurată sunt cele care dau dimensiune afectivă acestor filme și acestor proiecte. Vă invităm să le urmăriți pe același website, pentru a desluși esența locurilor. Le aflați în secțiunea Biserici de lemn, în paginile dedicate bisericilor din Arduzel, Bicaz, Bolda, Bulgari, Buzești, Corund, Nadiș, Noțig și Orțița.

Turism și pentru Zona Codrului

O altă componentă a acestui proiect este conceperea, de către reprezentanții Asociației Ghizilor de Turism Maramureș, a unui program turistic, de tip circuit cultural al bisericilor de lemn codrenești, care va fi promovat în rândul specialiștilor în turism (ghizi și agenții) cu scopul de a fi preluat și dezvoltat de aceștia în perioada de post-implementare, contribuind astfel, la introducerea acestor obiective – în mare parte neglijate din punct de vedere turistic – pe harta turistică regională și națională.

Avem și printuri!

Pentru a face vizibil proiectul, am realizat și câteva mici tipărituri, pe care le vom distribui centrelor de informare turistică și parohiilor din cele 3 județe și care sperăm să ajungă la cât mai mulți vizitatori. Tipăriturile au pe ele inserat un cod QR care scanat, duce, firește, la același website: www.codru.culturamm.ro.

Ce ar putea urma

Proiectul „Biserici de lemn din Zona Codrului” a fost un prim pas în intenția de valorizare a patrimoniului cultural din această parte a Transilvaniei. Dar pași de făcut mai sunt. Sunt cazuri în care picturile bisericilor ar trebui să fie subiectul unor cercetări mai ample, ce nu au fost posibile în limitele unui astfel de proiect. Apoi multe dintre bisericuțe au nevoie de intervenții, de restaurări, altfel există riscul de a rămâne fără aceste bijuterii arhitecturale. De asemenea, despre o mare parte dintre ele nu știm când au fost înălțate, prin ce transformări au trecut, așa că datările dendrocronologice ar trebui să continue, așa cum ar fi bine să continue și asemenea parteneriate între instituții care au în mână soarta vechilor biserici de lemn, din Codru, sau din orice altă parte a țării.
Centrul Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale „Liviu Borlan” Maramureș a spus până acum povestea bisericilor vechi din patru zone etnografice (Zona Codrului fiind subiectul celui mai recent proiect dintr-o suită de proiecte derulate timp de 4 ani). Cine se încumetă să continue această poveste?

Text: Rada Pavel – manager proiect
CJCPCT „Liviu Borlan” Maramureș

Email: [email protected]
www.facebook.com/culturatraditionala

confesiune

argintul oglinzii scânteiază
în fața frumuseții tale

frigul nu ajunge la mine
când chipul ți-l întorci
deschizi rana dinadins

versurile destinate ție
le ascund sub pernă
visând adânc la ziua-n care
voi îndrăzni să ți le dau

dor și promisiuni

te văd în fiecare nor de ploaie
stelele amurgului țin captiv luciul
irișilor tăi

de fapt ești prea departe de mine
și a ta privire rareori se rătăcește
asupra mea

îmi promit solemn în fiecare dimineață
când sărutul soarelui deschide ochiul minții
din nou spre chipul tău
că azi îi voi permite cu regret
ultimei amintiri cu tine să mă-nfioare
și-ți dau drumul

fire de oțel

destinele noastre
sunt țesute din același fir
degeaba îl aprindem
e făcut din oțel
iar focul nu-l clintește
nu-l învinge nici măcar
gheața din ochii tăi
nici abisul
care ne-a capturat
într-un ciclu infinit
mereu împreună
legătura asta-i blestemată
lanțuri otrăvite ne forțează
să ne ținem strâns de mână
oțelul îmi distruge încheieturile
oare văd în roșu amărăciune
sau e sânge în fața mea?

Camelia Petrovai
Clasa a X – a E
Colegiul Național „Dragoș – Vodă”

Foto: Yno Samir

Fie elevată, fie neaoșă, fie sibilinică, fie dezarmant de limpede, rostirea poetică a lui Echim Vancea se rostuiește într-un monolog uniform, neîntrerupt decât de scurte pauze de respirație, care poartă, asemenea unei monotone ape curgătoare, frânturi dintr-o rostire lăuntrică înfricoșată, mereu la pândă, mereu în căutarea unui cuvânt privilegiat. Simple embleme afișate cu un anume orgoliu, la început, anumite cuvinte, anumite sintagme au primit o încărcătură specială, cu putere de simbol, în timp, pentru a se impune, la un moment dat, ca adevărate concepte lirice. Unul dintre ele este umbra, cântată și descântată pe durata unui întreg poem-fluviu în cartea de față. Poetul umbrei va rămâne, probabil, Echim Vancea, într-o istorie adevărată a poeziei române, iar nu una făcută improvizat, pe criterii aiuristice.
Pentru mine, Echim este martorul. Un martor discret, atent, prevenitor, ca orice martor autentic. Omul din umbră, căruia i s-a oferit șansa de a asista la nașterea unei mari pasiuni. O pasiune atât de mare cât să țină nu pentru o viață, ci pentru o eternitate…
Pe cât de hâtru, de nonconformist și de necugetat în viața de zi cu zi, pe atât de serios, de aplicat și de devotat vocaței sale, în cele poeticești. Un model de consecvență. Chiar și pe patul de spital, el cugeta la opera sa, dregea versuri, se consola cetind și convorbind cu umbrele prietenilor săi, literații.
Va fi crezând în posteritate? Mă tem că nu. O face mai degrabă din credința că înțelept e să sporești talanții cu care ai fost înzestrat, nu să-i îngropi.

Mircea PETEAN, editor
(textul de pe coperta a IV-a a cărții)

În data de 6 noiembrie a.c. s-a desfășurat în incinta Colegiului Național „Dragoș-Vodă” un atelier de creație literară și educație media, sub egida proiectului GEN, inițiat de Forum Apulum – asociație ce sprijină educația civică și implicarea tinerilor. Gen, Revista este o publicație scrisă de tineri și destinată tinerilor, inițiată în anul 2020, care a prins avânt în rândul tinerei generații, redacția ajungând să depășească 40 de membri.

Formatorii, veniți la Sighetu Marmației special pentru a-i cunoaște pe elevii CNDV-iști, au fost Teodor Tiță, jurnalist la Dilema Veche și fost director de știri la Europa FM, respectiv Diana Filimon, președinta asociației Forum Apulum. Ei au fost atenți să descopere talentele de scriitori ale participanților, dar și să îi încurajeze să se informeze din surse sigure și să nu le fie teamă să își expună părerile.

Pe lângă discuții despre sursele de informare și situația mass-mediei românești, cei 16 participanți au primit provocarea de a încerca timp 15 minute să-și cunoască unul dintre colegi, urmând ca mai apoi să realizeze o descriere cât mai onestă, exercițiu ce a stârnit atât amuzant, cât și emoții în rândul tinerilor.

Pe lângă aerul super fresh pe care l-a adus acest atelier, ne-a adus și o experiență deschizătoare de orizont, unde am putut afla informații importante și ne-am și distrat în același timp. Exercițiul pe care l-am avut ne-a luat pe toți prin surprindere dar ne-am adaptat rapid și, zic eu, ne-am descurcat foarte bine, petrecându-ne fiecare moment cu plăcere, spune Nicoleta Giurgi, din clasa a XI-a B.

Când Diana Filimon și Teodor Tiță ne au spus ca vom ieși din cameră schimbați, am fost puțin sceptică. Puțin, am știut că am învățat mai multe despre mine și cei din jurul meu decât aș fi făcut poate în ani și ani. În cadrul atelierului am jucat un „joc” creativ, o descriere a unei persoane din încăpere. Ceea ce mi-a schimbat total percepția despre știri și interviuri a fost oglindirea autorului în descrierea făcută celuilalt. Cunoscând ambele persoane în majoritatea cazurilor, linia dintre eu, care scriu, și tu, care ești pictat, a fost atât de subțire și palpabilă, încât mi s-a tăiat răsuflarea la această descoperire. Am ieșit schimbată. Și de atunci mă privesc pe mine în ceilalți. Ce gândesc ceilalți despre mine sunt ei, iar ce gândesc eu despre ei sunt eu. De abia aștept să mai particip la ateliere, și să-mi deschid și mai mult mintea, mărturisește Daria Bococi, din clasa a XI-a E.

Vasile Gabriel VOUCIUC
Clasa a XI-a E, CNDV

Aurelia Vișovan și Cadmiel Boțac (foști elevi ai regretatei profesoare Monica Chifor) ne oferă constant ocazia de-a ne mândri că suntem sigheteni. Cei doi pianiști, cu rezultate concertistice deosebite atât pe scenele naționale cât și pe cele internaționale, ne-au obișnuit ca numele lor – legate idisolubil de Sighet – să fie remarcate mereu pentru performanțele pe care le ating.

Recent ne-au parvenit alte informații care ne justifică așteptările vizavi de speranțele legate de viitorul apropiat și șansele de-a vedea – din când în când – că tinerii sunt mereu cu un pas înaintea…. „blazaților”.

La sfârșitul lunii trecute (octombrie), Aurelia Vișovan și-a susținut teza de doctorat, la Academia Națională de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj – Napoca cu titlul „Universul sonor al instrumentelor istorice cu claviatură – impactul său asupra pianistului contemporan, privit prin prisma unor interpretări proprii”, având îndrumător pe doamna prof. univ. dr. Adriana Bera. Finalizarea doctoratului s-a încheiat pentru Aurelia Vișovan cu un excepțional „verdict”: Summa Cum Laude. Trebuie să menționăm că dr. Aurelia Vișovan este în prezent profesor univ. la Universitatea de Muzică din Nurenberg – Germania.

Cadmiel Boțac, este celălalt mare talent plecat din Sighet pentru a se afirma la cel mai înalt nivel. Actualmente Cadmiel este masterand la Universitatea de Muzică și Arte din Viena și, săptămâna trecută, a avut bucuria să (ne) anunțe apariția albumului de debut „Cadmiel Boțac – Recital de pian. Beethoven, Chopin, Enescu”. Editura Casa Radio din București și-a asumat lansarea acestui album care este, de fapt, rezultatul a două distincții acordate pianistului Cadmiel Boțac de către Radio România Muzical, în anul 2017 și respectiv 2020.

Albumul cuprinde compozițiile Sonata nr. 23 op. 57 în Fa minor „Appassionata” de Ludwig van Beethoven, Sonata nr. 2 op. 35 în Si bemol minor de Frédéric Chopin și Suita nr. 2 op. 10 în Re major „Clopote sonore” de George Enescu.

Două personalități sighetene, doi tineri pianiști care și-au îmbogățit CV- urile cu repere de mare valoare în cariera lor ne aduc mereu bucurii prin veștile remarcabile pe care le primim de la ei.

Succes pe mai departe în carierele voastre, Aurelia și Cadmiel!

Salut, Sighet!

1. cu inima ruptă în poezii

trăiește cu
inima ruptă în poezii cu
gândul rupt în versuri cu
speranța ruptă în cuvinte cu
dorința ruptă în silabe ca
un copil cu ochi mari ce
ce privește spre est atunci când
când apare soarele ca un copil cu ochi mari când
când speră să primească un pachet plin cu
dulciuri de la
moșul ca un copil cu ochi mari care
care speră că moșul nu a văzut năzbâtiile pe care
pe care le-a făcut de-a lungul anului sau de-a lungul
ultimei luni care oricum i-a scris o scrisoare de referință de laudă de supraevaluare
asupra propriei persoane ca să
ca să își facă o imagine bună care
care își dorește ca bătrânul cu barbă să nu
să nu
să nu vadă în ultima clipă
leul furat în ziua de ajun de crăciun de la
mama sau de la
tata sau de la
bunicul sau de la
bunica
trăiește cu
inima ruptă în poezii ca și când
ca și când
viața însăși ar fi o poezie lungă
lungă
și pleacă subit în munți doar ca
să scrie ceva bun

2. Cu sufletul în palmă vin
la geamul tău de

s-ar zice că sunt preot și
vin să-ți botez casa și să
îți ud sufletul cu iubire ce
spală păcate și păcate și păcate și
suferințe cu drum de
mormânt și
stau cu inima deschisă și
aștept crăciunul din
din cauza ta rup vise
din cauza mea încă te văd lângă brad

stau cu capul în palme în pernă ca să
ca să-l primesc pe moșul în ajun cu
cu temele făcute în dragoste

3. Văd cu ochii ce văd inima
inima ta

și inima mea cum se
sprijină una pe cealaltă într-un tango mai
lent mai lent ca de obicei cum cu
brațele tale îmi ții sufletul cum cu
brațele mele mă cuprind de al meu
îți aud inima cum își
ridică vocea ca o soprană în fața publicului
și cu puterea mea mă întorc spre răsărit
ca să fac o făclie

cu brațele mele te cuprind
cu mâinile tale simt iubire

Timeea Ivan

Timeea IVAN este studentă la Facultatea de Drept din cadrul Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca. „Sunt, de altfel, pasionată de literatură, iar drept consecință, am început să scriu poezii, m-am transpus în textele poemelor mele, am scris pe fondul principiului conform căruia, poezia nu trebuie să fie doar cuvinte, trebuie să transmită sentimente, să aibă un impact afectiv puternic asupra lectorilor. Chiar dacă la început totul s-a desfășurat sub forma unei pasiuni, în timp, mi-am dorit ca poeziile să fie publicate în diferite reviste și pe distincte site-uri.”

Debutul a avut loc pe site-ul „Cîrciuma poeziei”, unde a publicat unele dintre primele poezii, debut urmat de apariții într-o serie de reviste și site-uri: revista „Vitrina cu Poezii”, revista „Parnas XXI”, revista „Extemporal liric”, revista „Vocativ”, site-ul „Fabrica de Poezie”, Jurnalul Milenial și site-ul „ ECreator”, revistele: „Flacăra lui Adrian Păunescu”, „România Mare”, „Banchetul”, „Actualitatea literară”, „Astra blăjeană”, „Revista Eminesciană”, site-ul literar „O mie de semne”, antologia literară „ Vara sentimentelor”, antologia „Cuvântul IUBIRII, Iubirea CUVÂNTULUI”, revista „13 plus” și revista „A Too Powerful Word”, o revistă bilingvă din Serbia.

De-a lungul ultimilor patru ani a participat la Olimpiada de Limba și literatura Română, iar în cel de-al patrulea an a reușit să obțină prima mențiune, clasându-se astfel pe locul al patrulea din cei treizeci și trei de participanți. În decursul lunii ianuarie a acestui an, a participat la Concursul Național „Ocrotiți de Eminescu”, unde a obținut premiul I.

„Cu toate acestea, poezia rămâne poezie, indiferent de perspectiva pe care o promovăm noi.”

Vineri, 5 noiembrie 2021, am avut plăcerea să particip la momentul cu totul înnobilat într-o mare de Emoții și Artă (EA), lansarea de carte a Anastasiei Herbil (elevă în clasa a X-a la Colegiul Național „Dragoș – Vodă” din Sighet). Intense „valuri” de trăiri generate de volumul „Aproape pe jumătate” (Editura Valea Verde, 2021) au cuprins sufletele noastre. Lansarea de carte s-a desfășurat la Galeria Vassiliev, într-o atmosferă magică. M-am simțit parte integrată inimii poetei. M-am regăsit printre oamenii dragi ei și am admirat tăcută volumul de poezii care cuprinde un univers de sentimente metamorfozate în admirabile versuri.

Editorul (și poetul) Ion Mariș a fost ghidul acestei călătorii în ascunsul străfund al Anastasiei. Ne-a vorbit despre drumul tinerei poete în lumea artei și despre darul ei, bine înrădăcinat, din care a crescut pomul bogat al creației. A reușit să o descrie în adevărata ei esență poetică, să ne-o „ofere” precum cupa de înghețată pe care ne-am dorit-o mult și am așteptat-o toată ziua pe când eram mici.

Printre noi s-au aflat patru „curajoși”, care au luat exemplul Anastasiei și au eliberat emoțiile interioare. Poetul Marin Slujeru și-a exprimat admirația față de scrierile tinerei, copleșit de mândrie față de ea și de ceea ce reprezintă. Poeta Rândunica Anton i-a presărat câteva sfaturi, care vor fi condimente utile pentru viitorul artistic. Doamna profesoară Crina Voinaghi, directoarea Colegiului Național „Dragoș-Vodă”, a vorbit despre Anastasia ca și cum ar fi fost trandafirul neprețuit, care trebuie îngrijit meticulos, din povestea Bell și Bestia. Totodată, a subliniat cât de multă culoare aduc în lume oamenii ca ea, cum dăruiesc viață până și unui „lucru” care părea banal. Este esențial să prețuim aceste persoane care ne ghidează spre o cunoaștere mult mai profundă a sinelui și automat a tot ceea ce ne înconjoară.

Au existat două momente, preferatele mele, care mi-au luat sufletul în palme și m-au emoționat până în punctul de a-mi da lacrimile. Nimic nu mă atinge așa cum o face conexiunea dintre copil – părinte. Cu ochii umezi și inima plină de iubire, mama Anastasiei ne-a povestit despre talentul fiicei sale, care își are originea în copilărie. Ne-a mărturisit că i-ar fi adus o mare bucurie dacă reușea să păstreze toate poeziile însoțite de o multitudine de desene de când era mică tînăra poetă. Astfel, ar fi reușit să scoată încă un volum pentru surioara acesteia, pentru cei care sunt la începutul drumului în viață.

Am remarcat și intervențiile proactive ale reprezentanților revistei „AxA” (CNDV) și ale Clubului INTERACT Sighet.

În jur, vibrațiile au crescut, iar poeziile Anastasiei și-au găsit ecoul în interiorul meu. Pleș Ilinca, elevă și ea la CNDV i-a însoțit creațiile pe ritmul muzicii, în armonie cu vibrațiile trupului omenesc. Le-a interpretat și a reușit să-i transmită emoțiile într-un mod unic. În momentul acela, fiecare vers s-a contopit cu existența mea, înțelegându-l mai profund ca oricând. Prin muzicalitatea adusă poemelor Anastasiei am reușit să simt clar, precis, mesajul pe care-l transmiteau, am reușit să fac parte din bătăile inimii ei.

Lansarea de carte s-a încheiat la fel de frumos cum a început și s-a derulat. Tânăra poetă ne-a mulțumit tuturor, a împărtășit cu noi emoțiile pe care le avea, iar noi ne-am bucurat de această părticică din ea pe care am fost norocoși să o cunoaștem.
Anastasia Herbil a reușit să ne aducă nu numai mai aproape de ea ci și de noi înșine.

Giulia Șofron
elevă, CNDV

Foto: Nicoleta Giurgi
Video: Ion Mariș

Vineri, 05 noiembrie 2021, la Sighet, a fost inaugurată Noua Mare Sinagogă. Inaugurarea unei sinagogi presupune scrierea manuală a unui sul sfânt de Torah. Ultimele pagini ale acestui sul au fost desăvârșite azi la sinagoga Teitelbaum reconstruită (mai multe informații puteți citi AICI și AICI), fiind completate literă cu literă de către cei 400 de rabini și învățăcei prezenți. Acest moment a fost încărcat de emoție și mare bucurie manifestată prin muzică și dans.

Foto, video & text, dr. Sorin MARKUS

Se întâmplă ca pe parcursul existenței, viața să-ți fie în derularea ei în anumite feluri, în anumite trăiri, cu schimbări majore de traseu și „petreceri”, dorite sau nedorite, acceptate sau impuse, cu intervenția ta sau în lipsa ei, multe separate de proiectele tale inițiale de viață. Oricum, sunt puține astfel de vise, proiecte care să se desfășoare linear, fară nici o perturbație, pentru că lumea toată esta în continui schimbări și modificări și, într-un fel sau altul, te influențează, în schimbări de proceduri și chiar proiecte. Această devenire, formată și întreținută, așa cum a ajuns ea, s-ar putea reprezenta prin creionarea unei serii de „tablouri” care să afișeze toate etapele acesteia, mai importante, cu cele ce le-a aparținut lor.

Copilăria. Pentru mine, în integritatea ei, a fost singura etapă de viață lipsită de năcazuri grele, cu semnificații mai deosebite. Cu multe bucurii, produse de alintarea parintior, mai ales ale mamei, care este tutorele copiilor, până la o anumită vârstă. Am participat la jocuri, mi s-au oferit jucării și, încetul cu încetul, am trecut la diferite activități casnice, apoi tot mai complicate, prin libera consimțire, în finalul ei executând lucrări mai grele, peste vârsta copilăriei, devenind parcă mai devreme adult. Frații mai mari erau cu tata la fân, la împrăștiat brazde,cu mieii, iar eu o ajutam pe mama pe acasă, cu lucrări mai mici. Când pleca devreme în comună, pentru cumpărături sau pentru asocieri la prășit, apoi la secerat, mă trezem și eu mai devreme și era foarte mulțumită când găsea casa curățată, cu paturile făcute și oalele cu apa gata să fiarbă. Mai tărziu, când era în asocieere cu alte femei la ogorât sau la secerat, eu eram dădacă pentru 4-5 copii mai mici, unii cu toate trebuințele. Devenind mai mărișor, am trecut și eu pe dealuri, la brazde, la polog, la căpițe, apoi și mai mărișor, treceam câte puțin și la coasă și, doar la 12 ani, eram un cosaș vrednic, cu mare spor. Participam la toate muncile și eram și maistru bucătar. Acolo, distanțele între mese erau mai lungi și uneori doar se cina, când timpurile te presau.

În aceste condiții, terminând cursul primar, premiant, nu am fost lăsat să merg la „școală mai departe”, cu toate insistențele mele, ale mamei și învățătoarei, tata motivând că n-avem posibilități..În anul următor, mama a făcut pregătiri din timp. Pe câteva vânzări din casă mi-a cumpărat o pereche de bocanci, apoi mi-a țesut din lână, un material modelat pentru un costum. După ce l-a vâlturat puțin, pentru a-l mai îngroșa, am mers la croitor și mi-a făcut un costum, palton și o pereche de pantaloni scurți, toate mai bune și mai călduroase ca celea din magazin. Mi-a mai pregătit și lenjerie de corp, de pat și o pătură bună. În toamnă, când muncile pe dealuri și pe câmpuri s-au terminat, mama pune din nou problema școlii. Tata îi raspunde că n-avem haine, bani de…Am pregătit eu tot ce are nevoie, afară de taxele care sunt. N-a mai ripostat.

În 14 sept. 1953, îmbarcați în căruță toți trei, cu acele bagaje pregătite, ne aflam în drum spre Năsăud, unde funcționa un Gimnaziu cu limba de predare română (ținut grăniceresc). Depinde cât erau taxele și, de aceea, eu aveam o bucurie reținută, înăbușită; nu știam cât sunt plățile de mari și dacă nu ne vom întoarce în aceeași formație. În centru era un loc viran mare, iar mai în spate o biserică frumoasă cu un parc, magazine, care toate îmi luau ochii, eu nepărăsind până atunci perimetrul comunei. Liceul era aproape, unde am oprit, a intrat cu mama împreună și ieșind, tata spune: să- l ducem la inernat ! Am sărit sus de bucurie, atât de mult așteptată. M-au lăsat acolo, la internat, un imobil mare cu trei nivele. La etajul III și II erau dormitoarele și baia, etajul I pentru meditații, iar masa o serveam la liceu, unde era și cantina. Era în apropierea gării, cu un spațiu mare în jur, unde, în timpul liber mai jucam și fotbal. Părinții au plecat spre casă, după ce m-au aranjat cu toate. Cursurile s-au concentrat în două trimestre, pentru că războiul era aproape, internatul plin cu elevi, lângă gară, obiectiv de bombardament. În vacanța de Paști am plecat acasă cu anul încheiat. Am promovat clasa cu calificativele de bine și foarte bine și niciun suficient. Acasă, în loc de o vacanță mai lungă, eu am trecut imediat pe postul de pogonici, la arătură cu tatăl meu; alergare grea și continuă pe lângă cai, ziua întreagă. Spre sfârșit, o ploaie rece m-a udat tot, departe de casă și am făcut o pleurizie rea, cu 6 săptămâni la pat, cu tratament, repetat și aceasta a fost toată vacanța mea „lungă”. Întremat, am trecut imediat la coasă, la 13 ani și am cosit cu Ion, cu Florica ajutor la polog, peste 20 ha de fânaț, singuri, tata fiind concentrat la armată.

Curând trupele, de unele și de altele, umpleau drumurile în retragere, unele mai dușmănoase ca altele și luau tot ce găseau, vite, alimente, aruncau podurile în aer, lăsând localitatea izolată, pustie și săracă. Școala îmi era iarăși blocată (ce răsplată!) și, în toamna următoare, am fugit la căruța pentru Sighet și tata ne-a ajuns abia la Șieu, după un maraton de 20 de km. Fară chibzuința lui, ne înecam cu toții, într-una din apele Iza sau Mara, prin care am trecut. Am urmat a doua clasă de gimnaziu la Sighet, a treia la fără fecvență și celelalte, până în clasa a IX-a de liceu, toate la Sighet, mereu cu mari greutăți, relatate. În 01.09.1949 am părăsit Liceul „Dragoș-Vodă”, urmărit de Securitate, cu multe greutăți, închisoare, pericole și riscuri de viață.

Adolescența, puțină câtă a fost ea, am petrecut-o doar la Sighet, cu plimbări prin oraș, și mai ales, pe la Grădina Morii, pe malurile Izei, unde mai făceam și baie în vremile potrivite, cu plăcutele plimbări pe Solovan, singuri sau cu program. Atunci, dumineca dimineața, intra Karol baci în dormitor și striga : „Fel , sus, toată lumea, 8 ceas, vine părintele Godgea, mergem la pădure !”. Părintele era preot de Roma, făceam cu dânsul Latina și religia, cât s-a putut. După aceea pot spune, adolescența rămasă și tinerețea, în cea mai mare parte, s-au scufundat în întunecimea ideologiei comuniste, în urmăriri, căutări, întemnițări și chinuri cumplite, inimaginabile și care s-au întins pe o perioadă de aproape 12 ani, toate determinate de refuzul meu categoric de a colabora cu securitatrea, la trei solicitări succesive. Am fost vizați de Securitate pentrua cazarea, tăinuirea și protejarea unui inginer, Pop Mihai, din Sighet, fugar, adus la noi de unchiul-învățător, neam prin alianță cu dânsul. A venit pentru 2-3 zile, dar tot nu pleca, motivând probleme de cult greco-catolic și cine știe ce mai avea. A plecat numai după 3 ani, o lună și o săptămână, stând la noi acasă, în casă ascuns, unde și-a făcut un adăpost. A luat legătura cu preotul greco-catolic, Trif Vasile și mergea des la el pentru cele spirituale, pentru care avea o intensă aplicație; a mai mers și la biserică, iarna, când era frig și era puțină lume. Dar casa preotului era în supraveghere, cum am aflat, mai tărziu, chiar de la dânsul. Acolo se organiza un grup de țărăniști, condus de studenți. De Mihai știau mai multe familii. Când părinții erau placați la strânsul câmpului, îi aduceau mâncare de la unchiul. L-a vizitat și logodnica, Boabi, fiind dus acolo, la întălnire, de către unchiul.

În dimineața zilei de 01.04.1949, m-a căutat securitatea la Liceu, pentru arestare, dar eu eram plecat la autogară, pentru a afla mersul cursei, a doua zi, sâmbăta. Eram bolnav de pneumonie și tocmai voiam să plec acasă pentru tratament mai bun, cu medicamente și mâncare bună.. Atunci a descins securitatea și la noi, dar inginerul s-a scuns și nu l-au găsit. De la noi au plecat la preotul V. Trif, greco-catolic. Chiar în acea noapte, se aflau acolo trei studenți, partizani și n-au descins ei acolo întâmplător, îi informau „omul nostru din grup” (Dosar CNSAS). Probabil credeau că-l găsesc acolo și pe Mihai. Doi studenți au sărit pe geam, cu arma în mână și milițienii de afară au tras „strâmb” după ei. Au vrut sau n-au vrut să-i împuște ? Doar ei știu. Pe unul l-au prins în bucătărie, cu o grenadă în mână și a îndurat multe și grele chinuri (Dosar CNSAS). Dar n-a plecat nici după aceea. În familie nu se punea problema predării lui, iar el nu voia să plece, pentru a ne putea prezenta la Securitate. La percheziția făcută, tata nu era acasă. Eu și tata am fos urmăriți și căutați de securitate și am rămas pe dealuri, feriți, cu multe greutăți, până s-a făcut ger. Între timp, tata a coborât acasă pe ascuns și a construit un adăpost bun de rezervă, într-un șopron din curte, căptușit și plin cu paie. Pe ger și mai departe, am rămas toți ascunși în casă, lărgind puțin adăpostul. Nici prin gând nu le trecea securiștilor că am putea fi ascunși într-o casă sub supraveghere.

Dar Dănuț, fratele mai mic, făcea 9 ani și încă n-a mers la scoală. Nu mai putea rămâne, pentru că făceau cercetări și era periculos. Mihai trebuia să plece; îl vedea copilul în fiecare zi. A venit după el. Nan Vasile, care l-a și adus în localitate și l-a luat, în zorii zile de 16 oct. 1951; a venit la noi în 08 sept1948! Am astupat adăpostul din casă și am lăsat spre omologare pe cel din șopron, care a fost „acceptat”. Am plecat cu noaptea la Viseu și ne-am predat la Securitate. Tata a fost dus primul la „inerviu” și a fost lăsat liber, cu condiția să intre în colectiv, fiind cunoscut ca un agricultor neîntrecut și să-i ajute să-l prindă pe Pașca Gh. Dar cu el tata erau preiteni și le dădea alte direcții pe unde pleca. Odată, l-a trimis la coliba să-și ia mâncare și l-a turnat cineva. Tata a spus că era obligat, altfel îl împușcă. Dar Securitatea a dat dispozitie să fie scos din grupul de informatori MAI Viseu, fiind incult și nefolositor (Dosar CNSAS, Bărcan Dumitru, fila 33). Eu, după primul refuz, am rămas sub verdictul: „Ai să-ți petreci viața prin pușcării”. Am fost în anchete 10 luni, la Vișeu, Bistrița și Satu Mare. Am relatat cruzimile inimaginabile petrecute pe acolo în mai multe articole. După cele 10 luni de anchetă, am fost trimis la Canal, la muncile de exterminare și tratamentul ucigător din acele lagăre, după un TBC pulmonar și 37 kg în greutate. Am primit, în detenție, 3 pachete cu alimente permise și medicamente, având acest drept lunar și un vorbitor, în urma unei cărți poștale cu zece rânduri. Streptomicina mi-a eradicar boala, fiind la început. Dar, alaturi de toate aceste cazne și suferințe, de nedescris, aveam o „bucurie” enormă, mult peste ele, știind că, un copil, am reușit să înving torționarii peste tot, tăcând, tăinuind și protejând totul, victorie prin care am salvat libertăți și vieți umane. Această mare victorie, bucurie, mult peste toate indurările, era o „bogăție spirituală” de necomparat, de necumpărat cu lumea întreagă. Ea rămânea și dacă sacrificiul meu era suprem, nu aveam nimic a regreta, ci-mi sporeau doar valoarea acestei „bogății spirituale”.

Tinerețea. În data de 04.03.1954, mi-am încheiat detenția de 29 de luni, fiind pus în libertate. Prima lună am petrecut-o pe la spital, în tratament și refacere, iar lunile aprilie și mai am ocupat un post găsit, cu un salar minim de 325 lei/ lună, pentru întreținere. În colectiv era doar 4 lei/zi munca și se mai ajutau cu cele 30 de arii de acasă. În toamnă mă încorporau și după armată , cu cele 3 clase de liceu rămase și facultatea, mă apropiam de 40 de ani. Îmi rămâneau în față 3 luni, iunie-august, interval în care se puteau aborda, în două sesiuni integrale, la fară fecvență, cele două clase (se termina cu 10 clase) și admiterea din august, pentru a deveni student și a scăpa de armată, care se făcea în cadrul Facultătii. Slab cum eram, cu atâta întrerupere, cu uitări și greutăți, puteam eu aborda astfel se activități, dure ? Se părea imposibil, dar să încerc ultima soluție de „salvare”. Cu un efort și o determinare totală, având o energie interioară deosebită, am abordat provocarea. Dispuneam de o memori bună și, cu somn puțin (2 ore/zi), cu plimbări desculț prin roua dimineții, sau folosind lighianul cu apă rece, uneori, am depășit acest impas și, la întâi octombrie 1954, eram student la Facultatea de Matemetică-Fizică, UBB-Cluj și eram uul dintre cei mai buni studenți din an. După prima sesiune din anul IV, ultimul an de studiu, am fost reținut și anchetat, 29 de luni, fară condamnare și aveam toate dreturile civile, deci și de a studia. Am fost anchetat doar de Securitatea reg, Rodna și Maramureș, pentru cea din Cluj eram un necunoscut. Cineva m-a „predat” însă securității, din neglijență, la peste un an de la revoluția din Ungaria. La sfârșit de noiembrie 1957, am fost luat de securitate de pe stradă și trecut prin toate batjocurile în 24 de ore, unde mi se spune: „Ești un student bun; dar singura șansă să-ți termini studiile, este să colaborezi cu noi!” Refuzul a fost prompt și chiar brutal. O bătaie dură, urmată de averismentul: „Banditule, ai să zbori din facultate!” În scurt timp am fost exmatriculat de peste tot, în baza unor minciuni grosolane de condamnare nedeclarată. Au urmat 5 ani de chinuri și persecuții, la munca de jos, ultima locație fiind șantierul Brazi-Ploești, muncitor necalificat. Toate încercările de revenire asupra sancțiunii au fost respinse. În august, am susținut examenul de admitere le Institutul Politehnic București, intrând cu brio; terminam studiile la aproape 40 de ani. Am mai încercat odată să nu mă las învins și am mers la București, unde, pentru prima data, într-o discuție normală, mi se spune: ai avut o condamnare nedeclarată și situația este încheiată. Dar eu n-am fost condamnat, am răspuns! S-a uitat, bănuitor la mine, ministrul adjunct, tov. Turcu, și mi-a spus: dacă faci această dovadă, te reînmatriculăm! Mi-a venit în gând o ideie salvatoare: să cer la Tribunal reabilitarea, dacă susțin o condamnare, ce nu am avut-o. Am fost convocat în ședință de dezbateri și, domnul judecător Ioan Bartoc, studiind Dosarul, hotăraște: Se respinge cererea de reabilitare a susnumitului, ea fiind fără obiect, conform Cazierului… Un refuz favorabil! Am trimis Hotărârea la București și, în puține zile am primit aprobarea continuării studiilor. Am promovat cu bine cei doi ani și am încheiat studiile la 10 ani de la începerea lor: 1954-1964, cu media peste nouă. După un an la Liceul B. P. Hasdeu Buzău, conform repartiției (azi un puternic centru CNBPH- Buzău), m-am transferat la liceul Vișeu de Sus, unde am funcționat până la pensionare,1965-1990.

Familia. Încă din clasele mai mici, mi-am fixat idealuri frumoase, în care am fost puternic tulburat, dar au rămas aceleași, nu mi le-au putut suprima, așa cum trebuie să fie un ideal. A fost credință, de mic până în prezent, cu rugăciunile învățate de la mama mea, cu respectarea sărbătorilor, mersul la biserică, ținerea posturilor și a ajunurilor. Când am trecut de 10 ani, am ajunat din Joia Mare, până Dumineca dimineața, deci 2 zile și 3 nopți în 3 ani consecutivi! Cu acestea, împreună cu munca grea la cosit și altele, încă de mic, mi-am educat foamea, și am rezistat înfometărilor și muncilor de exterminare de la Canal, care practic m-au salvat. Un alt ideal a fost realizarea unei profesii, pe care am obținut-o extrem de greu și după multe lupte cu timpul și cu toate caznele, abuzurile. A rămas unul foarte important de concretizat, prin închegarea unei familii, în toată exigența moralei corecte creștine, încă nerealizat. Am terminat la 33 de ani studiile și la 37 de ani eram tot singur. Ce mă reținea, era moralitatea vremilor. Credința și sentimentul religios nu mi-l puteau zdruncina, așa cum n-au putut nici în vremile acelea grele, pentru că îl poți interioriza, să-ți faci o bisericuță a ta interioara, dacă în afară nu ți-l puteai exprima. Serviciul era un ideal realizat, dar nu era sigur pentru mine; puteau oricând „să mă zboare”. În ideologia vremii se căuta suprimarea credinței, suprimarea spiritului de libertate, în forma ei cea mai generală și distrugerea moralității creștine în general, deci și a celei familiale. De aceea mergeam pe ideea de a rămâne singur, cu nerealizarea acestui ideal, în astfel de condiții, pentru că mă puteam asocia cu cinneva ce avea concepții nedefinite, care puteau lua forme neașteptate, pentru că acest ideal cuprinde două personae.

Destinul a făcut să întâlnesc o colegă de an din a doua parte a facultății, Tăut Măria, la un examen de bacalaureat, în 1968. Colegi fiind, am avut lungi discuții sincere, pe probleme de viață și am ajuns la concluzia că în acest frumos ideal al familiei avem aceeași optică: credință, onestitate și respectul total, în reciprocitate. În acelaș an, pe 28 iulie 1968, ne-am unit destinele și ea s-a transferat de la Liceul din Cavnic, la Liceul din Vișeu de Sus. În scurt timp ne-a binecuvântat Domnul cu doi copii Ana-Rodica și Victor-Gheorghe. Am fost într-o optică totală în privința lor, pentru o bună creștere și o pregătire solidă pentru viață, până când vor fi „pe picioarele lor”. În anul 1974, s-a făcut o largă cooperare cu Marocul, Algeria și Zair, printr-un Protocol de 10 ani, subvenționat de UNESCO. Pentru Maroc, unde am fost selecționați, printr-un Contract ferm, semnat, cu drepturi și obligații, se cerea să cunoști limba franceză. Noi am funcționat acolo 6 ani, predând matematica în limba franceză. Misiune îndeplinită cu felicitări. Statul a beneficiat de multe zeci de mii de dolari de cooperant, pentru noi lăsând o parte din salar sau diurnă, să ne ajungă pentru un trai decent. Cel mai mare câștig a fost pentru copii, care au învățat să vorbescă fluent limba franceză și engleză, fiindu-le folsitoare pentru serviciu și în prezent. În țară, Rodica a obținut licență în Română-Franceză, cu Masterat și a câștigat o bursă de un an, unică pe țară, pentru Universitatea din Londra. A funcționat la Universitatea de Medicină din Cluj, Relații Internaționale. Victor a făcut Informatica-Economică, cu Masterat și Doctorat și lucra și el în domeniul universitar, fiind asistent, cu cărți publicate. Aveau salariile așa de mici, că noi trebuia să le plătim chiria și altele, din pensie. A venit din Franța o echipă pentru recrutare de informaticieni și, într-o lună, Victor era la Paris, cu contract și salariu conform. A dus-o acolo și pe sora lui, Rodica, ceva mai târziu, unde au lucrat, bine remunerați, aproape 9 ani; era înainte de a fi aderat România la UE. Îi vizitam acolo și stăteam mult timp la ei, plimbându-ne prin Paris. Rodica a plecat în USA, prin căsătorie cu un american și îndată și Victor a plecat în Londra, tot prin căsătorie cu o fată din Iași, care funcționa ca medic în Anglia. Sunt cu servicii apreciate și au o situație bună. Ne-au bucurat cu nepoței: Rodica are un băiat, Samuel, clas a VIII-a, foarte capabil, în clasă forte, cu o voce minunată. Victor are doua fetițe, de 3 și 5 ani, atât de dulci și drăguțe, cu care ne vedem și „vorbim” aproape zilnic pe internet: Grace-Victoria și Joi- Georginia. Grace este deja la clasa pregătitoare, iar Joi la grădiniță.

Îndată după intoacerea din Maroc, la un control medical, mi-au găsit tensiunea mult mărită: 220/120, confirmată prin analize medicale ulteriore. Am intrat într-un tratament medical strict, dar aceasta s-a asociat cu fibrilații de mare amplitudine cu flatere, tot mai dese, ceea ce mă obliga la multe internări și deranjam susținerea orelor. De aceea, m-am pensionat la 59 de ani, în sept. 1990. Fenomenul s-a tot accelerat și a evoluat, făcând deplasări la urgență o dată sau chiar de două ori pe lună, cu staționări mai scurte sau mai de durată. Măriuca a fost mereu cu mine și mă încuraja, mă îngrijea mult și mă proteja. Am făcut sute de prezențe la Spitalul Borșa, de două ori la Baia Mare, câte două săptămâni, o dată la Cluj, tot 2 săptămâni. În țară n-au vrut să-mi facă operația, din cauza vârstei. Erau și problemele familiale care mă agitau: eu, cu o pensie mica, doi studenți și făceam greu față situațiilor. Uneori mi-a fost situația așa de rea și grea cu inima, că eram gata să „plec”, fapt ce se putea întâmpla, de fapt, la fiecare criză și ar fi rămas familia cu copiii de izbeliște, Măriuca neputând face față cu salariul ei mic, așa cum erau în învățământ, „ca unitate neproductivă”. Mă îngrijam și eu cât puteam de mult, respectam riguros tratamentul și liniștea. După ce și-a încetat și Măriuca activitățile, s-a pensionat și am plecat la Cluj, unde am cumpărat un apartament și stăteam cu copiii. Odată, în criză, am plecat repede la spital și aveam pulsul 300 bătăi/minut. Mi-au făcut urgent șoc electric, fără nicio pregătire, viața fiind în pericol. Am rămas la terapie intensivă 10 zile , apoi, într-o altă criză, am fost ținut tot acolo, 6 zile. Poate bucuriile enorme ce le-am avut în timpul detenției, când inima era cu mine, prietena mea cea mai bună, salvatoare, Domnul alaturându-mi bucurii fără margini, în paralel cu chinurile fizice enorme ale torționarilor, o făcea să reziste și acuma. Acelea au întărit-o, au făcut-o rezistentă și au ajutat-o să nu se desfacă în bucăți, la un astfel de puls. Acuma inima mi-a produs dureri enorme în piept, care parcă mi-l golea, nu mai era cu mine, nu-mi era pritenă ca atunci, ci cel mai mare dușman. Am plecat în Franța și, în 2007, m-a operat un cardiolog român, la Nantes, Andronache Marius, renumit în țoață Franța și, din 2007 până în 2010, a fost liniște totală, evident cu tratament. În 2010 a apărut un nou puseu, o nouă ablație și de atunci, ferit de agitații și supărări, sub tratament, inima s-a liniștit. Atunci era acolo Victor cu serviciul și el mă însoțea peste tot. La Cluj m-a supraveghiat și îngrijit peste 15 ani, doamna doctor Amalia Ghicu. Domnul să-i răsplătească cu multă sănătate și bucurii și să-i binecuvânteze. Vizitam copiii anual, cu lungi staționari la Paris, apoi pe unde erau. Acuma suntem cu rezidență la Rodica, în America și beneficiem de servicii medicale și asistență socială, cu taxe foarte mici. Sunt tot în supraveghere cardiacă, care a depășit 40 de ani, cu medicamente, fiind cu multa atenție și răbdare. Până acum 3 ani, mergeam în țară , unde stăteam în jur de 2 luni și făceam câte un popas de două săptămâni, dus- întors, la Victor și drăgăleam fetițele. Acuma nu știm dacă la vară vom putea merge. E pandemia, vârsta și drumul foate greu. Mai avem și alte probleme, Măriuca are și ea fibrilații cronice mai ușoare, eu mă deplasez foarte greu, mă dor genunchii; sunt trecut de 90 de ani și Rodica ne îngrijește foarte bine. Ne rostogolim mai departe, cât o să vrea Domnul. Parcă ne aflam într-o bărcuță, pe râul care „tună”, Niagara, cu cea mai frumoasă cascadă din lume, Niagara, de unde îi auzim „tunetele” tot mai puternice, mai aproape de ea.

Gheorghe BĂRCAN
fost elev al Liceului „Dragoș-Vodă”, Sighet
Minneapolis, Minnesota, USA, 22 oct. 2021

Sighetu Marmației va marca în această săptămână, mai precis vineri, 05 noiembrie 2021, un important eveniment de amploare internațională. Rabinul șef Aaron Teitelbaum, liderul comunității hasidice Sătmar din New York, nepotul lui Joel Teitelbaum, fondatorul comunității hasidice, sosește în orașul nostru împreună cu aproape 300 de membri ai comunității newyorkeze pentru a inaugura Noua Mare Sinagogă.

Pentru a vă oferi câteva detalii despre istoria vechii Sinagogi Mari reproducem fragmentul dedicat acesteia din volumul „Sighetul Marmației”, autor Pal Robert Zolopcsuk, Editura Valea Verde, 2012:
„În anul 1775, evreii stabiliţi în Sighet cer aprobarea construirii unei sinagogi, permisiunea fiindu-le acordată de către Curtea Imperială. Ca urmare, între anii 1778-1779, se construieşte o sinagogă din lemn. Deteriorându-se încetul cu încetul şi, în timp, devenind neîncăpătoare, comunitatea hotărăşte construirea unei noi sinagogi, de data aceasta din piatră.
Noua sinagogă este ridicată între anii 1834-1836: o clădire simplă, cu faţada ritmată de şase pilaştri. Ulterior, în primii ani ai secolului XX, faţade i se adaugă un timpan pictat cu elemente baroce. Înteresant de notat că, la fiecare renovare, timpanul este pictat diferit.
Gardul din faţa sinagogii a fost realizat cu minuţiozitate, acordându-se atenţie sporită calităţii lucrării. Azi, din impozanta clădire a sinagogii a rămas doar o parte din acest gard.
Cunoscută de sigheteni sub numele de „Sinagoga Mare”, aceasta a fost clădirea în care au fost înghesuiţi evreii înainte de deportare. După deportare, sinagoga a fost folosită de armata germană ca depozit de alimente, în special pentru sacii de fasole care se înălţau până-n tavan. La retragere, clădirea şi acareturile au fost incendiate, arzând mocnit luni de zile. Ruinele au fost demolate, la fel ca şi şcoala, casa rabinului şi tipografia aflate în curtea sinagogii. Ulterior, în locul ei a fost ridicat un monument în memoria celor ucişi în lagărele de concentrare naziste.
Singura clădire salvată de la demolare a fost baia rituală, care a fost folosită ani de-a rândul ca şi baie comunală, zona purtând şi azi acest nume.
De la edificare şi până la Holocaust, în sinagogă au servit rabinii celebrei dinastii Teitelbaum.”

Pentru ca membrii comunității hasidice din New York să poată participa la inaugurarea Noii Mari Sinagogi din Sighet au închiriat o cursă charter, un Boeing 787-9 Dreamliner al companiei poloneze Lot, care va zbura, fără escală, de la New York (Aeroportul Newark) până la Aeroportul Internațional din Satu Mare. Durata zborului va fi de aproximativ opt ore și 30 de minute, acest avion (capacitate 296 pasageri, lungime 63 m) fiind primul aparat modern de zbor, cu două culoare interioare de acces, care aterizează pe aeroportul din Satu Mare.

Noua Sinagogă Mare din Sighet a cărei construcție a început în anul 2017, (care mai cuprinde o bucătărie kosher și un apartament destinat Rabinului), va determina – în mod sigur – includerea orașului nostru pe o hartă a locurilor de pelerinaj hasidic, ceea ce înseamnă și o serie de avantaje economice importante în viitorul… nu foarte îndepărtat.

Foto & text: Ion Mariș